Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: “Noţiuni generale despre drept”.

1. Originea dreptului
În orice colectivitate umană, indiferent care ar fi stadiul de dezvoltare al acesteia
sau mărimea populaţiei sunt necesare anumite reguli de conduită care să organizeze şi să
reglementeze relaţiile între indivizi, să apere valorile tradiţionale. Fără aceste reguli,
raporturile între indivizi ar fi haotice, violente, bazate pe liberul arbitru, pe forţa
fizică a fiecăruia şi ar determina, în ultimă instanţă distrugerea şi dispariţia
colectivităţii respective.
Oamenii au instituit mai întâi inconştient reguli de comportament general–
obligatorii privind cele mai diverse aspecte ale vieţii materiale şi spirituale: schimbul de
produse, apărarea proprietăţii, relaţiile de familie, raporturile cu alte colectivităţi,
venerarea totemurilor, etc.
Normele de drept s-au format iniţial prin repetarea identică, timp îndelungat a
aceluiaşi obicei. Deşi ideea de drept a luat naştere în conştiinţa oamenilor, dreptul nu
este rezultatul unei simple speculaţii a intelectului, ci consecinţa observării şi
abstractizării practicii sociale.
Încă de la început, dreptul luat ca normă de conduită a avut o funcţie socială
foarte clară şi anume de a ordona multitudinea relaţiilor sociale existente în societate.
Ordinea implică, pe de o parte, reguli de conduită care să indice fiecărui individ ceea ce îi
este îngăduit şi ceea ce nu îi este îngăduit să facă, iar pe de altă parte presupune
instituţionalizarea actului de coerţie (pedeapsa socială).
Odată cu instituirea în mod organizat a regulilor de conduită, a apărut din sânul
colectivităţii o forţă publică, o autoritate (şef militar / vraci), care a impus respectarea
regulilor sub sancţiunea pedepsei.
În epoca modernă rolul dreptului este foarte complex, dar esenţa sa, adică
reglementarea normativă a relaţiilor sociale a rămas neschimbată.
 Pentru ca o prescripţie generală să devină cu adevărat o normă juridică, ea
trebuie să rezulte nu din voinţa individuală, ci din voinţa colectivă şi să exprime
interesele generale ale colectivităţii.
Astfel, în timp s-a format un aparat specializat care să aplice şi să sancţioneze
încălcarea regulilor de conduită (prescripţiile). Acest aparat specializat – statul – exercită
puterea politică. Statul este cel care elaborează normele de conduită general – obligatorii
şi asigură aplicarea lor, la nevoie, prin forţa sa de constrângere.
Condiţiile concrete de viaţă materială, social-politică, economică şi spirituală care
influenţează procesul de legiferare sunt considerate factori de configurare a dreptului,
care pot fi grupaţi în trei mari categorii:
a) cadrul natural;
b) cadrul social-politic;
c) factorul uman.

2. Definiţia dreptului
Conceptul de drept este practic, imposibil de definit.
Nu există o definiţie generală, unanim acceptată a dreptului, întrucât concepţiile
juridice sunt atât de diferite, încât o definiţie a dreptului valabilă într-o ţară, într-un
anumit moment istoric, nu ar mai corespunde realităţilor juridice dintr-o altă ţară, şi
dintr-o altă epocă istorică.
Chiar noţiunea de drept are mai multe sensuri:
• totalitatea normelor juridice (drept obiectiv) existent la un moment
dat într-o societate, indiferent de forma, conţinutul şi obiectul de reglementare;
• posibilitatea sau latitudinea unei persoane, recunoscută de lege, de
a-i cere altei persoane un anumit comportament, sau de a îndeplini ea însăşi
anumite acte (drepturi subiective);
• ştiinţa dreptului.
Faţa de diferitele opinii exprimate în literatura de specialitate, se poate conclude
că dreptul reprezintă ansamblul normelor juridice editate sau sancţionate1 de către stat, a
căror respectare obligatorie este garantată de forţa coercitivă a statului.

1
Sancţionat – aici în sens de a statornici, a consfinţi sau a aproba, a confirma, o lege, o dispoziţie.

2
 Edictarea dreptului are la bază voinţa generală a unei colectivităţii, de
reglementare normativă a relaţiilor sociale, norma juridică fiind expresia concretă a
acestei voinţe. Conceptul de drept presupune ideea de constrângere – deoarece dreptul nu
valorează nimic fără forţa statului care să-l impună – dar şi împuternicirea de a constrânge.
Dreptul este instrumentul principal prin care autoritatea statală, puterea de
stat îşi exercită, în virtutea suveranităţii sale, rolul şi funcţiile de consolidare şi
apărare a organismului social, a relaţiilor de producţie şi sociale, de reglare a
comportamentului uman, astfel încât să nu se lezeze valorile economice, sociale,
politice, juridice, etice ş.a. pe care se întemeiază o anumită comunitate socială şi de
care beneficiază prin vocaţie fiecare individ.

3. Sistemul dreptului
Ansamblul general de norme juridice este cuprins într-un sistem ordonat, format
din ramuri de drept şi instituţii juridice şi norme.
Instituţiile juridice sunt formate din norme juridice care reglementează în mod
unitar aceleaşi relaţii sociale, potrivit unei metode unice de reglementare.
Ramurile dreptului sunt formate din instituţii juridice şi norme juridice care
reglementează relaţii sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, pe baza unei
metode specifice de reglementare şi a unor principii comune (ex. drept penal, drept civil etc.).

4. Rolul dreptului
Rolul dreptului constă în reglementarea normativă şi ordonarea relaţiilor
sociale potrivit voinţei puterii de stat.

5. Subiectele de drept
Sunt subiecte de drept: persoanele fizice (oamenii luaţi individual) şi persoane
juridice / persoane morale (colectivităţi de indivizi înfiinţate şi organizate potrivit legii,
care au o organizare de sine stătătoare, patrimoniu propriu şi funcţionează pentru
înfăptuirea unui interes legal).
Omul în sine nu este subiect de drept ci numai atunci când această calitate este
atribuită şi recunoscută de stat, atunci când i se conferă capacitatea de a fi subiect de
drept, adică capacitate juridică.

