Sunteți pe pagina 1din 12

c 

! Botanica este o parte a biologiei care studiază structura şi dezvoltarea


plantelor, originea şi evoluţia lor.

! Viaţa animalelor şi a omului depinde în mar e măsură de existenţa


plantelor;

- acestea sunt singurele capabile să transforme materia anorganică în


materie organică;

- purifică atmosfera de dioxid de carbon pe care -l împrospătează cu


oxigen (indispensabil respiraţiei animalelor şi omului);

- reprezintă hrana animalelor şi omului;

- reprezintă materia primă a unui număr mare de procese tehnologice


industriale.

------ România este foarte bogată în plante medicinale şi aromatice


datorită climatului variat şi a altor condiţii favorabile; aici cresc spontan mai
mult de 3oo de plante medicinale (aproape 12%) dintre speciile de plante
autohtone sunt utilizate în medicina ştiinţifică şi tradiţională). Substanţele
organice sintetizate şi substanţele anorganice acumulate în ele au acţiune
farmacodinamică incontestabil mai benefică decât a mult or medicamente.

----- În zonele muntoase se întâlnesc omagul, ghinţura, ienupărul şi multe


altele; în zona de pădure, de deal şi în cea a podişurilor se găsesc măceşul,
păducelul, porumbarul, cerenţelul, sunătoarea etc.

----- Pe marginea apelor (izvoare, râuri) şi în văi, se găsesc feriga, coada


calului, podbalul etc. Însă cele mai multe se găsesc în regiunea câmpiei:
albăstrele, nemţişor, mac, troscot etc.

----- Bogăţia de plante medicinale ale României a fost cunoscută de multă


vreme, dar au existat momente în istorie când au fost importate din străinătate
urzica, pelinul, codiţele de cireşe, florile de tei etc., plante care existau din
belşug şi la noi.
! Astăzi, recoltarea produselor se face în momentul oportun, în corelaţie
cu dinamica acumulării principiilor active; este îndrumată uscarea şi
conservarea plantelor medicinale conform cerinţelor ştiinţifice.

! Botanica medicală (biologia vegetală) este ştiinţa care stă la baza


aprofundării unor discipline de bază ale medicinei generale, cum sunt:
farmacologia, farmacoterapia, toxicologia etc.

Astăzi se pune la dispoziţia farmaciilor şi a fabricilor de medicamente o


materie primă corespunzătoare normativelor de calitate în vigoare.

!!! Plantele au utilizări multiple: în farmacologie, industrie, aliment aţie,


toxicologie, medicină umană şi veterinară, cosmetică, agricultură, zootehnie,
apicultură, protecţia mediului, protecţia solului, dendrologie etc.

Alimente medicament

Consumate pe parcursul unei săptămâni asigură întreaga gamă de


minerale şi vitamine necesare organismului.

Ananasul ʹ pulpa fructului conţine enzime ʹintervin în combaterea unor


boli ca SIDA, alergii şi chiar cancer.

Ardeiul iute ʹ conţine capsaicină, un antioxidant; protejează ADN-ul faţă


de substanţele cancerigene, are efect decongestiv şi expectorant, previne
comoţiile cerebrale şi reduce colesterolul.

Bananele ʹ sunt bogate în magneziu (protejează sistemul vascular),


potasiu şi zaharuri uşor asimilabile. Conţin şi o cantitate apreciabilă de pectine.

Caisele ʹ conţin cantităţi apreciabile de beta-caroten, vitamină C şi


glucoză. În stare uscată, fructul pierde însă vitamina C.

Căpşunile ʹ conţin acid elagic, cu proprietăţi anticanceroase.

Ceaiul ʹ nutriţioniştii recomandă cinci ceşti de ceai pe zi, ceea ce


echivalează cu jumătate din necesarul de antioxidanţi (polifenoli); reduce riscul
bolilor de inimă, al cancerului şi al comoţiilor cerebrale.
Citricele ʹ vitamină C, care ajută organismul în lupta contra unor maladii
precum cancerul de plămâni, de esofag şi de stomac.

Ciupercile ʹ sălbatice conţin beta-glucon, cu rol de stimulare a sistemului


imunitar.

Conopida ʹ vitamine A şi C, beta-caroten, celuloză; conţine şi o substanţă


ʹ sulforafan ʹ despre care se afirmă că blochează creşterea tumorilor mamare
la şoarece.

Grâul încolţit ʹ vitamine complex B, calciu şi magneziu. Uleiul din grâu


este bogat în vitamina E; creşte imunitatea şi previne cataracta şi ateroscleroza.

