P. 1
socializarea

socializarea

|Views: 340|Likes:
Published by Andra Simion

More info:

Published by: Andra Simion on May 30, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/11/2014

pdf

text

original

III.

SOCIALIZAREA

Dintre multitudinea determinaţilor umane raţionalitatea şi sociabilitatea par a fi cele mai consistente. Sociabilitatea1, ca (pre)dispoziţie de a trăi în asociere cu semenii reprezintă premisa ce face cu putinţă socializarea. Socializarea reprezintă procesul prin care un copil neajutorat devine treptat o persoană conştientă de sine, integrată în tipul de cultură în care s-a născut2. Prin acest proces individul asocial devine o fiinţă socială integrată colectivităţii prin transmiterea/asimilarea atitudinilor, valorilor, modelelor de comportare specifice grupului sau comunităţii din care face parte3. Definită astfel, socializarea începe o dată cu intrarea individului în societate şi continuă, cu intensităţi diferite, până la ieşirea acestuia din ea. Există mai multe tipuri de socializare: În raport cu timpul:  adaptativă (realizată în interiorul unei colectivităţi căreia îi sunt interiorizate normele)  anticipativă (realizată ca pregătire pentru integrare) În raport cu mediul în care se realizează: primară (în familie) şi secundară (în şcoli şi alte instituţii);asociativă şi instituţională; În raport cu normele interiorizate:  pozitivă (prin interiorizarea valori dezirabile comunitar) şi  negativă (prin interiorizarea unor norme ce ţin de subculturi de tip deviant) Procese corelate cu socializarea: desocializarea şi resocializarea desocializarea este izolarea fizică şi socială a unei persoane, depărtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut necesităţile de interacţiune; resocializarea – este procesul prin care se abandonează vechile norme şi se învaţă altele noi; uneori pesupune redefinirea radicală a eului; rearanjarea priorităţilor şi a rolurilor; este procesul realizat de instituţii totale (Goffman) mănăstiri, închisori, spitale de boli psihice, unităţi militare. Agenţii socializării: familia; şcoala; grupurile (de apartenenţă, de referinţă, formale, informale), colegii4, vecini, mijloacele de comunicare în masă5, biserica, locul de muncă6, cluburi, organizaţii, etc. „Proces prin care o fiinţă biologică se transformă într-un subiect al unei culturi specifice” (B. Bernstein), socializarea se referă la dobândirea unor capacităţi exprimate prin:

1

Termenul sociabilitate are utilizări diferite în sociologie şi psihologie; dacă în sociologie este utilizat în sensul de mai sus, drept capacitate de a stabili legături sociale, în psihologie (şi psihosociologie) el are sensul de trăsătură a personalităţii de a fi agreabil, prietenos, de a căuta compania celorlalţi, de a fi deschis spre comunicare şi interacţiune cu semenii. Vezi dicţionare citate mai jos. 2 Vezi A. Giddens, Sociologie, trad. R. Săndulescu şi V. Săndulescu, Ed. All, Bucureşti, 2001, pp.33-54: I. Ionescu, D. Stan, Elemente de sociologie, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1999, vol.II, cap. „Ordinea socioumană a vieţii cotidiene şi socializarea”, pp.97-134. 3 Vezi şi definiţia termenului în Dicţionarul de sociologie, Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.248. 4 Colegii oferă o oglindă nedistorsionată de dragoste sau datorie 5 Personajele văzute cu regularitate tind să devină alţii semnificativi. Agresivitatea TV (între 8-16 ani un tânăr vizionează aproximativ 20.000 de crime). Rata criminalităţii creşte direct proporţional cu publicitatea meciului de box (peste 24% în 1083 în perioada meciului Ali-Frezier). Mecanisme de încurajare: - desensibilizare, imitaţia de rol – iniţiere gratuită şi completă în tehnicile violenţei - aparenta aprobare –sugerează că violenţa este una dintre soluţii 6 Persoanele care nu au oportunităţi sau autoritate la locul de muncă sunt mai despotice, autoritare şi alienate decât cele ale căror serviciu le furnizează validarea propriei valori;

abilitate de a exercita adecvat rolurile sociale, conform unor norme şi reguli specifice; - participare în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile comunităţii; - dobândirea capacităţii de discernământ, pentru a putea distinge între conduite permise şi prohibite, mijloace legitime şi ilegitime, scopuri dezirabile şi indezirabile social. Conţinutul socializării are o dimensiune: - psihologică – maturizarea tânărului - culturologică – internalizarea normelor şi valorilor sociale - sociologică – deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea unor comportamente corespunzătoare. Prin socializare se transmit şi se structurează : - modalităţi de comunicare precum limbajul oral, codurile de comunicare simbolice, expresive (nonverbale) - modele sociale de comportament, pe baza unor norme funcţionale considerate valori într-o anumită cultură: conduite domestice şi roluri ale sexelor, forme de relaţionare interpersonale, întemeiate pe alocare unui status social; - seturi istrumentale: modalităţi de cuoaştere, de învăţare, strategii acţionale, cunoştinţe, abilităţi profesionale - norme de internalitate ( de interpretare a acţiunilor celorlalţi şi a conduitelor personale) şi modelare afectiv-atitudinală a individului. Din perspectivă sistemică putem identifica următoarele structuri societale aflate într-o interacţiune: a) structurile economice, care au ca functii productia si circulatia bunurilor, a serviciilor si fortei de munca, mijlocul de reglementare fiind banul; b) structurile politice, care definesc obiectivele colective si actioneaza pentru indeplinirea lor; instrumentul specific al subsistemului fiind puterea politica institutionalizata (statul) care detine monopolul coercitiei legitime; c) structurile normative, ansamblul de institutii, norme, reguli, legi care au drept functie stabilirea si mentinerea solidaritatii sociale, prin persuasiune sau constrangere; d) structurile de socializare, familie, scoala, asociatii culturale, biserica, partidele, mass-media, care transmit membrilor unei comunitati o anumita cultura, anumite valori culturale, morale, politice, religioase, facand din ele singurele legitime. Dintre aceste structuri socializatoare, familia si scoala joaca rolul fundamental. Întrebarea fundamentală în analiza socializării este: Cum devenim fiinţe umane?, întrebare subsumată alteia, mai generale, Care sunt condiţiile vieţii sociale? Răspunsurile, cu unele accente diferite, converg în analiza rolului eredităţii (naturii) şi al educaţiei (culturii). Animalele aflate la baza inferioară a scării evoluţiei, cum ar fi insectele, sunt capabile să supravieţuiască singure la scurtă vreme după naştere. Pe măsură ce urcăm pe scara evoluţiei, animalele superioare au nevoie de un timp tot mai îndelungat de învăţare. Puii mamiferelor sunt complet neajutoraţi la naştere şi trebuie îngrijiţi de către părinţi. Un copil aparţinând speciei umane nu poate supravieţui neajutorat, cel puţin pe parcursul primilor patru sau cinci ani de viaţă.

factor care joacă un rol de element predispozant şi nu determinant. valorile şi regulile de conduită compatibile cu modelul etic-normativ al societăţii. urla. Mecanismul fundamental al socializării este învăţarea socialã. socializarea se referă la dobândirea de către tineri a unor capacităţi de exerciţiu prin: -abilitatea de a exercita în mod adecvat repertoriul rolurilor sociale. cu ritmuri şi intensităţi variabile. Progresele recente din domeniul biologiei relevă importanţa factorului genetic pentru anumite comportamente (gene implicate în alcoolism. dar uneori conformă cu ale grupului sau subculturii deviante de care aparţine individul. îşi sfâşia hainele. socializarea nu se identifică cu procesul adaptării sociale (care presupune ajustarea trăsăturilor de personalitate şi a conduitelor la anumite situaţii de interacţiune socială). B. Concluzia numeroaselor studii pe această temă este aceea că dezvoltarea fizică şi socială depinde de interacţiunea cu ceilalţi. nu avea simţul igienei. Prin aceste achiziţii tânărul dobândeşte o personalitate individuală şi.g. pe 9 ianuarie 1800. copiii din orfelinate fiind taraţi fizic şi socio-afectiv. mângâierea. Acest proces poate avea o direcţie conformă normelor recunoscute ca dezirabile social. sau anomaliile cariotipice în criminalitate). fapt pentru care aceste etape de vârstă se bucură de o atenţie deosebită din partea analistului. 8 Copilul sălbatic din Aveyron descoperit în pădurile de lângă satul Saint-Serin din sudul Franţei. Datorită acestor trăsături specifice. Analizând diferitele etape de vârstă. sau o direcţie contrară. -participarea în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile societăţii. Proces prin care tinerii de la cea mai fragedă vârstă îşi însuşesc normele. Gemenii univitelini. Watson) încercau să argumenteze ideea conform căreia comportamentul uman şi identitatea ar putea fi modelate în orice fel am dori. al modelelor de acţiune înnăscute. nu se putea recunoaşte în oglindă. spre deosebire de psiholog. părea mai degrabă animal decât om. Importanţa factorului educaţie este relevat de cazurile în care copiii şiau petrecut primii ani ai copilăriei departe de un contact uman normal. deşi au o moştenire genetică identică.Depăşind extremele interpretative7. nu au personalităţi identice. dragostea8. cercetătorii indică drept primă condiţie a devenirii normale a personalităţii îngrijirea. în vârstă probabilă de unsprezece sau doisprezece ani. o identitate culturală. vorbim de o socializare negativă. scopuri dezirabile/indezirabile din punct de vedere social. Socializarea este un proces progresiv. 7 Instinctiviştii (e. astăzi majoritatea specialiştilor consideră că atât natura. fixate genetic. ci interacţiunea creatoare între individ şi mediu în cursul căruia se schimbă şi individul şi mediul este rezultatul socializării. Nu doar conformarea şi adaptarea. J. atenţia. În cazul acesta. mijloace legitime/ilegitime. cât şi educaţia contribuie la dezvoltarea persoanei. -dobândirea capacităţii de a discerne între conduitele permise/prohibite. Analizând efectele izolării. Mcdougall) încercau să argumenteze ideea conform căreia comportamentul uman este rezultatul instinctelor. în acelaşi timp. este interesat de concentratul de viaţă colectivă pe care îl întruchipează un individ la o anumită vârstă.g. Conţinutul socializării are atât o semnificaţie psihologic (maturizarea) cât şi una culturală (internalizarea normelor şi valorilor) şi sociologică (deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea comportamentelor corespunzătoare). . în timp ce adepţii unui determinism cultural extrem (e. respectiv de caracteristicile socializării. nici cu cel al integrării sociale (definit prin apartenenţa şi participarea neimpusa a individului la un set de norme şi atitudini comune grupului). sociologul. cu faze de maximă intensitate urmate de ritmuri mai lente. Copilăria şi adolescenţa prezintă ritmurile cele mai intense.

o parte a sinelui se dezvoltă devenind Eu. infailibilitatea şi omnipotenţa pe care mentalitatea puerilă i le atribuie. instanţă organizată. Perspectiva psihanalitică Pentru a înţelege perspectiva psihanalitică. Necesităţile umane fundamentale. de procese primare şi secundare. Aceste două impulsuri sunt deseori în opoziţie sau complementaritate. al interiorizării normativităţii sociale. partidele şi organizaţiile politice. se transferă chiar în interiorul copilului. drama vieţii noastre jucându-se în lupta acestora. interiorizate sub formă de cenzuri inconştiente. din rândul cărora rolul cel mai important revine şcolii. trebuie să-şi croiască o albie. asemeni unui fluviu. Prima colectivitate integratoare este familia care exercită ceea ce se numeşte socializare primară. având astfel şi mai multe motive de a se abţine de la . coerentă. Astfel. diverse alte instituţii contribuie la permanenta socializare a individului pe parcursul diverselor etape de vârstă. grupul de egali. Postulând primatul inconştientului în viaţa psihică. eu-l are rolul de a media interesele proprii în faţa lumii exterioare. prin interiorizare. Ca excrescenţă a sinelui. El este hubloul care dă înspre realitate. sub efectul înşelător al dependenţei afective originare.Agenţii sau factorii socializării sunt diverşi. Această putere. supraveghindu-ne din interior. “înainte de a trece la satisfacerea instinctelor. ne va suspecta şi ne va culpabiliza pentru totdeauna. Propriul psihanalizei.Pentru psihanalist există în noi ceva mai adânc decât noi. forţă oarbă care. Acest supra-eu determină introiecţia imaginii idealizate a părinţilor noştri. nota ei distinctivă o constituie accentul deosebit pus pe dimensiunea inconştientă a fiinţei noastre. mass-media. iar această albie este cea a plăcerii. aproape divină. Acesta este sediul satisfacţiilor şi insatisfacţiilor noastre conştiente. ci şi protestele supraeului. sau pulsiunile cum le numeşte Freud sunt „eros” sau instinctul vieţii. lucidă a personalităţii. autoritatea parentală. Procesul de socializare a fost studiat dintr-o varietate de puncte de vedere. Restricţiile exterioare impuse de părinţi şi alţi agenţi educativi devin. biserica.Aparatul psihic apare din această perspectivă ca o unitate dinamică de contrarii. ne va spiona. Alături de şcoală. fixate constituţional şi de capacităţi dobândite. Sinele. Acesta se cristalizează până în jurul vârstei de 6 ani şi îşi are originea în interdicţiile preluate din mediul educativ. Din acest moment eul. iar ca efect al presiunilor acesteia ia naştere o altă entitate psihică numită Supra-eu. Supraeul poate fi gândit ca produs al socializării primare a fiinţei umane.În interacţiune cu lumea exterioară. de capacităţi moştenite. natura din noi cu pulsiunile ei tăinuite. are de luat în seamă nu numai ameninţările venite din afară. Achiziţiile acestei perioade sunt decisive condiţionând etapa următoare. care explică nevoia oamenilor de a stabili legături între ei şi de a-şi manifesta afecţiunea şi „thanatos” sau pulsiunea morţii. considerată baza înclinaţiei noastre agresive. Această lume exterioară este pentru om o realitate socială. îşi va stabili sediul şi va trona în viitorul adult cu toată omniscienţa. o a doua natură din noi. vecinătăţile. în special a părintelui de acelaşi sex. Socializarea primară este urmată de socializarea secundară realizată de instituţii. Freud creează o „nouă rană narcisică” orgoliului fiinţei conştiente. este utilă prezentarea succintă a premiselor teoriei. Vom examina în cele ce urmează câteva dintre cele mai importante teorii ale socializării. de structuri inconştiente şi conştiente.

