Sunteți pe pagina 1din 60

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

Macroeconomie
- suport de curs-

AUTORI:
Lect.univ.dr. Mihaela-Hrisanta Dobre
Lect.univ.dr. Marius-Corneliu Marinaş

- Bucureşti 2010 –
CUPRINS
Pagina
CAPITOLUL 1. Sistemul conturilor naţionale 3
1.1. Fluxul circular al venitului 3
1.2. Indicatorii macroeconomici 4
1.2.1. Metode de determinare a PIB 6
1.2.2. Relaţia dintre sectorul public, sectorul privat şi sectorul 8
extern
1.3. Deflatorul PIB 9
CAPITOLUL 2. Relaţia dintre venit, consum şi economii 10
2.1. Consumul şi economiile 10
2.2. Investiţiile 12
2.2.1. Factorii care stau la baza deciziei de a investi 13
2.3. Echilibrul venitului naţional (preţuri constante) 13
CAPITOLUL 3. Echilibrul macroeconomic (preţuri variabile) 16
3.1. Cererea agregată 16
3.2. Oferta agregată 18
3.2.1. Oferta agregată pe termen scurt 18
3.2.2. Oferta agregată pe termen lung 20
3.3. Echilbrul macroeconomic pe termen scurt 21
3.4. Echilbrul macroeconomic pe termen lung 22
3.5. Decalajele de producţie 23
3.5.1. Cum se ajustează decalajele de producţie? 24
3.6. Ciclurile economice 25
3.6.1. Cauze ale ciclurilor pe termen mediu 25
CAPITOLUL 4. Piaţa muncii şi şomajul 27
4.1. Cererea şi oferta de muncă 27
4.2. Echilibrul pe piaţa muncii 29
4.2.1 Impactul salariului minim 30
4.3. Şomajul 31
4.3.1. Cauze şi forme ale şomajului 32
4.3.2. Efectele şomajului. Măsuri de diminuare a şomajului 34
CAPITOLUL 5. Piaţa monetară şi inflaţia 36
5.1. Oferta de monedă 36
5.1.1. Instrumentele de politică monetară 37
5.2. Cererea de monedă 38
5.2.1. Funcţia cererii de monedă 40
5.3. Echilibrul pe piaţa monetară 41
5.4. Inflaţia 42
5.4.1. Cauzele inflaţiei 44
5.4.2. Efectele inflaţiei 47
5.4.3. Politici antiinflaţioniste 48
5.5. Relaţia dintre inflaţie şi şomaj 49
CAPITOLUL 6. Creşterea economică 51
6.1. Teorii şi surse ale creşterii economice 51
CAPITOLUL 7. Piaţa valutară 55
7.1. Cursul de schimb nominal şi cursul de schimb real 55
7.2. Tipologia cursurilor de schimb 56
7.3. Balanţa de plăţi (BP) 57
7.3.1. Factorii care influenţează balanţa de plăţi 58

2
CAPITOLUL 1. Sistemul conturilor naţionale

Capitolul pe care îl vom parcurge în continuare este primul din seria celor dedicate
macroeconomiei, adică studierii comportamentului economiei naţionale în ansamblul său.
Pe parcursul acestui capitol veţi avea ocazia să înţelegeţi natura fluxurilor dintre agenţii
economici, modul în care se determină indicatorii macroeconomici şi care sunt relaţiile
dintre aceştia.

1.1. Fluxul circular al venitului

Permanent, între dumneavoastră şi ceilalţi participanţi la viaţa economică se stabilesc


relaţii complexe, de natură reală (bunuri şi servicii) sau monetară, numite fluxuri
economice. Pentru o bună cunoaştere şi măsurare a acestor fluxuri, ca şi pentru a asigura
comparabilitatea între ţări, în statistica internaţională unităţile economice sunt grupate după
funcţia îndeplinită şi sursele de finanţare, în următoarele categorii numite sectoare
instituţionale:
a) Societăţi şi cvasi-societăţi nefinanciare, care produc bunuri şi servicii destinate pieţei,
nefinanciare şi ale căror resurse provin din vânzarea producţiei. După forma de proprietate,
ele pot fi private, publice şi mixte.
b) Instituţii de credit, care au ca funcţie principală finanţarea activităţii economice, adică
colectarea, transformarea şi redistribuirea disponibilităţilor financiare. Fondurile acestor
instituţii provin în principal din angajamentele contractate (depuneri la vedere şi la termen,
titluri de valoare e.t.c.) şi dobânzi. Cele mai importante componente ale acestui sector sunt:
banca centrală, băncile comerciale şi societăţile de investiţii, despre care veţi afla mai multe
din capitolul dedicat pieţei monetare.
c) Firme de asigurări care îndeplinesc funcţia de asigurare, adică de transformare a
riscurilor individuale în riscuri colective şi care se finanţează din primele de asigurare.
d) Administraţiile publice care produc servicii nemarfare şi efectuează operaţii de
redistribuire a veniturilor şi bogăţiei naţionale. Finanţarea lor se face din vărsăminte
obligatorii ale celorlalte instituţii, primite direct sau indirect, prin redistribuire.
e) Administraţiile private, care produc servicii nemarfare pentru grupuri particulare de
gospodării şi care se finanţează din contribuţii voluntare efectuate de gospodării în calitate
de consumatori şi din veniturile pe proprietate (exemple: fundaţiile, asociaţiile).
f) Gospodăriile, a căror funcţie principală este consumul şi ale căror venituri provin din
salarii, proprietate şi transferuri.
g) Sectorul extern, care grupează unităţile nerezidente în măsura în care ele efectuează
operaţiuni cu unităţile instituţionale rezidente. Unităţile economice rezidente sunt acelea
care au un centru de interes pe teritoriul ţării respective.
Gruparea unităţilor economice pe sectoare instituţionale permite evidenţierea
fluxurilor dintre aceste sectoare şi oferă o imagine de ansamblu asupra economiei
naţionale. Fluxul descrie tranzacţiile care au loc pe pieţele produselor, ale factorilor de
producţie şi pe piaţa financiară între toate unităţile economice care formează economia
naţională. Cea mai simplă reprezentare a acestui flux este:

3
Graficul 1. Fluxul circular al venitului

Gospodăriile îşi cheltuiesc veniturile ce provin de la firme pe bunuri de consum,


cum ar fi autoturismele, îmbrăcămintea, mâncarea e.t.c.; pentru firme, cheltuielile de
consum ale populaţiei reprezintă venituri, pe care le utilizează pentru a remunera serviciile
productive oferite în ultimă instanţă tot de populaţie. Totalitatea cheltuielilor de consum ale
unităţilor economice, pe de o parte, ca şi totalitatea veniturilor lor, pe de altă parte, sunt o
bună măsură a produsului intern brut al unei ţări despre care vom discuta în continuare.

1.2. Indicatorii macroeconomici

Pentru a analiza probleme economice ca inflaţia, şomajul sau crizele economice, sunt
necesare câteva concepte fundamentale, printre care se numără şi indicatorii
macroeconomici, componente ale Sistemului Conturilor Naţionale (S.C.N.). Vom analiza
doar acest sistem statistic de evaluare a rezultatelor macroeconomice, deoarece el este în
prezent singurul utilizat pe plan internaţional.
Pentru măsurarea producţiei finale realizate de o naţiune se utilizează doi indicatori:
PNB şi PIB. Alături de aceştia, în statistică se mai calculează indicatori precum: produsul
intern net (PIN), produsul naţional net (PNN), venitul naţional (VN), venitul disponibil
(VD).
A. PIB reprezintă valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor finale, de piaţă
realizate cu ajutorul factorior de producţie din interiorul unei ţări, într-o perioadă de
timp determinată.
Exemplul 1. Nu vom include în PIB al anului 2010 decât acele produse realizate în acest
an, nu şi pe cele existente din anii anteriori. De exemplu, dacă se vinde o casă construită în
1990, în PIB se includ numai comisionul şi taxele aferente vânzării, şi nu şi valoarea de
piaţă a casei. De asemenea, PIB cuprinde bunurile şi serviciile finale, adică exclude
consumul intermediar. Consumul intermediar cuprinde bunurile şi serviciile produse în
decursul unei perioade şi utilizate pentru a produce alte bunuri şi servicii.
Exemplul 2. Prin bunuri finale înţelegem acele bunuri şi servicii destinate consumului şi
nu vânzării ulterioare sau producţiei. Să luăm următorul exemplu: o firmă produce zilnic 50
de biciclete, pe care le vinde cu 1000 u.m. În cele 1000 u.m. sunt incluse materiile prime
consumate, salariile personalului ş.a.m.d.. Să presupunem că valoarea capitalului circulant
consumat pentu realizarea bicicletelor este de 700 u.m., iar 100 u.m. reprezintă salariile

4
celor care realizează biciclete. În PIB vom include numai valoarea nou creată de casa de
modă, numită şi valoare adăugată. Astfel PIB creşte prin producerea acestor rochii cu 1000
– 700 u.m., adică 300 u.m., deoarece, cele 700 u.m. fuseseră create anterior. Salariile
personalului reprezintă o valoare nou creată de factorul de producţie muncă şi se include în
PIB.
Rezultă că PIB reprezintă suma valorilor adăugate brute realizate în interiorul
unei economii naţionale în decursul unei perioade. Includerea consumului intermediar în
PIB ar echivala cu o dublă înregistrare şi i-ar mări artificial valoarea.
B. P.N.B. măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor finale produse de firmele
naţionale în decursul unei perioade de timp determinate.
De regulă, cei doi indicatori (PIB şi PNB) se calculează la preţurile pieţei, preţuri
care includ taxele indirecte, cum ar fi T.V.A. sau accizele. Deci valoarea bunurilor incluse
în acest indicator nu va fi egală cu valoarea încasată de producător. Ceea ce primeşte
efectiv producătorul este costul sau preţul factorilor, adică preţul pieţei minus taxele
indirecte, plus subvenţiile.
Diferenţa dintre P.N.B. şi PIB este că primul se referă la agenţii economici
naţionali, pe când cel de-al doilea la agenţii economici de pe teritoriul naţional.
Exemplul 3. De exemplu, veniturile obţinute de cetăţenii români care lucrează în Spania
sunt o componentă a P.N.B., dar nu se includ în PIB al României. În schimb, profitul
obţinut de Citibank în România se include în PIB al României, dar în P.N.B. al S.U.A.. Cu
cât P.N.B. este mai mare decât PIB înseamnă că cetăţenii unei ţări câştigă mai mult peste
graniţă decât câştigă străinii în interior. Trecerea de la PIB la P.N.B. se face adunând la
PIB.
Relaţia 1. PNB = PIB + soldul valorilor adăugate brute cu străinătatea

C. Produsul intern net (PIN) se determină ca diferenţă între PIB şi consumul de


capital fix (amortizarea, A) şi este relevant pentru capacitatea maximă de a consuma a unui
stat, fără a afecta stocul de capital.

Relaţia 2. PIN = PIB - A

D. Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate nete
obţinute de agenţii economici naţionali, atât pe teritoriul ţării, cât şi în afara acesteia şi se
determină prin scăderea din PNB a amortizării capitalului fix (A).

Relaţia 3. PNN = PNB - A

E. Venitul naţional (VN) este PNN evaluat la preţurile factorilor. Se mai poate
calcula pornind de la PIN astfel: din P.I.N. se scad veniturile obţinute de unităţile
economice străine pe teritoriul ţării şi taxele indirecte şi se adaugă veniturile obţinute de
firmele naţionale în exterior. De ce se scad veniturile unităţilor străine? Pentru că venitul
naţional însumează veniturile obţinute de factorii de producţie naţionali în schimbul
contribuţiei lor la activitatea economică. Cât priveşte taxele indirecte, ele sunt un transfer

5
unilateral de venituri către guvern şi nu reprezintă un venit pentru factorii de producţie, aşa
că este firesc să nu fie incluse în VN.
Relaţia 4. VN = PNN în preţurile factorilor de producţie

F. Venitul disponibil (VD) se determină scăzând din VN contribuţiile la asigurările


sociale, taxele pe venit plătite de firme, taxele suportate de menaje şi adăugând transferurile
de la bugetul de stat (pensii, burse, ajutoare sociale...).
Relaţia 5. VD = VN – Taxe + Transferuri

1.2.1. Metode de determinare a PIB

Cel mai utilizat indicator macroeconomic este PIB, deoarece el reflectă cel mai bine
capacitatea productivă a unei ţări şi volumul bunurilor şi serviciilor ce pot fi consumate pe
teritoriul unei ţări pe parcursul unei perioade deteminate. Alături de metoda valorilor
adăugate (descrisă la 1.2.A), există două modalităţi de determinare a PIB: metoda
cheltuielilor şi metoda veniturilor.
I. Determinarea PIB prin metoda cheltuielilor
Din perspectiva cheltuielilor, PIB reprezintă suma următoarelor categorii de
cheltuieli: cheltuielile de consum ale populaţiei, investiţiile brute, cheltuielile publice şi
exportul net. Să examinăm pe rând fiecare componentă.
 Cheltuielile pentru consum (C) se referă la sumele cheltuite de gospdării pentru
achiziţionarea de bunuri de consum durabile, cum ar fi autoturismele, aparatura
pentru menaj ş.a., nondurabile, ca mâncarea şi îmbrăcămintea şi de servicii, cum
sunt serviciile medicale, de cosmetică e.t.c..
 Investiţiile brute (Ib) cuprind cheltuielile pentru acele bunuri capabile să genereze
venituri viitoare. Finanţarea lor antrenează o sacrificare a consumului prezent în
favoarea unui consum viitor, sperat a fi mai mare. În această categorie se includ:
 formarea brută de capital fix (FBCF), care cuprinde cheltuielile cu bunuri
care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se
înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare. În această categorie intră, cu titlu
de exemplu: maşinile şi echipamentele nou achiziţinate de către firme,
spitalele şi şcolile nou construite ş.a.;
 variaţia stocurilor (VS), atât a celor de materii prime, cât şi a celor de
produse finite. Referitor la materiile prime, stocurile sunt necesare pentru a
fluidiza producţia; imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla într-o iarnă grea, dacă
circulaţia s-ar bloca din cauza viscolului, iar firma nu ar avea stocuri de
materii prime: producţia ar înceta, şi foarte probabil că pierderile ar fi mai
mari decât cheltuielile de stocare. Cât despre produsele finite, amintiţi-vă că
spuneam la început că în PIB includem toate bunurile produse în perioada
de calcul, indiferent dacă sunt sau nu vândute în acceaşi perioadă; stocurile
apar ca o investiţie, deoarece prin valorificare ele vor genera venituri în
viitor;
 construcţiile de locuinţe noi, numite şi investiţii rezidenţiale, sunt incluse
în investiţii pentru că pot fi valorificate în scopul obţinerii unor venituri; în

6
plus ele sunt bunuri de folosinţă îndelungată asemănătoare întrucâtva
capitalului fix.
În legătură cu investiţiile apare şi o altă distincţie importantă, cea dintre investiţia
brută şi investiţia netă. Investiţia brută include:
 cheltuielile destinate creşterii stocului de capital, care formează investiţia
netă şi
 cheltuielile destinate înlocuirii utilajelor şi echipamentelor uzate, care
trebuie casate, numite investiţie de înlocuire.
 Cheltuielile guvernamentale (G) includ plăţile curente ale guvernului pentru
achiziţionarea de bunuri şi servicii. În PIB nu se includ transferurile realizate de
guvern, chiar dacă ele reprezintă o cheltuială, pentru că nu au corespondent în
producţie (guvernul nu primeşte nimic în schimbul lor). Transferurile se reflectă în
PIB prin intermediul cheltuielilor de consum făcute de unităţile economice
beneficiare.
 Exportul net (Ex net) se determină ca o diferenţă între exporturi şi importuri.
Exportul reprezintă o cheltuială pe care străinătatea o face pentru achiziţionarea de
bunuri produse de economia naţională; importul o cheltuială a unităţilor economice
de pe teritoriul ţării în favoarea celor din străinătate. Exportul net reflectă aşadar
contribuţia comerţului exterior la formarea PIB.
Relaţia 6. PIB = C+Ib+G+Exnet sau
PIB = C+FBCF+VS+G+Exnet
Exnet = Export - import

II. Determinarea PIB prin metoda veniturilor

PIB calculat prin metoda veniturilor repezintă suma veniturilor aferente factorilor de
producţie antrenaţi în activitatea economică dintr-o ţară. Astfel, PIB va include:
 veniturile factorului de producţie muncă, formate în principal din salarii; la
salarii se adaugă însă toate cheltuielile ocazionate firmei de utilizarea factorului
muncă, şi anume: impozite, cotizaţii la asigurările sociale, la fondul de pensii ş.a..
 venituri din munca pe cont propriu, obţinute de acele persoane care îşi oferă
serviciile în mod independent, fără a îmbrăca statutul de angajat, cum ar fi:
consultanţii juridici, zilierii ş.a..
 profiturile firmelor, indiferent dacă acestea sunt distribuite sau nu acţionarilor;
în PIB se include şi partea din profit utilizată de firmă pentru plata impozitului.
 rentele sunt veniturile factorilor de producţie închiriaţi de unităţile economice
(terenuri, sedii, locuinţe ş.a.); în cazul locuinţelor proprietate personală, se
consideră că proprietarii îşi închiriază locuinţa lor înşişi, iar renta se numeşte
„rentă imputată”.
 dobânzile sunt veniturile capitalului bănesc împrumutat şi includ: dobânda plătită
gospodăriilor pentru depozitele din bănci, pentru obligaţiuni ş.a.; nu se include
aici dobânda plătită de guvern pentru creditele contractate. Dobânda aferentă
creditului guvernamental se asimilează transferurilor, deoarece ea nu reprezintă o
plată pentru bunuri şi servicii curente.

7
 taxele indirecte, aferente consumului final, cum sunt T.V.A., taxele vamale,
accizele ş.a., diferite de taxele directe, care sunt taxe pe proprietate şi pe venit, se
includ în preţul mărfurilor, deci şi în PIB pentru a determina valoarea de piaţă a
acestuia. Subvenţiile pot fi considerate impozite negative, şi în consecinţă se scad
din PIB.
 deprecierea capitalului, exprimă consumul de capital fix pe parcursul perioadei
de calcul şi reprezintă o altă faţă a investiţiei de înlocuire.
Determinarea oricărui indicator macroeconomic este dificilă şi inexactă, motiv pentru
care veţi vedea în orice statistică naţională o altă componentă a PIB: eroarea statistică
necesară pentru ca PIB prin metoda veniturilor să fie egal cu PIB prin metoda cheltuielilor.
Această discrepanţă este utilizată uneori pentru evaluarea dimensiunii economiei subterane,
adică a activităţilor economice care scapă statisticilor oficiale.

