Un sport reprezintă o activitate de natură fizică ce poate implica

competiţii.

Sporturile se pot categorisi în individuale (de exemplu atletism, haltere,

tir) sau de echipă (de exemplu baschet, canotaj). Deşi sunt numite sporturi în
mod greşit, unele ramuri (fotbal, baschet, handbal etc.) sunt de fapt jocuri
sportive.

Etimologie

Cuvântul sport are o lungă istorie, luând origini chiar din cuvântul latin
deportare care printre sensurile sale însemna şi a ieşi afară pe poartă adică
a ieşi în afara zidurilor oraşului pentru a se dedica la activităţi sportive. De la
acest termen trag origine şi provensalul deportar, Spaniolul deportar şi
Francezul despoter (dvertisment, distracţie); de la acest cuvânt francez a
luat, în engleza din XIV secol, origine termenul disport care în preajma,
secolului XVI, a fost prescurtat în sport.

Istoria sportului

Studiu silupări a sportului în istoria umană ne poate da semne

semnificative de la schimbările socială survenite de-a lungul secolelor şi a
celor ce privec acelaşi concept al sportului în diferite culturi.

Conceptul de sport ca o activitate care implică abilităţile umane de bază

(fizice şi mentale), pentru a exercita în mod constant, şi, prin urmare,
îmbunătăţirea lor pentru a fi utilizate într-o mai fructuoasă folosire,
sugerează faptul că sportul este, probabil, la fel de vechi ca dezvoltarea
inteligenţei umane. Pentru omul primitiv activitate fizică, nu cu gonizul din
zilele noastre, a fost doar un mod de a-şi îmbunătăţi cunoştinţele de natura şi
de stăpânire a mediului în jurul lui.

Preistorie

În timpul secolululi al XIX-lea s-au descoperit numeroase exemple de

artă preistorică în Franţa, de exemplu, la Lascaux, în Africa şi în Australia,
care arată cum în timpuri preistorice, s-au efectuat ceremonii riual care au
inclus o activitate fizică pentru participanţi. Unele din aceste descoperiri au
fost marcate inapoi la cel puţin 30.000 de ani.
Aikidō (sau folosind un kanji vechi: 合氣道), este o artă marţială
japoneză. Aikidō înseamnă textual „calea armonizării energiei,” fiind artă
marţială ce face parte din categoria „internă” a stilurilor de luptă. A fost
fondat de maestrul japonez Morihei Ueshiba (1883-1969) şi se bazează pe
utilizarea forţei adversarului prin aplicare de tehnici articulare şi eschive
realizate prin tai sabaki (pivotări în arc de cerc). În aikido se utilizează
proiectări, luxări, strangulări şi, în mică măsură, lovituri. Aikido îşi are
rădăcinile în jujitsu şi tehnicile de luptă cu sabia şi suliţa utilizate de samurai
în Japonia medievală, dar multe dintre tehnicile sale sunt invenţia maestrului
Ueshiba. Principiile de non-rezistenţă, utilizarea forţei adversarului cât şi
emblema artei sugerează legături cu alte stiluri interne, de origine chineză:
Taijiquan, Baguazhang şi Xingyiquan.

Fiind un stil de luptă pur defensiv, Aikido nu organizează şi nu participă

la competiţii. Există în schimb numeroase demonstraţii în care măiestria este
dovedită cu ajutorul unui uke (atacator).

Etimologie

Aikido reprezintă o sinteză modernă a artelor marţiale japoneze şi se

poate traduce ca fiind calea (DO) armonizării (AI) energiilor (KI).

Filosofie

Practica Aikido-ului permite uniunea fiziologicului, psihicului,

mentalului şi socialului, conducand la perfecţionarea personalitaţii umane.
Prin inţelegerea superioară a ceea ce numim luptă, Aikido asigură
comportamentului uman coerenţă si stabilitate. Practicantul de Aikido se
angajeaza pe o cale care-l conduce dincolo de limitele corpului şi spiritului
luate separat şi la capătul careia se va regasi pe sine, mai senin şi inţelept.

Aikido, prin tehnicile şi principiile sale, imita elementele naturii, atat in

calmul cat si in inlantuirea lor. În procesul de invatare a Aikido-ului se
recurge la exemple, comparaţii si metafore nu numai pentru a explica un
lucru sau altul, ci mai ales, pentru a concretiza sau vizualiza anumite tehnici
sau atitudini.

