Proba raportului juridic civil

Noţiune şi obiectul probei

Într-o accepţiune generală, „a dovedi” sau „a proba” = a stabili realitatea unei afirnaţii, a demonstra că
aceasta corespunde adevărului.
Termenul de probă are următoarele întelesuri:
a) Se înţelege însăşi acţiunea de înfăţişare a mijloacelor de convingere cu ajutorul cărora se stabileşte
adevărul în cadrul unui proces cu refererire la existenţa unui fapt juridic prin care se întemeiază un
drept.
b) Se înţelege mijlacele de convingere admise de lege în vederea stabilirii adevărului: înscrisurile,
mărturia, mărturisirea, prezumţiile, expertiza ţi cercetarea la faţa locului.
c) Se înţelege rezultatul acţiunii de înfăţişare a mijloacelor de convingere în scopul stabilirii adevărului.
Probele au o importanţă deosebită în viaţa juridică deoarece cu ajutorul lor se adevereşte
îndeplinisrea unor condiţii sau însuşiri care se cer pentru dobândirea sau exercitarea unui drept. Totodată, cu
ajutorul lor se asigură certitudinea drepturilor şi respectarea lor de către ceilalţi.
Un drept a cărei existenţă este neîndoielnică, întrucât izvorăşte dintr-un fapt juridic ce se poate stabili cu
uşurinţă datorită unor probe sigure şi convingătoare, va fi de cele mai multe ori recunoscut unanim şi respectat
de bunăvoie. Tocmai de aceea întocmirea de înscrisuri constatatoare ale actelor juridice şi redactarea lor cu
pricepere pentru a devenei probe sigure, precise şi complete prezintă o însemnătate deosebită în viaţa juridică.
În cazurile în care drepturile sunt contestate sau încălcate şi părţile interesate se adresează organelor
judecătoreşti, cu ajutorul probelor se stabileşte adevărul şi se pronunţă hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale
prin care se asigură realizarea şi protejarea drepturilor.
Între proba judiciară care se desfăşoară în faţa organelor de jurisdicţie şi proba din le domenii (istorie,
ştiinţe naturale), există deosebiri fundamentale ce decurg din îndatorirea organelor de jurisdicţie de a stabili
după anumite norme adevăruri cu privire la situaţii din trecut, urmate de emiterea unei hotărâri judecătoreţti
care la final va fi definitivă şi cu autoritate de lucru judecat.
Judecătorul are îndatorirea legală dictată de imperativul aigurării ordinii şi liniştii sociale de a soluţiona
litigiul cu care este sesizat, fără să să aibă posibilitatea de a nu se pronunţa, nerezolvând litigiul, deoarece s-ar
face vinovat de denegare de dreptate. El este obligat să soluţioneze litigiul într-un termen limitat, şi să
stabilească adevărul cu privire la faptele ce fac obiectul litigiului, dând o hotărâre judecătorească prin care se
soluţionează litigiul, iar când aceasta este definitivă, conflictul respectiv nu va mai putea fi pus în discuţie.
Proba se referă la faptele care creează modificarea sau stingerea raporturilor juridice sau la împrejurările
care lipsesc de eficacitate aceste fapte. Ceea ce formează obiectul probei sunt prin urmare întotdeauna faptele
din care izvorăsc drepturile şi obligaţiile părţilor unui raport juridic civil.

În legătură cu necesitatea dovedirii faptelor generatoare de drepturi ce formează obiectul probei se

