Sunteți pe pagina 1din 16

Don omar feat lucenzo-Danza

http://metropotam.ro/Recomandari/2011/05/art1327404613-Noaptea-Muzeelor-2011-ce-
se-intampla-unde-si-cand/

http://life.hotnews.ro/stiri-prin_oras-8621714-noaptea-muzeelor-2011-vizite-cimitirul-
bellu-dansuri-focul-concursuri-medievale.htm

U.C.D.C
Facultatea de Finante-Banci-Contabilitate

Referat
Gestionarea cheltuielilor publice

Conducator stiintific: Student:


Lector univ.drd-PENU DANIELA STROE IULIA
ANUL I/ZI
GRUPA 10
ANUL UNIVERSITAR 2010/2011
BUCURESTI

1
1. Structura si factorii determinanti ai cheltuielilor publice

Cheltuielile publice sunt ansamblu cheltuielilor publice


anuale ale tarii, ce finanteaza pe baza resurselor bugetului public.
Cheltuielile publice concretizeaza destinatia pe care o au veniturile
bugetului public in procesul de folosire a lor. In cadrul bugetului
de stat se cuprind cheltuieli pentru educatie, cercetare, cultura, arta,
sanatate, aparare,securitate..etc.*
Cheltuielile publice au o determinate si aprobate de
autoritatile publice desemnate prin lege. Nicio cheltuiala nu poate
fi inscrisa in buget si nici nu poate fi efectuata, daca nu existra
baza legala pentru efectuarea ei. In conditiile in care se eleboreaza
proiecte de acte normative a caror aplicare impune folosirea
fondurilor publice trebuie sa se anexeze o situatie cu veniturile si
cheltuielile.
Nivelul cheltuielilor publice trebuie stabilit in fucntie de
volumul resurselor finianciare ce se pot acumula in conditiile in
care economia nu este peturbata de instrumente fiscale, aplicate in
situatii exceptionale.*

1.1 Structura cheltuielilor

Cheltuielile publice cuprind:

2
-cheltuielile efectuate din fondurile constituite la nivelul
bugetelor administratiilor publice centrale;
-cheltuielile efectuate din fondurile contituite la nivelul
bugetelor administratiilor publice locale;
-chletuielie efectuate din intrarile anuale de credite externe;
-cheltuieli efectuate din fonduri externe nerambursabile.

Structura cheltuielilor publice reflecta modul in care sunt


orientate resursele finianciare spre anumite obiective:
economice, social-culturale,militare,politice, finianciare.De
asemenea, evolutia cheltuielilor este dinamica. Din aceste
puncte de vedere, este necesara cunoasterea structurii lor dupa
anumite clasificatii si criterii.

a)Clasificarea administrativa: aceasta clasificare are la baza


criteriul institutiilor prin care se efectueaza cheltuielile publice,
clasificarea este importanta pentru aprobarea si repartizarea
publice pe institutii.

b)Clasificarea economica:cheltuielile se impart in cheltuieli


curente sau cheltuieli uzuale de functionare sau intretinere si
cheltuieli de capital sau cheltuieli cu rol in dezvoltarea
investitiilor de importanta publica.

c)Clasificarea functionala: foloseste criteriile privind


domeniile si sectoarele de activitate, ea reprezinta obiective si
actiuni finantate de la bugetul public.

d) Clasificarea finianciara: aceasta foloseste criteriul


perioadelor de timp in care sunt folosite cheltuieli publice.Se
pot grupa in:cheltuieli definitve, cheltuieli temporare,cheltuieli
virtuale.