Simboluri

Fondatorul spunea: Singurul mod in care pot sa explic cu adevarat

Aikido, este să desenez un triunghi, un cerc şi un patrat.
 • Un triunghi cu virful in sus reprezinta focul, pe cind unul cu virful in
jos reprezinta apa. Cele trei laturi ale triunghiului reprezinta diferite
trinitati: cerul, pamintul si omenirea; mintea, corpul şi spiritul;
trecutul, prezentul şi viitorul, etc. Un triunghi reprezinta dimensiunea
circulatiei ki-ului.
• Un cerc este emblema universala a infinitului, perfectiunii şi
eternitatii. Natura se exprima in cercuri, circuite şi spirale. cercul
poate reprezenta zero-ul, vidul care implineste toate lucrurile.
Reprezinta dimensiunea lichida.
• Un patrat este stabil, ordonat şi material. Sta la baza lumii fizice,
compuse din pamint, apa, foc şi aer. Patratul reprezinta dimensiunea
solida.

Triunghiul reprezinta generarea de energie si initiatia; este cea mai stabila

postura fizica. Cecul simbolizeaza unificarea, seninatatea si perfectiunea;
este sursa tehnicilor nelimitate. Patratul este forma si soliditate, baza
controlului. În textele ramase de la maestrul Morihei Ueshiba exista o
referire la trei tipuri de antrenament:

1. Cel al armonizarii mintii individului cu activitatea tuturor lucrurilor

din univers.
2. Cel al armonizarii corpului cu activitatea tuturor lucrurilor din
univers.
3. Cel care face KI-ul ce uneste mintea si corpul sa se armonizeze cu
activitatea tuturor lucrurilor din univers.

Adevaratul practicant de Aikido este cel ce atinge aceste trei componente

simultan, nu doar in Dojo, ci in oricare alt moment al vietii sale. Rezonanta
corpului provine din unitatea mintii şi corpului şi aceasta rezonanta se
armonizeaza cu rezonanta universului. Esenţa consta in armonizarea
rezonantei corpului cu rezonanta universului. Din aceasta se naste caldura,
lumina şi puterea, toate parti ale unui spirit realizat deplin.

Scop

Scopul Aikido-ului nu constă numai in insusirea perfecta a tehnicilor de

autoaparare, pentru ca tehnicile sunt doar un mijloc si nu un scop. Mai
importanta pentru elev este educarea complexa, pentru ca acesta sa capete o
personalitate echilibrata, naturala si puternica, astfel incat la nevoie sa poata
rezolva eficient problemele ce-i apar in viata.

Dacă nu te poti controla şi avea incredere in tine, daca nu te poti vedea

lucid, niciodată nu vei avea incredere in altii şi cu siguranta nu vei putea fi
capabil sa ai autoritate asupra celorlalti. Scopul antrenamentului nu este de a
crea luptatori agresivi ci acela de a perfectiona intelepciunea şi auto-
controlul. Ca practicant de Aikido, trebuie sa progresezi, sa te perfectionezi
şi sa nu incerci sa concurezi cu ceilalti.

Aikido poate fi inteles şi practicat in mai multe moduri corespunzand

nivelelor de dezvoltare individuala si a gradului de maturitate a
practicantului, care poate alege din Aikido ceea ce corespunde propriei
mentalitati si personalitati. Atractia principala pentru incepatori este metoda
de autoaparare pe care Aikido o realizeaza printr-o serie de miscari de
neutralizare – fixare sau proiectare a agresorilor. Aceste tehnici nu sunt
simple blocaje, ci o serie de miscari si gesturi gesturi capabile sa deturneze
atacul.

Ideea centrala in Aikido este de a utiliza armele adversarului impotriva

lui şi impreuna cu el. In lupta cu mana goala corpul este o arma care,
impreuna cu startegia luptei conduc la evitarea atacului şi apoi la
neitralizarea atacului.

Dacă nu te opui fortei adversarului şi eviti orice opozitie directa, atunci

nu va fi nevoie sa-ti folosesti propria forta şi deci nu obosesti. Este mult mai
productiv sa folosesti forta agresorului, a atacului sau, pentru a-l neutraliza.