impun anumite lămuriri legate de faptele negative, de faptele legalmente constatate, fapte cunoscute persoal de
către judecător, fapte notorii şi fapte cunoscute a căror dovadă nu este admisă de lege.
a) Faptele negative, cum ar fi dovada că nu s-a încheiat un act juridic sau că nu s-a săvârşit o anumită
acţiune, dovada că nu s-a produs un anumit eveniment, pot fi dovedite prin proba faptelor pozitive
constrarii.
Ex. : într-un proces de tăgadă a paternităţii, prezumţia de paternitate a soţului mamei se poate
combate de către acesta prin dovada că în perioada legală de concepţie se afla în străinătate.
Numai faptele negative nedeterminate nu pot fi dovedite şi aceasta nu din cauza naturii lor negative,
ci din aceea a caracterului lor nedefinit, prelungit în timp şi fără nici o limită, ceea ce face ca şi
faptele pozitive nedefinite să nu poată fi dovedite.
b) Faptele legalmente constatate: acele fapte pe care legea le consideră că există şi la care judecătorulnu
poate nici admite, nici cere probe în măsura în care potrivit legii existenţa lor este privită ca sigură.
Ex: prezumţiile legale.
 c) Faptele cunoscute de judecător altfel decât prin administrare probelor, nu pot constitui dovezi pe
care să se bazeze o hotărâre judecătorească, deoarece deovezile se administrează numai în
contradictotiu în faţa instanţei, urmând regulile de procedură.
d) Faptele notorii, adică acelea care sunt cunoscute în general de toată lumea. Atunci când pentru
aplicarea unei dispoziţii legale se cere ca un fapt să fie notoriu, va trebui ca partea interesată să
dovedească notorietatea acelui fapt. Prin urmare, proba nu va avea ca obiect faptul, ci împrejurarea
că acel fapt este în general cunoscut de toată lumea de pe o întindere teritorială anume.

Uneori legea nu admite dovada unui fapt care ar aduce atingere regulilor cu privire la păstrarea
secretului profesional. Din această categorie fac parte: medicii, preoţii, notarii, unităţile bancare.
Cel ce invocă un drept al său va trebui să facă dovada faptului care a dat naştere dreptului respectiv.
Există o categorie de fapte asupra cărora toate părţile din proces sunt de acord, numite fapte
necontestate, care nu au însă o forţă probantă foarte mare.
Proba normelor juridice nu este admisă şi în consecinţă, normele de drept nu pot forma obiectul probei
judiciare deoarece din momentul aducerii lor la cunoştiinţa celorlaţi, adică celor cărora li se adresează, ele sunt
presupuse a fi cunoscute (nemo censetur ignorare legem). Atunci când, însă instanţa este sesizată de existenţa
unor norme străine, aceasta va putea cere lămuriri urmând ca în condiţiile prevăzute de lege să se aplice aceste
norme.

Reguli comune cu privire la admisibilitatea probelor

Pentru a fi valabilă (admisibilă) orice probă trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

1. Să fie legală.
2. Proba să fie verosimilă, adică să tindă la dovedirea unor fapte reale.
3. Să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul procesului şi să poată contribui la
soluţionarea litigiului.
4. Să fie concludentă, adică să poată forma convingerea judecătorului cu privire la faptele
generatoare de drepturi.

Sarcina probei şi rolul judecătorului în probaţiunea judiciară

A stabili în prezent ce s-a întâmplat în trecut este o operaţiune dificilă, iar îndatorirea de a face dovada
poartă denumirea de sarcină a probei.
Această sarcină a probei, conform art. 169 C. Civ., nu apasă în mod egal asupra părţilor procesului
pentru că cel ce face o propunere înaintea instanţei trebuie să o dovedească.
Cum cel care face primul o afirmaţie în faţa instanţei este reclamantul, care prin acţiunea sa solicită
instanţei să i se recunoască un drept, sarcina probei îi revine în primul rând acestuia, în afară de cazurile când
prin lege se răstoarnă sarcina probei.
Pârâtul nefăcând nici o prpunere în faţa instanţei în principiu, el va aştepta ca reclmantul să dovedească
fapta pe care îşi întemeiază pretenţiile. Dacă va critica probele reclamantului şi nu va cere respingerea acţiunii
ca nedovedită sau dacă va contesta faptele dovedite, invocând altele în favoarea sa, sarcina probei se va răsturna
pe el, întrucât el este cel care de această dată a făcut unele afirmaţii în faţa instanţei de judecată. În continuare,
dacă şi reclamantul va tăgădui cele probate de pârât, va trebui ca la rândul său să facă dovada şi în acest mod
răsturnarea sarcinii probei are loc de la o parte la alta.
Nici judecătorul nu trebuie să rămână pasiv în administrarea probelor, întrucât are îndatorirea de a stărui
pentru a se dovedi adevărul şi a da ajutor activ părţilor în ocrotirea drepturilor şi intereselor putând ordona orice
probe pe care le va socoti utile, chiar dacă părţile se împotrivesc.
 Chiar dacă reclamantului îi revine obligaţia de a face primul dovada afirmaţiilor sale, există şi situaţii în
care sarcina probi se împarte, unele probe prezentându-le reclamantul, altele pârâtul.
În cazul prezumţiilor legale, în locul probei, faptul generator de drepturi greu de efectuat, legiuitorul
substituie proba unui fapt vecin şi conex, mai uşor de dovedit, în acest caz sarcina probei fiind răsturnată prin
lege.