ci este rezultatul unei metamorfoze complexe şi îndelungate. Moise şi monoteismul. fiind creat ceva nou pentru grup sau în folosul lui. Freud. reziduurile unei faze de dezvoltare în care ele erau singurele tipuri de procese psihice”. După această experienţă dezamăgitoare un nou principiu de funcţionare psihică va câştiga supremaţia. sexualitatea propriu-zisă nu mai apare. la vârsta pubertăţii. Dinamica personalităţii apare astfel ca rezultanta interacţiunii celor trei instanţe psihice. Dacă puseul libidinal suportă interdicţii. adică a suferinţei morale.Eul este zona tampon între pulsiunile instinctuale ale sinelui şi exigenţele morale ale supraeului. vol. Ştiinţifică. în Opere. prin mecanismul de refulare.Funcţional. Ed. cu funcţia de reprimare. ex-nihilo. caracterizate prin procese şi principii psihice diferite: inconştientul. la fel de inconştient ca şi acesta. 11 libido. primare. idem. p. Când societatea şi supraeul iau locul părinţilor. ceea ce numeşte copilul “bun” sau “rău” este unul şi acelaşi lucru cu “renunţarea la satisfacerea instinctelor. proces prin care se obţine o satisfacţie substitutivă prin eliminarea tensiunii acumulate. I.Supraeul va acţiona ca instanţă de interdicţie pentru pulsiunile sinelui. p. „o dorinţă imperioasă care a intrat într-o acută opoziţie cu alte aspiraţii ale individului şi care este incompatibilă cu exigenţele etice şi estetice ale persoanei”. principiul plăcerii intră în conflict cu mediul natural şi uman. Copilăria nu mai este vârsta inocenţei. care determină renunţări la satisfacţia imediată. pentru psihanalist. p. compensând prin sublimare sau angoasă acele interdicţii ale căror reprezentări sunt reprimate.satisfacerea vieţii instinctuale”9. el devine astfel un mijlocitor între natură şi cultură în fiinţa noastră. 270. Dacă sublimările sunt ineficiente apar nevrozele. până 9 Sigmund Freud. reprezentarea lui este interzisă. Refularea este „o reprezentare ireconciliabilă cu eul”. Copilul aduce pe lume germenii vieţii sexuale care vor străbate succesiv mai multe stadii. 1991. efemeră. nesigură şi distructivă în favoarea plăcerii amânate. dar încărcătură afectivă care îl susţine rămâne şi este deviată prin sublimare. amânare sau deviere a impulsurilor incompatibile cu exigenţele supraeului. rădăcina naturală a pulsiunilor instinctuale. termen latinesc ce desemnează etimologic dorinţă. fiind victima refulării.280. 12 S. Bucureşti. Pentru a nu da naştere unui simptom nevrotic. 10 . ansamblul tendinţelor spre plăcere în miezul cărora se află instinctul sexual. terapeutica simptomului nevrotic şi-a îndeplinit sarcina când transferă inconştientul patogenic în conştient. a purităţii desăvârşite. guvernat de principiul plăcerii care include “procese mai vechi. vizând aspectul social al fenomenului. procesul refulat trebuie să ajungă la conştiinţă.Fundamentul energiilor pulsionale ale sinelui este libido-ul11. Aceste procese nu caută altceva decât să obţină plăcerea şi să evite neplăcerea. în timp ce nevroza izolează. 273. sublimarea uneşte. străină de orice coloratură sexuală. în conformitate cu zona erogenă caracteristică etapei de vârstă. individul fiinţează simultan în două dimensiuni diferite. Individul ajunge treptat să înţeleagă faptul traumatic că satisfacerea deplină şi fără durere a nevoilor sale este imposibilă. Fondată în libido. iar diferenţa dintre acestea şi angoasă este doar de valoare practică. Un simptom se constituie ca un substitut a ceva ce n-a reuşit să se manifeste în chip conştient. Moise şi monoteismul. Toate fenomenele care ţin de formarea simptomelor pot fi descrise ca “reîntoarcere a elementelor refulate”12. nestăpânit. Sublimările sunt mecanisme de apărare împotriva angoasei. Tot ceea ce realizează fiecare dintre noi se datorează libidoului sublimat. principiul realităţii. datorită presiunii autorităţii care îl înlocuieşte şi îl continuă pe tată”10.

Cele inhibate ”nu şi-au abandonat scopurile direct sexuale. cu perioade de latenţă (6-13 ani)14 în care energia este. Psihanaliza şi copilul. regresând spre obiectele parentale. îşi alege ca obiect. prin diversele baraje sexuale (dezgustul. cu maximă înflorire la vârsta de 17-18 ani. este preponderent un erotism oral care vizează ca obiect privilegiat sânul mamei. 1991. prietenia sunt pentru Freud conexate cu sexualitate nefiind altceva decât deviaţii infantile. toate fiinţele umane. Iubirea şi relaţiile durabile şi responsabile pe care ea le cere este fondată pe o unire a sexualităţii cu afectivitatea ca urmare a unui lung proces de domesticire culturală a sexualităţii. în Opere. din moment ce dezvoltarea pretimpurie a sexualităţii se încheie în jurul vârstei de 5 ani . Ed. Bucureşti. trad. pudoarea. Măiastra. Impulsurile sexuale pot fi deviate în raport cu scopul sau sublimate. La capătul acestei evoluţii. începerea de două ori consecutiv a vieţii sexuale ar avea de-a face cu procesul de transformare a animalului în om. sau pe Dumnezeu.Sexualitatea infantilă parcurge. I. în cursul căreia copilul cunoaşte constrângerile impuse de curăţenie. Conţinutul primar al sexualităţii îl reprezintă “funcţia de obţinere a plăcerii din diferite zone ale corpului”. numind acest stadiu narcisism. p. pentru a obţine o anumită independenţă în raport cu obiectul iubirii.la maturizarea deplină a organismului. 1991. Bucureşti. cea genitală. aspiraţiile morale şi estetice). Humanitas. în care tendinţele sexuale care erau independente una de cealaltă se reunesc într-una singură şi sunt dirijate spre propriul eu. Freud lansează ipoteza că.16 Relaţiile interpersonale de durată de care depinde societatea presupun ca instinctul sexual să fie inhibat în raport cu scopul. 15 Vezi S. el este la început fără obiect. autoerotic. omul ar putea deriva dintr-o specie de animal care era matur din punct de vedere sexual la vârsta de 5 ani. în Trei eseuri privind sexualitatea. Sexualitatea infantilă. între autoerotism şi alegerea obiectului exterior Freud intercalează o etapă intermediară. În primul stadiu. instinctul sexual nu cunoaşte limite. dar sunt oprite de rezistenţe interne pentru a le atinge. Ed. revine la un stadiu anterior. de toaleta anală şi stăpânire de sine. Iniţial.În tipul primei copilări instinctul sexual nu este încă centrat. tandreţea. cel pregenital. şi face posibilă apariţia de noi obiecte în care libidoul se va investi.15 Ulterior. Simpatia. printro deplasare de valoare. Freud. Întrucât niciodată nu suntem atât de lipsiţi de protecţie împotriva suferinţei. Vezi în acest sens lucrarea unei fidele psihanalistei franceze Francoise Dolto. ele rămân mulţumite cu anumite aproximări de satisfacere” aşa cum este cazul “instinctelor sociale” menţionând aici “relaţiile afective dintre părinţi şi copii. prin intermediul sublimării. pentru ca în a treia fază. natura lui fiind “polimorf perversă”. transformând instinctele sexuale într-un impuls cu scop inhibat. 1993 14 În Moise şi monoteismul. p. Cristina şi Costin Popescu. în al doilea este un autoerotismul zonei anale. vol. Totem şi tabu. în mare parte deturnată spre alte scopuri decât cele sexuale contribuind. Ed. aşadar. 96 . Cel atins de o nevroză. regresive ale acesteia. Bucureşti. înainte de a se ajunge la stadiul genital propriu-zis.urmată de latenţă până la pubertate. Cultura 13 Fenomenele reprezentate de complexul lui Oedip sunt considerate de către psihanaliză ca fiind cruciale în istoria dezvoltării individuale şi în etiologia simptomelor fizice funcţionale şi a tulburărilor de comportament. Organizarea narcisiacă nu va dispărea niciodată complet. Freud. în viaţă sexuală să devină predominantă zona genitală propriu-zisă în care copilul trăieşte conflictul alegerilor sexuale (complexul lui Oedip13) şi realizează identitatea în diferenţierea sexelor. la formarea sentimentelor sociale. întrucât tiparele “iubirii contra firii” sunt croite încă din copilărie. copilul desexualizează raporturile cu părinţii săi. o mică minoritate. ca atunci când iubim. drumul de la autoerotism la alegerea obiectului exterior.41 16 S.233. Din această perspectivă sunt atenuate deosebirile radicale dintre “iubirea firească” şi cea “nefirească”. Ştiinţifică. sentimentele de prietenie şi legăturile emoţionale în căsătorie ce aveau originea în atracţia sexuală”. p.

din afirmarea politică. respectiv compulsiunea de repetiţie irepresibilă. prin care fiii îşi urau tatăl care stătea în calea nevoilor lor de putere şi a pretenţiilor sexuale. a început dezvoltarea a ceea ce poate fi descrisă ca o lentă 17 18 Freud nu foloseşte termenul Thanatos. teoria psihanalitică se centrează pe antagonismul dintre instinctele sexuale. operând cu acelaşi demers de tip “anamnezic”. .19Probabil că în situaţia aceasta a luat naştere matriarhatul. a matriarhatului. O astfel de analiză este anunţată încă din 1913. Procrearea spirituală este la fel de mult munca erosului ca şi cea corporală. moralei. dar. spre populaţiile primitive. p. Ambivalenţa afectivă în raport cu tatăl. Dificultăţile cu care se confruntă teoria sa în tratamentul bolilor mentale legate de război. în stadiul final ea se centrează pe conflictul dintre instinctul vieţii. îl admirau şi îl iubeau.29. p. O entropie secretă roade subteran existenţa noastră. omorul şi incestul. exogamiei şi totemismului. adică la scopul principal pentru care îşi uciseră tatăl. Aceste nevoi euristice îl determină pe Freud să introducă un instinct al morţii. dar au devenit rivali de îndată ce şi-au omorât tatăl şi s-au aflat înaintea femeilor. Eros şi instinctul morţii. se află la rădăcina structurilor socio-culturale. Thanatos17. Fraţii erau uniţi împotriva duşmanului comun. obţinând satisfacţii substitutive. ceea ce tatăl le interzicea odinioară. Această ambivalenţa a complexului patern. spre procese secundare. instinctele fiind o manifestare a tendinţei de reproducere a ceea ce a fost. Principiul plăcerii care guvernează logica inconştientă apare ca fiind insuficient pentru a explica repetarea obsesivă a scenelor care au provocat tulburările traumatizaţilor de război. care concordă cu cele două dorinţe reprimate ale complexului lui Oedip. în domenii care nu mai corespund principiului plăcerii. Prin actul consumării corpului tatălui.Fiinţa vie aspiră inconştient să regăsească starea originară lipsită de tensiune. Totem şi tabu. întorcându-se spre copilăria umanităţii. adică acel amestec de iubire şi ură. Tendinţa instinctuală spre regres. Prin “aplicarea metodei psihanalitice la faptele oferite de psihologia popoarelor”18. spre restabilirea stadiilor anterioare. “După instituirea clanului fratern. Noua deschiderea filosofică îi permite să facă trecerea de la o psihanaliză a individului la o psihanaliză a societăţii. generează conştiinţa vinovăţiei. Această conştiinţă a culpabilităţii fiului ar fi generat două tabu-uri fundamentale ale totemismului. libidoul este canalizat în alte direcţii. fraţii paricizi realizau o identificare cu puterea tatălui. (libidinale) şi cele de conservare (ale eului). În loc de a-şi cheltui energia în modul care-i este propriu. act aflat la începutul organizării sociale. din creaţia artistică. societăţii şi artei. a îngrădirilor morale şi a religiei. Freud regăseşte în complexul Oedip începuturile simultane ale religiei. al deplasării acestuia spre cele mai elevate valori. în acelaşi timp. 19 ibidem. Singura cale pentru a nu ruina noua organizare a fost instituirea interdicţiei incestului prin care renunţau la posesiunea femeilor râvnite. Prin deplasarea libidoului se obţine o cantitate de plăcere suficient de mare din munca intelectuală. Freud. Este ceea ce se numeşte “supunere retrospectivă”. fiii îşi refuză acum.întreagă este privită ca rezultat al sublimării instinctului sexual. În consecinţă. în studiile reunite sub titlul “Totem şi tabu”. Dacă în stadiul iniţial al dezvoltării sale. şi în ultimă instanţă a stării anorganice este condensată în formula „ţinta vieţii este moartea”. S. ca şi nevoia euristică de a găsi o explicaţie atitudinilor agresive prezente la copii şi a manifestărilor sado-masochiste. ci principiului realităţii. impun o reanaliză a fundamentelor explicative. instincte fundamentale desprinse din trunchiul comun al vieţii instinctuale.149.