Eficienta în lupta nu depinde numai de corp pentru ca ea este direct

legata de aptitudinea de a discerne realitatea exterioara in modul cel mai
obiectiv posibil. Mesajele transmise de simturi au o mare importanta în
artele martiale, ca şi în viata de toate zilele. Ele permit evaluarea corecta a
circumstantelor si determina conduita de urmat şi maniera de a aborda lupta.
Daca aceste mesaje sunt directe si neafectate de factori perturbatori
(impresii, rationamente, amintiri, etc), atunci avem sansa ca informatia pe
care o percepem despre o anumita situatie sau moment sa fie complexa şi
exacta. Pentru a beneficia de astfel de mesaje-senzatii este necesar un
antrenament serios şi inteligent al tuturor facultatilor nervoase si simturilor
noastre.
 Antrenamentul continuu şi indelungat reda progresiv vitalitatea corpului
şi are ca efect cresterea vigilentei atat de necesara in artele martiale. Treptat,
corpul capata independenta de actiune şi decizie şi renunta la rolul impus de
mental, dobandeste creativitate şi maturitate proprie. Aceasta maturitate se
traduce in aprecierea realitatilor exterioare printr-o intelegere interioara care
se adauga la abordarea exterioara. Fara a se fixa asupra uneia sau alteia
dintre componentele dezvoltarii – fizic sau mental – calea propusa de Aikido
conduce la uniunea dintre cele doua componente.

Atletísm Ramură a sportului care cuprinde diverse probe de alergări şi de

marş, de sărituri şi aruncări, sau probe combinate, la care participă atleţii.

Exemple de "probe" de atletism sunt:

• săritura în lungime, săritura în înălţime, săritura cu prăjina, triplu salt

• alergare liberă sau cu obstacole (garduri) pe diferite distanţe
• ştafetă
• aruncarea ciocanului
• aruncarea discului
• aruncarea greutăţii
• aruncarea suliţei
• maratonul

Fotbalul este un sport de echipă ce se dispută între două echipe alcătuite

din 11 jucători fiecare. La începutul secolului 21 era jucat de peste 250 de
milioane de jucători în peste 200 de ţări, ceea ce îl face cel mai popular sport
din lume.

Se joacă cu o minge sferică pe un teren dreptunghiular, acoperit cu iarbă,

cu câte o poartă la fiecare capăt. Scopul jocului este de a înscrie goluri
introducând mingea în poarta adversarului. În afara portarului, ceilalţi
jucători nu se pot folosi de mâini pentru a manevra mingea. Câştigătorul
meciului este echipa care a înscris mai multe goluri la încheierea partidei.

Originile fotbalului se află undeva în urmă cu peste 2000 de ani. În 2004,

forul ce guvernează acest sport la nivel mondial FIFA (Fédération
Internationale de Football Association) a recunoscut China ca fiind locul de
naştere al fotbalului. În jurul anului 200 î.e.n. chinezii jucau un sport
asemănător numit cuju. Regulile au evoluat cu timpul, astfel ajungându-se la
sportul practicat astăzi.
 În primăvara anului 2001, FIFA informa că peste 240 de milioane de
oameni joacă regulat fotbal, în peste 200 de ţări de pe întreg globul. Regulile
sale simple şi echipamentul redus şi ieftin, necesar practicării fotbalului au
contribuit, fără îndoială, la creşterea popularităţii sale. În multe zone ale
lumii, fotbalul naşte pasiuni enorme şi joacă un rol foarte important în viaţa
fanilor, a comunităţilor locale şi chiar a naţiunilor; este deseori numit cel mai
popular sport din lume. Este recunoscut în multe ţări drept: sportul rege.

Natura jocului

Fotbalul se joacă după un set de reguli, cunoscute sub numele de Legile

Jocului. Acestea sunt dezvoltate în continuare:

Două echipe de câte 11 jucători fiecare încearcă să lovească o minge

rotundă (mingea de fotbal), cu scopul de a o introduce în poarta adversă.
Echipa care înscrie mai multe goluri până la finalul jocului este declarată
câştigătoare; dacă ambele echipe au marcat acelaşi număr de goluri, meciul
este considerat egal. Una din primele reguli este reprezentată de interzicerea
atingerii intenţionate a mingii cu mâna în timpul jocului (excepţie fac
portarii). Singura dată când jucătorul se poate folosi de mâini este atunci
când aruncă de la margine (execută un aut). În rest, jucătorii se pot folosi de
orice parte a corpului pentru a direcţiona mingea.

Jucătorii se pot apropia de poarta adversă astfel: prin dribling (alergarea

cu mingea la picior); prin pasarea mingii între coechipieri; şi prin şutarea
acesteia spre poartă. Jucătorii adverşi pot recupera mingea prin interceptarea
unei pase sau prin deposedarea adversarului. Contactul fizic este limitat.