1.2.2. Relaţia dintre sectorul public, sectorul privat şi sectorul extern

Arătam în prima parte a acestui capitol că gospodăriile îşi cheltuiesc veniturile pe


bunurile furnizate de firme, iar aceste venituri ajung la menaje ca remuneraţie pentru
serviciile oferite firmelor. Prin urmare, produsul intern brut determinat prin metoda
cheltuielilor trebuie să fie egal cu acelaşi indicator determinat prin metoda veniturilor. Dacă
apreciem că veniturile sunt utilizate de cei care le primesc pentru consum, economii (notate
S) şi achitarea obligaţiilor fiscale (taxe nete notate T, determinate ca taxe minus
transferuri), înseamnă că putem scrie:

Relaţia 7. C+I+G+Export-Import=C+S+T
(S-I)+(T-G)=(Export-Import)

Parantezele nu sunt accidentale, ci evidenţiază următoarele aspecte:


 (S-I) este o bună aproximare pentru economisirea netă a sectorului privat
(dacă S<I desigur vom vorbi de îndatorarea sectorului privat);
 (T-G) este economisirea netă a guvernului (dacă T<G, avem de-a face cu un
deficit bugetar);
 Export-Import este o bună aproximare a situaţiei nete a contului curent
extern, care descrie operaţiunile pe termen scurt cu străinătatea.
Dacă economisirea netă a sectorului privat este nulă, orice deficit bugetar se
transformă într-un deficit de cont curent extern. Deficitele concomitente de buget şi cont
curent care apar atunci când sectorul privat este în echilibru sunt denumite „deficite
gemene”.

8
1.3. Deflatorul PIB
Indicatorii economici despre care am discutat până acum se pot exprima în valoare
nominală, adică în preţuri curente, şi în valoare reală, altefel spus în preţuri constante. PIB
în preţuri curente se numeşte PIB nominal, iar PIB în preţuri constante se numeşte PIB real.
PIB real evidenţiază modificarea producţiei reale dintr-o ţară, eliminând efectul perturbator
al modificării preţurilor. Raportul dintre PIB nominal şi PIB real se numeşte deflatorul PIB
şi este utilizat pentru măsurarea inflaţiei. Acest indicator nu trebuie confundat cu indicele
preţurilor bunurilor de consum, mai uşor de calculat dar şi mai puţin semnificativ. Vom
discuta despre deosebirile dintre cei doi indici în cadrul capitolului dedicat inflaţiei.
PIB nominal
Relaţia 8. DeflatorulPIB  x 100
PIB real

Tabelul de mai jos arată modul în care se calculează PIB nominal, PIB real şi
deflatorul PIB pentru o economie ipotetică unde se produc doar două bunuri X (bunuri
industriale) şi Y (bunuri alimentare).

PREŢ ŞI CANTITĂŢI
ANUL PREŢUL CANTITATEA PREŢUL CANTITATEA
X PRODUSĂ DIN Y PRODUSĂ
BUNUL X DIN BUNUL Y
2008 10 u.m. 10 20 u.m. 5
2009 20 u.m. 5 15 u.m. 8
2010 15 u.m. 8 30 u.m. 10
ANUL CALCULAREA PIB NOMINAL
2008 10x10 + 20x5 = 200
2009 20x5+15x8 = 220
2010 15x8 + 30x10 = 420
ANUL CALCULAREA PIB REAL (AN DE BAZĂ 2008)
2008 10x10 + 20x5 = 200
2009 10x5 + 20x8 = 210
2010 10x8 + 20x10 = 280
ANUL CALCULAREA DEFLATORULUI PIB
2008 (200/200) x 100 = 100%
2009 (220/210) x 100 = 104,7%
2010 (420/280) x 100 = 150%

9
CAPITOLUL 2. Relaţia dintre venit, consum şi economii
În cadrul acestui capitol veţi înţelege modul în care reacţionează consumul şi
economiile la modificarea venitului disponibil şi cum se determină echilibrul venitului
naţional. De asemenea, veţi studia factorii care influenţează două dintre cele mai
importante componente ale PIB – consumul (care deţine cea mai mare pondere) şi
investiţiile (componenta cea mai dinamică).

2.1. Consumul şi economiile

Partea din venitul disponibil utilizată de menaje pentru achiziţionarea de bunuri de


folosinţă curentă şi îndelungată şi de servicii poartă numele de consum. În teoria
keynesiană, consumul se află în relaţie directă cu venitul curent; el creşte când venitul
curent creşte şi scade în situaţia inversă, dar nu neapărat în aceeaşi proporţie. Keynes
susţine că indivizii urmăresc în primul rând acoperirea nevoilor de consum şi numai dacă
venitul disponibil este mai mare decât consumul dorit, partea în exces este economisită.
Economiile se formează în funcţie de consum, şi nu depind direct de rata dobânzii; singurul
rol care revine dobânzii este orientarea economiilor către diferite forme de plasament.
Keynes susţine că individul consumă doar în funcţie de venitul disponibil, altfel
spus consumul este o cheltuială indusă de acest venit. Alături de venitul disponibil există
şi alţi factori care influenţează consumul, cum ar fi: averea, aşteptările cu privire la
evoluţia preţurilor, fiscalitatea şi rata dobânzii.
 Averea consumatorului este formată din totalitatea bunurilor reale şi financiare
deţinute de acesta. Cu cât o persoană este mai avută, cu atât ea va fi mai puţin
stimulată să economisească şi va consuma mai mult. Între mărimea averii şi
mărimea consumului există o relaţie direct proporţională.
 Anticipările în legătură cu evoluţia preţurilor am discutat în capitolul dedicat
cererii, când am ajuns la concluzia că o creştere aşteptată a preţurilor în viitor
măreşte consumul prezent.
 Fiscalitatea. În capitolul dedicat ofertei arătam cum o taxă aplicată asupra unui
produs este suportată parţial de către consumator. O creştere a fiscalităţii va
determina în consecinţă o reducere a consumului.
 Rata dobânzii. Să presupunem că un consumator (debitor) are de ales între un
consum prezent şi unul viitor şi el este debitor. O creştere a ratei dobânzii va
determina o reducere a consumului său prezent, deoarece venitul este grevat de o
dobândă mai mare plătibilă în viitor.
Studiile empirice realizate în mai multe ţări demonstrează că principala variabilă de
care depinde consumul rămâne venitul disponibil curent. Funcţia keynesiană a consumului,
în forma sa cea mai simplă, exprimă relaţia dintre venitul curent şi consum, astfel:
Relaţia 1. C=C0+c’Yd

 C0 este consumul autonom, adică acea parte a consumului independentă de venitul


disponibil; se presupune că o persoană trebuie să consume o sumă minimă pentru
supravieţuire, chiar dacă nu are nici un fel de venit;

10
 Yd este venitul disponibil;

Relaţia 2. c’=ΔC/Δ Yd
 c’ poartă numele de înclinaţia marginală spre consum şi arată cât de sensibil
este consumul la modificarea venitului. Înclinaţia marginală spre consum se
calculează ca un raport între modificarea consumului şi modificarea venitului.
Similar, se poate calcula s’ (înclinaţia marginală spre economii) care exprimă gradul
de sensibilitate a economiilor la modificarea venitului disponibil.

Relaţia 3. s’= ΔS/Δ Yd

La începutul capitolului am arătat că venitul disponibil se utilizează exclusiv pentru


consum şi economii, astfel că putem defini economiile (S) ca parte a venitului disponibil
neconsumată.

Relaţia 4. S= Yd – C
S= - C0+s’ Yd
Relaţia grafică dintre consum şi economii îmbracă următoarea formă:

Graficul 1. Relaţia consum-economii-venit disponibil

În graficul anterior am folosit pe ambele axe aceeaşi unitate de măsură, astfel încât
prima bisectoare, numită şi linia de 45˚ capătă o semnificaţie aparte: ea este axa de referinţă
formată din totalitatea punctelor în care consumul este egal cu venitul disponibil. În punctul
A din grafic, întreg venitul este consumat, iar economiile sunt zero. Ecuaţiile şi graficul
evidenţiază faptul că panta consumului este înclinaţia marginală spre consum, iar panta
economiilor este înclinaţia marginală spre economii.

11
Alături de cele două pante, economiştii obişnuiesc să calculeze alte două variabile:
înclinaţiile medii spre consum şi spre economii. Înclinaţia medie spre consum, pe care o
vom nota cu „c”, se determină ca un raport între consum şi venitul disponibil şi exprimă
ponderea consumului în venitul disponibil, iar înclinaţia medie spre economii, notată cu
„s”, arată partea de venit economisită şi se determină ca un raport între economii şi venitul
disponibil.

Relaţia 5. c=C/Yd.
Relaţia 6. s=S/Yd
Relaţia 7. c+s=1

În concepţia lui Keynes este admisă o situaţie de echilibru imperfect, în preajma


punctului în care oferta este egală cu cererea totală, care este formată din cerere de bunuri
de consum (deci consumul C), şi cerere de bunuri de investiţii (deci investiţii I),
Relaţia 8. Y= C +I
Putem rescrie condiţia de echilibru astfel:
Relaţia 9. Y = C + S şi Y = C + I => C + S = C + I => S = I.

De aici rezultă egalitatea economii = investiţii din gândirea clasicilor –


corespondent avem prin egalitatea între cererea şi oferta globală.
Cum sistemul lui Keynes admite că acest lucru nu este posibil pe o perioadă scurtă
de timp, rezidă că nici economiile nu sunt egale cu investiţiile.
Atunci când o economie funcţionează bine ne apropriem de punctul de echilibru
(cerere = ofertă), ceea ce înseamnă că avem o rată a profitului ridicată. Acest lucru
stimulează activitatea investiţională invers; când avem o economie în criză rata profitului
este în descreştere, avem deci o scădere a interesului pentru investiţii. Tocmai aici statul
trebuie să intervină pentru a regla acest fenomen.
Rata dobânzii guvernează nivelul investiţiilor financiare, această rată a dobânzii
apărând în urma cererii de capital, deci fiind influenţată de rata profitului pe piaţă.
Într-o astfel de viziune oferta vine în întâmpinarea cererii, fiind condiţionată de
aceasta, nu invers, ca la liberalişti. Consumul este cel ce determină nivelul profitului, deci
nivelul investiţiilor. Pentru a determina proporţiile existente între acestea, se folosesc
principiile multiplicatorului şi cel al acceleratorului. Multiplicatorului (k) măsoară de câte
ori sporul de investiţii (∆I) se cuprinde în sporul de venit (∆Y).

Relaţia 10. k=∆Y/∆I şi ∆I = ∆S


K=1/1-c`

2.2. Investiţiile
În calcularea PIB prin metoda cheltuielilor am văzut că o componentă importantă a
cheltuielilor globale este constituită din investiţii. Să recapitulăm: investiţiile cuprind:
 formarea brută de capital fix
 variaţia stocurilor de capital circulant şi produse finite

12
 cheltuielile cu achiziţionarea de locuinţe noi.
Investiţiile sunt privite ca fiind reprezentate de totalitatea activităţilor şi
operaţiunilor desfăşurate pentru orientarea unor sume de bani, a unei părţi a venitului
(propriu sau atras) ; către cumpărarea(cheltuirea efectivă) de bunuri de folosinţă
îndelungată şi către realizarea şi punerea în funcţiune a unor obiective, de orice natură
(economică, socială, administrativă, etc) precum şi pentru asigurarea funcţionării în
exploatare a lor.

2.2.1. Factorii care stau la baza deciziei de a investi

Intuitiv, este uşor de dedus că ponderea cea mai mare în totalul investiţiilor este
deţinută de formarea brută a capitalului fix, care cuprinde investiţia netă şi investiţia de
înlocuire. Cum investiţia de înlocuire este destinată menţinerii capacităţii productive a
firmei, ceea ce ne interesează mai mult este investiţia netă, care se finalizează prin creşterea
stocului de capital fix. Dacă aţi fi proprietarul unei firme, în ce scop aţi face investiţii?
Evident că scopul nu ar fi investiţia în sine, ci creşterea profitului. Veţi decide realizarea
unei investiţii atunci când speraţi să obţineţi o producţie suplimentară care să vă aducă un
venit mai mare decât cheltuiala ocazionată de investiţie.
Printre cei mai importanţi factori care influenţează investiţiile se numără:
 progresul tehnologic; o îmbunătăţire a tehnologiilor sau apariţia unor produse noi
măreşte rata profitului net astfel că investiţiile cresc;
 fiscalitatea; creşterea fiscalităţii măreşte costurile şi reduce profitabilitatea
investiţiei, astfel că investiţiile scad;
 rata dobânzii; creşterea acesteia măreşte costul creditului, astfel că valoarea
creditelor pentru susţinerea investiţiilor va scădea;
 aşteptările investitorilor; după cum arătam la începutul discuţiei despre investiţii,
anticipările pesimiste reduc investiţiile.
 creşterea PIB, care determină creşterea investiţiilor (principiul accelaratorului):
creşterea PIB va determina majorarea veniturilor în economie, iar cererea va creşte;
pentru a face faţă cererii de bunuri, firmele (care nu au stocuri) trebuie să facă
investiţii.

2.3. Echilibrul venitului naţional (preţuri constante)

Pentru a simplifica analiza vom considera doar cazul unei economii fără relaţii cu
exteriorul, în care statul nu se implică. În această situaţie, cheltuielile agregate vor include
numai consumul şi investiţiile private: Y=C+I, în care prin Y am notat cheltuielile
naţionale, prin C consumul, iar prin I investiţiile.
Producţia naţională apare pe piaţă ca ofertă globală, adică oferta la nivelul
economiei naţionale şi se transformă integral în venituri utilizate de menaje pentru consum
şi economii. În condiţii de echilibru ea trebuie să fie egală cu cheltuielile globale, ceea ce
înseamnă că putem scrie: Y=C+S=C+I.
Cheltuielile agregate pot fi privite ca cheltuieli planificate şi cheltuieli efective.
Prin cheltuieli agregate planificate vom înţelege cantitatea totală de bunuri şi servicii pe
care agenţii economici doresc să le cumpere. Cheltuielile globale efective reprezintă
cantitatea de bunuri cumpărate efectiv, indiferent de ceea ce oamenii planificaseră.

13
Dacă cheltuielile agregate sunt egale cu oferta globală şi cu venitul naţional, această
situaţie poartă numele de echilibru keynesian. În cazul în care cheltuielile sunt considerate
constante, grafic echilibrul se va prezenta astfel:

Graficul 2. Echilibrul keynesian general

Se observă pe grafic că echilibrul (punctul E) se realizează pentru o producţie de


5000 de mld. u.m., în cazul în care cheltuielile planificate sunt constante, egale cu 5000
mld. de lei. Linia înclinată la 45˚ indică totalitatea punctelor pentru care ofertă globală este
egală cu venitul. Dacă producţia nu s-a adaptat cererii globale, fiind mai mare decât
aceasta, vor rezulta stocuri. În consecinţă, oferta globală se va diminua. În caz contrar, dacă
oferta este prea mică, vom asista la o reducere a stocurilor. În concluzie, producţia efectivă
va fi egală cu cheltuielile agregate plus ajustările involuntare ale stocurilor. Se observă că,
la echilibru, variaţia involuntară a stocurilor este zero, iar cheltuielile planificate sunt egale
cu cele efective şi cu producţia.
Să introducem acum în analiza noastră informaţiile anterioare cu privire la consum,
economii şi investiţii. Am văzut că funcţia consumului este: C=C0+c’Y; pentru
simplificarea analizei vom considera investiţiile autonome în raport cu venitul şi le vom
nota I. În aceste condiţii, cheltuielile agregate (Cag) se vor scrie: CAg=C0+c’Y+Io şi nu
mai sunt constante, ci depind de venit.
Relaţia 11. CAg=C0+c’Y+I=C0+c’Y+S=Y

Noul echilibru macroeconomic va îmbrăca următoarea formă:, de unde rezultă că


economiile sunt egale cu investiţiile, adică I=S. Forma grafică a acestui echilibru va fi:

14
Graficul 3. Echilibrul într-o economie închisă fără sector public

În acest grafic, echilibrul venitului naţional este atins în punctul E, în care


cheltuielile agregate intersectează linia de 45˚, ceea ce înseamnă că sunt egale cu producţia
naţională. Consumul este egal cu venitul pentru un nivel al venitului Y’, nivel la care
economiile sunt zero şi vor intersecta abscisa. În punctul de echilibru economiile sunt egale
cu investiţiile, motiv pentru care dreapta economiilor intersectează investiţiile pentru un
venit Y*. Panta cheluielilor agregate este în această situaţie egală cu panta consumului, iar
mărimea sa este înclinaţia marginală spre consum.
Orice modificare a investiţiilor autonome se transformă într-o modificare a
cheltuielilor agregate şi, implicit a venitului de echilibru. Dacă investiţiile cresc, dreapta
investiţiilor se deplasează în sus, iar venitul creşte; reciproca este şi ea adevărată.
Relaţia dintre multiplicator şi înclinaţia marginală spre consum reflectă
sensibilitatea venitului la modificarea consumului: creşterea venitului va fi cu atât mai
mare cu cât înclinaţia marginală spre consum va fi mai mare, iar înclinaţia marginală spre
economii mai mică. Mergând pe această linie de gândire ajungem la concluzia că
economiile nu sunt neapărat ceva pozitiv pentru societate din moment ce o creştere a lor
diminuează consumul, determinând reducerea venitului. Acest fenomen de creştere a
economiilor => reducere a venitului a fost numit de Keynes paradoxul economisirii.

15
CAPITOLUL 3. Echilibrul macroeconomic (preţuri variabile)

Cererea şi oferta, alături de preţul de echilibru, constituiau cele mai importante


componente ale pieţei. La nivelul economiei naţionale, interdependenţele dintre cererea
agregată şi oferta agregată conduc către anumite valori ale indicatorilor macroeconomici
cum ar fi PIB, rata şomajului şi nivelul mediu al preţurilor. Capitolul pe care îl vom
parcurge în continuare ne va oferi o nouă perspectivă asupra echilibrului macroeconomic
de care avem nevoie în demersul nostru către înţelegerea problemelor fundamentale ale
macroeconomiei: creşterea economică, inflaţia şi şomajul.