3
 Capacitatea juridică este posibilitatea persoanei de a fi titular de drepturi şi
obligaţii şi de a le exercita în mod nemijlocit. Legea fixează atât momentul apariţiei
capacităţii juridice cât şi întinderea ei, volumul drepturilor şi obligaţiilor.

6. Izvoarele dreptului
Normele juridice sunt cuprinse în anumite acte juridice care iau o anumită formă
denumită izvor de drept.
Termenul de izvor de drept are două accepţiuni:
• în sens material, sunt formate din condiţiile materiale, concret – istorice de
desfăşurare a vieţii sociale (ex. forma teritoriului, nivelul de dezvoltare, rata
demografică, starea de criminalitate, nivelul de dezvoltare, gradul de cultură,
conştiinţa juridică, dreptul natural).
• în sens formal, reprezintă forme pe care o îmbracă norma juridică: lege,
constituţie, hotărâre, ordonanţă, decret – lege ş.a.

7. Distincţia între dreptul natural şi dreptul pozitiv

Dreptul natural conţine prescripţii cu valoare general – umană, valabile în orice
societate şi în orice epocă, care se impun prin valoarea lor, atât legiuitorului, cât şi celor
care aplică dreptul.
Dreptul natural are la bază un summum de precepte ale moralei creştine (egalitate,
respectul pentru fiinţa umană, toleranţa, solidaritatea, restricţia de a ucide, de a fura, ş.a.).
Dreptul natural este imuabil, el se transmite de la o generaţie la alta. Dreptul
natural nu este înzestrat cu sancţiune, înţeleasă ca o pedeapsă aplicată de o autoritate, fie
laică, fie bisericească.
Dreptul pozitiv este format din totalitatea normelor juridice aflate în vigoare într-o
societate, la un moment dat.

8. Distincţia între dreptul public şi dreptul privat

Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat, a fost făcută încă de juriştii
romani, criteriul de delimitare fiind acela al intereselor ocrotite.

4
 Astfel, dreptul public însumează acele reguli care au ca obiect reglementarea
raporturilor dintre guvernanţi şi dintre aceştia şi guvernaţi; dreptul privat cuprinde acele
reguli care reglementează raporturile dintre particulari.

Caracteristicile raporturilor de drept public:

• întotdeauna, unul dintre subiecte este statul;
• în raporturile de drept public se urmăreşte un interes general;
• subiectele în raporturile de drept public se află în raporturi de subordonare
(statul îşi subordonează celelalte subiecte ale raportului);
• statul poate pune capăt, din proprie iniţiativă, raportului de drept public.

Caracteristicile raporturilor de drept privat:

• subiectele raportului juridic sunt persoane fizice sau juridice (şi statul
poate apare în raporturi de drept privat);
• subiectele raportului urmăresc, fiecare, interese personale;
• părţile raportului se află pe poziţii de egalitate;
• părţile pot pune capăt raportului juridic ce le leagă prin acordul lor de
voinţă.

9. Dreptul constituţional
Ca ramură de drept public, dreptul constituţional cuprinde ansamblul
normelor juridice care reglementează raporturile fundamentale, care apar în
procesul cuceririi şi exercitării puterii politice.
Ca ştiinţă, dreptul constituţional studiază, potrivit unei metode specifice şi
principii fundamentale normele care se formează în procesul executării puterii şi latura
instituţională a fenomenelor de putere.
Izvoarele dreptului constituţional sunt: constituţia, legi constituţionale, anumite
legi organice, decrete – lege.
Subiectele de drept constituţional sunt: statul cu organele sale prin care se
exercită puterea, poporul, cetăţenii individual (ca alegători), partidele politice.
Dreptul constituţional este principala ramură juridică a sistemului de drept, având
rolul de factor structurat al întregului sistem şi a fiecărei ramuri în parte întrucât conţine

5
principiile constituţionale, care vor fi transpuse în norme juridice speciale de către fiecare
ramură a dreptului.

10. Instituţia politică

Dreptul constituţional stabileşte între altele modul de organizare şi funcţionare,
precum şi atribuţiile instituţiilor prin intermediul cărora se exercită puterea politică.
Instituţia politică este organismul care concură în mod direct sau indirect la
procesul de exercitare a puterii politice.
În sens larg sunt instituţii politice: statul în ansamblul său, parlamentul, instituţia
şefului de stat, guvernul, partidele politice. În sens restrâns, partidele ar trebui excluse din
categoria instituţiilor politice, întrucât ele participă la exercitarea puterii prin intermediul
parlamentului şi al guvernului.
Într-un sens larg şi partidul politic este o instituţie politică. Este esenţial ca
instituţiile politice să fie create şi organizate prin lege. Unii autori fac distincţia între:
instituţii politice – organe şi instituţii politice – mecanisme. Din prima categorie fac parte
statul, parlamentul, guvernul ş.a. Din a doua categorie fac parte regulile, metodele,
procedurile care reglementează funcţionarea instituţiilor propriu-zise.
Este esenţial ca instituţiile politice să fie prevăzute într-o lege care să-i confere,
totodată, atribuţii şi autoritate şi să beneficieze de o deplină libertate de acţiune.

6
Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: “Statul. Elemente constitutive ale statului”.

1. Noţiunea de stat:
- Etimologic, cuvântul stat provine din verbul (lat.) “statuo” = care înseamnă a
pune, a aşeza cu temei. De la început, noţiunea de stat este asociată cu cea de
interese generale, publice: “Res publica” indica la romani ideea de conducere a
vieţii publice sau a statului, exercitată de autorităţi special desemnate şi înzestrate
cu autoritate publică. Aceste autorităţi adoptau legi (Senatul) şi asigurau
respectarea lor, stabileau şi percepeau impozite, soluţionau procese, etc.
- Deşi administraţia publică a Imperiului Roman era foarte complexă, trăsăturile
moderne care caracterizează în prezent, statul, nu se regăseau în cadrul acestuia
întrucât statul antic se caracteriza înainte de toate prin confuzia între monarhul
absolut şi prerogativele sale de conducere.
- În sens modern, noţiunea de stat se formează relativ târziu (sec. XVII), fiind
folosită, după unii autori, de Niccolo Machiavelli în lucrarea “Principele” (1513).
- După căderea Imperiului Roman de Apus, organizarea statală, decade şi o dată cu
ea, este estompată însăşi ideea de stat. Imperiul Roman de Răsărit este o copie
palidă a statalităţii romane clasice.
- Fundamentele teoretice ale filosofiei politice referitoare la stat se păstrează însă în
bisericile creştine din Orientul Mijlociu, precum şi în unele mănăstiri / ordine
călugăreşti din Europa.
- La sfârşitul secolului al XII-lea Imperiul Bizantin începe să se fragmenteze în
formaţiuni statale care încearcă să se dezvolte independent (statul bulgar, grecii,
valahii de sud).
- În secolul al X-lea se profilează o puternică formaţiune statală: Imperiul Otoman.