nu s-a stins nici la oamenii de astăzi.22 Această formă a conştiinţei vinovate. o fiinţă care include în datele sale instinctuale o puternică înclinaţie spre agresiune. Totem şi tabu. Freud nu are iluzii de tip socialist.” Omul nu este făptura blajină. în al doilea rând. 284. ci şi în religia lui Mitra şi în creştinism. dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi. nici femeia să nu fie privată de acea parte provenită din ea însăşi. morala pe necesităţile acestei societăţi. p. Freud îl citează pe H. p. păcatul originar este rezultatul unei ofense aduse Tatălui-Dumnezeu. puterea dragostei. devenind el însuşi divinitate alături de tată. 323 24 ibidem. De aici acea mobilizare de metode care îi incită pe oameni la identificări şi la relaţii de iubire inhibate în ceea ce priveşte scopul. religia pe conştiinţa vinovăţiei şi pe căinţa subsecventă. suprimând celula germinativă a civilizaţiei. cum vom vedea la freudo-marxişti: dacă am desfiinţa proprietatea individuală asupra bunurilor ar rămâne privilegiul sexual de unde emană obligatoriu cea mai violentă gelozie şi ostilitatea cea mai vie. În „Totem şi tabu” nu putea încă explica satisfăcător această ambivalenţă afectivă a atitudinii faţă de tată. sub forma împărtăşaniei. Religia tatălui este substituită de religia fiului.Eros şi Ananke sunt părinţii civilizaţiei umane: “viaţa în comun a oamenilor avea ca fundament mai întâi constrângerea la muncă. iar pentru izbăvire este necesară sacrificarea unuia dintre fii. p. ci mai curând homini lupus. Angoasă în civilizaţie. Totem şi tabu.161.333.153. Freud. pe de o parte. care era copilul. În mitul creştin. Dacă am desfiinţa şi acest din urmă privilegiu. şi pe trebuinţa de ispăşire generată de conştiinţa vinovăţiei. de aici restricţii ale vieţii sexuale şi idealul iubirii aproapelui. p. Prin aceasta fiul îşi realizează şi aspiraţia sa împotriva tatălui.24 Ca urmare a ostilităţii primare. Societatea se bazează acum pe complicitatea la o crimă săvârşită în comun. Moise şi monoteismul. spre a se sacrifica şi identifica cu el. 22 S. în Opere. p. pe de altă parte. 23 S. 25 S. p.21 Această schemă este regăsită nu doar în religiile totemice. Speranţa bolşevicilor de a face să dispară agresivitatea prin garantarea trebuinţelor materiale şi egalitatea membrilor comunităţii îi apare ca fiind iluzorie25. vol IV. Hoarda paternă a fost înlocuită cu clanul fratern. Heine: “desigur că trebuie să le iertăm duşmanilor noştri. O va face abia în Dincolo de principiul plăcerii prin introducerea instinctului morţii şi o va dezvolta într-o sinteză de psihanaliză socială în eseul Angoasă în civilizaţie. aceasta din urmă cerând ca nici bărbatul să nu fie privat de femeie. crede Freud.reîntoarcere a elementelor refulate”20. în marginea căruia ne situăm observaţiile ce vor urma. Freud. acordând vieţii sexuale absoluta libertate este de presupus că agresivitatea ar urma pretutindeni natura umană. Această agresivitate nu este fructul proprietăţii private. familia. el este tentat să-şi satisfacă trebuinţa de agresiune pe seama aproapelui. ci este consubstanţială omului. 216 . constituie sedimentul care se depune în toate sentimentele de afecţiune sau de iubire care îi unesc pe oameni. De ce război ?. S. Freud. Freud. creată de necesitatea exterioară şi. obiectul său sexual. întemeiat pe legăturile de sânge. prin care fraţii reuniţi gustă din carnea şi sângele fiului. poate cu excepţia unui singur sentiment: acela al mamei pentru copilul ei de parte bărbătească.”23În ceea ce priveşte iubirea aproapelui sau duşmanului. iar pentru a marca această substituire este reînviat vechiul prânz totemic. societatea – mereu ameninţată cu ruina – limitează agresivitatea cu ajutorul reacţiilor psihice de ordin cultural. Ceea ce se poate spera este doar devierea instinctelor agresive pentru a nu-şi găsi 20 21 S. Freud.

naţiuni. cu demnitate. Avantajele muncii în comun. Numai teama de a fi descoperiţi determină angoasa lor.336. doar “ghicit în spatele manifestărilor erotice”. interiorizată. La copil nu poate fi altceva. nici nu mai e nevoie ca răul să fie comis. p. ne supunem din nou părinţilor reprezentaţi de supraeu. trebuie să existe un altul opus. este suficientă ispita. “asemeni unei garnizoane instalate într-un oraş cucerit”.” Civilizaţia domină agresivitatea individului punându-l sub supraveghere prin intermediul unei instanţe din el însuşi. dar nici la adult. există un instinct al morţii. p. Thanatos şi civilizaţie. agresivitatea este un dat. triburi. dirijat spre exterior sau interior. .”27 În timp ce Erosul este zgomotos.344. Thanatos lucrează pe tăcute. la disoluţia acesteia. Agresivitatea este introiectată. O dată cu interiorizarea autorităţii prin instaurarea supraeului. tinzând să desfacă aceste unităţi şi să le readucă la starea lor cu totul primitivă. 342. popoare. “Alături de instinctul care tinde să conserve substanţa vie şi să o reunească în unităţi mereu mai mari. “Tensiunea care ia naştere între supraeul sever şi eul pe care l-a supus o numim sentiment de culpabilitate şi se manifestă sub forma nevoii de a fi pedepsit.”28 Civilizaţia este opera Erosului care tinde să unească indivizii izolaţi în familii. 28 ibidem. între instinctul vieţii şi instinctul distrugerii. Ameninţaţi cu retragerea iubirii. unde locul părinţilor este luat de către societate în întregul ei. a slujit. comunităţi vecine şi chiar înrudite se ridiculizează reciproc ca urmare a acestui “narcisismul al micilor deosebiri”26 Este o modalitate comodă şi relativ inofensivă de satisfacere a înclinaţiei spre agresiune.p. germanii de Nord şi de Sud. civilizaţia popoarelor care l-au găzduit. umanitate. La ce mijloace recurge civilizaţia pentru a inhiba agresiunea? Istoria individului ne poate ajuta. Pulsiunea agresivă se opune însă acestui program al civilizaţiei. Evoluţia civilizaţiei se explică prin această luptă între Eros şi Thanatos. consecinţa a fost intoleranţa faţă de neconvertiţi. În consecinţă. Sadismul şi masochismul sunt manifestări puternic colorate erotic ale instinctului de distrugere. iar acţiunea lor conjugată sau antagonică permite explicarea fenomenelor vieţii.exprimarea în război. din acest punct de vedere. Cele două specii de instincte formează împreună diverse aliaje. instinctul morţii este un reziduu. ibidem. Ei nu-şi pot permite să satisfacă răul susceptibil de a le procura plăcere decât dacă sunt siguri că autoritatea nu va afla nimic despre aceasta. fără uniunea libidinală nu ar da coeziunea dorită. va manifesta la adresa eu-lui aceeaşi agresivitate severă pe care eu-lui i-ar fi plăcut să o vadă satisfăcută împotriva unor indivizi străini. Conştiinţa morală. care acţionează la fel de tenace. singura condiţie fiind ca alţii să rămână în afară spre a primi lovituri: spaniolii şi portughezii. Nefiinţă. …Independent de instinctul erotic. Deseori. Freud îi opune Eros. a făcut din iubirea universală de oameni substanţa creştinismului. Triadei hegeliene Fiinţă. returnată împotriva propriului eu o dată cu supraeul. englezii şi scoţienii. în intimitatea fiinţei vii. 339. p. Când apostolul Pavel. Freud va conchide: “Agresivitatea constituie o dispoziţie instinctivă primitivă şi autonomă a fiinţei umane …pentru civilizaţie ea constituie obstacolul cel mai redutabil. 29 ibidem.Două sunt sursele sentimentului de culpabilitate: angoasa în faţa autorităţii şi angoasa în faţa supraeului. 26 27 ibidem. Devenire. adică la starea organică.29 Sentimentul de culpabilitate nu este decât angoasă determinată de pierderea iubirii. Ea este descendenta şi reprezentanta principală a instinctului morţii cu care Erosul îşi împarte dominaţia lumii. dată fiind diseminarea sa peste tot.Este posibil să uneşti o masă de oameni prin legăturile iubirii. Poporul evreu.

Sentimentului de culpabilitate este provenit din complexul lui Oedip şi dobândit cu prilejul uciderii tatălui de către fraţii coalizaţi împotriva lui. Această schemă interpretativă este valabilă şi la nivel de individ. conflict izbucnit când oamenilor li s-a impus sarcina de a trăi în comun. Cum procesul de civilizaţie este o abstracţie de ordin superior faţă de dezvoltarea individului. Chestiunea îi pare lui Freud de o claritate perfectă: participarea iubirii la naşterea conştiinţei morale şi inevitabilitatea sentimentului de culpabilitate. şi la nivel de civilizaţie. în consecinţă. agresivitatea se transformă ea însăşi în sentiment de culpabilitate. starea de tensiune proprie sentimentului de culpabilitate. De acum. O dată reprimată şi transferată asupra supraeului. fiind expresia conflictului de ambivalenţă. crede Freud este inaplicabil. copilul îşi formează un supraeu foarte sever.Împiedecarea satisfacţiei erotice antrenează o anumită agresivitate împotriva persoanei care împiedică această satisfacere şi trebuie ca. în ambele cazuri sentimentul de vinovăţie este necesar. agresivitatea se va returna spre interior.347. . această agresivitate să fie reprimată. p. ea nu poate ajunge aici decât printr-un singur mijloc.”Civilizaţia este calea indispensabilă de evoluţie de la familie la umanitate. O dată potolită ura prin agresiune. căci o 30 31 ibidem. În cazul unui tată slab şi indulgent. Acest comandament. Conştiinţa îşi are originea în reprimarea unei agresiuni şi este întărită ulterior prin noi reprimări similare. care vizează să-i unească pe oameni într-o masă menţinută ca atare prin legături strânse. Ea urmăreşte să înlăture obstacolul în faţa civilizaţiei reprezentat de înclinaţia constitutivă spre agresiune a fiinţei umane faţă de semenul ei. şi comunitatea dezvoltă un supraeu rezumat în termenul de etică. În pofida renunţării. ca o consecinţă a conflictului ambivalent cu care ne naştem şi a eternei gâlcevi între iubire şi dorinţa de moarte”31 Progresul civilizaţiei trebuie plătit printr-o pierdere a fericirii. de aici şi comandamentul supraeului comunităţii civilizate: iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Educaţia păcătuieşte prin ignorarea agresivităţii la care copiii sunt destinaţi să-i facă faţă. orice funcţie a agresivităţii pe care noi ne abţinem să o satisfacem este reluată de supraeu care accentuează propria sa agresivitate contra eu-lui. Experienţa iubirii face ca agresiunea să fie returnată spre interior. la rândul ei. Renunţarea nu mai e recompensată prin asigurarea păstrării iubirii. Faptul de a ucide tatăl sau de a se abţine nu este decisiv. fiind transferată asupra eului. a reapărut remuşcarea legată de crimă. va lua naştere. deoarece dorinţa persistă şi nu poate fi disimulată faţă de supraeu. întărind tot mai mult sentimentul de culpabilitate…. În cazul angoasei în faţa supraeului renunţarea nu este de mare folos. această întărire fiind în cazul acesta indisolubil legată de cursul ei. un sentiment de vinovăţie. schimbându-se doar o “calamitatea exterioară ameninţătoare – pierderea iubirii din partea autorităţii exterioare şi pedeapsa primită de la aceasta – pe o calamitatea interioară continuă” 30. a luptei veşnice dintre Eros şi Thanatos. La copilul abandonat. Remuşcarea este consecinţa ambivalenţei absolut primordiale a sentimentelor faţă de tată: fiii îl urau dar îl şi iubeau.Conştiinţa morală prelungeşte autoritatea exterioară. a generat supraeul prin identificare cu tatăl. Civilizaţia ascultă de un puseu erotic intern. agresiunea se va îndrepta către exterior. căreia i-a preluat funcţiile şi în parte a înlocuit-o. i-a delegat dreptul şi puterea pe care le deţinea acesta de a pedepsi într-un fel actul de agresiune săvârşit. renunţarea nu este decât consecinţa angoasei inspirate de autoritatea exterioară: renunţăm pentru a nu pierde iubirea din partea ei. La origine.