Jocul se opreşte doar în momentul în care mingea părăseşte cu întreaga

circumferinţă o linie ce marchează terenul (fie pe pământ, fie în aer) sau
când arbitrul fluieră. Jocul se reia prin diferite metode, analizate în
continuare.

De obicei, într-un meci disputat la un nivel profesionist se înscriu puţine

goluri. De exemplu, în prima divizie engleză (Premier League), în sezonul
2005–2006, s-au marcat, în medie, 2,48 de goluri pe meci.În plus, 88% din
jocuri s-au încheiat cu mai puţin de 4 goluri marcate. Dar doar 8% din
partidele disputate s-au terminat fără gol marcat.
Tactici

Legile jocului nu impun o altă poziţie ocupată în teren de vreun jucător, in

afara celei de portar. De-a lungul timpului au apărut o serie de poziţii
specifice. Acestea sunt:

• fundaş - jucător specializat în prevenirea încercărilor de a marca ale

adversarilor;
• mijlocaşul - jucător care organizează jocul ofensiv al echipei şi oferă
pase decisive atacanţilor; totodată el ajută apărătorii, încercând să
oprească atacurile adverse încă de la început;
• atacantul - jucător al cărui principal rol este acela de a marca goluri.

Aceste poziţii sunt împărţite la rândul lor, după timpul petrecut de un

jucător într-o anumită parte a terenului de joc. De exemplu, există fundaşi
centrali, sau mijlocaşi stânga.

După cum am mai spus, aceste poziţii nu sunt restricţionate de reguli, iar
fotbaliştii sunt liberi să-şi schimbe poziţiile în timpul jocului. Acest lucru se
aplică şi portarilor, care deşi în marea majoritate a timpului se află în
preajma porţii proprii, pot participa oricând la jocul ofensiv al echipei. Cele
mai întâlnite cazuri sunt la loviturile libere sau la cornere.

Dispunerea jucătorilor pe teren se numeşte aşezare tactică. Exemple de

aşezări tactice: 4-4-2 (4 fundaşi, 4 mijlocaşi, 2 atacanţi); 4-5-1.

Stabilirea aşezării tehnico-tactice a echipei intră în subordinea antrenorului.

Jucători şi echipament

Fiecare echipă este alcătuită din maxim 11 jucători (excluzând rezervele),

dintre care unul trebuie să fie portarul. Regulile spun ca minimul de jucători
acceptat într-o echipă este de 7. Există o varietate de poziţii în care jucătorii
sunt amplasaţi de către un antrenor/manager, acestea nefiind prevăzute în
regulamentul fotbalistic.

Fiecare echipă trebuie să desemneze un portar. Acesta este singurul

căruia i se permite să atingă mingea cu mâinile. Totuşi, nici el nu are voie să
facă acest lucru în afara suprafeţei de pedeapsă (careul de 16 metri) din faţa
porţii sale.
 Echipamentul de bază al jucătorilor este format dintr-un tricou, pantaloni,
ciorapi (jambiere) şi apărătoare. Jucătorilor le este interzis să poarte altceva
ce ar putea fi periculos pentru ei sau pentru alt jucător (inclusiv bijuterii sau
ceasuri).

Un anumit număr de jucatori pot fi schimbaţi în timpul unui joc. Numărul

maxim de înlocuiri, în meciurile internaţionale şi la nivel de ligi naţionale,
este de 3. La alte nivele acest număr poate varia. Motivele cele mai întâlnite
ce cauzează o schimbare sunt accidentările, oboseala, schimbările tactice sau
tragerile de timp pe final de joc. La nivelul seniorilor, un jucător înlocuit nu
poate reintra în joc.

Oficiali

Un joc este condus de un arbitru. Acesta deţine "întreaga autoritate de a

pune în aplicare Legile Jocului, în concordanţă cu meciul la care a fost
delegat" (Legea 5), iar deciziile sale sunt finale şi indiscutabile. Arbitrul este
ajutat de 2 arbitri asistenţi (popular denumiţi tuşieri). În jocurile disputate la
cel mai înalt nivel există şi un al patrulea oficial. Acesta îl poate înlocui pe
arbitru în cazul în care acesta se află în imposibilitatea de a mai conduce
meciul.

Timpul normal de joc

Un meci obişnuit de fotbal este alcătuit din 2 perioade de timp (reprize) de

câte 45 de minute fiecare. Pauza dintre ele este de obicei de 15 minute.