7
- Datorită revigorării fenomenului statal, ideea de stat ia o mare dezvoltare în
secolul al XII-lea. Noţiunea de stat capătă un sens modern începând cu epoca
Renaşterii. Numeroşi autori fundamentează ideea de stat, sugerează un stat ideal,
în care se întrezăresc pentru prima dată principiul suveranităţii Regelui sau,
dimpotrivă, al poporului, separaţia puterilor, limitarea prerogativelor monarhului.
Se desprinde tot mai mult ideea disocierii persoanei monarhului de puterea pe care
o exercită vremelnic.
- Ca tip de guvernare se impune guvernarea absolutistă, în care întreaga putere este
concentrată în mâinile monarhului.
- Statul este o putere publică înzestrată cu capacitatea de a organiza şi conduce viaţa
socială, asigurând respectarea voinţei sale, la nevoie prin recurgerea la
constrângere şi represiune.
- Trăsăturile caracteristice noţiunii de stat în Evul Mediu sunt:
 delimitarea prerogativelor de conducere conferite monarhului, de persoana
acestuia;
 diferenţierea clară între cei învestiţi cu atribuţii de guvernare şi restul
indivizilor;
 raporturile de subordonare între Guvernant şi guvernaţi;
 raportarea statului la un anumit teritoriu şi apartenenţa la stat a unei anumite
populaţii.
- Definiţia statului: Statul este forma instituţionalizată de organizare politică a
unei colectivităţi umane constituită istoric şi localizată geografic pe un anumit
teritoriu, în care un grup de indivizi, deţinând în virtutea suveranităţii
poporului şi ca o expresie a acesteia, ori ilegitim, prerogativele şi
instrumentele exercitării autorităţii publice, ale edictării şi aplicării
dreptului; impune voinţa colectivă ca voinţa general – obligatorie.
- În secolele XVII – XVIII, statul era conceput ca rezultat al contractului social prin
care titularul suveran al puterii – poporul -, încredinţează statului o parte din
exerciţiul suveranităţii sale, în schimbul obligaţiei acestuia de a organiza şi de a
conduce viaţa socială în avantajul tuturor.

8
 2. Analiza politologică a statului:
- Din punct de vedere politologic, statul este o colectivitate umană, istoriceşte
constituită şi organizată pe un anumit teritoriu, structurată politic în grupul de
guvernanţi şi restul populaţiei. Din această definiţie se profilează patru elemente
caracteristice ale noţiuni de stat:
a) organizarea politică a unei colectivităţi umane;
b) coeziunea colectivităţii sub aspect organizatoric, teritorial, al populaţiei, al
sistemului instituţiilor şi metodelor de guvernare, al sistemului de valori naţionale;
c) raporturile de subordonare / dominaţie între Guvernant şi guvernaţi;
d) legitimitatea exercitării autorităţii şi puterii de comandă a statului.

3. Analiza sociologică a statului:

- Din punct de vedere sociologic, statul este un produs al evoluţiei sociale a
omenirii. Din această perspectivă, statul a apărut ca rezultat al diviziunii sociale a muncii.
- Analiza sociologică a statului pune accent pe poziţia claselor sau grupurilor
sociale faţă de putere.
- În prezent statul nu mai este perceput ca o expresie a unei anumite clase sociale, ci
ca o autoritate publică supremă, echidistantă faţă de fiecare individ.
- Interesele specifice unor categorii sau clase sociale sunt în prezent exprimate de
anumite partide politice, organizaţii neguvernamentale, sindicate.
- Între analiza politologică şi sociologică a statului este o punte, ambele perspective
analitice punând accentul pe capacitatea statului de a exercita dominaţia, forţa de
constrângere şi de a-şi subordona populaţia.
- În literatura de specialitate s-a remarcat existenţa a patru elemente
complementare, ce indică organizarea în stat a unei colectivităţi:
a) existenţa unui grup uman;
b) existenţa unui teritoriu pe care s-a stabilit grupul respectiv;
c) existenţa unei puteri publice care exercită autoritatea asupra grupului
uman;
d) stabilirea de către puterea publică a unei ordini politice, juridice,
economice, militare, sociale, s.a.m.d.

9
 - Fenomenul puterii (exercitarea de către un grup de indivizi a autorităţii de
comandă, căreia i se supune restul populaţiei) se întâlneşte în toate tipurile de
societate. Aceasta nu înseamnă automat şi apariţia statului. În societăţile tribale,
există forţa publică, care exercită autoritate şi domină grupul social, dar nu există stat.
- Din perspectiva politologiei şi sociologiei se desprind unele trăsături ale statului:
a) legitimitatea învestirii organelor statului cu atributele puterii publice;
b) exercitarea puterii de un organism specializat;
c) stabilirea unor raporturi între instituţiile de guvernare;
d) exercitarea legitimă de către stat a dominaţiei;
e) comportamentul politic al Guvernantului, exprimat prin impunerea forţei;
f) comportamentul social al celor guvernaţi, exprimat prin supunere.

4. Analiză juridică a statului:

Din punct de vedere juridic, statul este o persoană morală sau juridică, fiind
subiect de drept, adică este titular de drepturi şi obligaţii. Statul are o organizare de sine
stătătoare, un patrimoniu şi acţionează pentru înfăptuirea unui scop legitim (apărarea
binelui comun).
Statul este o persoană juridică de drept public. Această calitate este inerentă
statulu. Statul poate fi şi subiect în raporturile de drept privat.