Termenul care mediază între constrângerea exterioară şi cea interioară. un dat. “avem motive să aşteptăm ca una dintre cele două <<puteri cosmice>>. Institutul European. 36 Funcţionalismul pleacă de la premisa că societatea reprezintă un ansamblu de elemente solidare ale căror funcţii sunt dependente de nevoile întregului.Evolu\ia pedagogiei în Franţa. P. trad. să bea.36 termenul de socializare desemna totalitatea influenţelor pe care societatea le exercită asupra individului pentru a-l integra funcţional în substanţa sa. În consecinţă. educaţia familială era suficientă. Despre sinucidere. în fine. Didactică şi Pedagogică. obedienţă.” Raportul socializare-educaţie la E. trad. Polirom. Formele elementare ale vieţii religioase (1912). considera sociologul. 1995 . Încă din primele zile de viaţă. convenienţele. în 32 33 ibidem. sau nou-venit. Dacă în societăţile anterioare. 37 Societăţile primitive se caracterizau prin omogenitate şi solidaritate mecanică fiind atât de puternic integrate încât subordonau total individul. Efortul educativ este orientat către a impune individului moduri de a vedea.”34 Şi aceasta întrucât „ne putem aştepta ca într-o zi cineva să cuteze să întreprindă în acest sens patologia comunităţii civilizate. Regulile metodei sociologice. umanitatea în întregul ei a devenit nevrotică sub influenţa civilizaţiei însăşi. 34 Ibidem. în aceste societăţi educaţia în familie era suficientă fiindcă societatea însăşi era o mare familie. Ştiinţifică. Iaşi. Bucureşti. Personalitatea umana se dezvoltă în continuarea unor premise ereditare pe care natura le fixează în codul genetic al individului. prin interiorizarea constrângerilor exterioare. (1895). Educaţia şcolară este astăzi mult mai importantă decât în timpurile de altă dată. 362. conchide Freud. permiţând individului o mare libertate de mişcare. rom. Ibidem. Ed. rom. rom.inflaţie atât de uriaşă de iubire nu ar putea decât să-i scadă valoarea nu să îndepărteze nevoia. la curăţenie. prin care se creează un om nou. 1974. exterioară. sunt convins că etica va predica în deşert. omul social. permiţând realizarea naturii umane. simţi şi acţiona la care individul n-ar fi putut ajunge spontan. calm.”32 Ca urmare. 1993. Dacă în timp constrângerea se relaxează sau chiar încetează. este educaţia. fondator al sociologiei franceze. să muncească. analiza privilegind acest aspect funcţional. (1897). “Cât timp virtutea nu va fi recompensată aici pe pământ. nu numai oamenii. 1972. ci şi conceptele nu pot fi smulse fără pericol din sfera în care au luat naştere şi sau dezvoltat. 363. să respecte uzanţele. să doarmă la ore regulate. În acest context se impune educaţia şcolară cu menirea de a impune ataşamentul faţă de . 35 Emile Durkheim (1858-1917). lumea modernă se caracterizează prin eterogenitate şi solidaritate organică şi realizează un grad de integrare mult mai redus. ce se impune constrângător oricărui nou-născut. o realitate constituită. este un fapt social. Socializarea este o experienţă în cursul căreia are loc un proces de interiorizare (încorporare) a conştiinţei colective în conştiinţa individuală. Bucureşti. mai târziu îl constrâng să ţină cont de celălalt. trad. (1938). aceasta se întâmplă pentru că ea dă naştere treptat unor obişnuinţe şi trebuinţe interioare. va conchide sociologul francez. rom. fondate pe solidaritate mecanică37. educaţia este echivalentă cu o a doua naştere. p. Crearea fiinţei sociale este rezultatul acţiunii educative exercitate de generaţia adultă asupra generaţiei tinere. ci numai prin constrângeri. *Anticipând evoluţiile ulterioare Freud avertizează asupra faptului că în aplicarea psihanalizei la comunitatea civilizată ar trebui să se procedeze cu multă prudenţă şi “să nu se uite că este vorba doar de analogii şi că. p. Educaţia are rolul de a orienta şi stimula potenţialul genetic. Totuşi. Iaşi. Erosul etern să facă un efort spre a se afirma în lupta pe care o duce împotriva adversarului să nu mai puţin etern”33. Durkheim Pentru Emile Durkheim35. între societate şi individ.. 364. Ed. reprezentant al funcţionalismului sociologic. trad. Colectivitatea. părinţii îl constrâng pe copil să mănânce.

impersonal şi neutru. Şcoala educă spiritul de disciplină. incapabil fiind de a rămâne inert în faţa eşecurilor de comunicare. să ceară permisiunea etc. Atunci când situaţia acţională îşi pierde sensul obişnuit. vorbesc despre modalitţile în valorile colective. probabilitate (şansa de a se produce). idei ce exprimă grupul din care facem parte. nu mai este suficientă. Conţinutul central este cel moral.societatea actuală. Sunt eludate aspectele active. încărcată de afectivitate şi particularism. invitaţii de a pune capăt jocului. Corecţiile necesare vor fi aduse de către reprezentanţii interacţionismului. stupoare. Iaşi. . (Vezi E. caracterizată prin solidaritate organică. 1996. de individualizare şi diferenţiere. Eterogenitatea societăţii actuale impune educaţia de tip şcolar. va reuşi să reducă dezacordul logic inventând justificări raţionale ca suplimente de semnificaţie.1917) este deschizător de drumuri al unui nou curent al sociologiei americane. doar în baza „practicilor de simţ comun”. să li se adreseze cu dumneavoastră.138 şi urm. Dacă familia face din copil un bun personal. Naşterea noii socioogii îşi are originea în analiza modului în care juraţii americani. Teorii sociologice ale educaţiei. enervare. ci ca resurse pentru acţiune. 38 Harold Garfinkel (n. este de a crea în noi un sistem de obişnuinţe. care are ca premisă cunoaşterea “de simţ comun” pe baza căreia membri unei colectivităţi găsesc metode adecvate pentru a produce şi recunoaşte lumea lor socială ca lume familiară şi ordonată. al normelor şi datoriei. prin aceasta individul se înscrie în limitele tipului mediu. educaţia familială. pp. indivizii aflaţi în interacţiune vor reconstrui sensul activităţii. al educaţiei şcolare în dinamica unei societăţi. Perspectiva etnometodologică Elev al lui Parsons. HAROLD GARFINKEL38 dintr-o perspectivă etnometodologică va aborda interpretarea ca activitate publică ce se elaborează prin anumite criterii de normalitate: tipicalitate (ordonarea elementelor în clase). eficacitatea instrumentală (mijloace şi scopuri) şi necesitatea morală (normele). cu caracteristicile cele mai frecvente.). educaţia este liantul între societate şi individ. Reacţiile celor ale căror aşteptări sunt înşelate: umor. ataşamentul faţă de valorile colective şi autonomia voinţei ca substrat al moralei societăţii moderne. fără nici o pregătire juridică. un lucru ce se impune exterior şi constrângător individului. Aspectul particular al educaţiei într-o anume societate este un fapt social. în principal. prin şcoală copilul devine un bun naţional. Pentru Durkheim. neîncredere. sau să se comporte cu părinţii ca şi cum ar fi chiriaşi. care este tratat ca un simplu receptacol pasiv. ajung să decidă vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. cu mulţumiri. etnometodologia.Scopul educaţiei. el reproducând toate particularităţile ei. Polirom. textura cauzală (raţiunile explicative). Limita sistemului său. Educatorul este redus la condiţia factorului poştal care transmite algoritmul social individului. să intre într-un magazin şi să informeze clienţii ca şi cum ar fi vânzător. Experimentele organizate în mediul studenţesc sunt relevante în acest sens: cere studenţilor să joace un joc şi să încalce regulile. până şi ticurile fizionomice. de personalizare a individului. Normele nu apar ca prescripţii. Educaţia socializează. este analiza exclusivă a factorului de presiune dinspre societate spre individ. comparabilitatea (relaţia cu alte evenimente). asigurând interiorizarea comportamentelor fixate ca normale pentru colectivitatea respectivă. Este meritul sociologului francez de a fi subliniat rolul deosebit de important al educaţiei şi. ameninţări la adresa deviantului etc. considera Durkheim. sentimente. explicabilă istoric. Stănciulescu. creative. În momentul în care individul este în contradicţie cu sine. incapabil de discernământ şi decizie.

În timpul audierii studentul este invitat să comenteze interviul. Experimentatorul citeşte procesul verbal elogios al juriului. dacă studentul semnalează prostia candidatului. numai trei au remarcat falsitatea interviului. iar „obiectivitatea” lor este o problemă practică ce se rezolvă în interacţiune. într-un fel de sociologie a circumstanţelor. normale. dezorientat întreabă cum l-au judecat alţii pe candidat. reducând confuzia creată. p. e adevărat. Erving Goffman (19221982). şi sociologia care a început să se abată de la regula durkheimiană a studierii comportamentelor generale. Premisa de la care pleacă Goffman este aceea că valorile şi normele prind viaţă numai în experienţa zilnică.care individul aflat în situaţia de confuzie pun în practică proceduri de normalizare. experimentatorul prezintă dosarul şcolar excepţional al tânărului). lipsă de respect şi dezinteres). Lahire. el valorifică o scenă pentru a convinge publicul de veridicitatea definiţiei situaţiei pe care jocul său o propune. Omul plural.13.lumea ca teatru. Iaşi. Indivizii le respectă sau le încalcă în funcţie de modul în care definesc contextul interacţional în care se desfăşoară interacţiunea lor. la petreceri. În a treia oră se propune reascultarea interviului mai cu atenţie şi recomentarea lui. ci reprezentările individuale şi ordinea interacţională a vieţii cotidiene. Garfinkel notează că noile comentarii corectează primele aprecieri şi explică motivele pentru care au fost duşi în eroare.Aceste experimente reliefează modalităţile prin care se construieşte percepţia noastră asupra lumii şi. . propune o nouă paradigmă de abordare a fenomenelor sociale valorificând virtuţile comprehensive ale unei simple analogii . Raporturile individului cu lumea şi cu semenii sunt ordonate necesităţilor practice de comunicare şi interacţiune. „faptele sociale” sunt „realizări practice”. în realitate totul fiind 39 B. contravenţiile scuzabile sau infracţiunile şi violările flagrante. de cazuri sau indivizi. El se află într-o situaţie similară actorului care interpretează o partitură străduindu-se să de-a expresie unui personaj. ci şi eschiva. cotidiană. dovedind ignoranţă. În acest scop. Ceilalţi au reuşit să „normalizeze” situaţiile penibile cu care erau confruntaţi. interesându-se tot mai ades de “minorităţi”. la adunări. Dintre cei 28 de studenţi. Modelele de adaptare la reguli includ nu doar conformarea. la cozi.Într-un alt experiment ce vizează procesul ”normalizării” morale. în a doua ascultă un interviu (fals) realizat cu un candidat (care răspunde deplasat. medii. studentul destabilizat. implicit ideea de „normalitate”. Socializare în modelul dramaturgic În cadrul pluralismului teoretic contemporan. prostie. mai târziu. cum ar fi interacţiunile faţă în faţă în întâlnirile întâmplătoare. Garfinkel propune unui număr de 28 studenţi candidaţi în medicină să participe la un studiu cu tema: de ce interviurile la admitere sunt stresante? Experienţa durează trei ore. Deconstrucţia postmodernă a atins. La sfârşit. dar experimentatorul dezminte sistematic orice comentariu (de exemplu. vulgaritate. Către o sociologie psihologică. sau “socialul în forma lui şifonată”39 în “pliurile” căruia se găseşte concentratul social din individ. Individul este de fiecare dată constrâns să formuleze o definiţie a situaţiei şi a sinelui în conformitate cu acea situaţie şi să propună o partitură partenerilor săi într-o manieră suficient de convingătoare pentru a face acea definiţie acceptată. refuzând continuarea experimentului. 2000. Obiectul predilect al analizei nu-l mai constituie de această dată formele instituţionale organizate şi ordinea normativă. Polirom. adică de socialul individualizat. în prima răspund la un chestionar privind competenţele cerute medicului.

netedă. are mai multe componente. Ordinea socială este una negociată. prin reinterpretare şi remodelare. Omul obişnuit mânuieşte spontan arta camuflării.Actorul va căuta să se exprime astfel încât să lase celorlalţi acel tip de impresie capabilă să provoace în ei răspunsul pe care el doreşte să-l obţină. mobilier. Scena se compune din faţadă şi culise. spectacol şi gestiune de impresii. cel al omului inocent. cinicul. Masca sau faţa este sinele pe care l-am vrea pentru noi. De aceea adulţii sociali intră prin faţă. o manipulează în interes personal. masca devine o a doua natură. Faţada este întotdeauna bine decorată. concepţia pe care o avem despre rolul nostru . între mascaradă şi banală iluzie. cei social neîmpliniţi. Culisele ascund elemente intime în neorânduială. al conspiratorului intenţionat care conspiră cu toată arta: consensul de faţadă şi asasinatul de culise. De îndată ce se schimbă scena. Eu. În cele din urmă. vreau-nu-vreau.Atributele pe care se presupune că le are un individ îi definesc identitatea virtuală. Faţada. El nu vrea să semene cu cineva anume. ci cu categoria generică a actelor sale. sunt profesorul. statura. (Pentru a deveni adulţi sociali. Pentru a-şi păstra faţa. este un “hombre secreto” care-şi reglează conduita îmbinând şiretenia cu prefăcătoria admisă tacit de toţi. copii intră prin spate). dumneavoastră. prin compunerea unei măşti. vârsta. transmiţând celorlalţi numai ceea ce aceştia pot accepta. Prin reprezentaţie se înţelege totalitatea activităţilor unei persoane într-o împrejurarea dată. identitatea reală. parte integrantă a personalităţii. Poate face acest lucru prezentându-se în conformitate cu trăsăturile categoriale ale tipului ideal. reprimându-şi primele impulsuri şi sentimente. Experienţele infantile nu rămân istorii uitate. Sunt actualizate întotdeauna acele părţi ale eului social care corespund exigenţelor întâlnirii. evoluând pe scena vieţii nu atât pentru a trăi pentru sine cât pentru a-i convinge pe alţii de veridicitatea realităţii propuse şi compuse în jocul său. ci pe cele care îl apropie de genul proxim.şi. înainte-înapoi.înfăţişarea compusă pentru interpretarea rolului. manierele. conştientizând iluzia. individul trebuie să se supună unor constrângeri şi să protejeze faţa partenerilor. vorbirea. Interpretările zilnice devin rutiniere şi aceste rutine sociale compun ordinea şi realitatea vieţilor noastre. implicit. studentul şi conduitele noastre încearcă să se subordoneze acestor modele.interpretare. Altfel se pierde faţa şi personajul este distrus. condamnat să confunde realul cu rutina şi cel al omului cinic. Cel sincer este victima iluziei create în jocul social. Toţi admit tacit să nu fie indiscreţi cu problemele importante pentru celălalt. ci habitusuri care produc practici actuale. vestimentaţia. cele mai importante fiind decorul ce cuprinde elementele scenice. personalul. între cinism şi sinceritate. obiecte şi faţada personală . Realitatea socială este cuprinsă între doi poli. copii trebuie să înveţe să-şi constituie o faţă socială şi să-şi ascundă spatele. în funcţie de strategiile identitare ale fiecărei situaţii. curată. spectacular. la rândul ei. iar cele pe care le posedă.Imaginea omului ca fiinţă socială este imaginea actorului perpetuu. Arta conspiraţiei face parte din natura şi specificul interacţiunii umane. Când între . gesturile. în care intră sexul. Tendinţa actorului este de a răspunde aşteptărilor normative ale publicului pe care le estimează pornind de la experienţa reprezentărilor sale anterioare. un ciclu de mişcare. Orice individ parcurge într-o situaţie nouă. actorii procedează practic la o comutare pe o altă schemă de acţiune. El nu caută înfăţişările care îl individualizează. partitura sau rutina este modul de acţiune prestabilit pe care fiecare individ îl dezvoltă în cadrul unei reprezentaţii. Prestaţia subiectului în întâlnirile faţă în faţă este analizată în termenii unei reprezentaţii teatrale. expresiile faciale. el îşi prezintă doar o viziune idealizată asupra lui şi asupra produselor sale. într-o nouă întâlnire faţă în faţă.