3
a) Clasificarea administrativă cunoaşte mai multe variante, ce
diferă una de alta datorită criteriului pus la bază: instituţional
(structura cheltuielilor publice se va întocmi în dependenţă de
ministere); administrativ-teritorial (reprezintă distribuţia
cheltuielilor publice între judeţe, oraşe, raioane).
Clasificarea administrativă are însemnătate operativă. Modificarea
periodică a structurilor de dirijare diminuează importanţa ei mai
ales în cadrul analizei pe intervale de lungă durată.
b) Clasificarea economică are în vedere influenţa pe care o exercită
asupra economiei diferite categorii de cheltuieli publice. Această
clasificare cunoaşte mai multe variante:
I variantă: împarte cheltuielile publice în:
cheltuieli de capital (procurarea localurilor pentru şcoli, spitale,
clădiri etc.);
cheltuieli curente (cuprind cheltuieli de personal: salarii, premii ...;
cheltuieli materiale pentru prestare de servicii şi întreţinere:
manuale, medicamente, materiale pentru reparaţie ...; transferuri:
subvenţii, pensii, îndemnizaţii, burse etc.);
II variantă: împarte cheltuielile publice în:
cheltuieli ale serviciilor publice (administrative);
cheltuieli de transfer (de restribuire);
III variantă: mai contemporană şi frecvent utilizată a clasificării
economice divizează cheltuielile publice în felul următor:
cheltuieli pentru salarii şi alte drepturi de personal;
cheltuieli materiale pentru întreţinere şi funcţionare;
cheltuieli de transfer (pentru persoane fizice şi juridice);
cheltuieli pentru investiţii.

c) Clasificarea financiară se efectuează în dependenţă de momentul


şi modul în care cheltuielile publice afectează resursele financiare
şi le grupează în următoarele categorii:
1) cheltuieli definitive – finalizează distribuţia resurselor financiare
publice şi înglobează cheltuielile atît cu caracter de investiţii, cît şi
cu caracter de funcţionare;
2) cheltuieli temporare – de regulă, se reflectă în operaţiunile de
trezorerie: acordarea de împrumuturi, finanţarea rambursării

4
împrumuturilor primite etc.
3) cheltuieli virtuale sau posibile – reprezintă cheltuieli pe care
statul se angajează să le efectueze în anumite condiţii: în cazul
acordării unor garanţii pentru împrumuturi.
d) Clasificarea folosită de instituţiile specializate ale ONU are la
bază două criterii principale:
1) funcţional – grupează cheltuielile publice pe acţiuni şi obiective:
servicii publice, generale; apărare; educaţie; sănătate; securitate
socială; acţiuni economice; servicii comunale; alte cheltuieli;
2) economic – cuprinde următoarele grupe: cheltuieli privind
consumul definitiv de venit naţional; dobînzi aferente datoriei
publice; formarea brută a capitalului; transferuri de capital

1.2 Conţinutul economic al cheltuielior publice

În procesul îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, statul


asigură acoperirea necesităţilor publice generale. Pentru aceasta
statul are nevoie de importante resurse băneşti care se mobilizează
prin intermediul relaţiilor financiare. Folosirea resurselor băneşti
astfel mobilizate are loc prin intermediul cheltuielilor publice.
În opinia savantului român Iu. Văcărel, Cheltuielile
publice (CP) exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească,
care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi
juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării
resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor
acestuia.
Cheltuielile publice se materializează în plăţi, efectuate
de către stat din resursele mobilizate pe diferite căi, pentru achiziţii
de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea
diferitelor obiective ale politicii statului.
Conţinutul economic al CP se află în strânsă legătură cu
destinaţia lor. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv
de PIB, reprezentând valoarea plăţilor pe care le efectuează
instituţiile publice în formele specifice ale cheltuielilor curente, iar
alte CP exprimă o avansare de PIB, reprezentând participarea
statului la finanţarea formării brute ce capital, atât în sfera