5. Elemente constitutive ale statului:

A. Teritoriul:
Teritoriul de stat este spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape, precum şi din
coloana aeriană de deasupra solului şi apelor, asupra căruia un stat îşi exercită
suveranitatea sa exclusivă şi deplină.
În principiu, modificări ale teritoriului sunt admise, cu condiţia exprimării în acest
sens a voinţei suverane a poporului.
Asupra teritoriului statul exercită o autoritate exclusivă, bazată pe:
- plenitudine (statul organizează şi conduce întreaga viaţă socială);
- exclusivitate (numai statul are dreptul să-şi exercite autoritatea pe teritoriul respectiv);

10
 - opozabilitate (nici un alt stat nu are dreptul să-şi extindă suveranitatea asupra
teritoriului altui stat)).
Teritoriul unui stat este delimitat de frontiere. Frontiera este o linie sau o zonă
care separă teritoriul unui stat de altul sau la care se limitează atributele suveranităţii
statale.
Recunoaşterea unei frontiere are o consecinţă juridică de drept internaţional:
respectarea integrităţii teritoriale a statului respectiv.

Teritoriul prezintă două mari caracteristici juridice:

a) indivizibil (nu poate fi împărţit şi separat de restul teritoriului);
b) inalienabil (nu poate fi divizat şi înstrăinat în beneficiul altor state).

B. Populaţia:
Statul este o grupare umană instituţionalizată; orice societate , orice stat
presupune un minim de populaţie stabilă.
Populaţia unui stat este formată, în general, din două categorii de locuitori:
a) locuitori având aceeaşi cetăţenie;
b) locuitori care nu au calitatea de cetăţeni al statului respectiv. În această
categorie intră cetăţeni străini şi apatrizii.
Fiecare stat grupează într-o proporţie mai mare sau mai mică populaţii cu trăsături
etnice diferite. Din acest punct de vedere statele se împart în state naţionale (în care
populaţia majoritară formează o singură naţiune) şi state multinaţionale (în care populaţia
este formată din diferite rase sau naţionalităţi).
Elementele naţiunii sunt: rasa, limba, religia, tradiţiile istorice, interesele
materiale şi culturale comune, situaţia geografică.

A. Puterea politică suverană

• Puterea politică reprezintă forţa, capacitatea unei colectivităţi naţionale,
de a-şi impune voinţa ca voinţa suverană;
• Suveranitatea este vocaţia şi capacitatea statului de a stabili pe teritoriul
său modul de organizare şi funcţionare a vieţii sociale, fără intervenţia altui
stat;

11
 • Independenţa – vocaţia oricărui stat de a nu se supune voinţei suverane a
altui stat. Statul poate accepta limitarea suveranităţii sale (ex. acceptă instalaţii
militare ale altui stat sau ale unui organism militar pe teritoriul său etc.).
Prin intermediul dreptului, puterea de stat se impune întregii societăţi ca putere
suverană. De asemenea, este esenţial ca puterea să fie legitimă şi să se exercite în cadrul
legislaţiei constituţionale adoptate în mod democratic.

Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „Forma statului. Structura de stat şi forma

de guvernământ”

1. Conceptul formei de stat

Forma statului exprimă modul de constituire şi de exercitare a puterii, de
organizare şi conducere a societăţii prin stat. Este vorba atât de conţinutul puterii, cât şi
de forma exterioară a acestora.
Forma de stat este analizată sub trei aspecte:
a) forma structurii de stat;
b) forma de guvernământ;
c) regimul politic.
Opţiunea pentru oricare formă a statului trebuie să fie exprimată prin referendum.

2. Structura de stat
Exprimă modul de organizare a puterii în raport cu teritoriul. Potrivit structurii de
stat, statul se împarte în două categorii:
a) state unitare;
b) state compuse.

12
 A. Statul unitar
Caracteristici:
 este format dintr-un ansamblu unic de organe prin care se exercită puterea
la nivel central şi local;
 activitatea de guvernare se exercită centralizat;
 există o ordine constituţională unică;
 populaţia are o singură cetăţenie.
Teritoriul poate fi împărţit în unităţi administrativ-teritoriale.
Statul modern se bazează pe ideea de centralizare şi conducere ierarhică, în care
instituţiile, organizaţiile sociale, cetăţenii se supun unei conduceri unice (un singur şef al
statului, un singur parlament, un singur guvern, un unic sistem judiciar).
Centralizarea nu exclude existenţa la nivel teritorial a unor centre locale de
conducere descentralizată.
Principiul centralizării stricte, absolute nu este posibil în epoca contemporană,
mai ales în ce priveşte activitatea executivă.

3. Desconcentrarea
Pentru a face posibilă conducerea centralizată, proprie statului unitar, se recurge
la diminuarea puterii centrale prin preluarea de către organisme locale a unora dintre
prerogativele sale. Această diminuare sau degrevare a puterii centrale unice de unele
atribuţii poartă denumirea de desconcentrare.
Prin metoda desconcentrării, guvernul numeşte agenţi locali (perfecţi) cărora le
stabileşte pe cale ierarhică anumite prerogative.
Prefecţii se află sub controlul ierarhic al Guvernului, care îi poate demite.
Controlul exercitat de guvern este un control ierarhic, de legalitate dar şi de
oportunitate (guvernul poate anula, modifica actele prefectului, îl poate sancţiona sau demite).
Controlul ierarhic nu trebuie să fie prevăzut expres de lege, întrucât este o
consecinţă firească a centralizării.
Prefectul este obligat să îndeplinească instrucţiunile primite din partea guvernului,
dar are şi o sferă proprie de atribuţii.

13
 Raţiunea desconcentrării: guvernul nu poate cunoaşte suficient de exact realităţile
locale şi resursele de care dispun colectivităţile locale.
Desconcentrarea nu este opusul centralizării ci o formă diminuată a acesteia.