Pepene verde ʹ un sfert de pepene conţine 2 mg de beta -caroten;


Institutul Naţional de Oncologie din SUA recomandă 5,7 mg/zi pentru protecţia
anticancer şi faţă de afecţiunile cardiace; cantităţi mari de vitamină C.

Fasolea ʹconţine proteine, hidrocarbonaţi complecşi, celuloză solubilă şi


insolubilă, substanţe anticanceroase.

Mango ʹ fructele sunt bogate în carotenoide şi bioflavonoide. Sunt


antioxidanţi şi stimulează sistemul imunitar.

Morcovii ʹ conţin beta-caroten; echivalentul de beta-caroten a unui


morcov pe zi se consideră că ar reduce la jumătate riscul unui atac cerebral,
simptomele unei afecţiuni cardiace.

Ovăzul ʹ reduce nivelul colesterolului şi al tensiunii a rteriale; acţiune


favorabilă în combaterea cancerului de colon.

Pătrunjelul ʹ are efect diuretic; se foloseşte sub formă de infuzie pentru


eliminarea calculilor renali şi în profilaxia cistitelor. Îmbunătăţeşte digestia şi
este calmant al durerilor gastrice.

Roşiile - sunt bogate în licopenă, un antioxidant mai puternic decât


vitamina C, care stimulează imunitatea şi încetineşte evoluţia maladiilor
degenerative.

Seminţele de in ʹ sunt bogate într-un ulei, din care jumătate este ulei
linolenic. Mai conţin fitoestrogen, care este răspunzător de prevenţia
cancerului de colon şi de sân.
Soia ʹ conţine proteine ce reduc colesterolul LDL din sânge, reducând
astfel riscul maladiilor cardiace. Mai conţine o categorie de bioflavonoide care
inhibă formele de cancer produse de estrogen şi protejează împotriva
radiaţiilor.

Spanacul ʹ în stare proaspătă, este o sursă de vitamine A şi C, acid folic,


magneziu; ajută la controlul cancerului, reduce riscul unui atac de cord,
blochează radicalii liberi şi previne osteoporoza.

Usturoiul ʹ este considerat o ͞uzină͟ de antioxidanţi; ajută la diminuarea


nivelului de colesterol şi a tensiunii arteriale. I se atribuie şi proprietăţi
antivirale şi antibacteriene, ar putea să conţină şi substanţe anticanceroase.
Medicina populară recomandă usturoiul în hipertensiune şi obezitate.


c

! Oamenii au căutat, încă din timpuri străvechi să înţeleagă natura


înconjurătoare, au acumulat cunoştinţe despre plantele utile în alimentaţie,
precum şi despre cele folositoare în vindecarea bolilor, despre plantele cu
acţiuni nocive ş.a.; aceste cunoştinţe au fost transmise oral, din generaţie în
generaţie.

Toate cunoştinţele acumulate despre plante de -a lungul timpului, au stat


apoi la baza dezvoltării botanicii ca ştiinţă.

Cele mai vechi dovezi scrise (în caractere cuneiforme) au fost descoperite
la sumerieni; în biblioteca regelui asirian v  ( 668- 626 Î. Ch) au fost
găsite 33 de tăbliţe de lut ce reprezintă tablouri cu plante medicinale şi produse
vegetale şi un dicţionar cu denumirile sumeriană şi babiloniană ale unor astfel
de plante.

! În Egiptul antic au apărut desene pe pereţii templelor şi piramidelor, cel


mai important este considerat papirusul lui Ebers, scris în anul 1550 Î. Ch., lung
de 20 de metri şi care conţine o colecţie de formule pentru pregătirea
medicamentelor ( care erau deja folosite de preoţi ), în plus având descrise şi
200 de plante medicinale; în Egipt, de timpuriu, s-a dezvoltat şi cultura
plantelor medicinale; de exemplu, se cultiva ricinul încă din anul 2.000 Î. Ch.,
folosindu-se uleiul acestuia în scop purgativ sau pentru creşterea părului.

În Grecia antică sunt importanţi: A


   ( 460 ʹ 375 Î. Ch.) care
a lăsat lucrarea ͞ Corpus Hippocraticum͟ în care se găsesc comentarii cu
referire la 236 de plante;     372 ʹ 287 Î. Ch.), elevul lui Aristotel,
considerat părintele botanicii, care a scris 15 cărţi despre plante; 
 (
Sec I după Ch.), care este numit şi ͞ părintele farmacognoziei͟, scriind mai
multe opere, dintre care se remarcă Materia medica , unde a introdus şi
desenele unor plante.