3.1. Cererea agregată

În capitolul anterior nivelul preţurilor era constant, iar cheltuielile agregate se


modificau numai în funcţie de modificarea componentelor lor: consumul privat, investiţiile,
cheltuielile publice şi exportul net. Ce se întâmplă cu aceste componente atunci când
preţurile din economie se modifică?
 Atunci când am discutat despre consum, am arătat că principalii factori de care
depinde direct proporţional sunt venitul şi averea. O creştere a preţurilor reduce
averea în termeni reali, pentru că puterea de cumpărare a tuturor activelor nominale
scade. În consecinţă are loc o reducere a consumului, iar efectul modificării valorii
reale a bogăţiei asupra consumului sub impactul modificării preţurilor îl vom numi
efect de avere.
 Referitor la investiţii, modificarea preţurilor acţionează asupra lor prin intermediul
ratei dobânzii care este, aşa cum am văzut în capitolul precedent, costul oportun al
modificării stocului de capital. Creşterea preţurilor antrenează o creştere a cererii de
monedă în economie, motiv pentru care, la o ofertă monetară constantă, rata
dobânzii creşte şi investiţiile scad. În plus, impactul ratei dobânzii asupra
cheltuielilor agregate se va regăsi şi în modificarea consumului de bunuri de
folosinţă îndelungată achiziţionate pe credit.
 Exportul net este şi el sensibil la modificarea preţurilor interne astfel: o creştere a
preţurilor naţionale face ca produsele externe să devină mai ieftine în termeni
relativi faţă de produsele naţionale. Rezultatul este creşterea importurilor şi
reducerea exporturilor, adică diminuarea exportului net. Ca şi în cazul consumului
şi investiţiilor, reciproca este şi ea adevărată.
 Concluzia? Între modificarea preţurilor şi modificarea cheltuielilor agregate există o
relaţie negativă manifestată prin intermediul a trei variabile: averea, rata dobânzii şi
tranzacţiile externe.
Curba cererii agregate (notată CA) exprimă ansamblul bunurilor şi serviciilor pe
care consumatorii, firmele, guvernul şi străinătatea doresc şi pot să le achiziţioneze în
funcţie de preţul mediu din economie. Grafic, curba cererii agregate derivă din echilibrul
venitului naţional, astfel:

16
Graficul 1. Cheltuielile agregate şi cererea agregată

Graficul anterior evidenţiază faptul că cererea agregată cuprinde combinaţii de


preţuri şi venituri pentru care economia se află în echilibru, adică producţia este egală cu
cheltuielile agregate. În orice punct din stânga cererii agregate cheltuielile sunt mai mari
decât producţia, după cum ne arată dreapta cheltuielilor aflată deasupra liniei de 45º.
Similar, în dreapta curbei cererii agregate cheltuielile agregate sunt mai mici decât
producţia.
Modificarea cererii agregate în funcţie de alţi factori decât preţul conduce la
deplasarea curbei cererii agregate paralel cu ea însăşi, astfel:

Graficul 2. Modificarea cererii agregate în funcţie de alţi factori decât preţul

17
Cei mai importanţi factori care determină modificarea cererii agregate sunt
tocmai componentele cheltuielilor agregate. Din acest motiv multiplicatorul, care
evidenţia variaţia venitului în funcţie de modificarea unei anumite categorii de cheltuieli
globale, este cel care măsoară deplasarea orizontală a cererii agregate. Cererea agregată
creşte când:
 cresc cheltuielile de consum; în capitolul 2 am învăţat că aceste cheltuieli cresc la
rândul lor când:
 creşte averea consumatorilor;
 se anticipează o creştere a venitului sau/şi a preţurilor în viitor;
 consumatorii au un grad redus de îndatorare;
 scad taxele.
 cresc investiţiile; să ne reamintim factorii care pot determina această creştere:
 previziunile optimiste ale investitorilor cu privire la evoluţia mediului de afaceri
şi la profit;
 reducerea ratei dobânzii;
 introducerea în producţie a noilor tehnologii şi modernizarea celor existente;
 reducerea fiscalităţii.
 cresc cheltuielile publice, fără modificarea taxelor; un exemplu ar putea fi
creşterea cheltuielilor statului român în scopul modernizării şi lărgirii
infrastructurii;
 creşte exportul net, ceea ce înseamnă că exportul este din ce în ce mai mare decât
importul; de exemplu, un factor care ar putea determina creşterea exporturilor
României este creşterea economică din U.E.. Creşterea economică înseamnă
venituri mai mari pentru locuitorii U.E., pe care aceştia le folosesc pentru a
cumpăra atât bunuri indigene, cât şi de import. Cum peste 70% din comerţul
exterior al României se derulează cu U.E., creşterea veniturilor în această zonă va
determina creşterea exporturilor ţării noastre. Un alt factor care influenţează
exportul net este cursul de schimb, ştiut fiind că deprecierea monedei naţionale
stimulează exporturile şi inhibă importurile.
Cererea agregată se va reduce atunci când se inversează modificarea factorilor
determinanţi ai consumului, investiţiilor, cheltuielilor publice şi exportului net.

3.2. Oferta agregată


Oferta agregată exprimă producţia totală de bunuri şi servicii pe care firmele
doresc şi pot să o realizeze în funcţie de nivelul mediu al preţurilor din economie. În
analiza ofertei agregate este foarte importantă perioada de timp avută în vedere;
astfel, pe termen scurt vom considera că preţurile factorilor de producţie sunt relativ
rigide, iar producţia este o relaţie directă de preţ.

3.2.1. Oferta agregată pe termen scurt

De ce oferta agregată pe termen scurt are la un moment dat pantă pozitivă?


Explicaţia se află în acţiunea legii randamentelor marginale neproporţionale, care spune că
pe măsură ce producţia creşte, costul unitar mai întâi scade, după care începe inevitabil să
crească. Este firesc să presupunem că atâta timp cât costurile unitare ale firmelor scad sau

18
nu se modifică, ele vor produce mai mult fără a modifica preţurile. În consecinţă, atâta timp
cât în economie există resurse neutilizate, oferta va fi perfect orizontală, formă numită şi
ofertă keynesiană. Pe măsură ce costurile medii cresc, firmele vor accepta să producă şi să
vândă mai mult numai dacă pot vinde mai scump, ceea ce înseamnă că oferta devine o
funcţie crescătoare de preţ. La un moment dat, resursele disponibile vor fi utilizate la
maximum, ceea ce înseamnă că o firmă nu mai poate consuma alţi factori de producţie
decât în detrimentul alteia, iar oferta agregată devine verticală (şi se mai numeşte ofertă
clasică). Dacă sintetizăm cele afirmat până acum, obţinem următoarea formă grafică a
curbei ofertei pe termen scurt:

Graficul 3. Oferta agregată pe termen scurt

În graficul de mai sus distingem trei zone ale ofertei:


 zona I, în care resursele sunt subutilizate, iar oferta este perfect elastică;
 zona II, în care resursele sunt exploatate intensiv, iar oferta are pantă pozitivă;
 zona III, în care resursele sunt exploatate la maximum , iar oferta devine perfect
inelastică.
Modificarea ofertei pe termen scurt în funcţie de alţi factori decât preţul determină
deplasarea curbei ofertei spre dreapta sau spre stânga, astfel:

Graficul 4. Modifcarea ofertei agregate în funcţie de alţi factori decât preţul

Iată care sunt cei mai importanţi factori care determină modificarea ofertei agregate
pe termen scurt:

19
a) Modificarea preţurilor factorilor de producţie. Pe piaţa factorilor de producţie, preţul
se formează în general liber, prin confruntarea cererii cu oferta. Dacă oferta de factori de
producţie scade, sau creşte cererea, preţul acestor factori va creşte, ceea ce coduce la
deplasarea spre stânga a ofertei agregate. De exemplu, o creşterea a numărului de imigranţi
din România va antrena o reducere a ofertei de muncă pe piaţă, şi implicit o creştere a
salariilor.
b) Modificarea ratei inflaţiei anticipate de unităţile economice acţionează în două
moduri: pe de o parte direct asupra ofertei aşa cum se întâmplă şi la nivel microeconomic,
iar pe de altă parte indirect, prin intermediul preţurilor factorilor de producţie, mai ales al
muncii, care se vor renegocia în funcţie de noua rată a inflaţiei.
c) Modificarea productivităţii factorilor de producţie. De exemplu, privatizarea din ţara
noastră se finalizează şi prin achiziţionarea de exeperienţă managerială din exterior, ceea ce
creează premizele unei creşteri a productivităţii muncii.
d) Informaţiile şi neotehnologiile, prin aplicarea în producţie conduc la reducerea
costurilor şi creşterea productivităţii, astfel că oferta agregată se deplasează spre dreapta.
e) Modificarea raportului de forţe pe piaţa factorilor de producţie determină de cele
mai multe ori modificarea preţului acestor factori; în capitolul dedicat pieţei muncii vom
discuta despre impactul raportului de forţe sindicate – patronat asupra salariilor.
f) Modificarea legislaţiei şi în primul rând a fiscalităţii are o acţiune complexă asupra
economiei; în primul rând ea este percepută de ofertanţi ca o creştere a incertitudinii
aferente mediului de afaceri din ţara respectivă, mai ales în cazul schimbărilor frecvente. În
al doilea rând, creşterea sau reducerea fiscalităţii determină în general o modificare în
acelaşi sens a ofertei agregate.
g) Şocurile externe se manifestă prin creşteri bruşte ale preţurilor factorilor de producţie
achiziţionaţi din exterior; de exemplu, creşterea preţului petrolului de la mijlocul anului
2000 a condus la diminuarea creşterii producţiei globale a tuturor ţărilor dependente de
importurile petroliere.

3.2.2. Oferta agregată pe termen lung

Pe termen lung economia funcţionează la nivelul său potenţial, iar oferta agregată este
perfect inelastică la cel mai mare nivel posibil al PIB Ce se întâmplă pe termen lung? Să
presupunem că preţul bunurilor finale din economie creşte şi antrenează o creştere a ofertei
globale. Pe piaţa factorilor de producţie, creşte cererea la acelaşi nivel al resurselor
disponibile. Preţul factorilor de producţie fiind flexibil, va creşte suficient de mult încât să
anuleze câştigul firmelor rezultat din creşterea preţului output-ului lor. În consecinţă,
pentru că profitul dispare, nu va mai exista nici un stimulent pentru firme în direcţia
creşterii producţiei. Dacă pe termen scurt PIB a putut să se abată de la nivelul său potenţial
datorită inflexibilităţii preţurilor factorilor de producţie, pe termen lung el revine la nivelul
potenţial, iar oferta este perfect inelastică. Grafic, oferta pe termen lung este:

20
Graficul 5. Oferta agregată pe termen lung

Observaţi cum oferta agregată este independentă de preţ şi egală cu PIB potenţial,
notat Y*. Trebuie precizat că termenul lung presupune modificarea preţului factorilor de
producţie, în condiţiile aceluiaşi mod tehnic de producţie. Deplasarea ofertei agregate spre
dreapta presupune o perioadă foarte lungă de timp în care se îmbunătăţeşte întregul mod de
producţie naţional; de exemplu, inventarea computerelor a determinat o astfel de deplasare.

3.3. Echilbrul macroeconomic pe termen scurt

Echilibrul macroeconomic se stabileşte în punctul în care cererea agregată este egală


cu oferta agregată. Vom studia în continuare impactul modificării cererii agregate şi ofertei
agregate asupra PIB şi preţurilor atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. În acest scop,
să construim grafic echilibrul pe termen scurt:

P OA

P’
CA

Y
Y’

Graficul 6. Echilibrul macroeconomic pe termen scurt

În graficul anterior, echilibrul se stabileşte în zona crescătoare a curbei ofertei


agregate; desigur punctul de echilibru (P’,Y’) putea să apară la fel de bine pentru o ofertă
agregată perfect elastică, ca şi pentru una perfect inelastică. Atunci când cererea agregată
creşte, impactul creşterii asupra preţurilor şi venitului depinde de forma specifică a ofertei
agregate, după cum urmează:

21
P OA
P5
P4

P2
P1
P0

Y
Y0 Y1 Y2 Y3 Y4

Graficul 7. Modificarea echilibrului în funcţie de cererea agregată

Graficul 7 pune în evidenţă faptul că o creştere a cererii agregate în zona perfect


elastică a ofertei conduce doar la creşterea PIB şi lasă preţurile neschimbate. Dacă apare un
şoc al cererii pe porţiunea crescătoare a curbei ofertei, cresc atât venitul de echilibru, cât şi
preţurile. Creşterea preţurilor va fi cu atât mai accentuată, cu cât oferta este mai inelastică.
Dacă oferta agregată este perfect inelastică, creşterea cererii se concretizează doar în
creşterea preţurilor, motiv pentru care o poltică economică de stimulare a cererii agregate
conduce la inflaţie.
În cazul în care în economie se modifică oferta agregată, situaţia se prezintă
astfel: OA2 OA1
P
CA1 OA0
P2 CA0
CA2
P1

P0

Y
Y0 Y1 Y2
Graficul 8. Modificarea echilibrului în funcţie de oferta agregată

Se poate observa cum creşterea ofertei agregate determină concomitent reducerea


preţurilor şi creşterea PIB, după cum reducerea ofertei agregate antrenează creşterea
preţurilor şi reducerea PIB.

3.4. Echilbrul macroeconomic pe termen lung


În acest punct al demersului nostru trebuie să facem o precizare: echilibrul pe
termen scurt se poate abate de la PIB potenţial, fie pentru că există factori de producţie
subutilizaţi, fie datorită unei suprautilizări a factorilor de producţie. Ehilibrul pe termen

22
lung presupune o egalitate între oferta agregată pe termen scurt, cererea agregată şi oferta
agregată pe termen lung, astfel:

Graficul 9. Echilibrul macroeconomic pe termen lung

Pe termen lung, economia se ajustează la nivelul său potenţial Y*, căruia îi


corespunde un nivel al preţurilor P*. Există posibilitatea ca o economie naţională să se afle
în echilibru pe termen scurt, dar pe termen lung să fie în dezechilibru şi vorbim în această
situaţie fie de un decalaj recesionist, fie de unul inflaţionist.

3.5. Decalajele de producţie


Decalajul recesionist apare atunci când echilibrul economic se stabileşte la un
nivel al PIB situat sub Y*, ceea ce înseamnă că în economie există resurse neutilizate.
Pentru că problema frontierei posibilităţilor de producţie este deja cunoscută, imaginaţi-vă
o economie situată în interiorul acesteia; desigur există rezerve de creştere a producţiei care
trebuie exploatate. Imaginea grafică a unui decalaj recesionist este:
P OATL OA
CA

Decalaj recesionist

Y
Y’ Y*
Graficul 10. Decalajul recesionist

Decalajul recesionist poate rezulta fie ca urmare a unei reduceri bruşte a cererii
agregate, fie datorită unui şoc survenit în oferta agregată.
Decalajul inflaţionist se datorează unui echilibru macroeconomic la un nivel al
PIB care depăşeşte nivelul potenţial. Cauza decalajului este un şoc al cererii, posibil dacă
se înregistrează o creştere a cheltuielilor publice în situaţia în care economia se află la
nivelul PIB-ului potenţial. Un decalaj inflaţionist se reprezintă grafic astfel:

23
Graficul 11. Decalajul inflaţionist

3.5.1. Cum se ajustează decalajele de producţie?

Economia are capacitatea de a se ajusta automat şi de a reveni la un PIB potenţial, dar


ajustările cer timp şi implică adesea costuri sociale. A fost firesc aşadar să apară ideea că
statul trebuie să se implice în rezolvarea recesiunii sau a unui boom periculos.
 Recesiunea se poate rezolva de la sine astfel: existenţa unui surplus pe piaţa
factorilor de producţie antrenează o reducere a preţului factorilor şi determină
reducerea costurilor medii în economie. În consecinţă, oferta creşte şi se
deplasează spre dreapta, către nivelul potenţial. Problema care apare în acest caz
este cea a salariilor: experienţa demonstrează că salariile sunt extrem de rigide la
scădere, vorbindu-se de „efectul roţilor cu clichet”, astfel că ajustarea lor poate
dura foarte mult şi prelungi recesiunea.
 Rezolvarea automată a decalajului inflaţionist se derulează după următorul
scenariu: oferta agregată care depăşeşte potenţialul presează în sus asupra preţului
factorilor de producţie, mai ales asupra salariilor care încep să crească mai repede
decât productivitatea muncii. Rezultatul este o creştere a costurilor şi o deplasare
către stânga a ofertei agregate pe temen scurt, la un nivel al preţurilor mai ridicat.
Acesta este motivul pentru care politica de creştere a masei monetare este criticată
de o parte a economiştilor şi există o cvasi-unanimitate în susţinerea ideii că
moneda este neutră pe termen lung.
Totuşi, o contribuţie importantă în rezolvarea celor două decalaje revine
statului care acţionează în primul rând prin politica bugetară, care utililizează ca
instumente cheltuielile publice şi impozitele. În capitolul precedent am demonstrat că o
creştere a cheltuielilor publice pe termen scurt poate determina creşterea venitului de
echilibru. Prin urmare, dacă economia se află într-un decalaj recesionist, creşterea
cheltuielilor publice poate detemina deplasarea spre dreapta a cererii şi stabilirea
echilibrului. La acelaşi efect trebuie să ne aşteptăm şi dacă statul decide creşterea
transferurilor în economie, şi mai ales a ajutorului de şomaj. La creşterea cererii agregate se
poate ajunge şi prin reducerea impozitului pe venit, deoarece în acest fel statul lasă mai
mulţi bani la dispoziţia menajelor pentru consum şi economii. În cazul unui decalaj
inflaţionist, guvernele vor aplica o politică bugetară în sens opus, ceea ce înseamnă că
această politică poate fi utilizată permanent pentru stabilizarea economiei.

24
Atenuarea dezechilibrelor economice şi asigurarea unei creşteri economice
neinflaţioniste şi creeatoare de noi locuri de muncă se situează printre obiectivele cheie ale
politicii economice a tuturor ţărilor. Stimularea economiei prin politica bugetară nu este
însă lipsită de riscuri asemănându-se întrucâtva cu administrarea de medicamente unui
bolnav: este foarte greu de determinat doza optimă de administrat. O politică excesiv de
restrictivă poate conduce la recesiune şi şomaj, în timp ce o politică prea expansionistă
generează inflaţie.

3.6. Ciclurile economice

Natura ciclică a activităţii economice este astăzi la fel de evidentă ca şi succesiunea


anotimpurilor, dar cauzele evoluţiei ciclice rămân încă învăluite în mister. Ciclicitate
înseamnă alternanţa perioadelor de expansiune economică cu perioade de recesiune.
Tipologia ciclurilor economice cuprinde trei categorii:
1. Ciclurile pe termen scurt, numite şi cicluri Kitchin, cu durata între 10 şi 40 de
luni, au ca specific absenţa perioadelor de criză. Principala explicaţie a acestora are
în vedere formarea, respectiv absorbţia stocurilor. În perioada de absorbţie a
stocurilor apare o oarecare recesiune, manifestată prin încetinirea creşterii
economice.
2. Ciclurile pe termen lung, seculare, numite şi cicluri Kondratiev, au o durată de 40
– 60 de ani şi cuprind două faze: expansiunea şi recesiunea. De ce apar ele ? Nu
există o explicaţie universal acceptată, cea care întruneşte cele mai multe « voturi »
făcând referire la schimbările tehnologice. Conform lui Schumpeter, la baza fiecărui
ciclu pe termen lung se află « un buchet de inovaţii conexe ». În faza de expansiune,
pachetul de inovaţii – aflat la baza modului tehnic de producţie – determină
creşterea eficienţei economice. Treptat, inovaţiile îşi epuizează potenţialul de
creştere, astfel că se intră în recesiune. Pe parcursul recesiunii se intensifică
activitatea de cercetare ştiinţifică, rezultatul fiind un nou pachet de inovaţii care
conduce la un nou mod tehnic de producţie.
3. Ciclurile decenale, numite şi cicluri de afaceri sau cicluri Juglar pot dura între 4-6
ani, până la 10-12 ani. Ele cuprind două faze : expansiunea şi recesiunea, iar
caracteristica este prezenţa fenomenului de criză. Cele două faze ale ciclului
economic – expansiunea şi recesiunea – au caracteristici opuse. În expansiune
producţia, veniturile şi ocuparea forţei de muncă cresc, iar nivelul de trai pe
ansamblul economiei se îmbunătăţeşte. În recesiune, cererea pentru bunuri de
consum scade, producţia naţională şi cererea de muncă scad şi ele, iar nivelul de trai
se înrăutăţeşte.