4. Descentralizarea
Descentralizarea este o alternativă la centralizare. Prin descentralizare, o parte a
prerogativelor puterii centrale este transmisă unor agenţi locali aleşi prin vot universal
(primari şi consilieri locali).
Prin descentralizare sunt scoase din competenţa puterii centrale anumite servicii
publice de interes local.
Primarii şi consiliile locale beneficiază de o anumită independentă faţă de Guvern.
Autorităţile locale au organizare de sine stătătoare şi beneficiază de buget local.
Guvernul exercită un control de tutelă asupra autorităţilor descentralizate care este
atât un control de legalitate, cât şi de oportunitate.
Controlul de tutelă nu permite guvernului să schimbe după bunul său plac
deciziile luate la nivel local.
Controlul de tutelă trebuie să fie prevăzut special de lege, care va stabili, astfel,
autorităţile abilitate să controleze, condiţiile în care se desfăşoară controlul, precum şi
actele supuse controlului.
Guvernul nu poate demite pe primar şi pe consilieri decât în anumite condiţii şi
potrivit unei proceduri speciale.
Descentralizarea se înfăptuieşte în două forme:
a) descentralizarea serviciilor publice;
b) autonomia administrativă locală.
Serviciul public este o activitate desfăşurată în interes public (pentru satisfacerea
unui interes general). Serviciul public trebuie să fie asigurat în mod continuu şi în mod
organizat (ex.: serviciu la pompieri, poştă şi telecomunicaţii, ordine publică, sănătate etc.).
Prin descentralizarea serviciilor publice, la nivel local se înfiinţează şi
organizează anumite activităţi desfăşurate de organisme specializate.
Prin servicii publice se înţeleg şi organismele care exercită activitatea respectivă.

14
 Autonomia administrativă locală constă în repartizarea puterii de decizie între
guvernul central şi agenţi locali descentralizaţi. Aceştia nu trebuie să ceară aprobarea
guvernului pentru desfăşurarea anumitor activităţi.
Autonomia are un caracter administrativ şi se bazează pe lege.
Atribuţiile agenţilor descentralizaţi sunt prevăzute în lege.
Autonomia se acordă exclusiv pe criterii teritoriale.
Gradul de autonomie este diferit de la ţară la ţară.

5. Statul unitar complex

Este o formă a statului unitar în care unele provincii sau regiuni ale statului
beneficiază de un statut legislativ special, în sensul că parlamentul (unic) adoptă pentru
provinciile respective o legislaţie specială, diferită de cea adoptată pentru restul ţării. Este
posibil ca regiunile să aibă şi sistem jurisdicţional şi administrativ diferit faţă de restul
provinciilor.
Categorii de state unitare complex:
a) uniunea încorporată;
b) regionalismul (în unele state, regionalismul poate fi politic).
A. Uniunea încorporată ( Marea Britanie, Franţa) ia fiinţă de obicei prin cuceriri
teritoriale, provinciilor cucerite fiindu-le apoi conferite un statut administrativ, legislativ,
judiciar, special, potrivit tradiţiilor proprii.
B. Regionalismul constă dintr-un regim de autonomie mai dezvoltat. În cazul
regionalismului politic, se permite înfiinţarea unor cvasi-parlamente locale, care adoptă
legislaţie proprie. Exemplu: Spania, Italia (în ultimii ani Marea Britanie evaluează spre
uniunea încorporată).

6. Statul compus (federal)

Este format din mai multe state reunite într-un stat suprapus lor.

15
 Între statele membre ale federaţiei şi între acestea şi federaţie sunt raporturi
juridice foarte precise.
Subiect de drept internaţional este statul federal. Statele federale sunt subiecte de
drept constituţional. Competenţele statelor federale sunt strict prevăzute în constituţie.
Forme atipice (rudimentare) de state compuse:
A. Uniuni de state (personale sau reale); mai sunt denumite asociaţii de state.
2. Confederaţii
Uniunile personale iau fiinţă prin unirea formală a doua state şi încredinţarea
funcţiei de şef al statului unei singure persoane (au în comun această instituţie)
Uniunea reală este formată din două state în care în afară de şef de stat comun au
şi alte organe ale statului comune (ex. Guvernul sau ministrul de externe ori al apărării).
Confederaţia este o asociaţie de state care urmăresc obiective comune şi, în acest
sens, convin să se asocieze formal. Fiecare stat îşi păstrează calitatea de stat.

7. Statul federal
Este format din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de autonomie
constituţională.
Trăsăturile statului federal;
a) unitatea pe plan internaţional;
b) diversitatea constituţională şi juridică pe plan intern;
c) supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre.

8. Organizarea competenţelor în statul federal

A. Principiul autonomiei;
B. Principiul participării.
Potrivit principiului autonomiei, statele federale beneficiază de o largă autonomie
în stabilirea metodelor de conducere la nivelul acestora (au largi competenţe în materie
de impozite şi taxe locale, în ceea ce priveşte reţeaua sanitară, de învăţământ, poliţie ş.a.).
În caz de conflict de competenţe între statul federal şi federaţie, decid instanţele
judecătoreşti.
Asigurarea principiului participării se face prin recrutarea membrilor unei camere
a parlamentului din fiecare stat federal, în general în condiţiile de egalitate.

16
 Alte clasificări ale statului potrivit structurii de stat, în afară de cele prezentate:
a) statul vasal (dispune de suveranitate incompletă şi are obligaţii faţă de un alt
stat);
b) statul protejat (dispune de suveranitate incompletă);
c) dominionul (state independente rezultate din foste colonii britanice);
d) teritoriile sub mandat (foste colonii germane după primul război mondial);
e) statele sub tutelă (internaţională) state care şi-au cucerit independenţa şi s-au
angajat sub egida O.N.U.

9. Forma de guvernământ
A. Monarhia;
B. Republica (prezidenţială, parlamentară sau semiprezidenţială).
Monarhia este forma de guvernământ în care organul care îndeplineşte atribuţiile
de şef al statului este un monarh care ocupă tronul fie prin alegere pe viaţă, fie prin
succesiunea ereditară.
Monarhia poate fi:
a) absolută – monarhul este unicul organ suprem în stat;
b) limitată sau constituţională – puterile monarhului sunt limitate prin legea
fundamentală a statului;
c) parlamentară dualistă – monarhul şi parlamentul stau din punct de vedere
legal pe o poziţie egală;
d) parlamentară contemporană – autoritatea monarhului este redusă, atribuţiile
sale se limitează la chestiuni de reprezentare (Anglia, Belgia); parlamentul are
largi atribuţii.
Republica este forma de guvernământ în care organul care îndeplineşte funcţia de
şef al statului este ales, de regulă, pentru o perioadă anumită.
Republica poate fi:
a) prezidenţială – şeful statului este ales prin vot universal direct;

17
 b) parlamentară – şeful statului este ales de către parlament, în faţa căruia şi
răspunde;
c) semiprezidenţială – şeful statului este ales prin vot universal direct, iar
guvernul răspunde în faţa parlamentului.

Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „Noţiuni generale despre constituţie”

1. Noţiunea de Constituţie
Etimologic, Constituţia derivă din substantivul latin “constitutio” care înseamnă
aşezare cu temei.
În dreptul roman, constituţia era denumirea dată edictelor imperiale.
Organizarea statelor feudale şi funcţionarea aparatului de stat erau reglementate
de cutuma constituţională.
În unele state s-au adoptat şi acte / documente care au prevăzut anumite norme de
natura celor care reglementau raporturi de putere (ex. raportul între monarh şi supuşi,
privilegii recunoscute unor categorii sociale ş.a.). Astfel de documente sunt Magna
Charta semnată de monarhul Angliei la 1215 şi întărită de Papa Honoriu al III în 1216,
Bula de Aur a regelui maghiar Andrei al II-lea (1226) ş.a.
Noţiunea de constituţie era folosită în Evul Mediu şi pentru intitularea unor acte
politico-juridice a căror forţă juridică depăşea cea a actelor adoptate în mod obişnuit.

18
 În general, constituţia scrisă se prezintă sub forma unui document politico-juridic
cuprinzând norme privind instituirea şi exercitarea puterii, adoptat printr-o procedură
specială şi solemnă, diferită de cea folosită pentru adoptarea legilor.
Condiţiile de fond şi de formă ale unei Constituţii:
A. Condiţii de fond:
a) normele constituţionale au caracter politic, întrucât reglementează
raporturi fundamentale de putere;
b) normele constituţionale au un caracter normativ, fiind general-
obligatorii. Astfel, constituţia nu s-ar putea impune.
B. Condiţii de formă:
a) Constituţia este o lege, adoptată potrivit unei proceduri legislative
speciale;
b) Constituţia este legea supremă, toate celelalte acte normative trebuind să
fie conforme cu dispoziţiile sale.
Constituţia în sens material cuprinde totalitatea normelor cuprinse la diferite acte
normative care reglementează domenii cuprinse în sfera de instituire şi exercitare a puterii.
Constituţia în sens formal este exclusiv documentul adoptat după o procedură
specială şi solemnă care cuprinde dispoziţii legale referitoare la instituirea şi exercitarea
puterii şi a căror forţă juridică este superioară celorlalte norme de drept.
Apariţia noţiunii moderne de constituţie este legată de lupta burgheziei pentru
emanciparea sa politică. În concepţia burgheziei din secolul al XVIII-lea, constituţia
scrisă putea fi folosită pentru a institui drepturile politice cucerite de aceasta şi pentru a fi
o pavăză împotriva monarhiei absolutiste.
Constituţia scrisă a înlocuit cutuma constituţională care forma baza juridică a
monarhiei absolutiste.
Din punct de vedere al politologiei, constituţia este ansamblul normelor politice şi
legale fundamentale care prescriu regulile de guvernare. Din punct de vedere al
sociologiei, constituţia este un pact social intervenit între guvernanţi şi guvernaţi.
În practica constituţională există două forme principale ale constituţiei: constituţia
cutumiară şi constituţia scrisă.

19
 2. Originea şi caracteristicile constituţiei cutumiare
Constituţia cutumiară este formată din cutume, practici nescrise care
reglementează relaţii sociale din domeniul instituirii şi exercitării puterii.
Cutuma se formează prin repetarea identică timp îndelungat a unui anumit obicei
referitor la reglementarea juridică a relaţiilor sociale.
Cutuma constituţională este suplă, putându-se modifica cu uşurinţă şi fără o
procedură specială. Cutuma este însă nesigură şi poate fi confundată cu faptul social (ce
urmează să fie reglementat).
Codificarea cutumei constituţionale (preluarea cutumei în acte scrise) poartă
denumirea de constituţionalism. Codificarea cutumei constituţionale a fost determinată de:
a) centralizarea politică;
b) afirmarea unităţii naţionale;
c) afirmarea principiului suveranităţii naţionale;
d) cerinţa instituţionalizării separaţiei puterilor.
Există state a căror constituţie este formată din cutume şi acte scrise, adoptată de
parlament (Marea Britanie, Israel, Australia, Canada şi Noua Zeelandă).
Constituţia scrisă prezintă avantaje incontestabile asupra cutumei (dispoziţiile sale
sunt clare).

3. Originea şi caracteristicile constituţiei scrise

Prima constituţie scrisă este constituţia S.U.A. (1787).
Constituţia scrisă asigură stabilitate instituţiilor politice, este clară, precisă,
garantează drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, este o pavăză împotriva abuzurilor
guvernanţilor. De asemenea, cei guvernaţi cunosc exact prerogativele şi atribuţiile
guvernanţilor, constituţia scrisă garantează supremaţia regulii constituţionale asupra
celorlalte reguli juridice, iar revizuirea ei se realizează cu dificultate.

4. Raportul între constituţia scrisă şi cutuma constituţională

Cutuma nu poate niciodată să modifice sau să înlocuiască o dispoziţie
constituţională scrisă şi precisă. Aceasta nu-şi pierde valoarea juridică, chiar dacă nu este
aplicată o perioadă îndelungată.
Se disting două situaţii:

20
 - Cutuma contra legem nu este acceptată, întrucât se opune constituţiei;
- Cutuma praeter legem este acceptată şi se aplică pentru:
a) interpretarea unei dispoziţii constituţionale neclare;
b) suplinirea unei lacune de reglementare

5. Distincţia între puterea constituantă şi puterile constituite

Puterea constituantă este deţinută de organismul care adoptă constituţia.
Puterile constituite sunt: parlamentul, şeful statului, guvernul, instanţele
judecătoreşti.
Puterea constituantă poate fi originară (în virtutea ei se adoptă constituţia nouă)
sau derivată (în virtutea ei se modifică constituţia în vigoare).

Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „Adoptarea şi revizuirea constituţiei”

1. Situaţiile în care se adoptă o constituţie nouă

Întrucât constituţia este actul juridic cu valoare supremă în stat care conţine
principiile generale ale guvernării şi ale sistemului de drept, adoptarea ei se face doar în
anumite condiţii. Înlocuirea unei constituţii cu alta fără proceduri speciale şi la scurte
intervale de timp, ar bulversa atât viaţa politică internă, cât şi sistemul de drept întrucât ar
genera instabilitatea instituţiilor politice, insecuritatea şi lipsa de protecţie a cetăţeanului,
neasigurarea drepturilor sale.
În general, o constituţie nouă se adoptă:
a) când se formează un nou stat (noua constituţie reglementează forma statului,
stabileşte limba oficială şi simbolurile naţionale, instituie modul de formare a
autorităţilor publice care exercită puterea şi atribuţiile acestora, prevede
drepturile cetăţeneşti etc.);

21
 b) când în viaţa statului au loc schimbări politice structurale (ex.: instituirea
unui nou regim politic, schimbarea formei de guvernământ sau a structurii de stat etc.);
c) când în viaţa statului are loc o schimbare importantă cu caracter politic
sau social-economic care nu afectează însă esenţa statului sau regimului
politic (în Constituţia Republicii Socialiste România din 21 august 1965).

2. Caracterul neconstituţional al loviturilor de stat şi al revoluţiilor sociale

Lovitura de stat este în general definită ca o înlocuire prin forţă a unor autorităţi
publice sau persoane aflate în conducerea statului. Autorii loviturii de stat nu îşi propun
de obicei să modifice structural cadrul constituţional.
Revoluţia presupune, pe lângă un nucleu revoluţionar conducător înzestrat cu
forţă militară, participarea activă a unor categorii largi sociale la înlocuirea violentă a
aparatului de stat şi schimbarea fundamentală a regimului politic şi a sistemului de drept.
Nucleul revoluţionar conducător formulează şi promovează o ideologie revoluţionară
susţinută de naţiune.
Atât loviturile de stat, cât şi revoluţiile sunt neconstituţionale, întrucât îşi propun
să înlocuiască prin forţă autorităţi publice constituite legal şi respectiv, să înlăture prin
violenţă cadrul constituţional existent.
Deşi sunt neconstituţionale, loviturile de stat şi revoluţiile pot fi legitimate
popular prin sprijinul acordat de populaţie, inclusiv prin alăturarea acesteia la nucleul
revoluţionar şi susţinerea programului ideologic al revoluţiei.
Poporul are dreptul să se revolte împotriva tiraniei, acest drept fiind consacrat în
însemnate documente cu valoare universală:
a) Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului de la 1789;
b) Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului de la 1793.
Insurecţiile, loviturile de stat îndreptate împotriva ordinii constituţionale
democratice sunt atât neconstituţionale, cât şi ilegitime din punct de vedere politic şi moral.
Actele normative elaborate şi structurile de putere instituite în urma revoluţiilor
au forţă juridică în măsura în care au fost adoptate pe baza noului cadru juridic.

3. Organismul competent să adopte constituţia

22
 Organismul care adoptă o constituţie este învestit cu putere constituantă originară.
De regulă, învestirea unei autorităţi publice (parlamentul) ca o astfel de putere se face
prin alegeri democratice şi libere.
Modalităţile mai des folosite sunt:
a) poporul exercită această putere prin reprezentanţii săi aleşi (Adunarea
Constituantă). Organismul desemnat să adopte constituţia este ales prin
sufragiu universal, cu un mandat concret: adoptarea constituţiei. După
adoptarea noi constituţii, acest organism îşi încetează activitatea, continuând
să funcţioneze ca Adunare legiuitoare obişnuită, care este în general Parlamentul;
b) poporul exercită direct puterea. În asemenea situaţii, proiectul de constituţie
întocmit de un organism învestit cu această prerogativă, este supus direct
aprobării poporului;
c) este posibil ca Parlamentul să se transforme, fără alegeri generale, în Adunare
Constituantă şi să adopte o nouă lege fundamentală.

4. Categorii de constituţii
Doctrina constituţională clasifică constituţiile, după modul lor de adoptare în:
a) constituţia octroaiată sau concedată - este constituţia adoptată de către
monarh ca stăpân absolut. Acest tip de constituţie caracterizează regimurile
monarhice în care şeful statului are puteri absolute;
b) constituţia – pact – este constituţia elaborată printr-un compromis intervenit
între monarh şi adunarea reprezentativă. La elaborarea pactelor monarhul şi
adunările reprezentative apar, cel puţin în principiu, ca părţi egale în acelaşi
contract.
c) statutul – este, ca formă, tot o constituţie concendată, votată însă pe cale
plebiscitară. Iniţiativa elaborării statutului aparţine monarhului, dar este
ratificat prin plebiscit. Cu ocazia plebiscitului corpul electoral poate spune da
sau nu asupra textului constituţional în întregime, neputându-se propune
amendamente:

23
 d) constituţia – convenţie – este constituţia adoptată de o adunare reprezentativă
a corpului electoral aleasă anume în scopul elaborării unei constituţii şi
investită în acest scop cu putere constituantă originară.
În literatura de specialitate este menţionată şi constituţia parlamentară care este
constituţia iniţiată, dezbătută şi adoptată de parlament cu o majoritate calificată.

5. Revizuirea constituţiei
Revizuirea constituţie constă în modificarea acesteia prin:
a) reformularea unui text;
b) abrogarea unui text;
c) adăugarea unui text nou.
Orice constituţie trebuie să prevadă:
a) organul care propune modificarea;
b) procedura de revizuire;
c) majoritatea de voturi necesară modificării sale.

6. Distincţia între constituţia suplă şi constituţia rigidă

Constituţia suplă este acea constituţie care poate fi modificată cu uşurinţă şi fără o
procedură specială şi solemnă.
Constituţia rigidă este constituţia care poate fi modificată numai printr-o
procedură greoaie sau complicată.
Orice constituie trebuie să prevadă posibilitatea modificării sale pentru a permite
noilor generaţii să-şi exprime voinţa în legătură cu modul în care înţeleg să fie guvernate.
Unele constituţii stabilesc că un anumit timp de la adoptarea lor sau anumite texte
ale sale nu pot fi modificate (ex.: art. 148 din Constituţia României).

