Problematica naraţiunii în teoria istorică contemporană

-Hayden White-

Hayden White, în prezent profesor la Universitatea din California, Santa

Cruz, s-a născut în 1928. S-a afirmat ca istoric în tradiţia criticii literare. Una
dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numeşte „ Metaistorie: imaginaţia
istorică în Europa secolului XIX ”. Fragmentul propus acestui eseu face parte din
lucrarea „Istorie şi teorie” vol 23, nr. 1( feb.1984). Scrierea analizeză rolul
naraţiunii în cadrul textul istoric şi relevanţa acestui procedeu în acurateţea,
exactitatea istoriei ca ştiinţă. Prin personalităţile culturale citate în acest subiect
se numără şi Hegel, primul nume ale cărui teorii şi principii în acest domeniu
sunt expuse şi dezbătute.
Acest eseu al lui Hayden White are în centrul său naraţiunea ca mijloc de
scriere istorică, iar problema ridicată de autor este eficienţa şi adecvarea acestui
mijloc în strânsă legătură cu evenimentul istoric şi contextul în care s-a produs
ca şi indivizii care l-au consemnat. Premisa de la care se porneşte este o definire
şi încadrare a naraţiunii ca proces şi uzanţa lui. Astfel, autorul îl izolează mai
întâi la nivelul limbajului de zi cu zi, ca mijloc de comunicare natural. Tocmai
acest fapt pare să fie cauza problemei folosirii lui în studiile istorice. Cea de-a
doua premisă care fondează eseul propus priveşte istoria ca disciplină ce aspiră
la stadiul de ştiinţă. Un imperativ al acestuia este criticul în descrierea obiectului
de studiu, ca şi în explicarea structurilor şi proceselor. Astfel ne dezvăluie
autorul motivul pentru care consideră că problematica naraţiunii în studiul istoric
trebuie dezbătută. Continuarea folosirii acestui mijloc de către istoricii care tind
să transforme disciplina în ştiinţă se poate dovedi un eşec teoretic şi
metodologic.
Procesul de narare al evenimentului, chiar dacă se bazează pe date istorice
presupune o interpretare a lor, a ceea ce deduce sau a înţeles că s-a petrecut cel
care face povestirea. Prin urmare, deşi se porneşte de la mijloace de cercetare
obiective, finalul este redus la statusul de „story telling”, de istorisire a poveştii
şi nimic mai mult, ceea ce presupune o deobiectivare inadmisibilă în ştiinţă.
Hegel consideră că un anumit mod de reprezentare al faptului este legat de faptul
în sine printr-o legătură numită „ principiu vital intern”. Acest principiu
înseamnă politica, obiectul şi cauza înregistrărilor istorice. Pornind de la premisa
că cele două coincid temporal, şi căutând subiectul- interes care i-ar privit pe toţi
indivizii, statul este primul care oferă asemenea situaţii, care nu numai că sunt
adaptate prozei istorice, dar vin istorie chiar prin acest proces. Astfel,
ambiguitatea termenului „istorie” porneşte din unirea obiectului cu subiectivul şi
nu poate înţelege ce s-a întâmplat prin ceea ce se povesteşte că s-a întâmplat.
Pentru a înţelege mai bine rolul naraţiunii în discursul istoric, autorul işi
întoarce atenţia spre secolul XIX, în care această preocupare era aşezată sub
numele unor îndeletniciri, meserii obscure care foloseau evenimentul sau fapta
drept mijloc spre o finalitate care consta în spunerea poveştii şi nu reţinerea unei
situaţii relevante pentru interesul general.
Pentru a analiza poziţiile care au fost luate faţă de naraţiune în vest în
ultimele două, trei decenii, şi importanţa acesteia în discursul istoric, autorul
distinge patru direcţii de gândire împotrivă şi o a cincea, continuatorii tradiţiei
care nu consideră nararea mai mult decât un limbaj şi deci nu o privesc ca pe o
problemă teoretică.
Prima direcţie este reprezentată de anumiţi filosofi analitici anglo-
americani care au căutat să demonstreze că naraţiunea este un tip de explicare
potrivit evenimentelor şi proceselor istorice, şi nu naturale.
A doua aparţine unor istorici orientaţi către ştiinţele sociale pentru care
sunt reprezentativi membrii grupului francez Annales care considerau
istoriografia narativă o metodă non-ştiinţifică ce trebuia extirpată pentru ca
studiile istorice să devină cu adevărat o ştiinţă . Acesta teoretie a fost aproape
unanim asumată de către membri acestui grup şi în virtutea faptului că mijloacele
prin care aceştia studiază istoria sunt discipline impersonale cum sunt etnologia,
economia şi fenomele demografice manisfetate pe termen lung. Dacă simpla
narare a unui eveniment istoric, oricât de fidelă datelor s-ar strădui un autor să o
construiască, rămâne nesatisfăcătoare fără o clară expunere a contextului şi
lanţului de cauzalităţi care au dus în acel punct, teoria acestui grup a dus la un
rezultat ce poate trece drept eşec, ei considerând faptele politice drept
neanalizabile ştiinţific datorită caracterului lor de fenomen secundar incapabil de
a-l infleunţa pe cel principal sfârşind prin a se sterge lent.
A treia direcţie este dată de anumiţi teoreticieni literari de inclinaţie
semiologică. Ei au studiat naraţiunea în toate aspectele ei şi o consideră un
simplu cod discursiv printre multe altele potrivit pentru a reprezenta realitatea în
funcţie strict de ţinta pragmatică a creatorului discursului.
A patra aparţine unor filosofi inclinaţi către hermeneutică, ei privind