Terenul de joc

Lungimea terenului de joc, în cadrul meciurilor oficiale trebuie să fie

cuprinsă între 100-110 m, iar lăţimea, între 64-75m.

În lungime, marginile terenului sunt delimitate de liniile de margine, în

timp ce în lăţime (unde se află porţile), acestea sunt reprezentate de liniile de
poartă. Pe fiecare linie de poartă, la cele 2 capete ale terenului, se găseşte
câte o poartă. Lăţimea acesteia trebuie să măsoare 7,32m şi înălţimea,
2,44m. În spatele porţii se fixează plasa porţii, deşi aceasta nu este
obligatorie prin regulament.

În faţa fiecărei porţi se află o suprafaţă a terenului, denumită suprafaţa de

pedeapsă (popular, "careul de 16m" sau "careul"). Această suprafaţă este
formată din: linia de poartă; 2 linii, ce pornesc de pe linia de poartă (la
16,5 m distanţă de bara porţii) şi înaintează 16,5 m în interiorul terenului;
linia ce uneşte ce le 2 linii anterior explicate. Această suprafaţă îndeplineşte
mai multe funcţii. Cea mai importantă este aceea de a delimita locul până la
care portarul poate juca mingea cu mâna. Deasemenea, un eventual fault al
unui apărător asupra unui atacant advers în această suprafaţă se va penaliza,
de obicei, cu o lovitură liberă directă, cunoscută sub numele de lovitură de
pedeapsă (penalty).

Terenul de joc are şi alte delimitări, abordate în articolul special dedicat

acestuia.

Handbalul este un sport de echipă care se joacă cu o minge. Meciul are

loc între două echipe a 7 jucători (6 jucători de câmp şi un portar) pe durata
a două reprize a câte 30 de minute. Scopul jocului este de a marca cât mai
multe goluri în poarta echipei adversare. Echipa care a marcat mai multe
goluri câştigă meciul.

Este un sport relativ tânăr, apărând în Europa la sfârşitul secolului XIX şi

începutul secolului XX. Originile lui sunt însa mult mai depărtate şi le găsim
în unele jocuri cu caracter popular practicate în Evul Mediu şi în jocurile
dinamice folosite în şcolile din centrul şi nordul Europei la începutul
secolului XIX. În toate variantele lui, jocul de handbal a apărut mai întâi în
şcoli ca material didactic, rod al imaginaţiei creatoare a unor eminenţi
profesori de educaţie fizică. Părintele handbalului modern este considerat a
fi profesorul german de educaţie fizică Carl (sau Karl) Schelenz,care a
introdus reguli şi care a folosit un teren de aceeaşi mărime cu cel de fotbal.
Pe atunci o echipă avea 11 jucători.

Terenul de joc

Caracteristici generale

Terenul de joc este un dreptunghi cu lungimea de 40 metri şi lăţimea de

20 metri şi este compus din două spaţii de poartă şi o zonă de joc. Liniile
laturilor lungi sunt numite linii de margine, iar liniile laturilor scurte sunt
numite linii de poartă (între barele porţii) sau liniile exterioare porţii (de
ambele părţi ale porţii). În jurul terenului de joc trebuie să existe o zonă de
siguranţă, cu o lăţime de cel puţin 1 metru de-a lungul liniilor de margine şi
2 metri în spatele liniilor exterioare porţii. Caracteristicile terenului de joc nu
trebuiesc modificate în timpul jocului, astfel încât una dintre echipe să fie
avantajată.

Porţile

În centrul fiecărei linii exterioare a porţii se găseşte o poartă. porţile

trebuie să fie solid ancorate de podea sau de pereţii din spatele lor. Porţile au
la interior o înălţime de 2 metri şi o lăţime de 3 metri. Barele verticale ale
porţii sunt unite de o bară orizontală în partea superioară. Partea posterioară
a barelor porţii trebuie să fie aliniată cu muchia posterioară a liniei de poartă.
Barele verticale şi bara transversală trebuie să fie pătrate în secţiune, cu
laturile de 8 cm. Pe cele 3 laturi care sunt vizibile dinspre terenul de joc,
barele trebuie vopsite în 2 culori contrastante, care să fie diferite şi de
culorile din jurul porţii. Porţile trebuie să aibă o plasă, ataşată în aşa fel încât
o minge intrată o dată în poartă să rămână acolo.