caracterizat printr-o cunoaştere senzorială a lumii. 40 Perspectiva cognitivistă acordă importanţă dezvoltării proceselor mentale. Zâmbetul este primul semn al sociabilităţii. Ataşamentul faţă de mamă devine puternic după luna a şaptea.La 2-3 ani sursa plăcerii devine regiunea anală . iar din om o fiinţă amorală. naşterea este un eveniment traumatic şi constituie sursă de anxietate . Tendinţele de cosmetizare a realităţii. Se realizează acum contagiunea afectivă râs-plâns. atât în relaţiile interindividuale. punctualităţii. persoana respectivă este supusă riscului de a fi discreditată. Copiii se nasc cu capacitatea de a realiza anumite distincţii perceptuale şi de a răspunde la anumiţi stimuli. Limbajul va fi mediatorul culturii şcolare producând diferenţieri şi chiar handicapuri cu repercusiuni asupra succesului şcolar. prin narcisism primar şi prin dependenţă faţă de mamă.asimilată de T. muşcatul este sursa principală a plăcerii. Rolurile sociale se învaţă în procesul comunicării în care obiceiurile lingvistice ale grupului au o importanţă deosebită pentru evoluţiile ulterioare. Până la o lună capacităţile perceptive sunt reduse. ordinii. Cel mai important eveniment socializator al perioadei este achiziţia limbajului. Şi totuşi. Se acordă importanţă curăţeniei. Controlul sfincterelor are la Parsons semnificaţia de prim rol autonom al copilului ce permite prima diferenţiere a sinelui ca obiect. prin atingerea şi manipularea obiectelor. Astfel drapaţi aşteptăm aplauze! Caracteristicile socializării pe diferite etape de vârstă Conform teoriei freudiene . când actorul nu este autorizat să joace rolul pe care îl joacă. Momentul acesta se produce în jurul vârstei de 2125 de luni când copilul ajunge să se recunoască pe sine. Parsons. au avut drept consecinţă stigmatizarea.face din sociologie o ştiinţă cinică. instrument de organizare a contactelor sociale primare. fiziologic şi afectiv. La 14 luni majoritatea copiilor merg singuri. Existenţa copilului debutează sub semnul dependenţei totale faţă de adult. Apar ca urmare tandreţea şi ruşinea prin sancţiune publică ca premise ale judecăţii morale. stigmatizată. dezvoltarea personalităţii fiind influenţată de experienţa toaletei anale. distingându-se pe sine ca actor şi membru într-un sistem interactiv. ne apărăm şi ne idealizăm pasiunile. De acum începe experienţa timpului Tot acum zâmbetul este adresat cu discernământ. suptul. compunem şi jucăm personajele noastre.stadiul anal. Toţi copii zâmbesc. . purtător al genelor culturale. manipulează personaje. costume. chiar şi cei născuţi orbi. Sensibilitatea tactilă şi calorică sunt prezente de la naştere. cât şi în cele inter-guvernamentale. Izolarea este consecinţa stigmatizării. disconfortant. Copilul se diferenţiază progresiv de mamă. suficienţa orgolioasă a guvernanţilor care n-au ostenit să vorbească despre succesele lor. Problema falsei faţade şi a înfăţişărilor multiple priveşte şi societatea întreagă care poate fi marcată de divorţul între fundal şi faţadă. Perioada primei copilării40 (0-3 ani) poate fi subîmpărţită în stadiul psiho-sexual oral (0-2 ani) în care gura. La 8-9 luni copiii au capacitatea de a căuta obiecte ascunse. gesturi şi cuvinte.copilul părăseşte spaţiul protector al uterului şi intră în spaţiul exterior ameninţător. La o săptămână copilul priveşte mai des o suprafaţă cu modele decât una fără.ele distanţa este prea mare. zgomotos. Apar înceţoşate. El devine un impostor instalat în persoana care nu-i este proprie. proces care poartă numele de impersonalizare. Perioada cuprinsă între naştere şi 2 ani este numită de Piaget stadiul senzoriomotor. Începând cu trei săptămâni este capabil să distingă mama sau îngrijitorul. Se naşte în situaţia această falsa faţadă. La patru luni copilul fixează persoana care se mişcă prin cameră. Această fază se caracterizează prin absenţa diferenţierilor eu-lume. numai anumitor persoane. care gestionează impresii .Reducerea societăţii la un act de spectacol şi a omului la un actor care joacă roluri. după o lună sau şase săptămâni. imaginile aflate mai departe de 30 cm. ne încurajăm să fim ceea ce părem a fi şi ne drapăm graţios în mantia rolului nostru inalienabil.

mişcare. cu tendinţă de a dramatiza. sau să conserve invarianţii. În acest stadiu nu sunt în stare să înţeleagă concepte ca mişcare. În cazul copiilor care trăiesc insatisfacţii în familie. şi ca fiinţe frustrante. şcolară..-P.Perioada 3-6 ani41 debutează cu prima criză faţă de adult manifestă în dorinţa de a face totul singur. caracterizat prin neutralitate afectivă şi universalism. sursa plăcerii se transferă treptat către regiunea genitală. Interiorizarea normelor se produce paralel cu accelerarea diferenţierii sexuale şi rapida învăţare a rolului de sex. agresive. succesul şcolar îi poate face dependenţi de instituţie. La 4 ani egoul se maturizează. Exaltarea succesului sau a insuccesului poate provoca ruperea punţilor cu familia. excesiv de sensibil. 45). care acţionează ca un fel de voce interioară a părinţilor. (Discriminările sexuale de mai târziu îşi au o pate din origini aici. Interiorizarea imaginii parentale face ca prezenţa efectivă a părinţilor să nu mai fie necesară pentru respectarea normelor şi consemnelor impuse. Aceste noi 41 Piaget proiectează al doilea stadiu între 2-7 ani. conservarea invariantului. operarea cu conceptele de cauzalitate. Vechea identitate cu familia se destramă. . fiind egocentrică. în acre copiii dobândesc stăpânirea limbii.-P. Imaginea parentală interiorizată este contradictorie. sensul şi scopul lumii” (J. ei încarnează raţiunea universală. asumarea altor roluri este aspectul esenţial al acestei faze. Raportul dependenţă-autonomie evoluează către o rebeliune a copilului împotriva autorităţii parentale sesizabilă mai ales în relaţia tată-fiu. oferind un mai mare suport emoţional. dar şi să le încalce. ca şi întreaga perspectivă. pregătindu-se noi criterii de evaluare şi clasificare a indivizilor. Actele ca şi judecăţile lor sunt absoluturi. copilul devenind impulsiv. prin aprecierea profesorilor şi colegilor. dar nu sunt în stare să susţină conversaţii coerente. dar. de a acţiona pe cont propriu. Se declanşează criza oedipiană cu rivalitatea faţă de tată. provoacă interiorizarea valorilor şi normelor societale. asigurând reglarea conduitelor şi o anumită securitate. elevul fiind constrâns să accepte diferenţieri pe axa performanţei şcolare. în care găsesc compensare prin respectul. pregătindu-l pe copil. cauzalitate. securizanţi. vorbirea. Dependenţa de instituţia şcolară generează dificultăţi în integrarea socială de după şcoală. Aceasta îi determină pe copii şi să respecte normele. mai severă decât cea a părinţilor. Criza de independenţă este un salt în autonomia comportamentală. în momentul în care învăţăm rolul de sex. cu toate tipurile de atitudini asociate.) Perioada soluţionării complexului Oedip este considerată crucială de către psihanaliză.U. Sartre: „Copilul îşi consideră părinţii drept zei. Sartre.L. Petrişor. p. 1969. dezvoltă capacitatea de achiziţie de noi roluri sociale. Rolurile sexuale se întreţes cu diferenţieri calitative ale tipurilor de performanţă. viteză. pentru depăşirea limitelor sistemului familiei caracterizat prin particularism şi afectivitate şi intrarea în alte subsisteme sociale. stadiu pre-operaţional. Boudelaire. Perioada post-oedipiană43 (6-11 ani) este o perioadă de stabilitate sexuală cu achiziţii culturale rezultate din contactul cu alte grupuri decât familia. Bucureşti. 43 Stadiul operaţiilor concrete (7-10 ani) în perspectiva cognitivă. Cadrele didactice introduc o nouă imagine a adultului. Grupul şcolar. greutate. Familia este un obiect pierdut şi se constituie o nouă identitate. Femeia învăţător este totuşi percepută ca o qvasi-mamă. caracterizat prin stăpânirea noţiunilor abstracte. legea. număr. loc al satisfacţiilor de multe ori neconştientizate. M. cu care trebuie să o împartă. dar se descoperă străinul intim. dragostea rămâne centrată pe mamă. trad. care minimalizează insecuritatea provocată de presiunea de a învăţa.Socializarea secundară. în acelaşi timp. părinţii fiind concepuţi deopotrivă ca adulţi generoşi. Se produce o înţărcare afectivă faţă de adult şi familie. perfecţi42. Se constituie o conştiinţă morală primară (Supra-Eu în limbaj freudian). Rezolvarea crizei se realizează prin identificarea cu agresorul. E. tatăl. 42 J.

p. Debutul adolescenţei. anxietate. proces care afectează psihic mai ale băieţii. Adulţii cu performanţe educative limitate continuă să gândească în termeni concreţi şi să păstreze rămăşiţe ale egocentrismului. Autoevaluarea nu mai găseşte suport (suntem o naţie de adolescenţi). de tip ipotetico-deductiv. Jean şi José beau multă bere. Seuil. p. Sartre. Pe de o parte se înregistrează o tendinţă seculară de accelerare a maturării pubertate de 2-3 ani faţă de generaţia bunicilor. Este perioada vârstei critice. realizat de D. cum este considerată perioada pubertară. Se produce o deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei spre cel al grupurilor de egali. Ilustrativ este în acest sens studiul asupra mayaşilor şi mestiţilor din peninsula Yucatan. gândurile confuze care-i păreau altădată reflexele frânte ale realităţii sale metafizice devin dintr-o dată unicul său mod de a exista.29 (lucrarea a fost recent tradusă şi în limba română). Credeţi că primarul se înfurie?”. iar noile opţiuni sunt încă în faza de tatonare. Tatăl şi mama au descrescut. Omul plural. este marcat de o scădere a stimei de sine.L. cunoaşte diferenţieri temporale. însoţită de un spor mediu în greutate de 5-7 kg. proces ce afectează îndeosebi fetele. Paris. Lahire.-P. toate treptele şi ordonanţa însăşi a lucrurilor sunt contestate şi. datorită simţului său critic deosebit de ascuţit. Or. nejustificabil. Iaşi. . depinzând în mare măsură de procesele de învăţare exersate în şcoală. copilul îşi pierde esenţa şi adevărul. J. el face brusc experienţa teribilei sale libertăţi. Totul trebuie luat de la început: el ţâşneşte în singurătate şi neant. Către o sociologie psihologică. unii răspund că există atât de mulţi oameni care beau bere. semnificaţii deosebite primesc abaterile individuale în raport cu media. îşi depăşeşte părinţii cu un cap şi priveşte peste umerii lor. Repertoriul dezvoltării pubertare – maturizarea funcţiei reproductive şi dezvoltarea caracterelor sexuale secundare. nejustificabili şi nejustificaţi. Nejustificat. E. Cole şi C. Bucureşti. riturile.”46 Criza juvenilă are semnificaţii eminamente sociale. tânărul situându-se într-un vid cultural. Sharp. un stadiu la care nu ajung toţi adulţii. dat fiind că o raţiune divină nu le mai gândeşte. p. primarul se înfurie. La un silogism de tipul: „Dacă Jean şi José beau multă bere. ceea ce face să apară nelinişti. crescând. dat fiind că privirea care le fixa nu mai este decât o lumină neînsemnată printre atâtea altele. Polirom. axate aproape exclusiv pe axa performanţei de tip şcolar. rezultând din atitudinea societăţii faţă de adolescent. el face experienţa propriei sale transcendenţe. Lave. 2000. Sartre caracterizează inspirat situaţia oricărui tânăr: „Drama începe – afirma eseistul francez – când copilul. încât nu văd de ce s-ar supăra primarul pe cei doi. marcată de întârzierea instalării caracterelor sexuale secundare la 14 ani la fete şi 15 ani la băieţi. ceea ce a fost important în perioada anterioară nu mai este actual. sunt tot mai des criticate astăzi pentru caracterul lor artificial în raport cu viaţa socială.1997. Pe loc lumea trebuie refăcută. Confuzia identitară este agravată şi de înclinaţia adolescentului spre autochestionare. depresii. p.U. 1969. Bourdieu vorbeşte despre “lipsa de gravitaţie socială” a învăţării şcolare care ar fi “liberă de sancţiunea directă a realului”44 Adolescenţa este deschisă de preadolescenţă sau pubertate (11-15 ani)45. trad.9. obligaţiile precise şi limitate au dispărut deodată. Pe de altă parte. 46 J. majestoasele gânduri. Méditation pascaliennes. în spatele lor nu este nimic: depăşindu-şi părinţii. Bourdieu. M. dispoziţiile vagi.117). În acest moment. Stadiul cuprins între 11-15 ani este cel al operaţiilor formale când copiii sunt capabili de raţionamente abstracte. sub 8 ani la fete şi 9-10 ani la băieţi. M. care reflectau universul. în înălţime. (Apud B. care arată că persoanele neşcolarizate rezolvă silogisme făcând apel la informaţii cotidiene şi nu pe baza informaţiilor conţinute în enunţul problemei.-P. Referindu-se la adolescenţa lui Boudelaire. iată-i pirpirii şi mediocri.46. Datoriile. decad la rangul de păreri şi dispoziţii. în societăţile primare ea nu este 44 45 P. Petrişor. urmată de adolescenţa propriu-zisă (15-18 ani). respectiv pubertatea precoce. a crizei sau revoluţiei adolescenţilor când moştenirea culturală este desacralizată.. judecându-i poate. şi pubertatea tardivă.tipuri de diferenţieri. Boudelaire. şi 10-15 cm.