3.6.1. Cauze ale ciclurilor pe termen mediu

I. Şcoala economică clasică considera că ciclicitatea nu este posibilă, întrucât oferta


îşi creează propria cerere, aşa cum afirmă legea debuşeelor a lui J.B.Say. Clasicii
acceptau abateri de la echilibrul cerere ofertă, dar considerau că aceastea nu se pot
manifesta decât pe termen scurt.
 J.M. Keynes, în lucrarea « Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi
a banilor », afirma că trăsăturile esenţiale ale ciclului economic se datorează felului

25
în care evoluează eficienţa marginală a capitalului. Keynes susţine că economia
poate persista mult timp în recesiune datorită rigidităţii, a întârzierilor în ajustarea
preţurilor şi salariilor. Pentru că recesiunea antrenează costuri sociale mari,
keynesienii susţin că statul trebuie să intervină în economie în special prin
stimularea cererii agregate pentru a stabiliza economia.
II. Monetariştii sunt critici vehemenţi ai intervenţionismului keynesian, considerând
că la baza fluctuaţiilor ciclice se află tocmai intervenţiile publice. Astfel, ei explică
ciclicitatea prin creşterile bruşte ale ofertei monetare, inversând în acest fel relaţia
keynesină dintre P.I.B. şi masa monetară. În consecinţă, un ritm stabil de creştere a
masei monetare va permite o evoluţie echilibrată a economiei naţionale.
III. O altă explicaţie a ciclului de afaceri, având în centru său anticipările, este oferită
de şcoala neoclasică. Potrivit acestei teorii, subiecţii economiei au capacitatea să
anticipeze raţional evoluţiile viitoare ale sistemului economic. Astfel, o anticipare a
creşterii cererii agregate generată să spunem de promisiunea guveranţilor că vor
reduce impozitele, va determina imediat o creştere a salariilor şi o reducere a ofertei
agregate, deci nu va avea nici un impact asupra P.I.B. real. Orice modificare
previzibilă a politicii economice va lăsa neschimbată producţia naţională; numai
schimbările neprevăzute vor avea efecte reale, iar acestea sunt creşterile neaşteptate
ale masei monetare sau reducerile neprevăzute ale taxelor.
IV. Ciclicitatea poate fi explicată şi cu ajutorul teoriei ciclului politic, care susţine că
în anii electorali situaţia finanţelor publice se deteriorează, iar creşterea economică
se accentuează. Teoria alegătorului mediu susţine că un partid va avea şanse cu atât
mai mari de a fi reales, cu cât el adoptă politici economice în favoarea „alegătorului
mediu”. Dacă viaţa politică este dominată de două partide mari, cu oferte
asemănătoare, politicul nu va influenţa ciclicitatea. În schimb, dacă pe scena
politică există oferte foarte diferite, alternanţa partidelor la putere va declanşa
alternanţa fazelor ciclului economic.
V. Teoria ciclului de afaceri real oferă o explicaţie a ciclicităţii bazată pe şocurile în
ofertă generate de modificări neaşteptate, pozitive sau negative, ale productivităţii
într-un sector dat de activitate, care se propagă în întreaga economie. Modificările
productivităţii pot interveni datorită schimbărilor tehnologice, modificării preţului
petrolului sau preferinţelor consumatorilor. Teoria afirmă că există şocuri
temporare, care declanşază ciclicitatea şi şocuri permanente care afectează creşterea
economică, încercând în acest fel să realizeze o analiză integrată a ciclicităţii şi
creşterii economice.
După cum puteţi observa din scurta analiză asupra cauzelor evoluţiei ciclice,
nu există un consens asupra acestui fenomen, fiecare accentuând importanţa altui
element legat de cererea sau oferta agregată. Cert este că dincolo de explicaţii,
ciclicitatea este o realitate ce nu poate fi negată, manifestându-se atât pe termen mediu,
cum este cazul ciclului de afaceri, cât şi pe termen scurt şi lung.

26
CAPITOLUL 4. Piaţa muncii şi şomajul

Parcurgând acest capitol veţi învăţa modul în care se formează salariul pe piaţa
muncii, în funcţie de cererea de muncă şi de oferta de muncă şi veţi înţelege şomajul ca un
dezechilibru al pieţei muncii, dar în strânsă corelaţie cu funcţionarea economiei. De
asemenea veţi studia formele şomajului şi principalele politici menite să contribuie la
reducerea acestuia.

4.1. Cererea şi oferta de muncă

Piaţa muncii se află în strânsă legătură cu fluxurile de pe piaţa bunurilor şi serviciilor,


monetară, financiară etc. Pe piaţa bunurilor şi serviciilor regăsim activităţile care solicită
forţă de muncă. Dar şi piaţa muncii influenţează piaţa bunurilor şi serviciilor. Un grad mai
ridicat al ocupării forţei de muncă conduce la venituri mai mari şi, mai departe, la o cerere
de de bunuri şi servicii mai ridicată. De exemplu, dacă lucrătorii au un salariu mai mare, ei
vor cumpăra mai multe bunuri. Atunci firmele îşi măresc producţia şi astfel, vor angaja mai
mulţi lucrători.
Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă. Atomicitatea cererii şi ofertei este
înlocuită cu agenţi organizaţi în sindicate şi patronate. Omogenitatea este înlocuită de
diversitate (există segmente slab concurenţiale: economişti, jurişti, medici etc). Pe piaţa
muncii, în locul transparenţei perfecte, întâlnim o opacitate ridicată (există
confidenţialitatea salariului şi a contractului individual de muncă). Mobilitatea forţei de
muncă este relativă redusă (nu vă schimbaţi locul de muncă cu uşurinţă), iar piaţa muncii
este organizată şi reglementată (există foarte multe norme juridice care îi asigură
funcţionarea).
Întreprinderile oferǎ locuri de muncǎ şi cer în schimb forţǎ de muncǎ; în timp
ce populaţia activǎ oferǎ forţǎ de muncǎ şi cere la rândul ei locuri de muncǎ. Astfel
putem spune cǎ oferta de muncǎ, este echivalentǎ cu cererea de locuri de muncǎ iar
oferta de locuri de muncǎ, corespunde cererii de muncă, din partea firmelor.
Cererea de forţă de muncă reprezintă nevoia de forţă de muncă salariată ce se
formează în economie, pe o perioadă de timp. Astfel, în cererea de forţă de muncă nu se
includ muncile prestate de către femeile casnice, militari în termen, voluntari şi alţi
nesalariaţi. Factorii principali de influenţă ai cererii de forţă de muncă sunt:
 Nivelul salariului (relaţie negativă). Atunci când salariul creşte, firmele vor cere
mai puţină forţă de muncă, deci cererea din acest factor se va reduce. Dacă
salariul scade, firmele sunt stimulate să angajeze mai mulţ lucrători, deoarece
acest factor devine mai ieftin.
 Nivelul şi dinamica investiţiilor (relaţie pozitivă). Creşterea investiţiilor are ca
efect crearea mai multor locuri de muncă. Astfel, cererea de forţă de muncă va
creşte.
 Starea economiei (relaţie pozitivă). În faza de expansiune economică, producţia
de bunuri creşte şi cererea de forţă de muncă va fi mai ridicată. În faza de
recesiune, producţia de bunuri scade şi cererea de forţă de muncă se va reduce.
Satisfacerea nevoii de forţă de muncă din societate se realizează pe seama
disponibilităţilor de forţă de muncă existente în interiorul acelei ţări, într-o anumită

27
perioadă de timp. Oferta de forţă de muncă reprezintă acea parte a disponibilităţilor de
forţă de muncă formată din persoane care doresc să se angajeze la un anumit nivel al
salariului. În oferta de forţă de muncă nu se includ femeile casnice, studenţii, militari în
termen şi alte categorii care nu doresc să devină salariaţi.
Factorii principali de influenţă ai ofertei de forţă de muncă sunt:
 Mărimea şi dinamica salariului (relaţie pozitivă). Cu cât salariul este mai mare, cu
atât mai mulţi indivizi vor dori să se angajeze, astfel încât oferta de forţă de muncă va
creşte;
 Mărimea populaţiei active (relaţie pozitivă). Cu cât există un număr mai mare de
indivizi care sunt disponibili pentru muncă, cu atât oferta de forţă de muncă va creşte.
 Relaţia dintre timpul de muncă şi timpul liber. Dacă indivizii preferă să aibă mai
mult timp liber, atunci oferta de forţă de muncă va scădea.
Cererea şi oferta de forţă de muncă sunt categorii economice ce se caracterizează prin
anumite particularităţi:
 Posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă (oamenii nu-şi schimbă cu
uşurinţă locul de muncă; chiar dacă beneficiază de avantaje economice, ei sunt legaţi de
mediul social în care au lucrat, familie, colegi etc);
 Oferta de forţă de muncă se formează într-un timp îndelungat (este necesară o perioadă
îndelungată în care individul se dezvoltă, este educat etc; conform legii, în România
angajarea se face de la vârsta de 15 ani);
 Oferta de forţă de muncă este eminamente perisabilă (indivizii nu pot aştepta oricât să
se angajeze; ei trebuie să aibă bani pentru a putea trăi; în plus, lucrătorul pierde
dexteritatea de a presta o muncă de calitate pe măsura creşterii perioadei pasive);
 Pe termen scurt, atât cererea cât şi oferta de forţă de muncă sunt practic invariabile
(rigide, inelastice) (dezvoltarea unor activităţi economice presupune efectuarea de
investiţii care să genereze locuri de muncă; pe de altă parte, pe termen scurt nu pot intra
foarte mulţi indivizi pe piaţa muncii, aceste intrări depinzând în primul rând de
schimbările demografice).
Preţul care se formează pe piaţa muncii este salariul. Salariul este venitul ce se
cuvine factorului muncă, folosit în activitatea economică. Pentru întreprinzător (angajator),
salariul reprezintă un preţ plătit pentru a închiria forţa de muncă necesară desfăşurării
activităţii economice. Pentru cel care se angajează, salariul reprezintă un venit. Din punctul
de vedere al firmei, salariul reprezintă un cost. Salariul nominal brut se referă la suma de
bani ce revine lucrătorului pentru munca depusă (stabilită conform contractului individual
de muncă şi înscrisă pe hârtie). Salariul nominal net reprezintă venitul efectiv primit de
lucrător (salariul nominal brut – taxe, impozite, alte reţineri din salariu).
În decizia privind numărul de muncă prestate de lucrător, el trebuie să ţină seama de
salariul real. Acesta reprezintă puterea de cumpărare a salariului nominal net, adică ce
bunuri şi servicii putem cumpăra cu suma de bani primită, efectiv, drept salariu.
Indicele salariului real se calculează conform relaţiei:

Relaţia 1. Indicele salariului real (ISR) = (Indicele salariului nominal


(ISN) / Indicele preţurilor (IP)) x 100
ISR=(ISN/IP) x 100

28
4.2. Echilibrul pe piaţa muncii
În condiţiile pieţei perfecte a muncii, prin confruntarea cererii de muncă cu oferta
de muncă se obţine salariul real (SR) de echilibru.
A A’
SR O0

O1

SR* A’’
C1

C0

0 L* L

Graficul 1. Salariul real de echilibru

Pe această piaţă toţi cei care vor dori să se angajeze vor găsi un loc de muncă, ceea ce
înseamnă, că nu va exista şomaj involuntar pe piaţa muncii (prin şomaj involuntar
înţelegem acea situaţie în care o persoană capabilă şi dornică să muncească la nivelul
salariului existent pe piaţă, nu găseşte de lucru, deşi caută). Poate exista in schimb şomaj
voluntar : persoane care, din diferite motive, fie că au alte surse de venit, fie consideră
salariul de echilibru SR*, prea mic nu vor dori să ocupe un loc de muncă.
Punctul A, din graficul de mai sus, ne arată echilibrul pe piaţa muncii în condiţiile
unei concurenţe perfecte. Acest punct de echilibru se poate deplasa la dreapta, în punctul
A’, dacă se înregistrează creşterea cererii de muncă (de exemplu, dacă întreprinzătorii sunt
optimişti în legătură cu starea economiei, atunci vor dori să-şi extindă afacerile şi să
angajeze mai mulţi lucrători). Echilibrul pe această piaţă se mai poate deplasa şi în punctul
A’’. Cauza acestei modificări o constituie un şoc al oferetei de muncă, un exemplu în acest
caz ar fi: modificarea vârstei de pensionare de la 60 de ani la 65 de ani.
Ipotezele care stau la baza stabilirii echilibrului pe piaţa cu concurenţă perfectă sunt :
 atomicitatea cererii şi ofertei de muncă (pe această piaţă există un număr mare
atât de ofertanţi de locuri de muncă, cât şi de cumpărători de muncă);
 mobilitatea perfectă a forţei de muncă (aceasta înseamnă că lucrătorii se pot
deplasa cu uşurinţă dintr-un loc în altul în căutarea unui loc de muncă);
 transparenţa perfectă (atat cumparătorii cât şi ofertanţii de forţă de muncă dispun
de o cunoaştere perfectă a acestei pieţe);
 omogenitatea factorului muncă .

29
4.2.1 Impactul salariului minim

Guvernul stabileşte, prin lege, un venit minim care să asigure salariaţilor posibilitatea
acoperirii nevoilor de subzistenţă. Acest venit minim se numeşte salariul minim pe
economie. Totuşi, eficacitatea salariului minim, ca instrument de redistribuire a veniturilor
este adesea criticată, deoarece determină creşterea costului muncii, fiind adesea susceptibil
că exercită efecte nefaste asupra activităţii economice.
Dacă nivelul iniţial al salariul minim este relativ mic, o creştere a acestuia nu va
antrena un efect negativ asupra ocupării forţei de muncă din economie. În schimb, dacă
salariul minim este destul de ridicat, o creştere a acestuia va influenţa în sens negativ
nivelul ocuparii din economie.
Impactul salariului minim asupra nivelului ocuparii este relativ neglijabil, cu o
singură excepţie, tinerii. În urma unui studiu efectuat pentru 9 ţări industrializate, s-a ajuns
la concluzia că o creştere cu 10% a salariului minim antrenează o scădere a nivelului
ocupării pentru tinerii între care au mai puţin de 20 de ani între 2 şi 4%. Impactul este
negativ sau aproape zero pentru persoanele cuprinse în intervalul de varstă 20-24 de ani.
Pentru cei care au mai mult de 25 de ani, salariul minim nu are nici un efect.

SR Oo
SR’

SR*

Co

L1 L* L0 L
Graficul 2. Salariul minim

Aşa cum observăm din graficul de mai sus, la un salariu de echilibru SR*, nivelul
ocuparii este L*. Dacă statul stabileşte un nivel al salariului minim, w’, cererea de muncă
scade la L1, iar oferta de muncă creşte la Lo. Diferenţa dintre L0-L1, reprezintă şomaj
involuntar (pe care îl veţi aprofunda în capitolul următor).Putem spune deci, că stabilirea
unui salariu minim în economie provoacă şomaj şi aşa cum spuneam mai sus, mai ales în
rândul populaţiei tinere. Vă veţi pune poate întrebarea de ce cei mai predispuşi la şomaj
sunt tinerii?
Tinerii (cuprinşi în intervalul de vârsta 16-24 de ani), care intră pe piaţa muncii sunt
în general lipsiţi de experienţa şi din acest motiv productivitatea muncii este foarte scazută
în cazul lor. În această situaţie firmele nu vor accepta să ofere un salariu mai mare decât

30
productivitatea muncii şi tocmai din acest motiv sunt preferaţi lucrătorii cu experienţă, mai
productivi.

4.3. Şomajul

Cu toţii aspirăm la o lume perfectă. Dar există oare aşa ceva? Se poate vorbi de o
armonie economică, de un echilibru pe piaţa muncii în care toţi care doresc să muncească
să aibă unde, respectiv toţi care aspiră la un anumit venit să-l obţină? Teoretic–da, practic,
mai puţin. În toate economiile, fie ele dezvoltate, fie mai puţin dezvoltate,existenţa
şomajului este un fapt unanim recunoscut, ce nu poate fi eliminat în totalitate.
Definiţia şomajului şi a şomerului nu este o sarcină uşoară, dacă avem în vedere că
există persoane care nu lucrează, dar nici nu doresc s-o facă, sau persoane care lucrează
pentru un salariu inferior gradului de pregătire. Din perspectivă practică, şomajul reprezintă
o stare de dezechilibru pe piaţa muncii, în cadrul căreia există un excedent de cerere de
locuri de muncă faţă de oferta de locuri de muncă.
Conform Biroului Internaţional al Muncii, şomerul este acea persoană care
îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
 are o vârstă de peste 15 ani;
 nu are un loc de muncă;
 caută un loc de muncă;
 este apt de muncă;
 este disponibil pentru muncă.
Această definiţie a şomajului presupune luarea în considerare şi a unei perioade de
referinţă.
De asemenea, pentru asigurarea unui grad de comparabilitate între ţări, în statistica
internaţională se au în vedere următoarele categorii de populaţie:
 populaţia ocupată, formată din persoanele care prestează o muncă salariată, inclusiv
cei care sunt temporar indisponibili din cauza unei boli, a unui accident sau pentru
că sunt în concediu;
 şomerii, care cuprind acele persoane care nu lucrează şi caută în mod activ un loc
de muncă;
 populaţia neocupată, formată din restul populaţiei în vârstă de muncă; aici
incluzând studenţii, casnicele, bolnavii inapţi, persoanele care nu doresc să lucreze
etc.
Pentru analiza economică prezintă importanţă deosebită rata şomajului, care se
calculează ca raport între numărul de şomeri şi forţa de muncă (populaţia ocupată şi
şomeri).

Relaţia 2. Rata şomajului = (Nr.şomeri/Forţa de muncă)x100

Din perspectiva macroeconomiei, şomajul descrie acea situaţie de pe piaţa


muncii caracterizată printr-o utilizare parţială a resurselor de muncă. În această
accepţiune vom utiliza şi noi conceptul de şomaj în cele ce urmează.

31
4.3.1. Cauze şi forme ale şomajului

♦ Şcoala economică clasică, bazată pe modelul concurenţei pure şi perfecte,


considera că şomajul nu poate fi decât voluntar, întrucât piaţa muncii este tot timpul în
echilibru. Grafic, acest şomaj poate fi reprezentat astfel:
Salariul

Ofertă de muncă

SR*

Cerere de muncă
L
L* L’
Graficul 3. Şomajul voluntar

În condiţii de echilibru pe piaţa muncii nu va exista şomaj involuntar, adică nu vor


exista oameni care să dorească să se angajeze în condiţiile salariului existent şi să nu o
poată face. Dacă piaţa este perfectă, informaţia este la rândul său perfectă, astfel încât
cererea şi oferta de muncă se ajustează rapid, determinând o mare flexibilitate a salariilor.
Flexibilitate înseamnă că salariile cresc rapid când creşte cererea de muncă şi scad atunci
când creşte oferta de muncă. În consecinţă va exista numai şomaj voluntar, reprezentat de
tot ceea ce depăşeşte L* (L’ – L*). Explicaţia acestui şomaj se află în faptul că există
persoane care se vor mulţumi cu ajutorul de şomaj, pentru că angajarea poate fi prea
costisitoare, comparativ cu avantajele la care se renunţă (de exemplu o casnică preferă să
aibă grijă de copii, pentru că ajutorul de şomaj plus suma de bani pe care ar fi trebuit să o
plătească pentru îngrijirea copiilor depăşeşte SR*).