5
producţie materiale, cât şi în sfera nematerială.
În prezent CP sunt extrem de diversificate. Influenţa
economică a CP variază în timp. Unele se manifestă direct, prin
finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru a putea
funcţiona. Altele influenţează indirect mediul economic şi social şi
constituie astfel instrumente ale unei politici de transformare a
mediului respectiv pentru al ameliora (distribuirea veniturilor
suplimentare, sporirea comenzilor publice sau creşterea
investiţiilor).
Problemele care sunt soluţionate în domeniul cheltuirii
mijloacelor publice pot fi divizate în trei categorii:
acordarea ajutorului social (îndeminizaţii acordate invalizilor);
asigurarea obligatorie (în caz de boală, şomaj);
producţia şi achiziţia bunurilor materiale şi a serviciilor pentru
satisfacerea necesităţilor pentru care statul îşi asumă
responsabilitate.
Cheltuielile publice, în opinia savantului Iu. Văcărel, se
referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin
intermediul instituţiilor publice (aparatul de stat, instituţii social-
culturale, armată, întreprinderi autonome), care se acoperă fie de la
bugetul statului (central sau local), fie din bugetele proprii, pe
seama veniturilor obţinute.
În componenţa cheltuielilor publice intră următoarele
categorii principale: ~cheltuieli bugetare, acoperite din resursele
publice constituite la nivelul:
- bugetului de stat;
- bugetului asigurărilor sociale;
- bugetelor UAT
- fondurilor FAOAM
~cheltuieli din fonduri extrabugetare, care sînt acoperite din
resursele financiare publice constituite în afara bugetului de stat şi
bugetului asigurărilor sociale.
~cheltuieli din fonduri speciale, care sînt acoperite din fonduri cu
destinaţie specială gestionate de guvern sau de un alt organ public.
~cheltuieli ale întreprinderilor, instituţiilor financiar-bancare cu
capital de stat

6
~cheltuielile cu caracter public ale organizaţiilor internaţionale,
finanţate din resursele mobilizate de la membrii acestora, respectiv
de la statele-membre ale acestor organizaţii
~cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se
acoperă de la bugetul administraţiei de stat, din bugetele locale sau
din bugetul asigurărilor sociale de stat şi fondurilor de asigurări
obligatorii de asistenţa medicală.

2. Tendinţe în evoluţia cheltuielilor publice în condiţiile actuale


Mărimea şi structura cheltuielilor publice diferă de la o ţară la alta
şi de la o perioadă la alta.
Aceşti parametri ai cheltuielilor publice se găsesc într-o
continuă evoluţie.
În perioada liberei concurenţe, cînd necesitatea intervenţiei
statului era negată, mărimea şi structura cheltuielilor publice erau
determinate de principalele preocupări ale statului – importante
activităţi militare, întreţinerea organelor administrativ – poliţieneşti
etc.
Pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea cheltuielilor publice în
ţările europene rareori au depăşit 10% din venitul naţional. Statul
permanent evolua în rolul de prestator de servicii generale ca
securitatea, justiţia, apărarea.

În legătură cu creşterea reală a cheltuielilor publice trebuie


menţionat faptul că aceasta este cauzată de un şir de factori, printre
care:
-factori demografici, care se manifestă prin creşterea populaţiei şi
modificarea structurii acesteia pe vîrste şi pe categorii socio-
profesionale;
-factorii economici, ce ţin de obligaţiile economice ale statului de a
finanţa acţiunile economice costisitoare, întreţine infrastructura de
producţie, de a sprijini ramurile nerentabile, de a evita perturbările
economice etc.
-factorii sociali, care se manifestă prin lărgirea finanţării de către
stat a acţiunilor social-culturale, şi în primul rînd, asistenţa şi
asigurările sociale, învăţămîntul, sănătatea etc.

7
-factorii militari, ce ţin de cercetări şi producerea noilor genuri de
arme şi tehnică militară, persistenţa pericolului de conflicte
militare şi apariţia unui nou fenomen – distrugerea şi lichidarea
importantelor cantităţi de arme nucleare, chimice, biologice etc.
factori istorici, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la
alta a nevoilor sporite de cheltuieli şi de suportare a poverii celor
făcute în anii anteriori, prin împrumuturi publice interne şi externe;
factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a sarcinilor
statului contemporan datorită transformării concepţiei politice cu
privire la rolul şi funcţiile autorităţilor publice în condiţiile actuale.
Creşterea reală a cheltuielilor publice se bazează pe creşterea
PIB şi pe sporirea părţii lui care se distribuie către autorităţile
publice.
Cheltuielile publice privite ca instrument important de
influenţare a proceselor economice şi sociale din societate, atît în
sensul activizării unora, cît şi cu scopul frînării altora.