Liniile terenului de joc

Toate liniile terenului fac parte integrantă din spaţiile pe care le delimitează.
Liniile de poartă vor avea 8 cm lăţime între barele porţilor, în timp ce toate
celelalte linii vor avea 5 cm lătime. Liniile dintre două suprafeţe adiacente
pot fi înlocuite cu culori diferite între suprafeţe adiacente ale podelei.

În faţa fiecărei porţi este un spaţiu de poartă. Spaţiul acesta este delimitat
de o linie a spaţiului de poartă (linia de 6 metri), care este trasată astfel:

1. O linie de 3 metri lungime direct în faţa porţii; această linie este

paralelă cu linia de poartă, şi la la 6 metri distanţă de aceasta
(măsurată de la muchia posterioră a liniei de poartă la muchia
anterioară a liniei spaţiului de poartă);
2. Două sferturi de cerc, fiecare cu o rază de 6 metri (măsurată de la
colţul interior posterior al stâlpilor porţii), care fac legătura între linia
de 3 metri lungime şi linia exterioară a porţii.
Linia de 9 metri

Linia de aruncare liberă (linia de 9 metri) este o linie intreruptă, trasată la

3 metri în afara liniei spaţiului de poartă. Atât segmentele de linie cât
şi spaţiile dintre ele măsoara 15 cm.

Linia de 7 metri

Linia de 7 metri este o linie lungă de 1 metru, marcată în faţa porţii. Este
paralelă cu linia de poartă şi aflată la 7 metri de aceasta (distanţă măsurată
de la muchia posterioară a liniei de poartă la muchia anterioară a liniei de 7
metri).

Linia de restricţie

Linia de restricţie (limitare) a portarului (linia de 4 metri) este o linie cu

lungimea de 15 cm, marcată în faţa porţii. Este paralelă cu linia de poartă şi
la 4 metri distanţă de aceasta (măsurată de la muchia posterioară a liniei de
poartă la muchia anterioară a liniei de 4 metri);

Linia de centru

Linia de centru uneşte mijlocul liniilor de margine.

Linia de schimb

Linia de schimb (un segment din linia de margine) pentru fiecare echipă,
se întinde de la linia de centru până la un punct aflat la o distanţă de 4.5
metri de aceasta. Acest punct al liniei de schimb este marcat de o linie
paralelă cu linia de centru şi care se întinde pe o distanţă de 15 cm înauntru
liniei de margine şi 15 cm în afara liniei de margine (înauntrul şi în afara
terenului de joc).

Mingea

Mingea este sferică şi trebuie să fie confecţionată din piele sau din
material sintetic. Suprafaţa nu are voie să fie alunecoasă. Deoarece în
general este manevrată cu o singură mână, mărimile oficiale variază
depinzând de vârstă şi sexul echipelor.

Mărimea Folosită de Circumferinţa Greutatea

 (în cm) (în g)
III Bărbaţi şi tineri peste 16 ani 58–60 425–475
Femei, băieţi peste 12 ani şi fete
II 54–56 325–375
peste 14 ani
I Băieţi şi fete peste 8 ani 50–52 290–330

Oina (sau hoina) este un joc sportiv tradiţional românesc practicat

continuu cel puţin din secolul al 14-lea conform cronicilor şi hrisoavelor
timpului, fiind menţionat prima dată documentar la 1364, în timpul domniei
lui Vlaicu Vodă.

Oina este un joc sportiv practicat în aer liber, pe un teren dreptunghiular,

preferabil acoperit cu iarbă, între două echipe de câte 11 jucători. Jocul
solicită calităţi sportive complexe (viteză bună de alergare, reflexe rapide în
mişcările de autoapărare faţă de loviturile mingii, precizie în aruncarea şi
lovirea mingii cu un baston sau bâtă) şi este asemănător cu jocuri sportive
comune altor ţări, cum ar fi Schlagball-ul german, palsepool-ul finlandez,
jocul paume din Franţa, respectiv Cluiche Corr-ul irlandez. Oina stă la baza
baseball-ului, fiind împrumutat încă din perioada în care nu evoluase
îndeajuns, comparativ perioadei contemporane în care oina reprezintă un joc
extrem de complex.

Rugbi, scris şi rugby (din cuvântul englez rugby, pronunţie

simplificată /'ragbi/), este un sport cu mingea, originar din Anglia. Numele
jocului provine de la oraşul englez omonim, locul unde s-au formalizat
prima dată regulile acestui sport.

Mingea cu care se joacă rugby-ul este de formă ovală, motiv pentru care
sportul mai este uneori numit "sportul cu balonul oval".

