Pogoară iarna

Treceţi de pază la maşină, cuib de mişei şi de prostituate! Dormi, dormi orice-ai

pătimit ast-noapte;- Să roadă moarte-n ei cum roade-n mine!Puţina viaţă care mi-a lăsat-o,
am să-i silesc să mi-o plătească scump, viermi ticăloşi cu numele de oameni.Am coborât prea
des în groapa otrăvită, am putrezit acolo înăuntru, sunt tot numai o bubă cu puroi, în
scorbura în care am avut plămâni odată ca şi tine.

Aud mereu de generaţia sacrificată; eu cred că-s singurul care merită acest titlu. Să nu
fiu amărât când statul ţi-a omorât părintele pe scaunul electric şi maică-ta s-a prăpădit îndată
după el, de supărare, şi când ştii bine că era nevinovat şi autorităţile oraşului în care te-ai
născut te informează cu multă politeţe că eşti liber să pleci în altă parte, când te ştii scos din
rândul oamenilor?Ştiau cu toţii că tata n-a fost un tâlhar. Ce să mai vorbim...acum măcar am
alt îndemn la viaţă.

Minciuna!

Am spus...şi-am vrut să cred...dar nici-o fată n-ar putea pricepe vârtejul negru din
mine. Intră-n casă. Te aşteaptă. Eşti îngeraşul lor. Ai un cămin păstrează-l. Eu nu cer nimic. M-
a învăţat nevoia să nu cer nimănui. Să iau ce-mi pică şi s-o pornesc la drum.

Intră-n casă, în jurul meu răsuflă duhul negru să nu iei boala morţii de la mine. Tu eşti
un copil; iar eu un singuratic nebun pe jumătate de ură şi de dor.

Le spune la toţi celor dragi din cuibul cald, când mama se apleacă să-şi sărute puişorul,
să creadă, dacă pot, ca-ntr-o comoară, că este-o lume bună şi frumoasă şi că Iisus şi-adună
turma albă şi-o ocroteşte-n sânu-i sfânt.

Miriamne-cea-mititică cuminte o să intre acum în casă la grijile-i de mică gospodină.

Cum te-am văzut, nu-i nici o jumătete de ceas de-atunci, mi-am spus că-mi eşti ursită şi, de-aş
avea un vis sau o părere de vis l-aş împărţi cu tine. Dar nu am nici-un vis.

Dragoste eternă!...

O, viermi stăpânitori, ce glumă bună! Şi totuşi sângele în val fierbinte a prins să cânte,
căci tu eşti lângă mine. În raza ta ca-n jurul unui soare mă-nvârtesc.

Eram de patru ani când am trecut cu mama prin poarta de fier a închisorii să-l văd pe
tata. Din celula morţii, o mână a întins printre zabrele, spunând: „sărmane Mio, nu am nimic
să-ţi las decât că eşti băiatul tatii! Şi-aşa ai să rămâi şi după moarte-mi. Să mă iubeşti şi când
vei înţelege că pentru tatăl tău eşti scos din lume dispreţuit de toţi.”
Dormi, dormi şi odihneşte-te în pace tată, că n-am uitat. De-ar fi să uit, înseamnă că dorm şi
eu cu ochii-nchişi, ca tine. Nu, nici o dragoste străină, oricâtă vreme-ar curge şi nici lucirea
stelelor eternă nu pot să-ţi şteargă galsul ori să mă abată din calea luminată de amintirea ta...

Voi prinde vinovaţii în capcană, ori voi dormi şi eu pe veci, ca tine.

Icoana mea stropită-i cu noroi! O ţintă am. Nimic nu mă clinteşte din drum. Îmi pare
rău că te rănesc; dar rănile se vindecă cu timpul. Cum aş putea să mă razbun când ştiu că
razbunarea cade asupra ta! O, Doamne, ia-mi povara morţii ce m-apasă de-atâta timp.
Miriamne, Miriamne! De mă iubeşti, găseşte un mijloc să uit ce sunt, ce-am fost şi-nvaţă-mă
să pot trăi ca orice om. Îmi pare că mă scol ca dup-o lungă boală. Nu pot să scap cum nu pot
nici să iert. Ajută-mă să mă dezbar de ură şi-nvaţă-mă să pot trăi! Tu ai un nume, un loc pe
lumea asta; eu n-am nimic decât povara tatii...pe urmă mama...

Da. Mă voi întoarce!

Îl ştiu acuma!

Am curăţat eu oameni mai grozavi, am să te curăţ şi pe tine!

Am rătăcit atât prin mlaştina acelei răzbunări! Aicea drumul se sfârşeşte, Miriamne,
sunt rupte fiarele ce m-au înlănţuit atâta vreme! Le simt cum se desprind şi cad.

Spun că suntem copii...dar lumea întreagă nu e făcută din copii?

O, duhuri tainice şi mute, suntem doi îndrăgostiţi în noapte, şi cerem să trăim.