Clasificarea probelor
1. Probe judiciare şi probe extrajudiciare după cum ele se administrează în faţa sau în afara instanţei.
Probe judiciare: proba cu martori, mărturisirea.
Probe extrajudiciare: înscrisul întocmit înainte de ivirea litigiului, probe preconstituite.

2. Probe materiale şi probe personale după criteriul naturii lor.

Probe materiale: dacă perceperea faptului se face cu ajutorul unui obiect material.
Probe personale: probele relatate în faţa instanţei.

3. Probe primare şi probe secundare după criteriul original sau derivat.

Probe primare: imediate sau nemijlocite şi implică un raport nemijlocit între probă şi fapt.
Probe secundare: mediate sau mijlocite; provin din a doua sau a treia sursă. Ex. : depoziţia unui
martor care a auzit acel fapt de la o persoană.

4. Probe directe sau indirecte după criteriul subiectiv al probei.

Proba directă: judecătorul percepe faptele probatorii prin propriile simţuri.
Proba indirectă: între judecător şi faptele probatorii se interpun martorii sau înscrisuri.

Sunt mijloace de probă: înscrisurile, mărturia, mărturisirea, prezumţiile, fiind înscrise în C. Civ.; iar
cercetările la faţa locului şi expertiza sunt înscrise în C. de procedură civ.

I. Înscrisurile
Înscrisurile reprezintă orice declaraţie a părţilor despre un act juridic, făcută împreună sau separat, prin
scriere de mînă sau dactilografiere, ori altă modalitate de imprimare cu orice fel de litere sau semne
convenţionale, pe orice fel de suport material.
Reprezintă mijloace de dovadă foarte importante, întrucât ele conţin declaraţii ale părţilor care se fac
înainte de ivirea unui litigiu.
După cum părţile au urmărit la încheierea înscrisului scopul de a-l folosi ca mijloc de probă sau nu au
urmărit acest scop, înscrisurile se clasifică în înscrisuri preconstituite sau nepreconstituite.
Ex. :
A. Preconstituie: înscrisuri autentice sau sub semnătură privată, diferite bilete sau tichete, chitanţe.
B. Nepreconstituite: cele care nu sunt făcute în acest scop; hârtii casnice, registre comerciale, scrisori,
telegrame etc.

A. Înscrisurile preconstituite se subdivid în:

a) Înscrisuri primordiale: pe care părţile le întocmesc pentru a constata un act juridic pe care îl
încheie.
b) Înscrisuri recognitive: cele prin care părţile înlocuiesc un înscris primordial dispărut sau
degradat.
c) Înscrisuri confirmative: pe care părţile le întocmesc pentru a confirma un act juridic anulabil.
 1. Înscrisul autentic
Conform art. 1171 C. Civ., înscrisurile autentice sunt acelea care s-au fîcut cu colemnităţile cerute de
lege, de către un funcţionar public care are dreptul de a funcţiona în locul unde s-a încheiat actul.
Ex. : înscrisuri autentice notariale, actele de stare civilă, hotărârile judecătoreşti.
Avantaje:
• Se bucură de o prezumţie de autenticitate şi de valabilitate mai mare decât înscrisurile sub
semnătură privată, el făcând dovada până la înscrierea în fals.
• Nu se pierde niciodată; un exemplar rămânând întotdeauna în arhiva funcţionarului de la care
provine înscrisul.
• Conform art. 66 din Legea nr. 36/1995, înscrisul notarial care constată o creanţă certă şi lichidă,
în momentul în care ajunge la scadenţă are putere executorie.
• Este opozabil faţă de terţi, erga omnes, având deplină credinţă în privinţa oricărei persoane în
ceea ce priveşte dispoziţiile convenţiei pe care le constată. În anumite cazuri forma autentică a
înscrisului este cerută de lege ad validitatem (pentru însăţi valabilitatea actului), lipsa acestei
forme atrăgând nulitatea absolută a actului juridic.
Ex. : forma autentică pentru donaţie, ipotecă, vânzarea de terenuri şi construcţii, declaraţia de
renunţare la moştenire.