nararea drept o manifestare în discurs specifică unei anumite „structuri temporale
sau conştiinţe-timp”.
Hayden White identifică trei mari puncte de vedere care analizează
problema naraţiei în istoriografie: antropologică, psihologică şi semiologică.
Prima este reprezentată de Claude Levi-Straus care nu pune la îndoială mijlocul
în sine, ci obiectul narării, istoria. El consideră evenimentele şi fenomenele
relatate drept o linie istorică asumată de către cei care au trăit-o după ce a fost
scrisă, fapt specific societăţilor vestice şi suferind de inegalitatea oamenilor în
putinţa de a se identifica celor povestite de istorici. Esenţa teoriei lui Strauss
constă în principiul că nu poate exista o singură scală de reprezentare a trecerii
timpului, ci tot atâtea câte sisteme culturale în acest sens există.
Perspectiva psihologistă a lui Barthes pune problema obiectivităţii
perspectivelor istorice de la primele texte de acest tip privind Grecia antică până
în prezent, considerând istoria supusă ideologiilor între care acesta distinge:
progresive, reacţionare, liberale şi opresive. Privind structura, ne putem da seama
că o construcţie istoriografică este o formă de elaborare ideologică, imaginară,
un act de vorbire care ia locul subiectului. Barthes afirmă acestea cu referire la
discursul istoric împletit cu naraţiune, deşi nu menţionează decât pe primul. Mai
întâi consideră naraţiunea din punctul de vedere al originilor şi dezvoltării ei:
ficţionalul- epicul şi mitul. În al doilea rând, consideră acest mijloc, modul prin
care societatea îşi transformă narcisismul şi infantilitatea în subiectivitate
capabilă să „responsabilitatea” unui „obiect” de lege în toate formele lui.
Discursul narativ poate trece drept un mijloc de transport al informaţiei în
lipsa oricărui alt canal şi nu poate conţine mai mult adevăr decât faptele în sine,
dar modul în care se construieşte poate fi mai mult sau mai puţin artistic, poate fi
mai mult sau mai puţin concentrat în informaţie, dar esenţialul este că subiectul
este singurul care deţine valoare de adevăr. Orice altceva este ornament. Tot din
perspectiva teoriei lui Barthes, există tot atâtea tipuri de ornament câte au la
dispoziţie diversele civilizaţii care generează discurs istoric. Iată deci o
argumentaţie prin care naraţiunea este privită drept mijloc de transport care poate
fi valid doar atâta timp cât sunt admise toate varianţiunile sale. Într-un sens,
chiar şi nararea- cod şi ornamentaţiile pe care le presupune pot fi indicii despre
factorii psihologici care au generat-o, deci poate ajuta la o mai bună receptare a
subiectului. Totuşi, această teorie nu ajută la apropierea istoriei de statutul de
ştiinţă, element ce ar presupune o structurare exactă a mijloacelor prin care
informaţia este transportată, deci apropierea de fixitatea reprezentărilor
matematice.
Marx însemnează evenimente istorice într-o relatare în care le atribuie încă
din procesul de narare statutul de farsă. Acesta, scrie White, nu este o concluzie,
ci o o formă de subiectivare, deoarece nu există nici un sistem logic prin care
realul poate deveni ireal. Procesul prin care acest lucru se petrece este
recodificarea subiectului din narare istorică în registrul unei categorii literare,
farsa. Nu naraţiunea în sine ca mijloc duce la această finalitate, ci modul în care
aceasta a fost folosită, în special pentru că reprezintă un mijloc propriu şi
registrului ficţional din care a evoluat, ajungând să delimiteze până la urmă
realul de imaginar.
Teoria lui Hayden White privind problema naraţiunii în discursul istoric,
priveşte mai degrabă istoria decât acest mijloc de codificare. Autorul
argumentează că subiectul în sine este confuz: sunt multe moduri de a relaţiona
cu evenimentul, cu realul, care în sine presupune o interpretare şi a intenţiilor
actantului nu numai rezultatul. Un alt element care duce la acest echivoc al
istoriei este împărţirea faptelor umane în istorice şi non-istorice, ceea ce în final
duce la goluri de informaţie. „Intrarea în istorie” a unei anumite civilizaţii, deşi
iniţial un proces independent care vizează doar individualitatea acestora,
modifică radical relaţiile pe care le au cu civilizaţiile „dinafara istoriei”. Astfel,
ceea ce le era autohton devine de fapt o includere a celor rămaşi înafară.
Nu se poate creea şi nu se poate căpăta statutul de ştiinţă atunci când
obiectul de studiu este inexact, presupune omisiuni ale unor relaţii relevante
deoarece în realitate ele continuă să se petreacă, să existe, rezultatul fiind o
reţinere de informaţii trunchiată. Întreaga analiză istorică presupune o receptare a
feptelor care are la bază interpretarea. O simplă consemnare a rezultatului
exterior al procesului voinţelor şi intenţiilor lasă încodat într-o necunoscută o
parte a legăturilor logice care unesc umanitatea şi îi decid evoluţia. Astfel, nu
mijlocul duce la subiectivizare ci şi subiectul său împinge pe această cale.
 Bibliografie

The Question of Narrative in Contemporary Historical Theory-

Hayden White, History and Theory, Vol. 23, No. 1 (Feb., 1984), pp. 1-
33, publicat de „Blackwell Publishing” pentru Wesleyan University

Mocanu Irina
Anul II, sem. I
Master „Teoria literaturii şi literatură comparată”