2. Analiza eficientei cheltuielilor publice

Se face raportând eforturile financiare la efectele


măsurabile (prezente sau estimate) ale finanţării de către
stat a unor obiective de interes public.
Atunci când primul termen al acestui raport
cunoaşte un decalaj de ritm – adică, în ciuda creşterii şi
diversificării nevoilor cetăţenilor pentru bunuri publice,
resursele financiare menite să achiziţioneze aceste
îmbunătăţiri nu cresc în acelaşi ritm – apare o insuficientă
permanentizată a resurselor. Evaluarea eficienţei
cheltuielilor publice este responsabilitatea factorilor de
decizie ai aparatului politic, fiind realizată prin utilizarea
indicatorilor conţinuţi în bugetul anual şi în programele pe
termen mediu şi lung.
Se poate obţine o eficienţă a cheltuielilor care să
ducă, implicit, la bunăstare socială dacă se întâlnesc
următoarele condiţii: există posibilitatea alegerii, dintre mai
multe alternative, a variantei celei mai ieftine în raport cu

8
efectul final obţinut asupra serviciului (ce se dorea
îmbunătăţit); are loc o modernizare în producerea serviciului,
care maximizează utilitatea resimţită de consumator; preţul
plătit pe acest serviciu cât şi costul în utilizare să fie minime;
contextul economico-social să fie predictibil pe perioade de
timp îndeajuns de mari.
O consecinţă a existenţei acestui tip de cheltuieli
suportate de stat, este aceea că are loc limitarea pieţei
întreprinzătorilor privaţi sau, din altă perspectivă, delimitarea
activităţii economice într-o dimensiune a pieţei libere şi una a
statului, într-un sector de piaţă şi unul de non-piaţă, care
urmăreşte îndeplinirea unor obiective prestabilite, se are în
vedere repartizarea resurselor între utilizatorii competitori, pe
de o parte, şi valoarea imputurilor, pe de altă parte.
Eficienţa cheltuielilor publice trebuie să ia în
considerare faptul că resursele financiare publice sunt
limitate şi deci ele trebuie să fie optimizate maximal. Sunt
importante în evaluarea acesteia două variabile:
·1 eficienţa alocativă a resurselor;
·2 X – eficienţa resurselor.
În privinţa celui de-al doilea factor X-eficienţa
resurselor, putem afirma că acesta se realizează atunci când
se obţine un cost mic în comparaţie cu costurile inputurilor
absolut necesare producerii unor anumite outputuri.
Studiile moderne asupra eficienţei cheltuielilor
publice recomandă ca: serviciile publice să nu fie oferite
neapărat gratuit iar, acolo unde există posibilitatea, serviciile
publice furnizate de stat să fie înlocuite de cele private; de
asemenea, introducerea de mecanisme cvasipiaţa (bonuri,
cupoane).

Dacă se doreşte o evaluare anticipată a beneficiului


avem la dispoziţie factorii: piaţă, indivizii (este indicată
folosirea chestionarelor sau a experimentelor de marketing),
evaluările individuale (presupune deducerea beneficiului
viitor din actualul context).

9
Pentru o evaluare anticipată a eficienţei sunt
elaboraţi indicatori previzionali ce direcţionează în avans
activitatea economică pentru obţinerea unor avantaje
maxime de pe urma resurselor financiare ce urmează a fi
investite. Este necesar ca modelele de analiză să ia în
considerare etapele valabile pentru orice proiect sau obiectiv
ce este propus spre îndeplinire – adică: studiu, realizare,
exploatare – astfel încât să se aleagă acea variantă a
etapelor anterior menţionate care prezintă cel mai avantajos
raport între cost şi beneficii.
Postevaluarea eficienţei oferă în momentul prezent,
după ce proiectul a fost realizat, imaginea avantajelor
obţinute în urma investirii respectivelor resurse financiare
(cheltuieli publice). Calcularea eficienţei economice implică
folosirea unor indicatori ai utilizării efective a resurselor
pentru a putea fi comparaţi cu rezultatele prevăzute.
Pentru măsurarea costurilor şi beneficiilor se
folosesc ca etalon preţurile pieţei numai dacă este adevărat
că nivelurile preţurilor de pe piaţă sunt într-adevăr o plată
adecvată a unităţilor marginale ale bunurilor respective.
Dacă nu se întâmpla acest lucru, nu vor fi folosite preţurile
de piaţă, ci preţuri – umbră (estimează costul real al
resurselor şi costurilor cu mult mai multă exactitate).