Reguli de joc

Fiecare echipă are 15 jucători pe teren şi 7 rezerve. Sunt 8 jucători în

pachetul de înaintare şi 7 jucători pe linia de trei sferturi.
Obiectivul jocului este de a câştiga puncte prin:

1. Purtarea şi culcarea mingii în terenul de ţintă advers (eseu).

2. Trimiterea mingii cu piciorul printre buturile adverse. Buturile sunt
formate din doi stâlpi paraleli cu o bară ridicată perpendicular între ei.

Un "penalty" se efectuează în al doilea mod.

Mingea se poate pasa numai înapoi cu mâna, sau şi înainte, dacă este lovită
cu piciorul.

Echipa adversă poate să recupereze mingea printr-un placaj. De obicei asta

înseamnă că unul sau mai mulţi jucători din echipa opusă prind pe jucătorul
aflat în posesia mingii şi îl blochează la pamânt.

Cum se acordă punctele

Eseu: 5 puncte Transformarea eseului: 2 puncte Drop-gol (lovitură de

picior căzută): 3 puncte Lovitura de pedeapsă: 3 puncte

Un meci durează 80 de minute (2 reprize x 40 minute).

Regula ofsaidului - există două situaţii: - la momentele fixe (grămada

ordonată sau repunerea din margine) - în joc deschis.

Ofsaidul la grămada ordonată: liniile imaginare care trec la ultimele

picioare ale jucatorilor din grămada ordonată sunt liniile de ofsaid. Niciun
jucator advers nu are voie să treacă peste aceste linii, ci trebuie să aştepte la
linia ultimelor picioare ale echipei proprii până când balonul iese din
conturul grămezii.

Ofsaidul la margine: liniile imaginare care trec la 10 metri paralele cu

aliniamentul jucătorilor participanţi la margine sunt liniile de ofsaid.
Jucătorii neparticipanţi la margine trebuie să stea în spatele acestei linii până
când marginea se termină.

Ofsaidul în jocul deschis: orice jucător care se află înaintea coechipierului

purtător de balon se află în poziţie de ofsaid. El trebuie să fie în spatele
purtătorului de balon pentru a reintra în joc. Dacă un jucător încearcă să
joace un balon şutat de un coechipier aflat în spatele său, se află în ofsaid şi
este penalizat cu lovitură de pedeapsă.
 Regula ţinutului la pământ: un jucător purtător de balon este obligat să
elibereze balonul dacă este placat şi ţinut la pământ. În caz contrar, dacă
încearcă să joace balonul, este penalizat cu lovitură de pedeapsă.

Voleiul este un sport (al doilea în lume ca popularitate) în care două

echipe, separate de un fileu înalt, trebuie să treacă mingea deasupra acestuia,
folosind orice parte a corpului, cu scopul de a face ca mingea să atingă
terenul advers. Fiecărei echipe îi sunt permise doar trei loviri pentru a trimite
mingea către terenul celeilalte echipe. Un punct se câştigă dacă mingea
atinge terenul advers sau dacă nu respectă regula celor trei atingeri.

O echipa de volei este alcătuită din 6 jucători. Se joacă 3 seturi

câştigătoare din 5, fiecare set a câte 25 de puncte; în caz de egalitate 24 - 24
se continuă setul până în momentul în care una din cele două echipe obţine o
diferenţă de 2 puncte (29 - 27, 31 - 29 etc). În cazul în care este nevoie de
jucarea ultimului set pentru desemnarea câştigătorului, acesta se joacă pâna
la 15 (sau pâna la o diferenţă de 2 puncte).

Competiţia dezvoltă resursele latente, scoţând în evidenţă îndemânarea,

spontaneitatea, creativitatea şi estetica. Regulile sunt realizate pentru a
permite demonstrarea acestor abilităţi. Cu puţine excepţii, voleiul permite
tuturor jucătorilor să acţioneze atât la fileu (în atac), cât şi în spatele
terenului (în apărare sau la serviciu). Dacă ar mai trăi William Morgan,
creatorul acestui joc, l-ar putea încă recunoaşte, voleiul păstrând, de-a lungul
timpului, anumite elemente caracteristice. Câteva din acestea le împarte cu
alte jocuri care au fileu, minge sau rachetă:

• serviciu,
• rotaţie (alternanţa la serviciu),
• atac,
• apărare.