♦ Teoria neoclasică identifică următoarele cauze ale şomajului :


a) Rigidităţile instituţionale, cum ar fi sindicatele sau legea salariului minim, care
împiedică funcţionarea normală a pieţei muncii. De exemplu, când cererea de muncă scade,
puterea de monopol a sindicatelor împiedică reducerea salariului real şi pe această cale
creşterea producţiei oferite de firme, creştere pentru care există piaţă de desfacere.
Consecinţa este reducerea gradului de ocupare, şomajul rezultat fiind unul involuntar
pentru individ, dar voluntar pentru sindicate.
b) Imperfecţiunea informaţiei. Dacă informaţia ar fi perfectă, orice persoană ar putea să-şi
găsească instantaneu şi fără nici un fel de costuri cel mai bun loc de muncă de care ar fi
capabil. În realitate, locurile de muncă diferă mult unele de altele, iar oferta de muncă este
la rândul său foarte neomogenă. Indivizii trebuie să cheltuiască timp, bani şi alte resurse
pentru a-şi găsi locul de muncă dorit, cheltuieli pe care se vor aştepta să le recupereze
ulterior printr-un salariu mai mare. Şomajul fricţional este datorat fluctuaţiei normale a
forţei de muncă (de exemplu, persoane care îşi schimbă localitatea, sau tinerii nou intraţi pe
piaţa muncii). Acestei forme i se mai spune şomaj tranzitoriu şi este generat de timpul
consumat de ofertanţii de muncă pentru identificarea celui mai avantajos plasament.

32
c) Neconcordanţa dintre structura cererii de muncă şi structura ofertei de muncă. Trăim o
perioadă de dezvoltare economică, socială şi tehnologică rapidă, în care nomenclatorul
ocupaţiior se modifică frecvent : ca rezultat, unele meserii se cer din ce în ce mai puţin sau
deloc, în timp ce pentru altele nu există suficienţi ofertanţi. Persoanele ale căror meserii
dispar sau sunt mai puţin solicitate au nevoie de timp pentru a conştientiza şi accepta acest
lucru, acceptare manifestată prin salarii mai mici sau recalificare. Şomajul rezultat poartă
numele de şomaj structural şi este un şomaj voluntar.
Şomajul natural este format din şomajul voluntar, şomajul fricţional şi şomajul
structural. Rata naturală a şomajului corespunde funcţionării normale şi eficiente a
pieţei muncii, date fiind imperfecţiunea informaţiei şi constrângerile instituţionale.
În viziunea neoclasică, şomajul natural se poate reduce doar prin diminuarea
şomajului involuntar până la dispariţie pe termen lung.

♦ J.M.Keynes pleacă de la observaţia clasică potrivit căreia salariile trebuie să


reflecte productivitatea marginală a muncii, dar adaugă că în realitate indivizii şi sindicatele
negociază salarii nominale. Negocierile se bazează pe anticipările cu privire la preţuri şi pe
salariile nominale ale celorlalţi, astfel că nu se poate preciza cu exactitate valoarea
salariului real. În plus, negocierile se desfăşoară la anumite intervale de timp, iar salariul
este constant între negocieri, ceea ce înseamnă că oferta de muncă este perfect elastică. De
exemplu, dacă salariul profesorilor de economie se negociază o dată la trei ani, timp de trei
ani el rămâne fix, iar oferta de muncă a acestora este perfect elastică. Grafic vom avea :

Cerere de muncă
Salariul
nominal
(SN)

Oferta de muncă
E1 E0
SN*

L1 L0 Cantitate de
muncă (L)

Graficul 4. Şomajul keynesian

Dacă vom considera că punctul E0 corespunde ratei naturale a şomajului, reducerea


cererii de muncă antrenează reducerea gradului de ocupare şi un şomaj involuntar L0 – L1.
Keynes susţine că şomajul astfel rezultat se datorează insuficienţei cererii de bunuri şi
servicii produse cu ajutorul factorului muncă, astfel că reducerea salariului real nu va aduce
echilibrul înapoi în E0. De ce ? Reducerea salariului real prin reducerea salariului nominal
determină pe de o parte creşterea cererii de muncă, dar pe de altă parte reducerea cererii de
bunuri şi servcii pe piaţă, întrucât venituri mai mici înseamnă consum mai mic.

33
Şomajul care apare atunci când cererea de bunuri şi servicii este mai mică
decât cantitatea totală de bunuri şi servicii pe care o poate produce economia poartă
numele de şomaj ciclic.
Keynes susţine că statul poate modifica, prin acţiuni în direcţia creşterii cererii
globale, raportul dintre preţurile relative ale muncii pe de o parte şi celorlalte bunuri pe de
altă parte, în favoarea firmelor. În acest fel salariile reale sunt cele care scad, prin creşterea
mai rapidă a preţurilor faţă de creşterea salariilor nominale.

4.3.2.Efectele şomajului. Măsuri de diminuare a şomajului

Efectele şomajului sunt uşor de dedus de fiecare dintre noi, motiv pentru care nu vom
insista prea mult asupra lor. Foarte pe scurt, cele mai importante efecte economice şi
sociale ale şomajului sunt:
 Reducerea PIB determinată de faptul că cei care nu lucrează nici nu produc, astfel
încât timpul de muncă al acestora este iremediabil pierdut. În capitolul precedent
am învăţat că un decalaj recesionist, caracterizat printr-o subutilizare a forţei de
muncă, presupune un PIB mai mic decât cel potenţial. Diferenţa dintre PIB efectiv
şi cel potenţial este în acest fel pierdută, chiar dacă decalajul se corectează pe
termen lung. Economistul Arthur Okun a descris relaţia dintre rata şomajului şi PIB
sub forma unei legi care îi poartă numele şi care sună astfel: pentru fiecare procent
cu care rata efectivă a şomajului depăşeşte rata naturală, PIB scade cu 2,5 procente.
 Creşterea cheltuielilor cu protecţia socială. Cu cât şomajul este mai îndelungat şi
afectează mai mulţi salariaţi, cu atât transferurile sociale vor fi mai mari şi vor
greva bugetul public.
 Reducerea eficienţei forţei de muncă, datorită pierderii dexterităţii celor deveniţi
şomeri, mai ales dacă şomajul este de lungă durată.
 Reducerea veniturilor individuale ale salariaţilor concediaţi, care antrenează o
reducere a consumului acestora şi o extindere a sărăciei.
 Efecte sociale generale: creşterea criminalităţii, sinuciderilor, cerşetorilor ş.a..
 Efecte asupra sănătăţii psihice a şomerului: stări depresive, sentimentul de
excludere din societate e.t.c..
Referitor la măsurile de protecţie a şomerilor, cea mai cunoscută este indemnizaţia
de şomaj, care are şi meritul de a acţiona ca un stabilizator automat în economie, în sensul
că frânează reducerea bruscă a cererii agregate şi micşorează pierderile de venit naţional. În
România, legislaţia prevede ca ajutorul de şomaj să se acorde pe o perioadă de 270 de zile,
iar mărimea sa să se calculeze în funcţie de perioada în care s-a cotizat la fondul de şomaj
şi de veniturile obţinute de şomer în perioada în care a lucrat.
Mai importantă decât protecţia şomerilor este diminuarea şomajului, iar cele
mai importante căi sunt:
 Stimularea cererii agregate, în condiţiile în care oferta agregată poate să crească.
Există însă pericolul inflaţiei, măsura putând fi aplicată mai ales în condiţii de
deflaţie.
 Reforma pieţei de muncă în sensul asigurării unei mai mari flexibilităţi a
salariului;

34
 Reducerea efectului de hysteresis, prin eliminarea hazardului moral. Se propune
limitarea perioadei de acordare a ajutorului de şomaj, impunerea unor cursuri
obligatorii pentru şomeri, a obligativităţii acestora de a efectua munci publice ş.a.;
 O atenţie mai mare acordată educaţiei şi pregătirii profesionale în concordanţă cu
cerinţele de muncă viitoare.

35
CAPITOLUL 5. Piaţa monetară şi inflaţia

În cadrul acestui capitol vi se va explica ce sunt banii, agregatele monetare şi modul


în care poate fi influenţată cantitatea de monedă din economie. De asemenea veţi învăţa
care sunt instrumentele unei bănci centrale şi efectele intervenţiei acesteia asupra
principalelor variabile macroeconomice.

5.1. Oferta de monedă


Unii ar fi tentaţi să considere moneda o problemă economică secundară. Înainte de
toate ea este un instrument de schimb care intervine în circulaţia bunurilor şi serviciilor.
Alături de capital, productivitate, progres tehnic şi muncă, factorii care influenţează direct
producţia, moneda ar trebui să ocupe un loc neglijabil în teoria creşterii economice. Se
poate accepta această idee, dacă moneda ar fi un simplu instrument de schimb. Însă ea
îndeplineşte şi funcţia de etalon pentru măsurarea valorii tuturor bunurilor şi serviciilor
supuse schimbului. Suma rezultatǎ în urma evaluǎrii unui bun poate fi oferitǎ în schimbul
bunului respectiv. Dacă ne putem imagina o viaţă economică în care unitatea de măsură ar
fi metru, kilogram etc ar fi foarte dificil de stabilit un schimb între bunurile economice, de
exemplu 1 kg de mǎlai cǎţi litri de ulei ar valora? Dar,dacǎ un litru de ulei costǎ 6 lei şi un
kilogram de mǎlai 3 lei, putem spune cu uşurinţǎ cǎ un litru de ulei valoreazǎ 2 kg de
mǎlai. Moneda mai îndeplineşte şi funcţia de mijloc de rezervă. Astfel, ea reprezintă un
element fundamental în stabilirea echilibrului între economii şi investiţii precum şi între
rata dobânzi şi rata consumului.Ţinând cont de aceste funcţii, putem spune acum că
moneda ocupă un loc important în viaţa economică.
Moneda este un activ lichid, cu lichiditate perfectă dar cu randament zero (deţinerea
de numerar nu aduce nici un plus de valoare).
Lichiditatea poate fi definită ca fiind, capacitatea activelor de a fi transformate
imediat şi cu cheltuială minimă în monedă lichidă (numerar sau monedă scripturală).
Activele lichide sunt titluri : acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, care pot fi
transformate imediat în monedă efectivă, având un mare grad de negociabilitate la vânzare;
însă poate implica şi o mare pierdere de capital,dacă acestea sunt vândute înainte de
scadenţă sau într-o conjunctură economică nefavorabilă.
Totalitatea activelor lichide care operează într-o economie , formeazǎ lichiditatea
economiei respective. Exprimarea lichidităţii economiei se poate face cu ajutorul ratei
lichidităţii (calculată ca raport între nivelul lichidităţii/PIB).
Diferitele forme de bani au fost grupate în funcţie de lichiditatea lor în mai multe
agregate monetare care împreună exprimă cantitativ oferta de monedă din economie. Astfel
s-au constituit agregatele monetare simbolizate cu M1, M2, M3 şi L.
 Numerarul în circulaţie împreună cu disponibilităţile băncilor în conturile curente
la Banca Naţională formează baza monetară, notată cu M0.
 M1 (lichiditate primarǎ) cuprinde: moneda metalicǎ,care circulǎ în afara
sectorului bancar, banii de hârtie care circulǎ tot în afara sistemului bancar şi
depozitele la vedere,operabile prin cecuri şi conturi curente.
 Agregatul M2 (lichiditate secundarǎ) este format din: economiile populaţiei,
depozitele în lei la termen şi condiţionate (un exemplu de depozit condiţionat este
scrisoarea de garanţie bancarǎ) şi depozitele în valută ale rezidenţilor.

36
 M3 cuprinde M2, la care se adaugǎ devizele,titlurile tranzacţionate pe piaţa
monetarǎ emise de bǎncile comerciale,certificatele de depuneri emise de bǎncile
şi societaţile financiare şi deţinute de societǎţile economice nefinanciare etc.
 L pe lăngă M3 mai cuprinde, titluri emise pe termen mediu şi lung negociabile şi
care pot fi transformate mai rapid sau mai lent în mijloace de plată, respectiv în
lichidităţi.
Componenţa agregatelor monetare diferă de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de
dezvoltare a pieţei financiare; de gradul de inovaţie în materie de active financiare al
fiecărei pieţe. În România, masa monetară este formată numai din doua agregate M1 şi M2.
Atunci când o bancă acordă un credit unui agent economic, spunem că are loc o
creştere a ofertei de monedă. Operaţiunea inversă de rambursare a creditului, echivalează
cu o reducere a ofertei de monedǎ.

5.1.1. Instrumentele de politică monetară

Oferta de monedă este generată în sistemul financiar de banca centrală, băncile


comerciale, fondurile mutuale etc. Vom discuta în continuare doar de principalele
instrumente de politică monetară ale BNR.
1) Operaţiunile de piaţă monetară (open market); acestea reprezintă cel mai
important instrument de politică monetară al BNR. Acestea se realizează la
iniţiativa băncii centrale, având următoarele funcţii: ghidarea ratelor de dobândă,
gestionarea condiţiilor lichidităţii de pe piaţa monetară şi semnalizarea orientării
politicii monetare.
Principalele categorii de operaţiuni de piaţă monetară aflate la dispoziţia BNR sunt:
 operaţiuni repo - în cadrul cărora BNR cumpără de la instituţiile de credit
active eligibile pentru tranzacţionare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra
activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei;
 atragere de depozite - tranzacţii cu scadenţa prestabilită, destinate absorbţiei de
lichiditate, în cadrul cărora BNR atrage depozite de la instituţiile de credit;
 emitere de certificate de depozit - tranzacţii destinate absorbţiei de lichiditate,
în cadrul cărora BNR vinde instituţiilor de credit certificate de depozit;
 operaţiuni reverse repo - tranzacţii reversibile, destinate absorbţiei de
lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituţiilor de credit active eligibile
pentru tranzacţionare, angajându-se să răscumpere activele respective la o dată
ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei;
2) Facilităţile permanente oferite de BNR instituţiilor de credit, care au drept scop:
 absorbirea, respectiv, furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt (o zi);
 semnalizarea orientării generale a politicii monetare;
 stabilizarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piaţa monetară
interbancară, prin coridorul format de ratele dobânzilor aferente celor două
instrumente.
Instituţiile de credit pot accesa din proprie iniţiativă cele două facilităţi
permanente oferite de BNR:
 facilitatea de creditare, care permite obţinerea unui credit cu scadenţa de o zi de la
banca centrală, contra colateral, la o rată de dobândă predeterminată; această rată de

37
dobândă constituie, în mod normal, un plafon al ratei dobânzii overnight a pieţei
monetare;
 facilitatea de depozit, care permite plasarea unui depozit cu scadenţa de o zi la
banca centrală, la o rată de dobândă predeterminată; rata dobânzii facilităţii de
depozit reprezintă, în mod normal, pragul ratei dobânzii overnight a pieţei
monetare.
3) Rezervele minime obligatorii (RMO) sunt reprezentate de disponibilităţi băneşti
ale instituţiilor de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la Banca
Naţională a României. Funcţiile principale ale mecanismului RMO constituite în lei
sunt cea de control monetar (aflată în strânsă corelaţie cu cea de gestionare a
lichidităţii de către BNR) şi cea de stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piaţa
monetară interbancară. Rolul major al RMO în valută este acela de a tempera
expansiunea creditului în valută.

5.2. Cererea de monedă


În concepţia clasicilor, moneda nu poate fi dorită pentru ea însăşi, ci pentru a putea fi
schimbată pe alte bunuri şi servicii. Acest lucru a dus la formularea cererii de monedă în
termenii ecuaţiei lui Irvin Fischer, astfel:
Relaţia 1. MV=PQ (ecuaţia cantitativă a banilor)

unde: M, ne arată masa monetară, P nivelul preţurilor,Q volumul tranzacţiilor şi V viteza de


circulaţie a banilor.
Dacǎ plecăm de la ipoteza că, V şi Q sunt constante, atunci nivelul de echilibru al
preţului este determinat numai de cantitatea de monedă.Notăm cu k raportul dintre V şi Q,
iar ecuaţia de mai sus devine:

Relaţia 2. P=kM

Rezultă că orice variaţie a masei monetare se regăseşte doar în evoluţia preţurilor şi


nu afectează economia reală (ipoteza neutralităţii monedei).
Pe baza teoriei lui Fischer a fost elaborată „ecuaţia de la Cambridge” (Marshall,
Pigou şi Hicks), astfel:

Relaţia 3. M=KPY

unde: M-masa monetară, Y-venitul naţional exprimat în preţurile curente, iar K o constantă,
care ne aratǎ o parte din venitul nominal, dintr-o anumită perioadă pe care oamenii o
păstrează ca numerar. Dacă K=5/12, aceasta înseamnă că oamenii păstrează, sub formă de
bani, o sumă egală cu venitul lor pe 5 luni.
J.M.Keynes, în principala sa lucrare « Teoria folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor », afirmă că cererea de monedă depinde de nivelul venitului şi de rata dobânzii din
economie şi descrie trei mobiluri a cererii de monedă: mobilul tranzacţiei, mobilul
precauţiei şi mobilul speculaţiei.