Criza. este rezultatul privirii celuilalt semnificativ. De aici prieteniile durabile şi nevoia de a le îndruma cu tact. Identitatea psihosocială. cu ambiguitate de statut social. Profesorul trebuie să practice un stil mai puţin directiv. . Mediul social acţionează. Nu este ci va fi. părinţii.Maturizarea biologică. sistemul ocupaţional şi comunitatea locală prezintă importanţă deosebită. El este doar proiect.sunt copil ! Suspendat între paradisul pierdut al copilăriei şi vârsta adultă refuzată. ca o oglindă. Descifrarea sensului autentic al moralităţii adolescentine presupune un act hermeneutic. fie prin coborâre a vârstei adulte. Pentru adolescent privirea celuilalt semnificativ are o importanţă capitală fiindcă el este într-o criză identitară. maturizarea biologică a coborât la 11 ani. nu doar pentru adolescent. conflictul între generaţii este datorat şi situării în timpi psihologici diferiţi. cerşetoria pot reprezenta forme de evaziune. (Tofler) Se manifestă acum tendinţe aparent contradictorii: nevoia de afiliere şi nevoia de intimitate. Datorită condiţiilor de nutriţie şi nu numai. Problema centrală a acestei perioade o constituie concilierea impulsurilor sexuale deosebit de puternice cu modelele de comportament deja instalate în stadiile precedente şi cu sistemul de constrângeri şi presiuni culturale datorate distanţării în timp a maturizării biologice de cea socială. Importantă în constituirea personalităţii este identificarea cu modelul. vagabondajul. se pendulează între originalitate şi conformism. derutat. 47 Oglinda socială acţionează indiferent de vârstă şi poate întinde uneori capcane – vezi situaţia unor forţe politice după trecutele alegeri: aplauzele sociale au determinat o imagine de sine deformată – “chiar suntem cei mai buni dintre pământeni” – iar consecinţele au fost dezastroase pentru acestea. ambele producând bulversări. cu asocierea ideii de responsabilitate libertăţii şi încrederii reciproce. actele deviante nu sunt decât manifestări ale creativităţii de protecţie care permit tânărului o anumit identitate şi evitarea rigorilor convenţiei moralei adulte. Există la adolescenţi o mare nevoie afectivă. O mare eroare este de a-l considera pe adolescentul ce se vrea original ca pe un copil. eroul. De aici importanţa atitudinii pe care o are profesorul care uneori poate juca rolul celuilalt semnificativ47. iubiţi. urmarea va fi rezistenţa la actul educaţional şi la comunicare. Originalitatea. Se produc acum destructurări şi restructurări. de stăpânire a codului şi a tehnicilor de decodificare. dar se opun tendinţei de a fi acaparaţi. tânărul este ezitant. dorinţă de a fi acceptaţi. Adultul este situat inconştient pe dimensiunea timpului prezent. preţuiţi. dar şi profesorii trebuie să respecte aceste nevoi. Este vârsta la care tânărul se află în căutarea identităţii. un rol tranzitoriu. este însoţită de o autoevaluare şi autoconsiderare . Atitudinile sociale tipice ale adulţilor sunt contradictorii. chiulul. întins pe o perioadă foarte lungă. imaginea de sine. pârghie fundamentală în educaţie. Uneori. compus din clipe egale. Fuga. iar “adolescentul are viitorul în sânge”. iar cea socială întârzie mult după 18 ani. Comportamentul adolescentului trebuie îndrumat spre depăşirea conformismului anost înspre o creativitate în acord cu aspiraţiile individuale şi sociale. permiţând integrarea în colectivitatea adultă în care familia de procreare. Cei apropiaţi. de radicalism al opiniilor şi va sfârşi prin realizarea unui nou echilibru al personalităţii. fie prin extindere a copilăriei. În fapt nare cum să se regăsească fiindcă încă n-a fost. El se caută fără a se regăsi.sunt adult! Dependenţa materială generează o altă judecată . Soluţionarea crizei adolescenţei conduce la maturizarea deplină. sexuală. Această perioadă se caracterizează prin absenţa funcţiei sociale a adolescentului care este doar consumator de buget şi nu producător. prietenul. Tânărul este dispus să-l urmeze pe adultul care-l respectă. se manifestă acut la 14-16 ani prin teribilisme de tot felul.prezentă. dar nu de singurătate – stare subiectivă generată de insatisfacţia relaţionării sociale. aventuri eliberatoare sau modalităţi de supravieţuire.

Tânărul are libertatea de a crea legături sexuale sau maritale. decât pe cea a integrării şi realizării de sine. Pedagogia conformismului social riscă înscrierea adolescentului mai curând pe panta alunecoasă a devianţei. soţie. Erorile acestui proces generează formarea unei personalităţi distorsionate. Finalităţile integrării sociale a adolescentului trebuie să ţină seama de specificul personalităţii şi nevoia sa de creativitate şi independenţă normativă pentru a le valorifica într-o direcţie convenabilă aspiraţiilor individuale şi scopurilor comune grupului în care aceştia se integrează. Integrarea socială presupune o dimensiune creativă şi participativă opusă conformismului obedient.Integrarea în aceste noi colectivităţi impune interiorizarea de roluri inaccesibile până acum: rolul de soţ. Copiii. cu reprimarea oricăror opoziţii prin care tânărul îşi rezervă dreptul la autonomie morală nu are eficienţă. până nu e prea târziu.Socializarea nu se încheie aici în adolescenţă. iar divorţul relativ repede. gradului de organizare şi coeziune. Toate aceste fenomene legate de postmodernitate ridică imperativele reinterpretării sarcinilor şcolii. un gen de „personalitate colectivă”. rolul profesional. Procesul de interiorizare se desfăşoară de această dată cu anticipaţie în colectivităţile ce prefigurează structurile societăţii adulte: cuplurile de adolescenţi funcţionează ca proto-familii de procreare. Socializarea facilitează consistenţa unei personalităţi în mediul unei culturi. mediată de simboluri normative. libertate care implică condamnarea la responsabilitate (Sartre). Uneori alegerile nu sunt dintre cele mai fericite. Majoritatea anomaliilor de socializare provin din absenţa realizării adecvate a funcţiilor familiei.. labile. Această conştiinţă poate repune în discuţie întreaga existenţă. crize de depăşit. stimă. configurarea personalităţii sociale în cadrul căreia motivele interne se împletesc cu cerinţele normative ale mediului social. rolul de cetăţean. Practicile de moralizare retorică nu au nici un efect – „predicile morale sunt murale. Cu cât părinţii sunt mai prezenţi în viaţa de familie realizând situaţii de comunicare socială şi psihică . afecţiune.” Stilul despotic al educaţiei generează insecuritate afectivă cu tendinţe spre evaziune. acte de violenţă şi agresivitate. climat conjugal. participă la căsătoria părinţilor lor. când controlul social se transformă în autocontrol. toate aceste aspecte ale vieţii de familie influenţează puternic socializarea morală a tinerilor. tendinţe conflictuale sau frustrante. Acomodarea la inutilitate şi dispreţul social 48 Dinamica familiei contemporane a surprins sistemul de învăţământ nepregătit. Ceea ce se urmăreşte nu este doar învăţarea (asimilarea) unui anumit tip de conformitate. conduite structurate defectuos. pe care o parcurg 90% dintre tineri. ci se continuă pe întreg parcursul vieţii. Încă se mai poate lua de la capăt. modelul educativ. Stilul de educaţie autoritar şi represiv care-şi propune învăţarea necondiţionată a consemnelor şi conformităţii. relaţii intrafamiliale. căsătoria intervine târziu. relaţii profesionale. Marea majoritate a copiilor se nasc în afara familiei. de enoriaş. Vârsta pensionării răstoarnă canoanele unei existenţe de o viaţă de om. ca urmare a resimţirii scopului comun ca aspiraţie proprie. comportamente marginale sau deviante. crize prelungite. în conflict latent cu normele şi valorile sociale. Criza vârstei de mijloc este generată de sentimentul irosirii şi conştiinţa irepetabilităţii clipei. a cărei armonie sau dizarmonie are rezonanţă în structura personalităţii morală a adolescenţilor. iar sistemul şcolar dobândeşte caracteristicile unui proto-sistem ocupaţional48. Statisticile franceze indică o perioadă medie de 2 ani până la căsătoria oficială. ci şi personalizarea conformităţii. Dar târziul vine ineluctabil. cu atât relaţiile se întemeiază pe încredere şi respect. numai pentru pereţi. Valorile şi atitudinile. Rezultatele pozitive sunt inserţia eficientă şi activitatea creatoare. existând tranziţii de realizat. . de multe ori.

Refritor la relaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţă. învăţarea socială. adaptabilitatea şi flexibilitatea sunt factori –cheie în socializarea copilului. London. socializarea se realizează prin diverse mecanisme cum ar fi adoptarea succesivă de roluri şi statusuri. Tipul de familie O serie de cercetări di ultima perioadă demonstrează că. mânia. acceptarea. . O mamă care acceptă necondiţionat personalitatea copilului va fi mai capabilă să îl înveţe pe acesta să tolereze frustrarea. op.prevalenţa delincvenţei în familiile dezorganizate este cu 10-15% mai mare decât în familiile organizate. ostilitatea sau aspectele negative al propriei personalităţi. identificare. O personalitate puternică şi echilibrată a copilului se pare că este rodul acceptării lui necondiţinate de către părinţi. tocmeala. etc. Socialoizarea primară acţionează într-un cadru informal în care climatul de securitate afectivă joacă rolul primordial. Şi mai dureros este orizontul morţii ca punct final al unei existenţei49. izvor de bucurie şi mulţumire pentru adulţi şi ca fiinţă umană distinctă.satisfacerea trebuinţelor elementare . cit. Socializarea primară marchează individul pentru întreaga viaţă. de bună purtare sau performaţă. determinând sau nu orientarea acestuia spre o carieră delincventă. Specificul socializării în familie Ca proces continuu. Variabilele socializării familiale şi devianţa 1. 51). acţiunile lui dobândind previzibilitate. Securitatea presupune: . Aceste aspecte ale persoalităţii vor fi ulterior negate de copil şi proiectate asupra altor persoane sau exprimate în moduri inacceptabile.coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare . Aceasta mediază acceptzarea de sine.Ross prezintă mai multe stadii ale procesului comprimat de socializare şi adaptare la iminenţa morţii: negarea. iar eşecul. Funcţia fundamentală a familiei este cea de factor al securităţii oferind copilului sentimentul siguranţei care îi permite construcţia personalităţii. de cele mai multe ori inevitabil. Pierderea acceptării de către mamă determină încercări de stabilirea a relaţiei cu alt adult. Living with Death and Dying. (Elisabeth Kübler.sentimentul de a fi acceptat ca membru al familiei. Vatiabilele precum coeziunea.Ross. va genera restaurarea sentimentului de pierdere şi neîncredere în alţii dar şi în sine. 49 Elisabeth Kübler. Souvenir Press. Cercetările evidenţiază faptul că majoritatea copiilor cu perturbări emoţionale şi conduite deviante au primit din partea părinţilor o acceptare condiţială. deci structura completă sau incompletă a familiei. o meta-analoză a 50 de studii pubilicate pe această temă evidenţiază că: . Giddens.protecţia împotriva loviturilor din afară . depresia şi. 1987. în care adulţi respingeau anumite aspecte ale persoalităţii lor. Prin socializare individul dobândeşte o anumită siguranţă. în care primeşti şi dăruieşti dragoste. uneori.pot fi destul de dureroase. Cea secundară nu va avea eficienţa şi profunzimea celei primare. p. Pentru dezvoltarea psihosocială normală a copilului. imitaţia. cu o anume marjă de libertate. copilul rămânând timp îndelungat prizonierul lumii definite de către părinţi. după A. tipul de interacţiune familială şi comportamentul fiecărui membru al familiei contează mai mult decât prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi.