Voleiul este totuşi unic printre jocurile la fileu prin faptul că se insistă ca
mingea să fie păstrată cât mai mult timp în aer şi prin faptul că oferă
posibilitatea paselor între membrii aceleiaşi echipe înainte ca [[minge|
mingea] să fie returnată adversarilor. Introducerea unui jucător specializat în
apărare, Libero-ul, a mărit lungimea fazelor de joc. Modificarea regulii
la serviciu l-au transformat dintr-un simplu act de a pune mingea în joc, într-
o armă ofensivă. Conceptul rotaţiei a fost dezvoltat pentru a permite fiecărui
sportiv să participe la joc. Regula poziţiei jucătorilor permite echipelor
flexibilitate şi posibilitatea dezvoltării de tactici interesante, atât în favoarea
echipei, cât şi pentru entuziasmul spectatorilor. Astfel, imaginea voleiului
devine din ce în ce mai bună. Cu cât jocul evoluează, fără îndoială că se va
schimba, va deveni mai bun, mai puternic, mai rapid.

Structura

Fileul măsoară 1 m pe lăţime şi 9,50 m până la 10 m în lungime (cu 25

până la 50 cm pe fiecare parte laterală). El este alcătuit din ochiuri pătrate cu
latura de 10 cm, confecţionate din sfoară de culoare neagră.

La marginea superioară, este cusută pe toată lungimea fileului o bandă din

pânză albă, răsfrântă pe fiecare parte pe o lăţime de 7 cm. Fiecare capăt al
benzii are o gaură prin care trece o sfoară pentru prinderea de stâlpi şi
menţinerea ei întinsă.

Prin interiorul benzii trece un cablu flexibil pentru prinderea fileului de

stâlpi şi menţinerea marginii sale superioare întinsă.

La partea inferioară a fileului este o altă bandă orizontală, de 5 cm lăţime,

asemănătoare cu banda superioară, prin care trece o sfoară. Această sfoară
croşetează de-a lungul ochiurilor pentru prinderea de stâlpi şi menţinerea
întinsă a părţii inferioare a fileului.

Fileul are înalţimi diferite la fete faţă de băieţi. La fete înălţimea fileu lui
este de 2,24m la senioare şi juniore.Iar la băieţi are 2,43m seniori şi juniori.

Mingi

Mingea trebuie să fie sferică, având o anvelopă flexibilă de piele sau piele
sintetică prevăzută în interior cu o cameră din cauciuc sau alt material
asemănător.

Mingea poate avea o singură culoare deschisă sau o combinaţie de culori.

Materialul sintetic şi combinaţia de culori a mingilor folosite în

competiţiile oficiale trebuie să fie conform standardelor FIVB.

Circumferinţa sa trebuie să fie cuprinsă între 65 şi 67 cm şi greutatea între

260 şi 280 g.
 Presiunea interioară trebuie să fie de la 0,300 până la 0,325 kg/cm2 (4,26
până la 4,61 psi), (294,3 până la 318,82 mbar sau hPa).

Componenţa echipelor

O echipă poate fi compusă din maximum 12 jucători, un antrenor, un

antrenor secund, un preparator fizic (maseur) şi un medic.

Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, medicul trebuie să fie

acreditat în prealabil de FIVB.

Unul dintre jucători (altul decat Libero-ul) este căpitanul echipei şi el

trebuie să fie identificat ca atare pe foaia de arbitraj.

Numai jucătorii înregistraţi pe foaia de arbitraj pot să pătrundă pe teren şi

să participe la meci. După ce căpitanul şi antrenorul au semnat foaia de
arbitraj, componenţa echipei nu mai poate fi modificată.

Locul participanţilor

Jucătorii care nu sunt în joc trebuie ori să fie aşezaţi pe banca pentru
rezerve a echipei lor ori să fie în zona lor de încălzire. Antrenorul şi ceilalţi
membri ai echipei trebuie să stea pe bancă, dar pot să o părăsească pentru un
timp.

Băncile pentru rezerve sunt situate de o parte şi de alta a mesei scorerului,

în afara zonei libere.

Numai membrilor echipei le este permis să stea pe bancă în timpul

meciului şi să participe la încălzirea la fileu. Jucătorii care nu sunt în joc se
pot încălzi fără mingi astfel:

• în timpul jocului în zona de încălzire;

• în cursul timpilor de odihnă şi a timpilor tehnici în zona liberă situată
în spatele propriului teren de joc.
• În timpul pauzei dintre seturi jucătorii pot utiliza mingile (dar nu cele
de joc) pentru încălzire în zona lor liberă.