38
a) Mobilul tranzacţiei
Plăţile pe care un individ trebuie să le efectueze (sau o întreprindere) nu sunt
proporţionale cu venitul pe care îl încasează. Un individ, de exemplu primeşte salariul său
la un moment dat; suma pe care o primeşte este destinată acoperirii cheltuielilor sale,
pentru o anumită perioadă de timp (o lună, de exemplu). În consecinţă, el nu îşi va depune
banii la bancă şi îi va păstra în formă lichidă, pentru a-şi acoperi cheltuielile curente.
La nivel macroeconomic, cererea de monedă (L) depinde de trei factori:
nivelul general al preţurilor (P), venitul real al economiei (Y), rata dobânzi, şi va fi:
 o funcţie crescătoare în raport cu nivelul general al preţurilor şi cu venitul
real;
 o funcţie descrescătoare în raport cu rata dobânzii; în acest caz, rata dobânzii
reprezintă costul de oportunitate ca urmare a deţinerii monedei. Deţinerea de
monedǎ îl obligă pe individul nostru să renunţe la dobânda pe care ar fi încasat-o,
dacă ar fi depus banii la bancă sau ar fi achiziţionat titluri financiare.
Datele empirice demonstrează că cererea de monedă este direct proporţională cu
venitul, venit măsurat cu ajutorul PIB-ului.
b) Mobilul precauţiei
Agentul economic (sau un individ) trebuie să deţină monedă pentru a putea face faţă
unor cheltuieli neprevăzute. Cererea de bani, în această situaţie va fi direct proporţională cu
nesiguranţa plăţilor (dacǎ conjunctura economicǎ,de exemplu este nefavorabilǎ şi foarte
incertǎ,cererea de monedǎ va fi mai mare) şi invers proporţională cu rata dobânzii (cu cǎt
rata dobânzii este mare,cu atǎt agenţii economici vor fi tentaţi sǎ depunǎ banii la bancǎ sau
sǎ achiziţioneze titluri de valoare,iar cererea de monedǎ pentru acest mobil va scǎdea).
c) Motivul speculaţiei
Acest motiv a fost analizat, pentru prima oară, de către J.M. Keynes, iar analiza
modernă clasică a fost dezvoltată de către James Tobin, laureatul pentru economie al
Premiului Nobel, în anul 1981.
Teoretic, averea poate fi deţinută fie sub formă de obligaţiuni, fie sub formă de bani
(lichizi şi depozite). Deţinătorii de avere nu adoptă de obicei nici una din cele două poziţii
extreme, ei apelând la aşa – numita diversificare a activelor, averea fiind deţinută sub
ambele forme. În stabilirea proporţiei concrete în care este deţinută averea sub cele două
forme, trebuie comparate veniturile suplimentare scontate a fi obţinute din dobânzi ( dacă
ar deţine obligaţiuni) cu riscurile pe care le antrenează obligaţiunile datorită modificării
preţului lor. Motivul speculativ îi determină pe indivizi şi firme să-şi sporească depozitele
lor băneşti până când reducerea riscului generată de ultima unitate monetară adăugată este
egală(din punctul de vedere al fiecărui deţinător de avere) cu costul exprimat în dobânda la
care se renunţă pentru unitatea monetară respectivă.
Motivul speculativ implică faptul că mişcarea cererii de bani este corelată
negativ cu rata dobânzii.
În concluzie, cererea de monedă este direct proporţională cu: Y şi c (costurile de
transfomare) şi invers proporţională cu rata dobânzii (i).

39
5.2.1. Funcţia cererii de monedă

Funcţia cererii de monedă, îmbracă următoarea formă:

Relaţia 4. L=L1(Y)+L2(i)

unde dL/dY>0 (deoarece între Y şi L-cererea de monedǎ, există o relaţie direct


proporţională) şi dL/di<0 (deoarece între i şi L, există o relaţie invers proporţională).L1(Y)
se referă la mobilul tranzacţiei şi al precauţiei iar L2(i) se referă la mobilul speculaţiei.
Keynes consideră că există o rată a dobânzii minime, sub care rata dobânzii pe piaţă
nu poate să scadă. Aceast rată fiind de 2%. La o asemenea rată, cursul obligaţiunii este
foarte ridicat. Speculatorii în această situaţie considerǎ cǎ rată dobânzi nu poate să scadă
mai mult de 2%, astfel încât ei să obţină câştiguri suplimentare prin vânzarea titlurilor.
Pentru a nu avea avea pierderi de capital,în cazul unei creşteri a ratei dobânzii, speculatorii
îşi vor vinde obligaţiunile.Un alt motiv al imposibilităţii scăderii ratei dobânzi sub 2%, se
referă la remunerarea prea mică a celor care au renunţat la deţinerea monedei sub formă de
active lichide,datorită achiziţionării de titluri sau depunerii banilor la bancǎ.
Putem lua în considerare şi situaţia unei rate a dobânzii maxime.Ĭn acest caz speculatorii
vor dori sǎ achiziţionaze titluri de valoare,deoarece este mult mai rentabil decât sǎi pǎstreze
în formǎ lichidǎ. Grafic putem prezenta cele douǎ situaţii, astfel:

i max

Cererea de monedǎ

i min

0 L1 L
Graficul 1. Cererea de monedă

 dacă i=i min, cererea de monedă este perfect elastică; această situaţie a fost denumită de
Keynes “capcana lichidităţii”- orice creştere a cantităţii de monedă nu are nici un efect
asupra ratei dobânzii.
 dacă i>i max, L2(i)=0, iar cererea de monedă devine L=L1(y) şi este perfect
inelasticǎ;deoarece L1 nu depinde de rata dobânzii ci numai de venit.

40
 dacă imax>i>imin, cererea de monedă este descrescǎtoare şi are forma unei funcţii
liniare; L=L1(y)+L2(i)=αY-θi,iar α ne arată coeficientul elasticitătii cererii de monedă în
raport cu Y şi θ coeficientul elasticitătii cererii de monedă în raport cu i.

5.3. Echilibrul pe piaţa monetară


Echilibul pe această piaţă poate fi studiat plecând de la ipoteza că oferta de monedă
este perfect inelastică deoarece ea depinde în mod decisiv de intervenţia băncii centrale.
Echilibrul pe piaţa monetară se prezintă astfel:

oferta de
i monedă

cererea de
monedă

0 Masa monetară reală


Graficul 2. Echilibrul pe piaţa monetară

În graficul de mai sus observăm că, cererea de monedǎ este o funcţie descrescătoare
în raport cu rata dobânzii (ceilalţi factori care influenţează cererea: venitul şi costul
tranzacţiei ca fiind constante).
La o creştere a PIB-ului cererea de monedă se deplasează la dreapta.Oferta de
monedă fiind perfect inelastică,creştere cererii va determina la rândul sǎu creşterea ratei
dobânzii. Aceasta va creşte până când va contracara creşterea cererii de monedă (graficul
3).

Graficul 3. Efectele creşterii cererii de monedă

41
În cazul în care venitul sau/şi costul transformǎrii scad, cererea de monedǎ scade şi
ea, iar curba cererii se deplaseazǎ spre stânga şi conduce la reducerea ratei dobânzii din
economie. Aceasta va scadea pǎnǎ când,costul de oportunitate al deţinerii de monedǎ în
formǎ lichidǎ scade, iar cererea de monedǎ revine la nivelul sǎu iniţial.

Graficul 4. Efectele reducerii cererii de monedă

5.4. Inflaţia
Dacă astăzi veţi cumpăra un covrig veţi plăti pentru el în jur de 1 leu, atunci când
eraţi în clasele primare plăteaţi pentru aceeaşi cumpărătură în jur de 0,3 lei. Prin faptul că
acum plătiţi mai mult percepeţi dumneavoastră manifestarea fenomenului economic numit
inflaţie. Pentru prima dată inflaţia a fost percepută ca procesul de depreciere a banilor. În
viaţa de zi cu zi percepem inflaţia prin creşterea continuă şi generalizată a preţurilor şi
reducerea puterii de cumpărare a banilor.
Inflaţia actuală trebuie însă redefinită, ţinându-se seama de relaţiile tot mai dinamice
şi complexe dintre economia simbolică şi economia reală, dintre economia monetară şi cea
creatoare de bunuri reale. Inflaţia continuă să rămână un proces de depreciere obiectivă a
banilor. Ea constă în devalorizarea instrumentelor monetare prin acţiuni conştiente sau
nonprogramate ale decidenţilor dintr-un sistem economic. În plus, mecanismul scăderii
puterii de cumpărare a banilor este unul specific banilor neconvertibili şi a banilor de
credit.
Determinarea ratei inflaţiei dintr-o ţară se poate realiza cu ajutorul unor indici de preţ,
dintre care cei mai importanţi sunt: indicele preţurilor bunurilor de consum, deflatorul
P.I.B. şi indicele preţurilor bunurilor de producţie. Dintre acestea, cel mai utilizat indice
pentru inflaţie este indicele preţurilor bunurilor de consum, care se determină de obicei ca
un indice de tip Laspeyres, astfel:

Relaţia 5. IPC=ΣPi1Qi0/ΣPi0Qi0

în care prin Pi1 am notat preţul bunului i în perioada t1, prin Qi0 am notat cantitatea
consumată din bunul i în t0, iar prin Pi0 preţul bunului i în t0. Adesea se foloseşte şi o altă
formă a acestui indice, şi anume:

42
Relaţia 6. IPC=Σg(Pi1/ Pi0)

în care prin g am notat ponderea bunului i în totalul cheltuielilor de consum. Iată un


exemplu de determinare a acestui indice: să presupunem că se stabileşte un coş de bunuri
de consum format din îmbrăcăminte, mâncare, iluminat casnic şi servicii de sănătate;
ponderea celor patru bunuri în totalul consumului şi evoluţia preţurilor lor în perioada T0 –
T1 este:

Tabelul 1. Determinarea indicelui preţurilor bunurilor de consum


Bun Mâncare Îmbrăcăminte Iluminat casnic Servicii de
(50%) (20%) (10%) sănătate (20%)
P0 100 500 200 600
P1 130 520 210 660

Indicele preţului bunurilor de consum, conform tabelului anterior va fi:


IPC=0,5(130/100)+0,2(520/500)+0,1(210/200)+0,2(660/600), adică:
IPC=1,183=118,3%, ceea ce echivalează cu o rată a inflaţiei de 18,3%.

Din exemplul sumar de mai sus rezultă câteva dintre dificultăţile şi erorile inerente
măsurării inflaţiei. Astfel, dacă se apelează la indicele preţurilor bunurilor de consum, se
neglijează toate celelalte preţuri din economie; ori acum ştim că preţurile factorilor de
producţie au o influenţă importantă asupra echilibrului macroeconomic.
În plus, coşul de bunuri de consum ales pentru determinarea ratei inflaţiei nu cuprinde
toate bunurile de consum de pe piaţă şi implică un anumit grad de subiectivism în
construirea sa. De exemplu, dacă organizaţiile sindicale doresc să solicite salarii mai mari,
vor lua în considerare bunurile de consum la care preţurile au crescut cel mai mult; invers,
dacă guvernul doreşte se demonstreze o încetinire a inflaţiei, va avea în vedere bunuri de
consum la care preţurile au crescut mai puţin, sau chiar bunuri ale căror preţuri sunt
controlate. O altă eroare poate să provină de la ponderarea diferitelor bunuri, deoarece
ponderea se calculează în funcţie de datele furnizate de un eşantion de gospodării
considerate reprezentative. O altă problemă legată de pondere este faptul că se consideră a
fi fixă, ceea ce înseamnă că se neglijază tendinţa firească a oamenilor de a substitui
bunurile mai scumpe cu cele relativ mai ieftine. O ultimă sursă de eroare provine din
posibilitatea ca creşterea preţurilor să aibă la bază o îmbunătăţire a calităţii produselor, care
nu poate fi surprinsă de indicele preţurilor.
Utilizarea deflatorului ca măsură a inflaţiei elimină o parte a erorilor posibile, şi
anume: se iau în considerare toate bunurile destinate pieţei realizate în perioada de calcul,
iar ponderea fiecărei categorii de bunuri este variabilă.
Marea problemă a deflatorului este aceea că adesea nu este disponibil în timp util pentru
fundamentarea deciziilor micro şi macroeconomice.
În strânsă legătură cu inflaţia, economiştii interpretează şi următoarele fenomene:
 Deflaţia ce constă într-un proces monetaro-material caracterizat prin scăderea
durabilă pe termen lung a nivelului preţurilor, scădere rezultată dintr-un ansamblu
de măsuri care vizează restrângerea cererii globale pentru a reduce presiunile asupra
dinamicii crescătoare a preţurilor. Impactul negativ imediat al acesteia constă în
suprapunerea (peste rezultatele manifestării inflaţiei) efectelor de scădere a
bunăstării individuale.

43
 Dezinflaţia constă în procesul monetaro-real care semnifică încetinirea durabilă,
controlată şi autoîntreţinută a ratei de creştere a nivelului general al preţurilor.

5.4.1. Cauzele inflaţiei

În lucrarea „Inflaţia şi sistemele monetare”, Milton Friedman face o distincţie între


cauzele imediate şi cauzele pe termen lung ale inflaţiei. Pe termen scurt, se consideră drept
cauză imediată a inflaţiei creşterea masei monetare mai rapidă decât creşterea producţiei.
Întrebarea care se pune este de unde provine această creştere? Răspunsul dat de Friedman
reflectă concepţia monetaristă cu privire la inflaţie:
o Prima cauză este dorinţa guvernului de a cheltui mai mult decât încasează, adică
de a creşte cheltuielile publice fără a creşte impozitele, deci fără a beneficia de
venituri suplimentare. Pornind de la această cauză, ar putea fi acuzată chiar
populaţia de inflaţie, deoarece statul măreşte cheltuielile la cererea acesteia.
Pentru că impozitele nu pot să crească, se emite monedă pentru acoperirea
deficitului bugetar. Inflaţia nu este altceva decât un impozit mascat pentru a cărui
aplicare nu este nevoie de nici o "ordonanţă de urgenţă" sau de aprobarea
parlamentului.
o O a doua cauză a inflaţiei este dorinţa guvernului de a reduce şomajul şi a atinge
"ocuparea deplină", care a dat naştere politicii cu acelaşi nume. De fiecare dată
când economia intră în recesiune, iar şomajul creşte, se spune că guvernul trebuie
să facă ceva. Dacă guvernul creşte cheltuielile publice pentru a crea locuri de
muncă, apare inflaţia. Vom reveni asupra acestui aspect atunci când vom discuta
despre curba lui Philips.
o În fine, cea de-a treia cauză menţionată de Friedman este politica greşită a
Băncii Centrale. Astfel, Banca Centrală, în dorinţa de a menţine rata dobânzii în
anumite limite, măreşte masa monetară şi provoacă inflaţie, inflaţie care ajunge să
mărească dobânzile mai mult decât dacă nu s-ar fi apelat la emisiunea monetară.
Creşterea dobânzilor descurajază investiţiile private, iar reducerea acestora
antrenează reducerea venitului, fenomen cunoscut sub numele de efect de
evicţiune.
După cum puteţi constata Friedman explică inflaţia prin intermediul cererii,
mai exact al creşterii cheltuielilor publice însoţită de o creştere a masei monetare şi a
cererii globale.
Samuelson, reprezentantul neoclasicilor, este de altă părere, şi anume aceea că
inflaţia are mai multe cauze, unele care ţin de cerere, altele care ţin de ofertă.
Samuelson identifică mai multe tipuri de inflaţie, după cauza care se află la baza lor, şi
anume:
o Inflaţia inerţială caracteristică multor economii dezvoltate moderne, care se
menţine la acelaşi nivel, până când un eveniment oarecare economic o modifică.
Rata inerţială a inflaţiei este cea prevăzută în contractele sociale sau în bugetul de
stat şi este una anticipată. Atâta timp cât populaţia anticipează această rată, mereu
aceeaşi, ea se poate menţine o perioadă îndelungată. Dar nu se menţine la
nesfârşit, deoarece întotdeauna apar şocuri care împing rata inerţială deasupra sau
sub nivelul estimat. De exemplu, revoluţia din '89 de la noi sau şocul petrolier din
anii '70. Se ajunge astfel la inflaţie prin cerere, inflaţie prin cost sau la amândouă.

44
o Inflaţia prin cerere este acel tip de inflaţie determinat de creşterea cererii agregate,
creştere mai rapidă decât cea a ofertei agregate. Nu este altceva decât inflaţia
monetaristă de care abia am amintit. De exemplu, când Rusia a decis să-şi
finanţeze deficitul bugetar prin monedă în 1990, rata inflaţiei a crescut la 25% pe
lună. Grafic, inflaţia prin cerere poate fi reprezentată astfel:

Graficul 5. Inflaţia prin cerere

Se observă că, prin creşterea cererii agregate, cresc preţurile mai repede decât
producţia naţională, de la P* la P’. Oricare dintre factorii care antrenează creşterea ofertei
monetare conduc la acest tip de inflaţie, inclusiv o politică economică populistă, specifică
perioadelor electorale.
o Inflaţia prin costuri apare prin creşterea salariilor şi a preţurilor, care determină o
creştere a costurilor, chiar dacă nu a fost atins pragul ocupării depline. Fenomenul
mai este cunoscut sub numele de inflaţie prin şocul ofertei, sau inflaţie prin ofertă.
Unii economişti explică această inflaţie prin revendicările sindicatelor, alţii prin
şocurile intervenite în preţurile unor materii prime ca petrolul sau alimentele. O altă
cauză a acestei inflaţii este considerată a fi fluctuaţia cursului de schimb. Alte
exemple sunt: monopolul asupra resurselor naturale sau dezastrele naturale. Grafic,
inflaţia prin ofertă poate fi reprezentată astfel:

Graficul 6. Inflaţia prin ofertă

45
Se observă că orice reducere a ofertei agregate, dacă cererea nu se modifică,
determină o creştere a preţurilor de la P* la P’ şi o reducere a venitului de la Y* la Y’.
Pornind de la inflaţia prin cerere şi cea prin costuri, se poate explica spirala
inflaţionistă. Astfel, să presupunem că, sub presiunea sindicatelor, salariile cresc. Aceasta
antrenează o creştere a costurilor de producţie şi o reducere a ofertei. Pe de altă parte,
veniturile suplimentare câştigate de salariaţi determină o creştere a cererii, concomitent cu
reducerea ofertei. Rezultatul este creşterea şi mai mare a preţurilor. Grafic, spirala
inflaţionistă poate fi reprezentată astfel:

Graficul 7. Spirala inflaţionistă

În graficul anterior, o creştere a cererii de la CA0 la CA1 antrenează pe termen scurt


un decalaj inflaţionist, determinând o creştere simultană a preţurilor şi a P.I.B.. Cum P.I.B.
depăşeşte nivelul potenţial, preţul factorilor de producţie creşte, astfel încât firmele sunt
constrânse să-şi reducă producţia, iar oferta agregată scade. Economia revine la nivelul
potenţial, dar la un nivel al preţurilor mai ridicat. Dacă guvernul stimulează din nou cererea
se ajunge la un nou decalaj inflaţionist, la o nouă reducere a ofertei pe termen scurt şi la o
rată a inflaţiei mai mare pentru acelaşi P.I.B.. Pentru a lupta împotriva inflaţiei, guvernul
poate să decidă reducerea cererii agregate, caz în care s-ar ajunge la un decalaj recesionist.
Pe termen lung, preţurile factorilor de producţie se vor ajusta, oferta va creşte, dar
echilibrul se va restabili la un nivel al preţurilor mai ridicat decât P*.
Se explică astfel stagflaţia, termen care desemnează acea stare a economiei
caracterizată prin stagnare economică şi inflaţie. Astfel, oferta agregată nu se modifică,
cererea agregată scade, dar inflaţia persistă. Dacă scăderea cererii antrenează reducerea
ofertei agregate, se ajunge la slumpflaţie. Prin urmare, dacă la început, prin creşterea cererii
agregate s-a obţinut creştere economică şi reducerea şomajului, creşterea preţurilor conduce
apoi la creşterea costurilor şi reducerea salariului real. Concomitent în economie vor
persista rate ale inflaţiei şi rate ale şomajului ridicate. Este nevoie, ca şi în cazul
medicamentelor de o "doză" monetară din ce în ce mai mare pentru a menţine creşterea.
Inevitabil inflaţia se va accentua şi mai devreme sau mai târziu va trebui stopată.
Desigur că vă puteţi întreba: de ce nu se poate trăi cu inflaţie? Răspunsul se
află în efectele negative ale acestui dezechilibru asupra economiei naţionale. Nu vom
insista prea mult asupra efectelor inflaţiei pentru că trăim în România şi ne luptăm de
mai bine de zece ani cu creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea veniturilor
reale.