De cele mai multe ori, legea nu cere încheierea actelor în formă autentică, ci eventual doar în formmă
scrisă, doar ca o condiţie de probă. Părţile pot încheia însă actul autentic şi în cazul în care legea nu cere formă
autentică pentru a beneficia de avantajele pe care le procură înscrisul autentic.
În cazul în care părţile au încheiat un act juridic autentic, deţi legea nu prevedea obigativitatea încheierii
actului în această formă, iar actul nu s-a încheiat cu respectarea solemnităţilor cerute de lege, actul autentic va fi
lovit de nulitate absolută. Însă, înscrisul va putea să aibă valoare şi să producă efecte ca înscris sub semnătură
privată dacă întruneşte condiţiile acestuia.
În cazul în care pentru un anumit act juridic, legea cere întocmirea acestuia în formă autentică şi actul se
încheie în lipsa solemnităţilor cerute de lege, cum este cazul donaţiilor, înscrisul este lovit de nulitate şi va fi
lovită de nulitate şi opreaţiunea juridică.

2.Înscrisul sub semnătură privată

Se inţelege orice înscris, indiferent de felul în care este întocmit cu singura condiţie de a fi semnat de
partea/părţile de la care emană.
Înscrisul sub semnătură privată poate fi încheiat în orice limbă, scrise de mînă, dactilografiate.
Semnătura trebuie să fie făcută de mâna părţilor (olograf). Nu se admite întocmirea semnăturii cu parafă.
În principiu, semnătura este singura condiţie a înscrisului sub semnăruă privată. Cu toate acestea, există
situaţii pentru care legiuitorul, pe lângă semnarea actului, cere şi îndeplinirea unor condţii suplimentare:
1. În cazul testamentului olograf, pentru a fi valabil, acesta trebuie să fie scris în întregime, datat şi
semnat de către testator.
2. Condiţia pluralităţii de exemplare, adică înscrisul sub semnătură privată care cuprinde convenţii
sinalagmatice nu este valabil dacă nu s-a întocmit în câteva exemplare câte părţi cu interese contrare
sunt. Scopul aceste dispoziţii legale este acela de a pune părţile în situaţia de egalitate juridică, în
ceea ce priveşte posibilitatea fiecăreia dintre ele de a proba drepturile şi obligaţiile ce rezultă din
convenţia respectivă.
• Această formalitate, a pluralităţii de exemplare se cere însă, numai pentru convenţiile
sinalagmatice perfecte (ex. : vânzare, tranzacţie, locaţiune).
Nerespectarea oricăreia dintre aceste condiţii atrage nulitatea înscrisului sub semnătură privată şi ca
urmare actul va putea fi dovedit prin recunoaşterea părţilor sau orice alt mijloc de probă.
 3. Condiţia înscrierii în întreg a actului sau cel puţin a menţiunii „bun şi aprobat” făcută de cel care se
obligă (la o sumă de bani sau la o câtime de bunuri) art. 1180 C. Civ.
Scopul acestei condiţii este acela de a-l ocroti pe debitor împotriva abuzurilor care s-ar putea datora fie
semnării unui act în alb, fie situaţiei în care prin diverse mijloace s-ar deforma adevărul.
Expresia „bun şi aprobat” nu este una sacramentală sau obligatorie, debitorul putând folosi orice altă
expresie din care să rezulte însă că este de acord cu suma la care se obligă.

