Patimile Domnului – bucuria Învierii

Este atât de scumpă oricărui creştin amintirea jertfei lui Cristos, mai mult decât orice altă lucrare pe
care El a făcut-o, pentru că ea cuprinde esenţa naturii Lui, esenţa minunilor Sale, esenţa mesajului Său.
Poate mai mult decât orice, este scumpă pentru că este pentru mine şi pentru tine, este exprimarea cea
mai concretă a dragostei jertfitoare pe care Fiul lui Dumnezeu a propovăduit-o.

În aceste zile se creează o atmosferă de sărbătoare, pentru că mai este puţin până la Paşte. Însă, pentru a
câta oară, Sărbătoarea se pierde, se diluează până la dispariţie, în marea de ignoranţă, nepăsare sau
superficialitate de care dăm cu toţii dovadă, pentru că fiecare avem sărbătoarea noastră, care de cele
mai multe ori nu are nimic de-a face cu Învierea Domnului. Păcat!... Este probabil „normal”, în
„normalitatea” existenţei fără Cristos, când omul se foloseşte de orice prilej pentru a chefui, a mânca şi
a bea, cu disperarea cuiva care a postit 40 de zile...

Aş vrea însă a scrie mai mult despre frumuseţea sărbătorii de Înviere. Poate anul acesta mai mult ca altă
dată şi natura se alătură serbării. O primăvară relativ târzie, însoţită de un Paşte relativ timpuriu conferă
sărbătorii un iz anume, o frumuseţe, o anticipare, care mie personal îmi evocă Paştele copilăriei. Chiar
dacă vopsitul ouălor este o practică asociată ulterior, ce nu are a face deloc cu Învierea (contrar
legendelor despre cum sângele lui Cristos a înroşit ouăle din coşurile femeilor) pentru mine, ca şi copil,
era punctul de atracţie, miezul Paştelui, motivul bucuriei. Aşa încât îmi amintesc cu nostalgie despre
seara de sâmbătă în care o ajutam pe mama să dea cu roşu pe ouăle proaspăt fierte, de mirosul de oţet
împreună cu mirosul de cozonac numai scos din cuptor, îmi amintesc de ora matinală când porneam
duminica dis de dimineaţă să strâng ouă roşii de pe la vecini (era o vecină care nu primea pe nimeni
înaintea mea, pentru că eram singurul băieţel de pe uliţă, iar dacă primeşti mai întâi o fetiţă se ştie că
asta îţi aduce ghinion pentru tot anul...) şi de bucuria de a fi strând aproape de la fiecare casă unul sau
două, uneori chiar trei. Îmi amintesc şi de faptul că o parte a după-mesei zilei era destinată vizitării
rudelor, convenienţă plăcută şi tot odată obositoare, dar necesară şi utilă...

„E viu, e viu!” era cântarea de Paşte prin excelenţă, aşa cum a rămas în multe biserici şi astăzi. Se cânta
cu multă bucurie, cu aplomb, era strigătul de bucurie al celor care au înţeles şi şi-au pus nădejdea în Cel
care a lăsat mormântul gol, alături de Maria şi de ucenici, alături de toţi cei care s-au făcut părtaşi
morţii şi învierii lui Cristos. Ţin minte că mergeam pe jos până la biserică mai bine de jumătate de oră,
pe uliţe era mulţime de oameni, toţi îmbrăcaţi de sărbătoare, mergând fiecare către biserica lui. Toţi
însă aveau acelaşi salut şi acelaşi răspuns: „Cristos a înviat!” - „Adevărat a înviat!” O adevărată unitate
în acelaşi spirit, chiar dacă din păcate efemeră, validă doar pentru câteva zile pe an...

Unele lucruri au rămas la fel, cele mai multe s-au schimbat. Mi-a povestit odată un prieten că atunci
când a salutat pe cineva cu „Cristos a înviat!” a primit un răspuns dezarmant şi sec: „Servus!” Poate că
nu putem aplica aceeaşi măsură tuturor lucrurilor, dar cu siguranţă în mai toate aspectele vieţii a pălit
Sărbătoarea, a rămas doar mimetismul rece al bucuriilor trecute. Am pierdut bucuria Învierii, poate în
parte şi pentru că fiecare an, fiecare zi a vieţii ne toceşte sensibilitatea şi ne face imuni la momentele
frumoase, dar şi pentru că nu mai ştim să creăm aceste momente.

Personal simt un soi de bucurie şi anticipare moderată a Învierii. Mi-ar plăcea să o simt ca odinioară,
însă ştiu că acele vremuri s-au dus. Poate totuşi soluţia stă la mine, la tine, poate nu depindem decât de
noi pentru a avea o bucurie autentică, iar dragostea jertfitoare a lui Cristos să fie într-adevăr motivul ei.
Îmi doresc şi vă doresc tuturor să Sărbătoriţi nu doar să sărbătoriţi! Hristos a înviat!