Rezultă de aici că este preferabilă. . Părinţii cu mai mulţi copii au dificultăţi mai mari în disciplinarea şi supravegherea copiilor comparativ cu familiile restrânse. petrec cea mai mare parte a timpului în afara familiei şi nu participă decât rareori la activităţi comune. reguli relaţinale şi mecanisme de autoreglare. complementaritatea de roluri. - . Talia familiei. rolul fratriei şi poziţia copilului în seria fraternă. interese. Coeziunea familială este definită ca legătura emoţională dintre membrii familiei şi poate fi măsurată prin nouă variabile: angajare emoţională. la riscul sărăciei şi alegerea mijloacelor ilegitime de supravieţuire. demonstrând vulnerabilitatea sa psihologică. losir. de putere şi reguli. Adaptabilitatea. sarcină pe care aceştia nu sunt pregătiţi să o realizeze eficient. va fi mai dependent de adulţi şi mai puţin realist comparativ cu copilul care provine dintr-o familie numeroasă. deoarece el polarizează afectivitatea adulţilor şi va fi superprotejat. întâlnirile membrilor se transformă deseori în teatrul unor tensiuni şi conflicte. unii părinţi au obiceiul de a-i delega pe copii mai mari să se ocupe de disciplinarea şi educarea fraţilor mai mici. Delincvenţa se asociază cu nivelul scăzut de adaptabilitate specific familiilor rigide. coaliţi9i. posibilităţi de afirmare a sinelui. asocierea cu delincvenţa este mai puternică în cazul familiilor dezorganizate prin divorţ sau separare. Numeroase studii au abordat problema specifică copilului unic. de a întări controlul coercitiv. Cercetările au găsit că familiile numeroase se corelează cu delincvenţa juvenilă mai des decât familiile restrânse. frontiere. luarea deciziilor.corelaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţa juvenilă este mai puternică pentru formele minore de conduită. În familiile cu coeziune scăzută. având şanse mai mari să devină mai echilibraţi şi mai responsabili. copilul unic are o probabilitate mai mare să creeze situaţii problematice. stil de negociere. prieteni. cunosc experienţa rivalităţii şi a competiţiei. . comparativ cu dezorganizarea prin deces . mai variate.tipul de dezorganizare pare să afecteze delincvenţa juvenilă. astfel. independenţă. timp. control.nu s-a scos în evidenţă rolul vârstei la care survine dezorganizarea familiei asupra delincvenţei juvenile. . pentru echilibrul dezvoltării copilului o dezorganizare decât atmosfera insuportabilă a celor care continuă relaţia.nu există o evidenţă asupra rolului părinţilor vitregi în delincvenţa juvenilă. respectiv asupra băieţilor. dar se şi angajează în raporturi de cooperare-solidaritate. Explicaţiile acestui fenomen trimite la eficienţa disciplinei familiale.nu există o deferenţă semnificativă între impactul dezorganizării familiei asupra fetelor şi. care atunci când se confruntă cu o problemă reacţionează prin tendinţa de a rigidiza structurile existente de poziţii sau rol. spaţiu. ca răspuns la un stres emoţional. definită prin capacitatea sistemului familial de a-şi schimba structurile de roluri. datorită relaţiilor umane ai bogate. Pe de lată parte. şi mai slabă pentru formele grave de comportament infracţional. partenerii cuplului au o conduită centrată pe nevoile şi aspiraţiile personale. copii mai mari în seria fraternă pot deveni modele de identificare. în aceste condiţii. O serie de studii evidenţiază existenţa unei corelaţii între incidenţa conduitelor delincvente şi nivelul scăzut al coeziunii familiale. El va trăi într-un mediu lipsit de diversitate relaţională şi de dimensiunea rivalitate solidaritate. e caracterizată prin următoarele variabile: disciplină.

Conform cercetărilor. stimulează gândirea copilului e. relaţia familială poate genera sentimente de afecţiune reciprocă. Statutul economic şi cultural. oferă puţine feedback-uri corective Pentru eficienţă se cere acordul părinţilor. mediind relaţia dintre copil şi lume. exprimă puţine sentimente de anxietate. lasă iniţiativa copilului în învăţare j. manifestă stimă faţă de copil h. în special în faţa eşecului d. competiţie şi conflict. e dependentă de un stil parental caracterizat prin combinaţia dintre afecţiune şi susţinere parentală. atunci câmd apare în familie un frate nou care declanşează reacţia de gelozie a primului născut. În funcţie de atitudinile şi valorile părinţilor. Familia se implică în : a) dezvoltarea cognitivă. b) Obţinerea reuşitei şcolare. anxioase. recompense. Mamele copiilor inadaptaţi dirijează acţiunile copiilor. Din acest motiv. recompensează f. care vor avea o contribuţie importantă în adaptarea la mediul competitiv. contribuind la formarea unor structuri atitudinal relaţionale ce intervin ulterior în adaptarea în mediul social. educare a frăţiorului. sfaturi. Compararea cu fratele mai vârstnic din familie catalizează procesul de autocunoaştere şi accelerează maturizarea afectivă. nici cel mai mic. şcolar. arată rareori stări ostile faţă de copil g. Rivalitatea fraternală se constituie iniţial în raport cu mama. Copilul este prizonierul unui mediu cultural. Ultimul născut pare avantajat de faptul că monopolizează atenţia şi afecţiunea tuturor membrilor familiei. ci îl valorizează în continuare pe primul născut. concurenţă ce se va manifesta ca punere în valoare prin conduite compensatorii. încurajări. adaptează exigenţele la posibilităţile copilului b. aport informaţional şi feedback. deoarece el nu poate devenii nici cel mai mare. familial. ajutor în evaluarea acţiunilor şi consecinţelor. nivelul de instrucţie şi educaţie al părinţilor. furnizează copilului standarde de performanţă k. mama în special nu îl ignoră.Psihosociologii afirmă că relaţia fraternală are u rol important în dezvoltarea personalităţii. cele mai multe studii indică acest mijlociu drept candidatul cu7 cele mai mari şanse de delincvenţă. Al doilea născut beneficiază de de experienţa fratelui mai mare. ataşament şi solidaritate durabilă între fraţi. facilitează învăţarea atunci când copilul se confruntă cu dificultăţi c. . îi încredinţeazî mici sarcini de supraveghere. de statutul de subordonat pe care îl are în raport cu acesta. un stil educativ favorabil ar consta în: a. rivalitatea se va manifesta numai în legătură cu monopolul atenţiei părinţilor. formulează ele însele soluţiile şi nu oferă posibilităţi de opţiune copiilor. Solidaritatea fraternă poate fi un factor de succes în integarea şcolară şi socială 2. dar se simte frustrat de lipsa de putere. . dar poate antrena şi rivalitate şi gelozie. sunt autoritare. interpretând pentru el. pretinde şi oferă justificări i. Dacă părinţii. Mijlociul di familie este poziţia în care conflictele dintre identificări ating apogeul. Mamele copiilor cu bună integrare practică un stil educativ caracterizat prin orientare şi ghidarea copiilor în sarcini de explorare sau rezolvare de probleme.Sentimentul de frustrare se atenuează pe măsură ce seria fraternă se lărgeşte.

Deprivarea afectivă şi carenţa afectivă cronică sunt responsabile de „sindromul dezorganizării structurale” manifestat prin apariţia de tulburări în aproape toate sectoarele dezvoltării psihice. prin diplome. după Bourdieu. aflate în concurenţă. au dificultăţi în aşi face prieteni. Teoria ataşamentului (Bowlbi) pleacă de la concluzia că afectivitatea constituie forţa care determină natura vieţii individuale. sunt: *0 capitalul economic .afecţiunea maternă este importantă pentru sănătatea mintală . cooperare. În societate există grupuri sociale diferite.deprivarea afectivă este sursă de „infecţie socială” .c) Integrarea socială a copilului. Organizarea convingerilor îşi are originea în perceperea afectivităţii „celorlalţi semnificativi”. valori. repetitive. solidaritate Fenomenul inadaptării se corelează cu nivelul scăzut al aşteptărilor familiale. Mamele copiilor delincvenţi manifestă mai frecvent atitudini de ostilitate. scheme de gândire şi acţiune. stereotipe.deprivarea maternă precoce duce la dezvoltarea psihopatiei şi a caracterului instabil. violente de manifestare a autorităţii faţă de copil. cu forme brutale. Separarea de mamă în primii cinci ani dezvoltă caracterul delincvent deoarece privarea de afectivitate duce la tulburări emoţionale ireversibile. aristocraţia ia forma meritocraţiei. Cultura legitimă nu este în fond decât un arbitrariu cultural dominant. interiorizarea valorilor de întrajutorare. transmiţând viziunea lor despre lume. . bani. ostil.în formă încorporată în structuri mentale. comportamente fără conţinut. nesigur. Reproducând acest arbitrariu cultural. principii.sub diverse forme: terenuri. Aceste idei au fost preluate de sociologul american Hirschi în teoria controlului social pe care o vom dezvolta ulterior. Principalele surse ale puterii. Grupurile îşi dispută publicul. . Copilul devine anxios. bunuri. Sociologul francez Pierre Bourdieu argumentează că sistemul de învăţământ este factorul reproducţiei inegalităţilor şi dominaţiei ce transformă avantajele sociale în avantaje culturale şi pe acestea. În felul acesta. dobândirea conduitei civilizate în grup. În condiţii de insecuritate emoţională copiii au mai puţină încredere în sine decât ceilalţi. se simt incapabili de a face faţă solicitărilor mediului. îl percep drept ostil. *1 capitalul cultural . retard în dezvoltarea conştiinţei de sie şi în dezvoltarea identităţii sexuale. Cele mai puternice îşi impun arbitrarul cultural ca legitim prin intermediul scolii. clientela. Şcoala este cea care impune arbitrarul cultural al clasei dominante prin violenţă simbolică. cărţi. retard psihosomatic. violenţă numită simbolică.în formă obiectivata în diplome. tablouri. şcoala reproduce raporturile de forţă legitimându-le. norme pe care le prezintă ca indiscutabile şi universale. în avantaje sociale. furios şi îşi va canaliza aceste emoţii împotriva celorlalţi Deprivarea emoţională este argumentată de Bowlbi prin analiza în 1990 a orfelinatelor din România ajungând la următoarele concluzii: . masa. căutând fiecare să-şi apere interesele. apatie sau instabilitate psihomotrice. Este în fapt o nouă formă de violenţă prin care puterea impune semnificaţii ca legitime disimulând raporturile de forţă. respingere faţă de copil. difuzând idei. prin şcoală.

el este cel ce asigură coeziunea şi identitatea socială. Dar nici un sistem ideologic nu poate impune agenţilor semnificaţii dacă acestea nu găsesc predispoziţiile în personalitatea lor. iar mama mai maleabilă şi afectuoasă. Copiii claselor defavorizate sunt constrânşi să 50 Educaţie înseamnă transmitere de patrimoniu cultural. iar bărbatului economice. Conţinuturile pe care ea le inculcă sunt deosebit de durabile şi constituie baza pentru habitusul secundar. mistificându-se esenţa şi originea lui printr-un iluzionism social.onoare. arbitrarul cultural dominant. ci prin violenţa simbolică. reputaţie. Familia inculcă o cultură particulară creând iluzia legitimităţii. schemele de percepţie şi gândire vor funcţiona ca principii de selecţie pentru experienţele ulterioare. prin sistemul de semnificaţii. Puterea nu se mai impune prin violenţa brută. de limbaj.Familia inculcă un habitus primar. Habitusul este structura de profunzime. al grupului. inconştientă a etosului de clasă. Reuşita şcolară este determinată de distanţa dintre habitusul încorporat în familie şi habitusul secundar pe care şcoala urmăreşte să-l inculce drept cultură legitimă. ca deţinători prin delegaţie a dreptului de exercitare a violenţei simbolice. funcţionează ca putere ce impune ca legitime semnificaţii şi funcţionează prin violenţă simbolică. în funcţie de care copilul va interpreta realitatea. Şcoala este instanţa acţiunii pedagogice ce concurează familia. călătoresc.ansamblul relaţiilor de rudenie. Până în jurul vârstei de 5 ani. sau explicit. o imagine despre lume. pentru a fi eficientă. în baza cărora individul decodifică şi interpretează realitatea. prestigiu. în fond. un habitus care le permite o mai bună adaptare la exigenţele cotidiene şi şcolare. tatăl este perceput mai competent şi mai sever. Acţiunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei culturi neutre de la o generaţie la alta. De aceea. inconştientă a personalităţii ce cuprinde scheme de percepţie.relaţional . în funcţie de structura şi ponderea diferitelor specii de capital în capitalul total. stilul personal particularizând stilul clasei. grupului căruia îi aparţine. femeii revenindu-i funcţii domestice. ci într-un proces de inculcare a unui arbitrariu cultural. producând habitusuri. Instituţia şcolară dispune de autoritatea pedagogică în calitate de mandatar al unor grupuri dominante. încorporând distincţiile tranşante între funcţiile masculine şi feminine. de gândire. de evaluare.50 În spaţiul social global agenţii sunt distribuiţi pe un câmp social determinat de volumul total al capitalurilor pe care le posedă. îşi însuşesc de mici un limbaj mai bine adaptat cerinţelor şcolii. Recunoaşterea resurselor de capital ca fiind legitime conferă posesorului capital simbolic . materială. printr-o inculcare non-discursivă. Schemele încorporate tind să caute cu obstinenţă condiţiile prezente ale reproducerii structurilor care au stat. conservând sensul comun al realităţii. prin influenţe anonime. prin agenţi specializaţi ai şcolii.Copiii familiilor favorizate social beneficiază de un avantaj imens. Fiecare habitus individual este o variaţiune a habitusului de clasă. Lupta pentru dobândirea de capital simbolic şi convertirea diferitelor specii de capital în capital simbolic conduce la transformarea raporturilor de forţă în raporturi de semnificaţii. în trecut.• capitalul social . vecinătate şi nu numai. . la baza constituirii lor. copilul îşi constituie o identitate sexuală. ei au acces la mijloacele multimedia. Orice proces de educaţie. care constituie principiul constituirii ulterioare a oricărui habitus. violenţa simbolică începe prin a construi în agent aceste predispoziţii prin constituirea habitusului. Habitusul este produsul unor acţiuni pedagogice de inculcare efectuate de colectivitate implicit.