În cazul înscrisului sub semnătură privată lovit de nulitate pentru că nu îndeplineşte condiţiile prevăzute
de lege, rămâne totuşi valabilă operaţiunea juridică, ea putând fi dovedită prin orice mijloc de probă.
În cazul în care însă, obligaţia rezultată din înscris a fost executată, viciile înscrisului sunt acoperite prin
executare. Întrucât înscrisul sub semnătură privată îşi trage puterea din semnătura părţilor, acesta nu va putea să
fie considerat mijloc de probă în instanţă, fără ca semnătura să fie recunoscută voluntar sau să fie nejustificată
de instanţă.
Înscrisul sub semnătură privată recunoscut de partea căruia i se opune sau verificat de către instanţă are
între părţi aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisul autentic, întrucât autenticitatea sa nu mai este pusă în
discuţie.
În cazul în care partea şi-a recunoscut semnătura, însă ea pretinde că înscrisul a fost falsificat după
semnare, în ceea ce priveşte conţinutul său, ea va putea cere înscrierea în fals.
Pentru a-i ocroti pe terţi, legiuitorul prevede anumite condiţii legate de data înscrisului sub semnătură
privată. Data înscrisului sub semnătură privată este un fapt material, o menţiune făcută de părţi pe înscris care
poate să corespundă sau nu realităţii, adică poate fi: antedatată sau postdatată.
Pentru a-i ocroti pe terţi, care ar putea fi prejudiciaţi prin antedatare, în cazul înscisului sub semnătură
privată, data le este opozabilă doar dacă e certă, prin înscrierea actului într-un registru special ori prin darea de
dată certă făcută de notarul public sau altă autoritate, ori trebuie să se prezinte înscrisul spre înregistrare la o
instituţie publică.

II. Mărturia sau proba cu martori/proba testimonială

Mărturia reprezintă relatarea făcută în faţa instanţei de judecată cu privie la fapte la a căror producere a
Asistat sau despre care martorul are cunoştinţă.
Martorul trebuie să fie o persoană străină de proces.
Caracterul specific al mărturiei este cunoaşterea personală de către martor a faptelor litigioase. Martorul
trebuie să aducă la cunoştinţa instanţei ceea ce a văzut şi auzit, respectiv ceea ce a constatat prin propriile
simţuri.
Nu este admisă mărturia din auzite sau din ceea ce spune lumea, întrucât acestea nu sunt constatări ale
martorului.
Este admisă mărturia indirectă, când martorul aduce la cunoştinţa instanţei ceea ce o altă persoană
determinată i-a relatat.
Mărturia trebuie făcută în faţa instanţei de judecată oral, astfel încât nu va fi considerată mărturie
declaraţia scrisă a unei terţe persoane, chiar dacă e făcută în formă autentică sau în alt proces, deoarece mărturia
ca orice mijloc de probă trebuie administrată în prezenţa părţilor în contradictoriu, pentru ca părţile să poată
pune întrebări martorilor, iar instanţa să se lămurească exact despre sensul declaraţiei martorului ţi despre
sinceritatea lui.
Puterea doveditoare a mărturiei este lăsată la aprecierea instanţei de judecată, însă faţă de proba cu
înscrisuri, mărturia are o forţă doveditoare redusă, deoarece de regulă nu se poate proba cu martori în contra sau
peste conţinutul unui înscris.
Se poate dovedi cu martori peste un înscris atunci când părţile convin în acest sens, terţii însă vor putea
să facă dovada actelor juridice ale părţilor prin orice mijloc de probă. Nu se poate face proba cu martori a
actului juridic cu o valoare mai mare de 250 lei.
 Interdicţia probei testimoniale a actului juridic cu valoare mai mare de 250 lei nu are însă caracter
imperativ, părţile putând să administreze această probă în măsura în care convin în acest sens.
Faptele materiale propriu-zise pot fi dovedite prin orice mijloace de probă, indiferent de valoare,
deoarece cu ocazia săvârşirii lor nu se poate preconstitui un înscris.
Conform art. 1191 C. Civ., proba cu martori este admisibilă prin excepţie şi pentru actul juridic cu
valoare mai mare de 250 lei în următoarele cazuri:
• Când există un început de dovadă scrisă.
• Când partea s-a aflat în imposibilitatea de a-şi preconstitui o dovadă scrisă.
• Când partea şi-a preconstituit o dovadă scrisă, însă aceasta s-a pierdut.

Începutul de dovadă scrisă este un înscris, respectiv o scriere care emană de la partea căreia i se opune
şi care face verosimil faprul pretins. Ea poate fi semnată sau nu, poate să fie preconstituită sau făcută după
încheierea actului.
 Trebuie să provină de la partea căreia i se opune sau de la reprezentantul său legal.
 Trebuie să facă verosimil faptul pretins.
 Instanţa de judecată trebuie să confere înscrisului calitatea de începtul de dovadă scrisă,
atenţionând părţile în acest sens.
 Tot ca început de dovadă scrisă poate să fie considerat şi refuzul părţii de a se prezenta la
interogatoriu sau de a răspunde la interogatoriu.
 În cazul începutului de dovadă scrisă acceptat de instanţă, proba cu martori va fi admisă în
completare probaţiunii.