De la romani, K
   (24-79 după Ch.) a alcătuit o enciclopedie
de 37 de cărţi, dintre care 16 volume se referă la botanică, el nefiind nici medic
şi nici farmacist; apoi    ( 130- 210 după Ch. ) considerat ultimul mare
medic al epocii antice. Din învăţăturile lui au rămas până astăzi indicaţii privind
prepararea complicată din plante a unor forme farmaceut ice (preparate
galenice ).

În secolul al XV-lea, K


  ( 1493- 1541 ) afirma că adevăratul scop
al chimiei trebuie să fie prepararea medicamentelor din plante ; tot el a pus
bazele noţiunii moderne de principii active, pe care le-a denumit Quinta esentia
sau Arconum.

În 1590, Ë  (1580-1638) a inventat microscopul, cu ajutorul căruia s-


au amplificat studiile privind structura plantelor.    A
 ( 1635 ʹ 1703
), fizician englez, a perfecţionat microscopul, fiind primul care a studiat celula
vegetală, descrisă în 1667, în lucrarea Micrographia. Naturalistul olandez
v        ( 1632 ʹ 1723 ) a fost primul care a observat la
microscop microbii, vasele spiralate, scalariforme şi punctate din ţesutul
lemnos, cromatoforul spiralat de la mătasea broaştei şi alte amănunte
morfologice.

Poporul român cunoaşte peste 5.000 de nume de plante care se găsesc în


ţara noastră;

- prima grădină botanică, în 1856, la Iaşi;


Între anii 1886 şi 1890,    amenajează grădina botanică de
la Cotroceni şi Institutul botanic.



  (1841-1909), un mare botanist român, întemeiază Aerbarul
Florei Române şi realizează o clasificare inedită, a circa 3.000 de specii şi
varietăţi de plante, pe care o publică în 1898 în lucrarea Conspectul Florei
României.

Ë Ë   
   Ë  Ë 

Legătura primordială cu farmacognozia, pe care mulţi biologi o consideră


ca fiind o botanică aplicată.

:
  studiază drogurile de origine vegetală (dar şi pe cele de
origine animală ), privind originea lor, structurile morfologice şi anatomice,
compoziţia chimică, extragerea principiilor active din plante etc.

Legătură importantă cu fizica, de la care preia principalele aparate


necesare efectuării unor experienţe: de difuziune, de osmoză, de capilaritate
etc., şi utilizarea aparatelor speciale de vizualizare (lupă, microscop ).

Cu chimia-fizică , cu care botanica încearcă să explice anumite fenomene


legate de structura materiei, inclusiv a plantelor.

Chimia, a ajutat botanica la determinarea compoziţiei chimice a


plantelor; ajutorul a fost reciproc, botanica la rândul ei, oferind chimiei
realizarea de substanţe medicamentoase, a căror nomenclatură este strâns
legată de nomenclatura ştiinţifică botanică.

Biochimia a ajutat botanica; pe baza reacţiilor biochimice specifice,


biochimia încearcă să explice biosinteza celor mai diverse substanţe din
compoziţia plantelor.

Microbiologia şi igiena preiau de la botanică noţiuni de biologie şi


sistematică a microorganismelor (virusuri, bacterii), care produc maladii atât la
oameni, cât şi la animale.
Disciplina de tehnică farmaceutică, prin intermediul farmacognoziei are
legături cu botanica, în sensul că îi oferă un material vast pentru prepararea
unui număr mare de forme farmaceutice: tincturi, extracte, uleiuri ete rice,
uleiuri grase, excipienţi etc.

Toxicologia, disciplină de bază în cadrul facultăţilor de medicină, face


adesea uz de cunoştinţe de botanică, fiind bine cunoscut că nu toate plantele
posedă numai acţiuni binefăcătoare. Sunt plante care pot fi folosite la
obţinerea de medicamente, dar care, la depăşirea unei anumite doze, se
ajunge cu siguranţă la fenomene grave de intoxicaţie.

Farmacologia beneficiază de un număr mare de substanţe active din


plante pentru obţinerea de remedii fitoterapice şi chimioterapice.


 
K  v c
  Acv  c
 v
K vKv 
v c

----- Stabilirea momentului optim de recoltare trebuie făcută pe bazine


naturale, diferenţiat, ţinându-se cont de condiţiile de creştere a plantelor.

! Este important să fie prins momentul optim pentru acele plante care au
o perioadă de recoltare scurtă, deoarece o întârziere cât de mică modifică
negativ calitatea produsului.

e exemplu,

- întârzierea recoltării florilor de muşeţel are ca urmare fărâmiţarea lor.