46
5.4.2. Efectele inflaţiei

Procesul inflaţionist este complex nu numai din perspectiva cauzelor sale, ci şi din
punct de vedere al efectelor pe care le produce asupra economiei în ansamblul său, ca şi
asupra fiecărui individ. Două efecte ale inflaţiei sunt cunoscute de publicul larg:
redistribuirea bogăţiei şi creşterea incertitudinii în economie.
Pentru anumiţi economişti devalorizarea banilor în sine nici nu reprezintă o
problemă de sine stătătoare, în anumite privinţe chiar putem să le dăm dreptate.
Atunci când spunem despre cineva că „are bani” de fapt înţelegem că este o
persoană care are o disponibilitate de plată destul de mare care îi permite să achite
contravaloarea unor bunuri costisitoare. Practic dacă venitul nostru lunar se cifrează la 100
de unităţi monetare şi un măr costă 10, putem cumpăra 10 mere; dacă preţul merelor ajunge
la 100 de unităţi monetare principala problemă cu care ne confruntăm este că nu câştigăm
1000 de unităţi monetare care să ne permită să consumăm aceeaşi cantitate de mere. O
monedă „slabă” naşte întradevăr reacţii psihologice, determinabile prin neîncredere
în a economisii în respectiva monedă, oamenii vor să tezaurizeze valori imuabile şi
atunci vor încerca să economisească alte monede sau valori materiale. Alt efect
psihologic este reprezentat de către încercarea exprimării unor fluxuri monetare viitoare
negociate în prezent în alte monede decât ceea naţională (ca exemplu putem lua exprimarea
salariilor cu referinţă la euro sau dolarul american, în România, în cadrul multor companii).
Însă astfel de reacţii apar mai ales în momentul în care procesul de devalorizare a banilor se
află în plină desfăşurare, odată cavalcada creşterilor de preţuri fiind oprită neâncrederea
tinde să dispară. Datorită valorilor crescute a fluxurilor monetare putem vorbii de anumite
costuri implicite ce pot apare în desfăşurarea tranzacţiilor, dar acestea pot fi evitate în
cadrul tranzacţiilor desfăşurate prin intermediul unor forme moderne ale monedei (mai
exact formele electronice ale acesteia) deorece sut legate mai ales de către cantitatea fizică
de bani care ar trebui să fie implicată în tranzacţie, şi nu de valoarea lor. Putem astfel
considera ca o inflaţie anticipată confirmată integral prin creşterea valorii fluxurilor
monetare nu implică distorsiuni prea puternice ale mersului sistemului economic.
Efectul de redistribuire al averilor diferă în funcţie de componentele
patrimoniului fiecăruia şi de intensitatea inflaţiei. Există în urma redistribuirii şi beneficiari
ai inflaţiei; de exemplu, dacă aţi cumpărat un imobil pe credit la o rată a dobânzii fixă,
beneficiaţi de inflaţie în două feluri: pe de o parte ca urmare a creşterii valorii imobilului,
iar pe de altă parte datorită fixităţii dobânzii. Dacă imobilul a fost achiziţionat din surse
proprii şi îl fructificaţi prin închiriere pierdeţi dacă percepeţi o chirie fixă, dar tot câştigaţi
din creşterea valorii imobilului. Concluzia este simplă: este dificil, dacă nu imposibil să
evaluăm impactul global al redistribuirii prin inflaţie. De regulă, inflaţia neanticipată
redistribuie veniturile în favoarea debitorilor şi în defavoarea creditorilor, în favoarea celor
cu venituri ajustabile şi în defavoarea celor cu venituri fixe. Cât despre inflaţia anticipată,
ea are de regulă valori mici, este cunoscută de toţi, iar efectul redistribuirii este redus.
Efectul de redistribuire şi cel de „corodare” a economiilor poate fi evitat într-
un sigur mod: plasarea disponibilităţilor monetare (chiar şi pe termen scurt) în active reale
nealterabile cum ar fi proprietăţile imobiliare sau bunurile de artă confirmate ca valoare, la
care putem adăuga şi obligaţiunile cu termen scurt de răscumpărare. O astfel de înclinaţie a
oamenilor este observabilă în perioadele îndelungate de manifestare a inflaţiei, însă el oferă
doar o protecţie, o conservare a averilor individuale. Este un comportament neraţional

47
deoarece fondurile disponibile pentru investire sunt blocate în investiţii neproductive (sau
prea puţin productive) ce nu permit nici ridicarea nivelului bunăstării individuale şi nici nu
ajută la depăşirea dezechilibrului inflaţionist prin creştere economică reală.
Mai grav decât efectul de redistribuire este impactul inflaţiei asupra eficienţei
economiei naţionale. Inflaţia măreşte incertitudinea şi descurajază afacerile prin mai multe
efecte: distorsionează semnalul furnizat firmelor de către piaţă prin preţuri, alterează
funcţiile banilor, antrenează costuri de acomodare la noile preţuri, conduce la creşterea
poverii fiscale pentru că taxele se aplică pe valoarea nominală e.t.c.. De aceea, economiştii
susţin că o economie sănătoasă trebuie să fie lipsită de inflaţie sau cel mult caracterizată
printr-o inflaţie târâtoare, anticipată.

5.4.3. Politici antiinflaţioniste

La prima vedere, politicile antiinflaţioniste ar urmării lichidarea inflaţiei


însăşi. Un astfel de fenomen este imposibil de realizat. Guvernele pot acţiona doar
asupra cauzelor care duc la declanşarea inflaţiei, încercând astfel să atenueze virulenţa
manifestării procesului şi pot acţiona astfel încât inflaţia să nu altereze reuşita celorlalte
politici macroeconomice. Spre exemplu în politica de aderare a României la Uniunea
Europeană guvernele au acţionat pentru încadrarea inflaţiei în anumite limite de
manifestare care să permită compatibilizarea economiei cu economiile europene; nu şi-a
putut nimeni propune stoparea inflaţiei, ar fi fost doar o măsură artificială fără impact în
economia reală. Finalitatea ultimă a politicilor antiinflaţioniste o reprezintă
compatibilizarea fenomenului cu creşterea economică.
Pentru asigurarea sucesului unei politici în această direcţiei este necesar să
abordăm un mix de politici cu o aplecare specială în planul economiei reale, prin controlul
şi coordonarea cererii şi ofertei agregate.
Principalele măsuri antiinflaţioniste pot fi sintetizate astfel:
 Reducerea ratei de creştere a masei monetare. Această măsură este
eficientă, dar este foarte greu de aplicat. În primul rând pentru că, deşi toţi se
plâng de inflaţie, totuşi în acelaşi timp, toţi ar vrea să vadă că preţurile
stagnează sau scad la bunurile pe care le consumă, şi nu la ceea ce vând.
Crede cineva că salariaţii din România s-ar bucura dacă forţa lor de muncă ar
fi plătită mai ieftin? Rezultă că, într-o oarecare măsură, nu există nici dorinţa
populaţiei de a stopa inflaţia.
 Controlul preţurilor şi salariilor. Acest lucru poate fi obţinut prin lege sau
prin dialog între guvern şi partenerii sociali. Prin această măsură se obţin
două rezultate: scade cererea globală şi creşte oferta globală, datorită reducerii
costurilor. Dacă se reuşeşte acest lucru, inflaţia scade în intensitate, dar
practica economică este rară în exemple de succes. În plus, această măsură
împiedică alocarea optimă a resurselor, deoarece preţurile sunt administrate, şi
poate să conducă la acumularea unor tensiuni inflaţioniste care să răbufnească
mai târziu.
 Indexarea salariilor şi altor venituri este mai degrabă o măsură de
protecţie împotriva inflaţiei. Există pericolul ca indexarea să conducă la o
spirală inflaţionistă greu de depăşit. Totuşi, unii economişti, inclusiv
Friedman văd în ea şi o măsură antiinflaţionistă. Argumentul este că, dacă

48
inflaţia va creşte încet, şi salariile vor creşte la fel de încet, reducându-se
intervalul de timp dintre încetinirea creşterii masei monetare şi ajustarea
salariilor. În plus, dacă indexarea are în vedere şi ajustarea impozitelor, ca şi
indexarea datoriei publice, statul va câştiga mai puţin din inflaţie şi va fi mai
puţin tentat să o folosească.

5.5. Relaţia dintre inflaţie şi şomaj

Aunci când am discutat despre decalajele inflaţionist/recesionist, arătam cum poate


interveni statul pentru rezolvarea lor prin cererea agregată. Când creştea cererea agregată în
cazul unui decalaj recesionist, PIB creştea şi şomajul scădea, dar cu preţul creşterii
preţurilor.
Economistul englez A.W. Phillips, profesor la London School of Economics era
preocupat de rapiditatea cu care se ajustau preţurile factorilor de producţie în funcţie de
modificarea cererii şi ofertei pe piaţa factorilor. În acest scop, el a studiat pe exemplul
economiei Marii Britanii în perioada 1861 – 1957 rata de creştere a salariilor nominale şi
nivelul şomajului şi a desoperit o relaţie semnificativ de stabilă între cele două variabile
care a primit numele de curba lui Phillips.
Curba lui Phillips exprimă relaţia negativă dintre rata creşterii salariilor
nominale şi rata şomajului.

RSN

Curba lui Phillips

Rs

Graficul 8. Curba Phillips

Când rata creşterii salariilor nominale (RSN) se accentuază, creşte rata şomajului
(Rs) şi invers. Observaţi ca această curbă are pantă negativă, ceea ce arată că, cu cât este
mai mică rata şomajului, cu atât este mai mare rata de creştere a salariilor nominale.
În plus, pe măsură ce ne deplasăm de-a lungul curbei de la stânga la dreapta, curba
devine tot mai plată, altfel spus are panta aplatizată. Acest lucru semnifică „efectul roţilor
cu clichet” de care discutam la salariu. Preţurile factorilor de producţie se ajustează mai
rapid în sus. De exemplu, să presupunem că în economie începe să se dezvolte o fază de
boom. Şomajul începe să scadă, iar salariile cresc tot mai rapid pe măsură ce forţa de
muncă devine mai rară. Aceasta determină o curbă a lui Phillips tot mai abruptă. În schimb,

49
într-o fază de recesiune creşterile de salarii se încetinesc reflectând excesul de muncă de pe
piaţă. Atenţie! Salariile cresc, dar mai încet. Curba lui Phillips în această formă presupune
o completă inflexibilitate în jos a salariilor nominale.
Concluzia este foarte importantă: rata inflaţiei generată de salarii este foarte
sensibilă la şomaj în expansiune şi puţin sensibilă la şomaj în recesiune.

50
CAPITOLUL 6. Creşterea economică
Macroeconomia studiază trei probleme economice majore : inflaţia, şomajul şi
creşterea economică. Avem în acest moment toate infomaţiile pentru a o înţelege pe ultima
dintre acestea.
Orice economie manifestă pe termen lung o tendinţă de creştere şi de ameliorare a
condiţiilor de viaţă ale oamenilor. Prin creştere economică înţelegem creşterea potenţialului
productiv al economiei naţionale, ceea ce echivalează cu creşterea P.I.B. potenţial, deci a
ofertei agregate pe termen lung. Creşterea economică se măsoară cu ajutorul a doi
indicatori: creşterea reală a produsului intern brut şi creşterea reală a P.I.B. pe locuitor.
Creşterea economică este pozitivă atunci când P.I.B./locuitor creşte, negativă în situaţia
inversă şi zero când P.I.B./locuitor este constant.
Dacă avem în vedere aportul factorilor, atât din punct de vedere cantitativ cât şi
calitativ, putem distinge:
 creştere economică de tip intensiv, ce presupune creşterea venitului naţional, pe
baza sporirii preponderente a eficienţei utilizării factorilor de producţie;
 creştere economică extensivă, ce vizează sporirea venitului naţional, preponderent
prin mărirea volumului de factori de producţie utilizaţi.
Noţiunea de creştere economică reprezintă un concept lansat de economia clasică,
ce este abordat atât în cadrul economiilor dezvoltate cât şi în cele mai puţin dezvoltate.

6.1. Teorii şi surse ale creşterii economice


Şcoala economică clasică se fundamentează pe ipotezele concurenţei perfecte şi ale
randamentelor de scară constante pe termen lung. A. Smith observă că diviziunea muncii
determină creşterea eficienţei acesteia, întrucât creşte abilitatea muncitorilor, se câştigă
timp de muncă suplimentar şi se pot utiliza maşinile. Acumularea de capital depinde de
profitul întreprinzătorilor, motiv pentru care distribuţia veniturilor în societate între
salariaţi, capitalişti şi proprietarii funciari este foarte importantă. Pe măsură ce capitalul se
acumulează, la un moment dat rata profitului scade inevitabil, întrucât în economie
acţionează legea randamentelor marginale descrescătoare. Acest lucru conduce la oprirea
acumulării şi atingerea aşa-numitului echilibru staţionar. Evoluţia spre starea staţionară
poate fi încetinită de progresul tehnic şi de reducerea salariului de subzistenţă.
Keynes consideră că la baza creşterii economice stau investiţiile şi creşterea cererii
agregate. Pornind de la gândirea economică a lui Keynes, Sir Roy F. Harrod (1939) şi E.
Domar (1946) elaborează modelul care le poartă numele (Harrod-Domar), baza pe
următoarele ipoteze:
- rigiditatea preţurilor, inclusiv a ratei dobânzii, pe termen lung;
- rata dobânzii este independentă de piaţa bunurilor şi serviciilor, formându-se pe
piaţa monetară;
- la echilibru, economiile (S) şi investiţiile (I) trebuie să fie egale;
- investiţiile nu depinde de economii (ca la clasici), ci de rata anticipată de creştere a
veniturilor şi de acceleratorul capitalului (a).
Modelul cuprinde următoarele ecuaţii:I=a∆Y; S=sY; I=S,
în care s reprezintă înclinaţia marginală spre economii şi Y este venitul naţional.
Asamblând ecuaţiile obţinem: ∆Y/Y=s/a. Raportul s/a a primit numele de rata garantată a

51
creşterii, pe care o vom nota g*. Ea exprimă acea rată a creşterii necesară pentru a se
realiza echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Conform modelului, singura traiectorie
stabilă de creştere este rata garantată; orice îndepărtare a ratei reale de creştere de la cea
garantată determină fie adâncirea în recesiune, fie o expansiune cumulativă.
Robert Solow, laureat al premiului Nobel pentru economie, a elaborat un model
care îi poartă numele, conform căruia creşterea economică se descompune în următoarele
componente:
r=ΔA/A+αΔK/K+(1-α) ΔL/L, în care
- r este ritmul creşterii economice: r=ΔY/Y;
- ΔA/A este creşterea productivităţii globale generată de progresul tehnic;
- α este ponderea venitului factorului de producţie capital în P.I.B.;
- ΔK/K este ritmul de creştere al factorului capital;
- ΔL/L este ritmul de creştere al factorului muncă;
Solow a constatat din datele statistice de care dispunea că creşterea populaţiei nu
determină o creştere în aceeaşi proporţie a numărului de ore lucrate. Faptul că L creşte mai
încet decât Y a fost explicat prin reducerea în timp a numărului de ore lucrate pe individ ca
urmare a reducerii săptămânii de lucru, a zilelor lucrătoare din an, ca şi a vârstei de
pensionare. În schimb, factorul capital creşte mai repede decât factorul muncă, dar nu
suficient de repede pentru a explica ritmul creşterii economice. După analiza celor doi
factori de producţie, lui Solow i-a rămas o parte cuprinsă între o treime şi jumătate din
ritmul de creştere al P.I.B. inexplicabilă, pe care a numit-o reziduul Solow. Aşa se explică
apariţia în formula anterioară a componentei ΔA/A, pe care Solow a atribuit-o progresului
tehnic.
În 1961, N. Kaldor a identificat în procesul de creştere economică câteva relaţii
stabile între variabile, şi anume:
 ritmul de creştere a numărului de ore de muncă/individ este mai mic decât creşterea
capitalului şi producţiei şi antrenează o creştere a stocului de capital pe salariat şi a
producţiei pe lucrător; cum productivitatea muncii creşte, salariul real manifestă o
tendinţă generală de creştere;
 ritmul mediu de creştere al capitalului este relativ egal cu cel al creşterii economice;
 repartiţia P.I.B. între cei doi factori de producţie, K şi L, este relativ constantă în
timp;
Date fiind aceste observaţii, s-a concluzionat că o economie care se caracterizează
prin relaţiile menţionate mai sus ar trebui să se situeze pe un trend de creştere economică
echilibrată.
Studii practice au arătat că în economiile OECD gradul de progres tehnic este de
obicei responsabil, în mare măsură de creşterea producţiei naţionale în timp.
Termenul de progres tehnic este denumit adesea şi “productivitate multifactor” (P.M.). În
această abordare tradiţională a factorilor responsabili cu creşterea producţiei, progresul
tehnic este considerat un factor exogen. Importanţa “productivităţii multifactor” în
contextul teoriei tradiţionale a creşterii este destul de mare. Lăsând la o parte progresul
tehnologic datorat noilor invenţii, aceasta include o varietate de alţi factori semnificativi de
influenţă cum ar fi experienţa administrativă îmbunătăţită, efectul reglementărilor
guvernamentale şi, foarte important, educarea forţei de muncă. Estimări empirice ale
surselor creşterii economice sugerează că un nivel ridicat al educaţiei şi specializării joacă
un rol foarte important în dezvoltarea economică. Din această cauză capitalul uman