3. Detalierea informaţiilor referitoare la tipurile de


cheltuieli publice
a) Cheltuielile publice destinate acţiunilor social-
culturale. Acest tip de cheltuieli îşi au originea recentă în
ideologia politico-economică intervenţionistă, apărută în
America după cel de-al doilea război mondial, aşa numita
doctrină a statului bunăstării. Obiectivele autorităţii publice
într-un astfel de stat sunt: asigurarea unui venit minim,
susţinerea cetăţenilor în situaţii defavorizante (cum ar fi
boala, bătrâneţea, şomajul, handicapul), garantarea unui
nivel de trai bun pentru întreaga populaţie, în raport cu o
anumită listă de servicii şi minimalizarea efectelor unor

10
evenimente ce implică riscuri sociale. Aceste servicii sunt
puse la dispoziţia membrilor societăţii în mod gratuit sau la
un preţ mic, ori sunt acordate alocaţii, pensii, ajutoare ş.a.
indemnizaţii prin intermediul cărora populaţia să-şi poată
permite un standard de viaţă decent. În ţările dezvoltate,
pentru asigurarea acestor facilităţi se cheltuieşte până la
50% din venitul naţional.
Cheltuielile publice destinate acţiunilor de natură
socio-culturală cuprind de obicei: sănătate, învăţământ,
cultură şi sport, acţiuni dedicate tineretului, securitate sau
protecţie socială. În ceea ce priveşte România, cheltuielile
publice socio-culturale vizează domeniile următoare:
1. învăţământ
2. sănătate
3. cultură, religia şi tineretul
4. asistenţa socială (alocaţii, pensii, ajutoare, alte
îndemnizaţii)
5. ajutorul de şomaj
6. alte cheltuieli publice socio-culturale
7. pensia suplimentară
Resursele de finanţare pentru cheltuielile cu acţiuni
socio-culturale pot fi de natură internă sau externă, publică
sau privată, după cum urmează:
- fonduri bugetare (ale statului, regiunilor, provinciilor),
- cotizaţii ale unor persoane fizice / juridice (f. asigurărilor
sociale, pentru şomaj);
- fonduri proprii ale organizaţiilor publice / private (pentru
finanţare traininguri);
- veniturile instituţiilor social-culturale din activităţi specifice;
- veniturile populaţiei (din taxe),
- fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ (O.N.G-uri,
instituţii de caritate etc.);
-finanţări externe (rambursabile şi nerambursabile, oferite de
organizaţii ca: UNICEF, UNESCO, Banca Mondială etc.).

Sistemele de cheltuieli publice pentru sănătate

11
cunosc diferenţe de organizare în fiecare ţară, în privinţa
ponderii instituţiilor de stat sau private, dar ceea ce este
comun este faptul că ele urmăresc îmbunătăţirea calităţii
vieţii indivizilor.
Sursele din care se obţine finanţarea sistemului de
sănătate sunt fondurile bugetare, cotizaţiile de asigurări de
sănătate, fonduri speciale pentru sănătate, resurse ale
populaţiei care au fost cheltuite în ipostaza de pacienţi,
ajutor din exterior (OMS, Crucea Roşie etc.).

Cheltuieli publice pentru cultură, culte, activitate


sportivă şi tineret contribuie la educarea spirituală estetică,
morală a populaţiei prin activităţi artistice, culte, sportive sau
divertisment.
Aceste cheltuieli finanţează instituţii cu obiective
cultural – artistice (edituri, muzee, patrimoniu cultural,
biblioteci cinematografe, teatre etc.) care produc fie bunuri
materiale dar de valoare spirituală, fie servicii de valoare
spirituală. Preţul acestor produse poate fi suportat în
totalitate de către stat sau doar parţial prin subvenţionare.
Finanţarea se face din resurse bugetare integral,
din venituri extrabugetare şi alocaţii de la buget, din venituri
extrabugetare în totalitate, (pentru instituţiile care se pot
autoîntreţine prin activitatea economică desfăşurată), din
fonduri extrabugetare (de exemplu: Fondul Cinematografic
Naţional, Fondul Cultural Naţional). Nu trebuie uitate nici
sponsorizările, deosebit de avantajoase pentru cel care le
primeşte – el neavând altă obligaţie decât aceea de a
declara deschis numele sponsorilor săi.
Cheltuielile publice din această categorie finanţează de
asemenea activitatea religioasă a cultelor recunoscute de
stat (salarii pentru slujitorii bisericii) şi pe cea sportivă şi de
tineret (în proporţie de 75% în România).