! Recoltarea prea timpurie a muşeţelului are drept rezultat micşorarea


producţiei, prin pierderea în urma cernerii sau vânturării a capitulelor de
dimensiuni mici; întârzierea recoltării la muşeţel limitează creşterea plantelor şi
formarea de noi boboci florali, în timp ce recoltându-se la momentul optim,
planta se ramifică puternic şi dă naştere unor noi capitule florale care măresc
producţia obţinută de pe aceeaşi plantă.
--- upă recoltare, plantele se pregătesc pentru uscare; prima prelucrare
se face înaintea uscării pentru a uşura uscarea şi pentru a înlătura o prelucrare
ulterioară.

e exemplu,

- se îndepărtează mai uşor tulpinile lemnificate din sunătoare sau rostopască,


decât după uscarea lor.

- Din florile de muşeţel se îndepărtează de la început alte flori asemănătoare,


altfel, după uscare, operaţiunea devine imposibilă.

! Pregătirea în vederea uscării prevede:

- fasonarea lor şi îndepărtarea corpurilor străine şi minerale, dar şi a


impurităţilor care pot fi:

-- corpuri străine organice (părţi aparţinând altor plante decât cele ale
plantei recoltate);

-- corpuri străine minerale (nisip, pietricele, pământ, praf);

-- impurităţi (alte părţi ale plantei, decât organul re coltat, părţi


decolorate sau brunificate).

În
  
 se recoltează: muguri, scoarţă, frunze, flori, iarba
sau planta întreagă (fără rădăcină), fructele, seminţele şi rizomii.

Mugurii- se recoltează primăvara; la noi se recoltează frecvent mu gurii


de plop negru, de pin de munte. Nu se rup niciodată mugurii terminali de pe
tulpina principală a coniferelor care opreşte creşterea lor în înălţime.

Scoarţa- se recoltează în special cea de pe ramurile tinere (salcie, stejar,


castan sălbatic), iar la unele plante cea de pe rădăcini (dracilă).

Frunzele- recoltarea se face de obicei în momentul în care acestea au


ajuns la o dezvoltare normală (urzică, merişor) sau înainte de înflorire.

     când trebuie făcută recoltarea; de exemplu,


- la plantele aromatice recoltarea frunzelor se face pe timp noros, dar uscat;

- altele se recoltează pe timp însorit sau la amiază (degeţelul);

- altele se recoltează dimineaţa (măselariţa, laurul).

Frunzele se depozitează în straturi subţiri; este important ca frunzele să


nu fie umede pentru a evita mucegăirea.

Florile ʹ recoltarea se face în plină înflorire sau cu puţin timp înainte, în


nici un caz mai târziu pentru că florile se desfac uşor în componente sau se
pierd cantităţi importante de uleiuri volatile (tei, muşeţel).

Uscarea se face în strat cât mai subţire, lopătându-se cât mai des pentru
a se evita încălzirea lor sau în uscătoare speciale.

Planta întreagă fără rădăcină ʹ momentul optim este legat direct de


momentul înfloririi plantei; la traista ciobanului recoltarea începe la apariţia
primelor flori.

Ê  
      
  
  

    


 

Pentru uscare, se îndepărtează buruienile, frunzele îngălbenite,


fructificaţiile şi plantele asemănătoare (sunătoare, ţintaură); se strâng apoi în
bucheţele şi se atârnă la uscat.

Fructele şi seminţele ʹ trebuie să se ţină seama de scopul pentru care se


face recoltarea, dacă ele sunt dehiscente sau nu, sau dacă rezistă sau nu la
scuturare. e exemplu, fructele de muştar negru, crapă şi se scutură cu
uşurinţă, de aceea se recoltează în faza de coacere în pârgă. Seceratul sau
cositul se face pe vreme noroasă, dimineaţa. La chimion, unde inflorescenţele
fructifică la început, se adună cu mâna în stadiu de pârgă şi apoi se pun la uscat
sau recoltarea se face cu o parte din tulpină, dimineaţa pe rouă, după care se
alcătuiesc snopi care se atârnă la uscat.

Fructele cărnoase se culeg atunci când sunt la maturitate deplină ʹ afin,


soc, ienupăr sau cu puţin timp înainte dacă există riscul de scuturare. Fructele
de măceş sunt culese în stadiu de pârgă (când au culoare portocalie) atunci
când sunt destinate consumului în stare proaspătă; măceşele pot fi însă culese
până în decembrie.