52
(H), adică nivelul educaţional şi aptitudinile forţei de muncă, este deseori identificat ca un
factor important ce contribuie la producţia agregată, astfel încât forma generală a funcţiei
de producţie macroeconomică devine:
Y = T x f (K,H,L ).
Identificarea separată a contribuţiei capitalului uman nu a devenit încă o practică
standard a institutelor de statistică, deorece, în practică este foarte dificil să se cuantifice
capitalul uman cu precizie.
Având în vedere importanţa celor trei surse principale ale creşterii economice, în
continuare să încercăm să analizăm caracteristicile importante ale fiecărei surse:
 contribuţia forţei de muncă. Cele mai avansate economii au avut o creştere
demografică relativ mare după cel de-al doilea război mondial prin creştere
naturală şi imigraţie. Acei imigranţi care nu intră în forţa de muncă afectează, de
asemenea, creşterea unei economii, deorece influenţează dimensiunea P.I.B. pe cap
de locuitor. Ratele de imigraţie postbelică au fost ridicate în Marea Britanie, Statele
Unite; Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Prin imigraţie forţa de muncă, în cadrul
unei economii, este substanţial mai mare decât dacă ar depinde numai de ritmul său
natural de creştere demografică.
 contribuţia capitalului fizic al economiei la producţie. Capitalul unei economii
trebuie să se extindă continuu prin investiţii interne şi străine pentru a susţine
productivitatea forţei sale de muncă. Totuşi, calitatea cheltuielilor cu investiţiile
este importantă, ca şi volumul acestora. De exemplu, uneori poate exista un exces
de investiţii private în locuinţe si birouri, în timp ce investiţiile în echipamente de
afaceri, utilaje si tehnologia informaţiilor nu sunt suficiente. In general, investiţiile
sectorului public, ca procent din cheltuielile bugetare ale unei ţări, au scăzut în
economiile OECD în ultimele decade. Aceste investiţii, denumite adesea cheltuieli
cu infrastructura unei economii, includ furnizarea de către autorităţile publice a
unor servicii cum ar fi electricitate, telecomunicaţii, apă, canalizare, salubritate,
drumuri, căi ferate, porturi si aeroporturi.
 Sursa cresterii despre care ştim cele mai puţine lucruri este reprezentată de
rolul progresului tehnic si adevarata natura “P.M”. In esentă, “P.M.”, măsurat
în mod convenţional si incluzând îmbunătaţirea capitalului uman, ia în considerare
toate acele influenţe asupra creşterii economice care nu se regasesc în acumularea
de capital fizic si participarea ridicată a forţei de muncă. Din acest motiv,
dimensiunea “ P.M.” este uneori denumită un “indicator al ignoranţei noastre” cu
referire la procesul de creştere. Un factor cu mare influenţă asupra creşterii “ P.M.”
este gradul activităţii de cercetare şi dezvoltare al companiilor şi, de asemenea,
activitatea de cercetare a oamenilor de ştiinţă si academicienilor în cadrul
instituţiilor publice cum ar fi universităţile. Impactul progresului tehnologic asupra
productiei agregate este greu de estimat. De exemplu, este evident ca “revoluţiile”
din anii 80 si 90 în ceea ce priveşte calculatoarele si internetul au ajutat foarte mult
economia, dar nu se poate cuantifica exact contribuţia lor la această dezvoltare.
Noile teorii ale creşterii se conturează în jurul ideii că progresul tehnic este un
factor endogen. Impactul progresului tehnic asupra creşterii economice este mult mai
complex decât pare la prima vedere, prin efectele propagate pe care le are asupra celorlalţi
factori de producţie şi a combinaţilor dintre ei. Dacă progresului tehnic ar fi o variabilă
exogenă, el ar trebui să afecteze în mod egal ţările lumii, astfel încât mai devreme sau mai

53
târziu ratele de creştere economică ale ţărilor lumii ar trebui să fie sensibil apropiate, lucru
infirmat de realitate. Este adevărat că economiile dezvoltate au aproximativ acelaşi ritm de
creştere, dar economia mondială abundă în exemple de ţări aflate în aşa-numita capcană a
sărăciei, caracterizate printr-un P.I.B./locuitor redus şi printr-un ritm lent al creşterii
economice. Decalajele dintre economii nu pot avea decât o singură explicaţie: progresul
tehnic este o variabilă endogenă, specifică fiecărei economii naţionale.
În literatura de specialitate dedicată creşterii economice există şi ideea că
procesul ar trebui limitat, în primul rând datorită caracterului epuizabil al resurselor
şi problemelor ecologice. Alături de costurile ecologice, procesul creşterii presupune şi
alte costuri, cum ar fi: costul de oportunitate format din consumul sacrificat în prezent
pentru a finanţa creşterea şi costul individual generat de modificarea rapidă a structurii
economice. Pentru a vedea cât de justificat este să susţinem nevoia de creştere trebuie să
cunoaştem şi efectele pozitive pentru a putea să le comparăm cu costurile. Cel mai
important efect pozitiv al creşterii este creşterea bogăţiei naţionale, care conduce la
creşterea nivelului de trai, chiar dacă economia este polarizată în foarte săraci şi foarte
bogaţi, aşa cum demonstrează studiile recente ale Băncii Mondiale. Creşterea bogăţiei
naţionale permite guvernelor să aloce sume mai mari pentru protecţia socială, sume de care
beneficiază şi cei afectaţi negativ de schimbările rapide ale economiei. Pe de altă parte,
creşterea veniturilor pe ansamblul economiei oferă populaţiei posibilitatea de a-şi acoperi
fără dificultate nevoile primare, astfel încât să-şi poată îndrepta atenţia către problemele
societăţii în ansamblul ei: poluarea, criminalitatea ş.a..
Fără îndoială, abordarea creşterii economice nu poate fi analizată facând abstracţie de
dezvoltarea economică. Din această perspectivă, relaţia între creştere şi dezvoltare este de
la parte la întreg, dezvoltarea economică fiind mai complexă, incluzând pe lângă modificări
cantitative şi calitative şi schimbări de structuri în cadrul unei economii naţionale. O
importanţă deosebită pentru teoria şi practica economică o constituie analiza dezvoltării
durabile, ca un concept mai nou, ce presupune un nou model, o altă abordare a relaţiei
dintre om şi mediul înconjurător.

54
CAPITOLUL 7. Piaţa valutară
Relaţiile comerciale şi financiare dintre ţările care dispun de monede diferite
presupun operaţiuni de convertire între acestea. Schimburile de bunuri şi servicii sau
mişcarea capitalurilor între ţări vor genera manifestarea cererii şi a ofertei pentru valutele
convertibile. Prin urmare, piaţa valutară este acea piaţă în care o valută poate să fie
vândută pe o altă valută.
Capitolul pe care o să-l parcurgeţi în continuare vă va permite clarificarea câtorva
concepte de bază în legătură cu participarea unei ţări la relaţiile economice externe, şi
anume: curs de schimb nominal, curs de schimb real, balanţă de plăţi. În plus, vor fi
evidenţiate consecinţele deschiderii economiei asupra echilibrului macroeconomic intern şi
modalităţile de ajustare a acestuia prin intermediul politicilor promovate.

7.1. Cursul de schimb nominal şi cursul de schimb real


Cursul de schimb nominal (e) este cel evidenţiat de pieţele valutare, rezultând din
confruntarea cererii şi a ofertei valutelor care se schimbă. Reprezintă preţul unei monede
străine în monedă naţională sau cantitatea dintr-o monedă naţională ce revine la o unitate
monetară străină (valoarea euro exprimată în lei, a dolarului în euro etc.). Analiza
următoare va ţine cont de cursul leu-euro (numărul de lei care revin la un euro), deoarece
politica promovată la nivelul BNR urmăreşte pe termen mediu raportarea monedei
naţionale numai la euro.

Graficul 1. Echilibrul pe piaţa valutară

Fiind dat cursul de schimb nominal (e) putem afla preţul unui bun în monedă străină
(P*) exprimat în monedă naţională : P = e  P*. Astfel , un automobil de 10.000 euro la un
curs de schimb de 3,8 lei pentru un euro, valorează 38.000 de lei.
 dacă e ↑ (creşte numărul de lei care revin la un euro), atunci leul se depreciază (creşte
valoarea euro exprimată în lei)
- consecinţa este îmbunătăţirea competitivităţii produselor româneşti pe piaţa zonei
euro, deoarece se reduce preţul acesora exprimat în euro
 dacă e ↓ (scade numărul de lei pentru un euro), leul se apreciază în raport cu euro

55
- rezultă o pierdere a competitivităţii naţionale, pentru că produsele româneşti devin
mai scumpe
Efectul variaţiei cursului de schimb leu-euro asupra competitivităţii produselor
româneşti poate fi anulat dacă preţurile exprimate în monedă naţională se modifică.
Pentru a determina care sunt consecinţele reale ale cursului de schimb asupra
competitivităţii, vom utiliza conceptul de curs de schimb real (er). Acesta reprezintă preţul
relativ al bunurilor şi serviciilor din străinătate exprimate în funcţie de bunurile şi serviciile
interne.
Se calculează ca raport între preţurile produselor străine exprimate în monedă
naţională (e  P*) şi preţurile interne ale produselor naţionale :
e  P *
er 
P
Dacă se referă la preţul bunurilor şi serviciilor, cursul real de schimb este o măsură a
parităţii puterii de cumpărare (er  P = e  P*, adică la er, un euro care valorează 3,8 lei
permite cumpărarea în zona euro a aceleiaşi cantităţi de bunuri, pe care am putea s-o
cumpărăm în ţară cu 3,8 lei). Dacă se referă la costurile de producţie incluse în preţuri,
atunci er este o măsură a gradului de competitivitate naţională, astfel:
 dacă er ↑ (cursul de schimb real se depreciază), atunci competitivitatea produselor
româneşti se îmbunătăţeşte, deoarece preţurile străine exprimate în lei (e  P*)
sporesc în raport cu preţurile naţionale (P).
o această situaţie poate fi obţinută, printr-o depreciere a leului (e↑) sau printr-
o inflaţie mai mare în zona euro decât în România (P*/P > 100%).
 dacă er ↓ (cursul de schimb real se apreciază), are loc o deteriorare a
competitivităţii produselor româneşti.

7.2. Tipologia cursurilor de schimb


În condiţiile unei monede convertibile, cursul de schimb ar trebui să se ajusteze în
mod liber, în funcţie de cerere şi de ofertă. Totuşi, autorităţile monetare pot lua decizia
restrângerii libertăţii de fluctuaţie a monedei naţionale, în funcţie de anumite interese
economice. Există câteva opţiuni în legătură cu fluctuaţia cursului de schimb, şi anume :
 regimul cursurilor de schimb fixe în raport cu o monedă sau (mai rar) în raport cu un
coş de monede) : cazul zonei euro şi al ţărilor care au adoptat Consiliul monetar.
- banca centrală fixează cursul de schimb, iar intervenţiile sale pe piaţa valutară vor
conduce la majorarea sau la reducerea rezervelor valutare;
 regimul cursurilor de schimb intermediare, ale căror fluctuaţii sunt încadrate de benzi
de fluctuaţie : cazul ERM 2 (Mecanismul European de Schimb) (bandă de fluctuaţie de
+/- 2,25 %)
- se caracterizează printr-un mecanism de stabilizare care cuprinde un obiectiv
(constant sau variabil de-alungul unei perioade) şi eventuale benzi de fluctuaţie
maximale;
- dacă banca centrală nu mai poate menţine cursul de schimb în interiorul benzilor de
fluctuaţie stabilite, atunci, se recurge la devalorizarea sau la revalorizarea monedei
naţionale
 regimul cursurilor de schimb flexibile, cursul stabilindu-se în mod liber în funcţie de
cererea şi oferta de pe piaţa valutară

56
- banca centrală nu intervine pe piaţa valutară (mai puţin situaţiile excepţionale,
generate de o volatilitate ridicată a cursului de schimb) şi, prin urmare, îşi menţine
controlul asupra rezervelor valutare internaţionale;
- în funcţie de cât de frecvente sunt aceste intervenţii, putem vorbi de flotare
”administrată” sau de flotare ”pură”.

7.3. Balanţa de plăţi (BP)


Balanţa de plăţi reflectă totalitatea tranzacţiilor efectuate între agenţii economici
rezidenţi şi cei nerezidenţi, mai exact încasările şi plăţile unui stat în relaţiile lui cu
exteriorul. Orice intrare de resurse reale sau financiare este compensată de o plată a
acestora (principiul dublei înregistrări). Dacă se respectă acest principiu, soldul net al
tuturor înregistrărilor din balanţă ar trebui să fie teoretic egal cu zero. În practică, pot
apărea diferenţe valorice, care sunt trecute într-un cont special de erori şi omisiuni.
Orice tranzacţie care dă naştere unei intrări de valută este înregistrată în activul
(creditul) balanţei de plăţi şi orice tranzacţie care generează o ieşire de valută este
înregistrată în pasivul (debitul) BP. Diferenţa dintre activ şi pasiv la nivelul unor
componente ale balanţei reprezintă soldul acestora.
Pentru a prezenta conturile balanţei de plăţi precum şi componentele acestora am
prezentat balanţa de plăţi a României din anul 2007:

Tabelul 1. Balanţa de plăţi a României în anul 2007

Milioane % PIB
euro
Contul curent Bunuri Export de bunuri (FOB) 29402
Import de bunuri (FOB) 47067
Sold balanţă comercială -17665 -14.87%
Servicii Export servicii 7621
(transport, Import servicii 7389
turism şi Sold balanţa serviciilor + 232 0.20%
altele)

Venituri Intrări de venituri din muncă, investiţii 2390


directe şi de portofoliu, dobânzi
Ieşiri de venituri din muncă, investiţii 6806
directe şi de portofoliu, dobânzi
Sold balanţa veniturilor -4416 -3.72%
Transferuri Intrări 7167
curente Ieşiri 2267
Sold balanţa transferurilor +4900 4.12%
Soldul contului curent -16950 -14.27%
Contul Transfer de capital în România 1212
de capital Transfer de capital din România 408
Soldul contului de capital +804 0.68%
Contul Investiţii Investiţii directe în România 10357
financiar directe Investiţii directe în străinătate 3172
Sold +7185 6.05%
Investiţii de Intrări 6296
portofoliu Ieşiri 6087
Sold +209 0.18%

57
Derivate Active 135
financiare Pasive 363
Sold -228 -0.19%
Alte investiţii Soldul Creditelor primite pe termen +4292 3.61%
de capital mediu şi lung
Soldul creditelor acordate pe termen +154 0.13%
mediu şi lung
Soldul creditelor pe termen scurt +380 0.32%
Sold altele (numerar, depozite, alte +8465 7.13%
active)
Sold total alte investiţii de capital +13291 11.19%
Soldul contului financiar +20457 17.22%
Soldul contului capital şi financiar +21261 17.90%
Erori şi omisiuni 194
Rezerve valutare -4505
Sursa : Banca Naţională a României: Raportul anual 2007

În anul 2007 România a înregistrat o majorare cu 68% a deficitului contului curent


faţă de anul anterior, ponderea acestuia în PIB fiind de 14,27%. Această evoluţie a fost
cauzată în primul rând de majorarea deficitului balanţei comerciale cu 50% comparativ cu
anul 2006.
Existenţa unui deficit de cont curent presupune intrări inferioare ieşirilor de valută din
economie. Acesta trebuie finanţat prin intrări de capitaluri, ceea ce se va reflecta într-un
surplus al soldului contului de capital şi financiar. Acest cont al balanţei de plăţi a avut în
anul 2007 o pondere de 17,9% în PIB, fiind cu 75,8% mai mare în faţă de anul 2006,
tendinţă indusă în principal de investiţiile directe ale nerezidenţilor în România şi de
transferurile de capital. Deficitul de cont curent a fost finanţat în proporţie de 46,5% prin
investiţii străine directe şi alte transferuri de capital, iar diferenţa prin alte intrări de capital,
care au majorat datoria externă (publică şi privată) a României.
Deoarece surplusul contului de capital şi financiar a fost superior deficitului contului
curent (în valoare absolută) s-a înregistrat un surplus de valută în economie, reflectat în
majorarea rezervelor valutare ale BNR (cu 4505 milioane euro).

7.3.1. Factorii care influenţează balanţa de plăţi

Situaţia contului curent este determinată în principal de evoluţia soldului balanţei


comerciale (exportul net).
Exportul net = Exporturi – Importuri
Exporturile (cererea din străinătate pentru produsele româneşti) nu sunt influenţate de
nivelul producţiei interne, ci depind de nivelul producţiei externe (Y*). Cu cât Y* este mai
mare cu atât importurile din străinătate (adică, şi exporturile româneşti), vor fi mai mari.
Aşa cum am analizat anterior, exporturile vor tinde să fie mai mari, pe măsură ce leul se
depreciază în termeni reali (er ↑).
Ex = f (+Y*, + er)
Importurile sunt influenţate direct de nivelul producţiei interne (Y). Odată cu
creşterea veniturilor, se majorează şi cererea internă, care se satisface într-o proporţie mai
mare din importuri. În plus, importurile vor fi mai scăzute, dacă preţul relativ al produselor
din străinătate este mai ridicat (er ↓).
Im = f (+Y, - er)

58
Atunci când volumul exporturilor este mai ridicat decât cel al importurilor, balanţa
comercială va înregistra un excedent, ceea ce va genera o ofertă mai mare de valută pe
piaţa internă. Rezultatul va fi o tendinţă de apreciere a monedei naţionale cu impact
nefavorabil asupra competitivităţii prin preţuri a produselor româneşti. În realitate, aceste
efecte nu se derulează uniform, pentru că intervin o serie de factori care pot induce o altă
formă de manifestare; aceşti factori au legătură cu gradul de elasticitate al exporturilor şi al
importurilor, cu politica monetară promovată, cu obiectivele de politică economică
urmărite etc.
Pornind de la condiţia de echilibru macroeconomic, în funcţie de intrări şi de retrageri
cunoscută din capitolul 1: I + G + Ex = S + Tn + Im, se poate scrie, după ce se face
gruparea termenilor :
Ex – Im = S – I + Tn – G
(Ex – Im) reflectă soldul balanţei comerciale (prin extensie poate fi considerat un sold al
contului curent)
S – nivelul economiilor private; I – nivelul investiţiilor private;
(Tn – G) reflectă excedentul bugetului de stat
In conformitate cu egalitatea anterioară, un excedent al contului curent (încasări de
valută din exporturi superioare cumpărărilor de valută pentru importuri) reprezintă o
capacitate de finanţare a investiţiilor interne şi/sau a deficitului bugetar.
Relaţia de mai sus poate fi scrisă şi sub următoarea formă:
Ex – Im = [S + (Tn-G)] – I.
Astfel, soldul contului curent este expresia diferenţei dintre economisirea naţională
(privată şi publică) şi investiţiile naţionale. In aceste condiţii, deficitul de cont curent al
economiei naţionale corespunde unei economisi inferioare investiţiilor interne.
Totodată, interpretarea deficitului sau a excedentului de cont curent poate fi făcută
prin analiza relaţiei dintre nivelul venitului naţional (Y) şi cel al absorţiei interne (A) (adică
partea din venitul naţional care este aborbită de cererea internă).
Y = C + I + G + Ex – Im
Ex – Im = Y – (C + I + G)
Soldul contului curent = Y – A
- un excedent al contului curent corespunde situaţiei în care venitul naţional nu este
absorbit de cererea internă;
- un deficit al contului curent este specific situaţiei în care cererea internă depăşeşte venitul
naţional;
Situaţia contului de capital şi financiar este influenţată de evoluţia ratelor dobânzii.
Rata dobânzii din România (i) este superioară ratei dobânzii din zona euro (i*), ceea
ce va determina o intrare netă de capital în România. În condiţiile liberalizării complete a
contului de capital, nu vor mai exista restricţii în plasarea acestuia în ţara noastră. Intrările
nete de capital îmbunătăţesc situaţia contului de capital şi financiar, iar soldul acestuia va fi
cu atât mai mare cu cât diferenţialul de rată a dobânzii va fi mai ridicat.
Sold contului de capital şi financiar = f (+ (i-i*))
Astfel, existenţa unei rate a dobânzii în România superioare celei din zona euro va
antrena (ceteris paribus) creşterea ofertei de euro şi a cererii de lei în România (deoarece
depozitele în lei vor fi remunerate cu o dobândă mai mare).

59
Bibliografie
1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar de Economie,
Ediţia a treia , Editura Economică, Bucureşti, 2005
2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Economie, Ediţia a opta,
Editura Economică, Bucureşti, 2010
3. Dudian, Monica.Economie. Bucureşti: All Beck, 2005
4. J. Stiglitz, C. Walsh – Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005
5. Lipsey, Richard G, Chrystal, Alec K - Principiile economiei, Editura Economică,
Bucureşti, 2002

60