Cheltuieli publice pentru securitatea socială


înglobează următoarele tipuri de cheltuieli: alocaţii, pensii,

12
indemnizaţii, ajutoare în anumite condiţii pe care persoanele
ce le primesc trebuie să le îndeplinească. Ele sunt menite să
elimine cât mai mult posibil efectele riscurilor fizice,
economice şi sociale ce planează asupra vieţii fiecărui
membru al societăţii. Caracteristicile principale ale actualului
sistem de finanţare a activităţilor legate de securitatea
socială vizează faptul că fondurile sunt obţinute din cotizaţii
sociale, legitimate social prin principiul solidarităţii. Pentru
aceasta sunt create planuri sau politici de reducere a
şomajului şi sărăciei, ajutoare a familiilor în dificultate
financiare, sau a persoanelor aflate în dificultate financiară,
sau a persoanelor defavorizate (care se consideră a fi în
general copii, tineri proaspăt absolvenţi, persoanele în
vârstă, persoanele handicapate). Finanţarea acestor
cheltuieli se face din următoarele categorii de resurse:
contribuţii ale salariilor, liber profesioniştilor şi patronilor;
subvenţii bugetare; fonduri speciale (acumulate din donaţii
sau resurse ale ONG).

Toate aceste cheltuieli menţionate mai sus


reprezintă investiţii în resurse umane deoarece ele au ca
efect dezvoltarea capacităţilor indivizilor, menţinerea stării
fizice şi mentale la nivele ridicate ceea ce duce, implicit, la
dezvoltare economică şi socială. Putem spune deci că banii
cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale nu
reprezintă un consum definitiv de venit naţional ci,
dimpotrivă, sunt generatoare de dezvoltare (,,profit” social).

13
Bibliografie:

Finanţe publice (teorie şi aplicaţii), T. Manole, Chişinău,


1998, pag. 123-161.
Finanţe publice, Iu. Văcărel, Bucureşti, 2001, cap. 5, pag.
147-175

14
Concluzii:
Cheltuielilor publice, de rînd cu investiţiile private, contribuie
la mărirea cererii de bunuri şi servicii. Ele se concretizează în
achiziţii de bunuri, beneficieri de servicii. Ca urmare, cresc
veniturile firmelor şi menajelor, care, la rîndul lor, creează o nouă
cerere sporită. Aceasta are un şir de efecte economie:
creşterea volumului investiţiilor;
utilizarea mai deplină a forţei de muncă datorită creării a noi locuri
de muncă;
creşterea volumului real de producţie ce înseamnă obţinerea
creşterii economice (sporirea PIB);
creşterea treptată a veniturilor în societate etc.
Creşterea cheltuielilor publice produce şi efecte sociale:
diminuarea şomajului;
dezvoltarea şi îmbunătăţirea serviciilor publice sociale şi culturale;
promovarea unei protecţii sociale sigure;
redistribuirea echitabilă a veniturilor între grupe de indivizi,
colectivităţi, teritorii etc.
Autorităţile publice din diferite ţări conducîndu-se de
recomandările ştiinţifice referitoare la cheltuielile publice
utilizează fluxurile financiare publice pentru stimularea economiei
şi soluţionarea problemelor sociale.
Formulînd argumente în favoarea măririi cheltuielilor publice,
trebuie subliniat că e necesară urmărirea strictă şi atentă a creşterii
lor pentru a sigura stabilitatea monetară. Creşterea rapidă a
cheltuielilor publice poate duce la fenomene inflaţioniste.

15
Autorităţile publice trebuie să analizeze minuţios fiecare gen de
cheltuieli şi să opteze prioritar pentru acelea care prin efectele lor
îşi vor dovedi eficienţa şi productivitatea cheltuielilor publice
trebuie să asigure realizarea unor obiective precise economice şi
sociale.

16