!!! Se îndepărtează întotdeauna fructele tăiate, strivite, mucegăite sau de


altă culoare decât cea solicitată, ramuri, spini etc.

!!! Rădăcinile şi rizomii ʹ se recoltează toamna târziu, după ce planta a


trecut prin toate fazele de dezvoltare; acestea sunt încărcate cu principii activi
produşi de partea aeriană. Cea mai bună perioadă de recoltare este primăvara
pentru că în toamnă se găseşte mai greu (păpădia, nalba mare, ciuboţica
cucului) sau toamna târziu (mătrăguna, tătăneasa, păpădia)

Rădăcinile plantelor anuale se recoltează cu puţin timp înainte de


înflorire.

- Recoltarea de toamnă se face în zile uscate şi fără îngheţ.

Rădăcinile se spală, se îndepărtează părţile necorespunzătoare, se taie


coletul (partea de sus care este plină de muguri, de unde începe să crească
tulpina); coletul se îngroapă din nou în pământ pentru ca planta să se refacă
mai repede (odolean, nalba mare, lemn dulce, mătrăgună).

Rizomii de ferigă se curăţă de solzii care îi acoperă, cu ajutorul unui cuţit;


se taie pănă la apariţia unei culori verde deschis.

iverse ʹ aici pot fi încadraţi lichenii. Recoltarea se face numai pe timp


uscat, pentru că ei absorb cu uşurinţă apa. Înainte de uscare sunt îndepărtate
corpurile străine, resturi de ramuri, scoarţă, frunze, pietriş etc.

‘   

Uscarea este de cea mai mare importanţă în obţinerea unui produs de


calitate.

- Frunzele, florile şi ierburile proaspete trebuie ferite de încălzire;


plantele proaspete nu trebuie îndesate în saci sau păstrate în grămezi
multe ore pentru că se încălzesc uşor şi încep să fermenteze.
Raportul dintre cantitatea de plantă proaspătă şi cantitatea de plantă
uscată rezultată se numeşte      sau     şi este
reprezentat de cantitatea de plantă proaspăt recoltată necesară pentru
obţinerea a un kilogram de produs uscat.

= !!! De exemplu, consumul specific la fructele de măceş este de


2:1, adică din 2 kg de măceşe proaspete se obţine 1 kg de măceşe
uscate; la florile de muşeţel este de 5:1.
= Prin uscare raţională se urmăreşte menţinerea calităţii plantelor
pe o perioadă cât mai lungă de timp, creşterea rezistenţei lor la
păstrare şi economisirea spaţiilor de depozitare.

! Metodele de uscare diferă de la plantă la plantă; unele trebuie uscate în


uscătorii speciale, la diferite temperaturi (lăcrămioare, măceşe), altele sunt
uscate natural, în curenţi de aer şi umbră (muguri, stânjenei), iar altele sunt
uscate la soare (rădăcini, rizomi, flori de soc şi lumânărică etc.).

Uscarea pe cale naturală

1. Uscarea la soare. Reprezintă expunerea la soare (la plantele


cărora lumina sau razele solare nu le dăunează), de la recoltare
până la completa lor uscare, în aer liber, la căldura solară.Ex:
florile de păducel, soc, porumbar, urzică moartă etc.; rădăcini,
rizomi, scoarţă, muguri, licheni, brânduşa de toamnă, unele
frunze şi ierburi.
2. Uscarea la soare şi terminarea ei la umbră. Se pretează unor
plante care se decolorează sau îşi pierd din conţinut; ele se
expun până la veştejire la soare, apoi la umbră; frunze de nalbă
mare, de lăcrămioare.
3. Uscarea la umbră. Este cea mai des utilizată. Plantele se aşează
pe coli de hârtie, pe rogojini, în strat subţire. Pentru a evita
sfărâmarea plantelor, se umblă la ele numai în prima perioadă
de uscare.

!!! Uscarea artificială

Este uscare în încăperi închise, la căldură; timpul de uscare este mult mai
scurt, temperatura este uniformă pe toată perioada de uscare, iar procesul este
ajutat de un curent puternic de aer.
Recunoaşterea produsului uscat

Prin uscare plantele suferă o serie de modificări; volumul scade (datorită


pierderii apei), modificându-şi aspectul, mai ales la suprafaţă. Întotdeauna însă
culoarea produsului uscat trebuie să rămână neschimbată, cât mai aproape de
culoarea naturală. Culoarea este cea care arată în primul rând dacă uscarea s-a
făcut sau nu corespunzător.