III. Mărturisirea

Mărturisirea reprezintă declaraţia unei persoane prin care aceasta a recunoscut ca adevărat un fapt pe
care adversarul ei îşi întemeiază pretenţiile sale, declaraţia de natură a produce efecte juridice împotriva
acuzatului ei.
Mărturisirea trebuie să fie un act conştient. Mărturisirea unei persoane aflată în stare de inconştienţă
datorită alienaţiei mintale, a beţiei sau hipnozei nu poate avea putere doveditoare.
Mărturisirea este irevocabilă din momentul săvârţirii ei şi nu mai poate fi retractată decât atunci când se
dovedeşte că a fost făcută în eroare de fapt.
Poate fi făcută oral sau în formă scrisă, ori în mod expres atunci când rezultă din atitudinea unei părţi.
Ex.:
• refuzul de a prezenta un înscris pe care o parte îl deţine poate fi interpretat de instanţă ca
reprezentând o mărturisire a faptului că înscrisul cuprinde cele afirmate de partea care a cerut
prezentarea înscrisului.
• Refuzul unei părţi de a se prezenta la interogatoriu fără motive temeinice poate fi considerat de
instanţă fie început de dovadă scrisă, fie mărturisire.

Mărturisirea poate fi: judiciară sau extrajudiciară.

a) Mărtusirea judiciară: atunci când este făcută în faţa instanţei de judecată, în cursul procesului în care va
fi utilizată ca probă. Ea poate fi spontană sau provocată de întrebările pe care le adresează cealaltă parte
sau instanţa de judecată.
b) Mărturisirea extrajudiciară este cea făcută în faţa unei instanţe necompetente sau a unui alt organ, decât
instanţa care soluţionează litigiul. Dacă e făcută oral, nu este un mijloc de dovadă decât în acele cazuri
când este adminsitrată şi proba cu martori.
Dacă e făcută în scris, sub forma înscrisului autentic sau sub semnătură privată şi este semnată de autor
va avea aceeaşi forţă doveditoare ca şi înscrisul în care ea a fost consemnată.
 Mărturisirea este în principiu indivizibilă, adică ea nu se poate valorifica în parte şi o parte să se înlăture.
Cu toate acestea, atunci când instanţa constată, în administrarea probei că o parte din mărturisire este nesinceră,
o va reţine pe cea sinceră şi o va înlătura pe cealaltă.

IV. Prezumţiile
Conform articolului 1199 C. Civ., prezumţiile reprezintă consecinţe despre existenţa unui fapt
necunoscut pe care legea sau judecătorul le trage din existenţa unui fapt cunoscut.
Prezumţiile reprezintă mijlocul de probă care au loc prin legătura lor ce se creează între un fapt
necunoscut şi unul cunoscut. Prin urmare, în loc de a se dovedi faptul generator al dreptului pretins, fapt care nu
este cunoscut şi nu se poate dovedi, se va dovedi un alt fapt vecin şi conex care este cunoscut şi din existenţa
căruia se va deduce existenţa faptului necunoscut ce trebuie dovedit datorită legăturii de conexitate ce există
între cele două fapte.
Judecătorul deduce realitatea faptelor consumate în trecut pe baza unor raţionamente logice de la
cunoscut la necunoscut, astfel obiectul probei deplasându-se de la faptul de dovedit care e necunoscut, la faptul
cunoscut din existenţa căruia se trage concluzia realităţii faptului necunoscut.
Prezumţiile sunt de două feluri:
a) Legale: prevăzute de lege.
b) Extralegale (simple, judecătoreşti)

În cazul prezumţiilor simple, deplasarea obiectului probei îl face judecătorul care are deplină libertate de a
aprecia puterea lor doveditoare. Aceste prezumţii nu sunt enumerate de lege, fiind lăsate la aprecierea instanţei.
În cazul prezumţiilor legale, deplasarea obiectului probei se face de lege care prevede şi puterea lor
doveditoare, prezumţiile legale fiind limitate ca număr.
Prezumţiile legale sunt de două feluri:
a) Relative: pot fi combătute prin proba constrară.
b) Absolute: nu pot fi combătute prin proba contrară ( unele pot fi combătute prin mărturisire)