materiale culturale rebele. surse de legitimare concurente. dar care rareori se pot elibera de propriul lor trecut. trad. Această opoziţie dintre cele două tipuri de limbaje are ca efect două modalităţi diferite de structurare a experienţei despre lume. Rodica Caragea. Lahire. la a construi scheme culturale specifice şcolii. noua logică şi suportă. 3) o parte dintre ei ajung.convertească habitusul anterior într-un habitus nou. Institutul European. prin rigiditatea sintaxei. sentimentul unei insatisfacţii continue şi al unei anxietăţi care poate duce uneori la dezechilibru patogen. Transferurilor dorite sau programate li se opun destule rezistenţe: interese sociale mobilizate în direcţii opuse. Codul elaborat se caracterizează prin complexitatea enunţurilor. sancţiuni mai curând negative. între titlurile obţinute şi capitalul cultural moştenit. există şi “transfugi”. unul restrâns. în societate funcţionează două coduri lingvistice. întărind şi legitimând dominaţia. şi de această dată. Şcoala funcţionează ca o maşină cognitivă care recunoaşte ca dotaţi şcolar pe cei dotaţi social şi operează clasamente care reproduc în forme specifice poziţii iniţiale cu o aparenţă de neutralitate. rigidă de exprimare. categorii de public indiferente. în disonanţă cu schemele dobândite anterior în sânul universului familial şi încep să dea sens unei vieţi duble. viaţa socială la dimensiunile ei reale. dar primesc sancţiuni negative. pe care o garantează. Aceştia conservă. două moduri diferite de situare în lume. Bernstein a elaborat teoria codurilor lingvistice. adverbelor. . De o parte. adică prin legitimarea pe care o aduce ca şi prin transmiterea acestei forme de moştenire”51 Copiii din mediile populare. În aceeaşi ordine de idei. ajung uneori să trăiască situaţii atât de derutante încât asimilarea/acomodarea lor devine problematică. afirmă în urma unor studii şi B. ceea ce echivalează cu o a doua naştere necesară ascensiunii sociale. sociologul francez B. 2) încearcă stângaci. Codul restrâns se caracterizează printr-o formă condensată. ci mai degrabă prin justificarea practică a ordinii stabilite pe care o procură ascunzând relaţia evidentă. tendinţa de a face asimilări. „Sistemul de învăţământ – afirmă Bourdieu – contribuie la furnizarea de către clasa dominantă a unei <<teodicee a propriului său privilegiu>> nu atât prin ideologiile pe care le produce sau pe care le inculcă. Clasamentele sociale sunt transformate îi clasamente sociale şi invers. care se află. intenţii ale fanaticilor şcolii. aflate în opoziţie. într-o manieră mai mult sau mai puţin precară. între titluri şi posturi. conform căreia. alegerea subtilă a adjectivelor. 2000. în general. noi devenind mai puternic decât eu. Desigur. p. * O critică îndreptăţită a acestei teorii o aduce Roger Benoliel care argumentează ideea că producerea de habitusuri omogene reprezintă doar un vis de profesor. 51 Pierre Bourdieu. 219. cei care îşi depăşesc condiţia socială. Ei pot oscila între mai multe variante: 1) reduc situaţiile şcolare la propria lor logică. Simţul practic. În felul acesta şcoala îndeplineşte funcţia de reproducere structurală a societăţii mascând raporturile de forţă. supleţe redusă în structurarea frazei. Cei ce se prezintă la start se află în poziţii inegale datorită habitusului. total sau parţial. de cealaltă. relaţia pe care o înregistrează în secret. utilizarea simbolismului expresiv ce permite diferenţieri de nuanţe. cu utilizare limitată a adjectivelor. celălalt elaborat. precizia construcţiilor. sub aparenţa egalităţii formale.

autoritar. voluntarism. semnificaţiile. iar instituţia care execută acest travaliu este şcoala. Berger. În unele situaţii este nevoie de alterări totale. raţionalism. meritocraţie corelată pozitiv cu reuşita socială. ignorându-se originea lor umană. prin care copilul îşi apropie. legitimări cognitive Implicând un corp de experţi. resemnare. climatul familial. Succesul socializării secundare este dependent de coerenţa conţinuturilor noi cu cele achiziţionate anterior care funcţionează ca filtru. cu tineri ai căror părinţi citesc mult. iar agenţii sunt funcţionarii instituţiilor.decât discursurile lungi. pe de o parte. .şi mai eficace . sunt reificate. bazate pe diviziunea muncii. 52 ”Comparându-i pe tinerii ai căror părinţi citesc puţin sau chiar deloc. copilul le face ale sale. fetişizate. iresponsabilitate. Tipul de disciplină parnetală Tipul de disciplină parentală – permisiv. abţinându-se în acelaşi timp să le ceară copiilor să facă acelaşi lucru. Această reificare atinge identitatea individului care nu mai este altceva decât tipul ideal al rolului social pe care îl joacă. de re-educări după prototipul convertirii religioase. Conţinutul principal al socializării primare îl constituie limbajul.52Socializarea secundară constă în apropierea unor sublumi instituţionalizate. legende. părinţi. Diferenţele de limbaj determină diferenţieri de stil cognitiv în definirea lumii şi a eului. Prin această nouă identitate sunt legitimate universurile simbolice ale puterii. pasivitate. Această alterare pe care o provoacă socializarea secundară implică destructurări ale identităţii constituite anterior şi o ruptură biografică cu viaţa anterioară. Destinul se proiectează în familie fără a fi implacabil. Agenţii acestei socializări sunt Alţii semnificativi. indiferent – depinde de atitudinea părinţilor faţă de copii. şcoala face parte din rândul maşinăriilor simbolice de menţinere a ordinii sociale. observăm că scorul se întoarce (…) în favoarea exemplului parental. Clasele inferioare valorizează mai puţin instrucţia. Etica interiorizării şi stăpânirii de sine.Copilul aparţinând claselor populare poate înţelege codul elaborat al celor din clasele superioare numai după traducerea acestuia. cu funcţie de legitimare. Prin impunerea codului elaborat ca singur legitim. Socializarea primară este decisivă dar nu implacabilă. Preluând limbajul. datorită situaţiei de monopol. rude. îşi face al său. universul simbolic. Există gesturi neînsemnate care spun mai mult . salariu şi avantaje imediate. oferind o orientare către lume ce conturează limitele receptivităţii ulterioare.subînţelesuri. părinţi permisivi şi deschişi exigenţelor şcolii. ce se constituie ca filtru între copil şi realitate. fatalism. preferând o calificare rapidă. Pentru P. toate predispun la reuşita şcolară. Psihanaliştii arată că această atitudine este determinată de o multitudine de sentimente inconştiente: prin copii. Clasele superioare sunt înclinate spre ascetism. spirit competitiv. dar care şi-au încurajat copiii să citească. de cealaltă. Legitimarea unei ordini se face la trei nivele întreţesute empiric: *2 învăţarea limbajului *3 mentalităţi. şcoala operează o selecţie arbitrară a elevilor. Prin aceasta se aşează structurile de bază ale sinelui şi lumii. făcând din individ un candidat la segmente determinate ale lumii sociale. tradiţii *4 elaborări teoretice. selecţie bazată pe apartenenţa clasială şi se face astfel răspunzătoare de menţinerea inegalităţilor. Lumea rolurilor instituţionalizate este interiorizată ca una din lumile posibile. printre care şi şcoala. factorul de putere îşi impune propriul univers simbolic. Ea asigură învăţarea rolurilor instituţionalizate. De aici diferenţe de atitudini culturale şi de valori. Instituţiile.” (Singly). proverbe. rolurile şi atitudinile adultului semnificativ.

prevenire. situaţie în care abuzul este interiorizat. Gabel citat în S. În general adulţioi reacţionează în faţa manifestărilor pulsionale ale copilului în două moduri: . Evaluare. specifică familiilor a cărui mod de viaţ este haotic. autoritaismul. autocontrol) şi caracteristici ale copilului54. Erori în socializarea primară Maltratarea „expunere de către părinţi a copiilor la comportamente abuzive din punct de vedere fizic. naturalizat. UNICEF. emoţională şi dezvoltarea le sunt periclitate”53. afectivitate. dar care. op. 54 Killen. p.părinţii pot retrăi anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor copilării sau vor să se realiozeze. abuzul sexual şi neglijarea. caracterizată de paralizia vieţii afective în domeniul social şi sexual. simţindu-se ofensaţi dacă copilul nu ascultă de regulile impuse şi acţionează în funcţie de propriile sale pulsiuni şi dorinţe. Neamţu. 1998. fără o distribuţie clară şi stabilă a rol-statusurilor. Copilul maltratat. rezultatul acestor măsuri va fi o dezvoltare într-o manieră patologică. şi stabilitate afectivă. impactul asupra copiilor poate fi redus şi maltratarea transgeneraţională. Când educă (disciplinează). empatie. părinţii reacţionează într-o manieră emoţională.. anxietate. dificultăţi de afirmare de sine .Studiile de psihanaliză afirmă că principala dificultate a părinţilor în acţiunea de disciplinare a copilului provine din faptul că ei uită că acţiunile copilului se supun altor legi decât cele ale adulţilor fiind guvernate mai ale de către principiul plăcerii. permisivitatea necritică şi indiferenţa ca stiluri de disciplină parentală sunt indicatori importanţi ai predicţiei eşecului copilului. Din perspectiva consecinţelor actului este util să distingem între maltratarea de criză care poate apărea în familiile cu o funcţionare normală. insecuritatea socială prelungită. în absenţa frustrărilor necesare. deoarece au sentimentul că şi-au ratat viaţa. confruntate cu o anumită situaţie de stres.le reprimă cu o mare severitate.16. p. creativitatea conjugală. aptitudinile maritale.Conceptul de maltratare include trei forme: abuzul fizic. Ei pot acţiona compulsiv atunci când educă impunând copilului frustrări inutile. considerându-le maladive sau semn de răutate.15. Efectele abuzului fizic depind de vârsta.tolerează sau nu supraveghează acest gen de manifestări. Copilul maltratat. iar în plan psihic generează spaimă. intervenţie. factori maritali sau familiali (balanţa motivaţional-afectivă. intensitatea. . pretenţiile vor deveni insuportabile Reacţiile extreme. sexual sau emoţional sau neglijarea lor astfel încât sănătatea fizică. Timişoara.38. Editura Fundaţiei Internaţionale pentru Copil şi Familie. îi determină pe părinţi să reacţioneze violent faţă de copii. iar relaţile dintre părinţi şi copii sunt dezorganizate. 2001. Killen. Editura EUROBIT. izolarea socială sau marginalizarea). cit. şomajul. Acesta va putea deveni responsabil şi integrat social eficient numai dacă părinţii echilibrează cele două tendinţe. dacă asemenea situaţii sunt rare. cunoaşterea şi comunicarea în cuplu) caracteristici individuale de personalitate ale părinţilor (maturitate. p. constituirea unei imagini de sine deformate şi strategii de 53 K. perceput ca modalitate oarecum normală de relaţionare şi reprodus ulterior cu diverse prilejuri. Pedeapsa corporală poate duce la sechele fizice. Maltratarea este rezultatul interacţiunii a patru categorii de factori stresori: factori de stres exteriori familiei (sărăcia. frecvenţa şi percepţia lui ca legitimă sau ilegitimă de către copil. caz în care ele se vor dezvolta. Bucureşti. frustrarea materială. Ionescu (coord). apud C.

iar ca adulţi. dar poate fi considerat şi ca o formă deosebită de celelalte. îngrijire medicală. putem să ne aşteptăm la reproducerea mecanismului. Ionescu. însuşirea limbajului şi structurarea capacităţilor de abstractizare. denigrare. Dacă avem în vedere şi faptul că peste 50% dintre părinţii abuzatori provin dintre copii maltrataţi. învăţare. exprimarea emoţiilor. care ating în special regiuni ale creierului ce răspund de memorie. Abuzul emoţional este haloul tuturor formelor de maltratare. degradare. incapacitate de cooperare şi agresivitate. îmbrăcăminte. supraveghere. alimentaţie. Abuzul sexual este considerat a fi cel mai traumatizant din punct de vedere psihologic prin consecinţele sale devastatoare asupra persoalităţii. ca tineri să devină delincvenţi. izolare. dezvoltând neîncredere în ceilalţi. pp. 55 Vezi S. constând în insultă. umilire.supravieţuire de retragere în lumea interioară sau agresarea compensatorie a altor copii. Studiile arată că peste 50% dintre copii maltrataţi nu frecventează şcoala55 şi marea majoritate a delincvenţilor fac parte din această categorie.30-37. Neglijarea apare în toate situaţiile în care părinţii nu satisfac trebuinţele fundamentale ale copilului: îngrijire. . confort. abuzul fizic poate determina efecte neurologice. Efectele maltratării se cumulează. părinţi ce-şi maltratează copiii. Copii maltrataţi au toate şansele să eşueze şcolar. iar cei maltrataţi fizic exprimă mai mult sentimente negative. se cristalizează şi stabilizează în personalităţi tarate. igienă. Copii neglijaţi manifestă o mai redusă afectivitate. Deprivarea afectivă afectează dezvoltarea cognitivă.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->