7. Revizuirea implicită şi falsa revizuire

Revizuirea implicită constă în modificarea constituţiei printr-o simplă lege
ordinară, şi nu prin procedură legală consacrată.
Astfel, revizuirea implicită a constituţiei poate să rezulte din adoptarea unei
norme juridice al cărui conţinut derogă de la prevederile constituţionale sau din
neaplicarea repetată a unei dispoziţii constituţionale care potrivit legii fundamentale, ar

24
urma să se aplice cu o anumită periodicitate, precum şi în situaţia în care Parlamentul ar
adopta o lege ordinară care derogă vădit de la litera constituţiei, forul legislativ
considerând însă că legea respectivă păstrează nealterat “Spiritul constituantului”.
Falsa revizuire constă în modificarea constituţiei prin procedura legală dar care, în
realitate, modifică caracterul regimului politic.

Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „Conţinutul constituţiei”.

1. Diversitatea statală şi asemănări constituţionale

Constituţiile statelor cuprind dispoziţii foarte asemănătoare, în ciuda diversităţii
regimurilor politice, a tradiţiilor şi realităţilor politice din fiecare ţară.
Asemănările dintre constituţii se datorează faptului că acestea au în general un
conţinut asemănător:
a) conţin principiul suveranităţii şi modul de exercitare a acesteia;
b) stabilesc principiul reprezentării;
c) instituie separarea puterilor;
d) stabilesc mecanismul de exercitare a puterii;
e) stabilesc forma statului;

25
 f) conţin drepturile şi libertăţile democratice;
g) fixează valorile fundamentale şi tradiţiile istorice ale poporului.

2. Caracterul şi obiectul de reglementare ale normelor constituţionale

Dispoziţiile constituţionale pot fi împărţite în trei mari categorii:
a) norme care reglementează direct sau indirect mecanismele de guvernare şi au
un rol determinant în procesul de exercitare a puterii politice;
b) norme constituţionale care n-au nici o legătură cu procesul de guvernare;
c) dispoziţii referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Toate dispoziţiile cuprinse în constituţie au caracter normativ, indiferent în ce
categorie ar urma să fie incluse.
Forţa juridică a normelor constituţionale este identică indiferent care ar fi obiectul
lor concret de reglementare.

3. Norme constituţionale cu rol determinant în mecanismul de exercitare a

puterii politice

Această categorie de norme prezintă o importanţă deosebită în ansamblul

constituţiei. Lipsa lor din constituţie împiedică guvernarea statului. Este vorba de norme
care reglementează:
a) organizarea şi funcţionarea puterilor;
b) atribuţiile autorităţilor reprezentative şi raporturile dintre ele;
c) forma statului (structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic).
Normele din această categorie au un pronunţat caracter politic şi exprimă în modul
cel mai direct concepţia de guvernare a statului. Ele legitimează procesul de guvernare.

4. Norme constituţionale care nu au o legătură directă în organizarea şi

exercitarea puterilor
În această categorie sunt cuprinse norme referitoare la statutul persoanelor,
regimul juridic al proprietăţii etc. În orice constituţie sunt cuprinse şi dispoziţii care nu
privesc direct procesul de conducere (ex. art. 48 din Constituţia României).

26
 5. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti
Garantarea drepturilor fundamentale în constituţie reprezintă o cerinţă esenţială a
statului de drept.
Forma de garantare a drepturilor cetăţeneşti în constituţie diferă:
a) cele mai multe constituţii stabilesc şi garantează drepturile cetăţeneşti chiar în
textul acestora (ex.: Titlul II al Constituţiei României);
b) unele constituţii nu cuprind dispoziţii referitoare la drepturile cetăţeneşti decât
într-un preambul;
c) în unele sisteme constituţionale se adoptă un act special referitor la drepturi
(ex. Charta canadiană a drepturilor omului);
d) în preambulul unor constituţii se face trimitere la Declaraţii de drepturi
adoptate anterior (Constituţia Franţei din 1958 enunţă în Preambul
ataşamentul poporului pentru Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din
1789).

Întrucât Preambulul unei Constituţii nu face corp comun cu aceasta, s-a susţinut că
nu are forţă juridică. Ca atare, nici referirile din preambul la Declaraţii de drepturi nu ar
avea forţă juridică. Consiliul Constituţional a decis însă că prevederile din preambulul
Constituţiei Franţei din 1958 referitoare la Declaraţia drepturilor omului au o forţă
juridică deplină. În consecinţă, Declaraţia are caracter normativ.
În Evul Mediu a existat practica edictării unor Cărţi de drepturi prin care Regele
recunoştea anumite drepturi supuşilor (ex. Magna Charta din 1275).
Între Declaraţiile de drepturi şi Cărţile de drepturi există o deosebire esenţială:
cărţile de drepturi sunt acte ale puterii executive pe care monarhul le edictează silit, prin
forţa armelor, pe când Declaraţiile provin de la puterea legislativă.

27
Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii „Controlul constituţionalităţii legilor”

1. Supremaţia constituţiei
Supremaţia constituţiei se asigură prin controlul constituţionalităţii legilor.
Constituţia fiind legea supremă a statului, toate celelalte legi şi acte normative
emise de Guvern trebuie să fie conforme acesteia.
Supremaţia constituţiei decurge din caracterul normelor acesteia, precum şi din
procedura solemnă pentru adoptarea ei. Astfel:
a) cele mai importante relaţii sociale sunt reglementate de constituţie;
b) constituţia stabileşte procesul instituţional de exercitare a puterii;
c) constituţia prevede principiile fundamentale ale sistemului de drept;
d) constituţia garantează drepturile cetăţeneşti;

28
 e) constituţia reprezintă temeiul fundamental şi garanţia esenţială a ordinii de drept.
Supremaţia constituţiei este un principiu şi pentru a fi apărată ea trebuie dublată
de un mecanism care să-i dea consistenţă.
Doctrina şi practica constituţională au creat două instituţii juridice în vederea
asigurării supremaţiei constituţiei şi anume:
a) controlul constituţionalităţii legilor;
b) contenciosul administrativ.

2. Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor

Instituţia controlului constituţionalităţii legilor constă în ansamblul normelor
juridice care reglementează activitatea de verificare a conformităţii actelor juridice cu
prevederile constituţionale.
Controlul constituţionalităţii legilor este justificat teoretic pe principiul separaţiei
puterilor (împiedică Parlamentul şi Guvernul să încalce echilibrul între puteri stabilit în Constituţie).

Formele controlului:
a) controlul politic;
b) controlul jurisdicţional;
c) “modelul european” de jurisdicţie constituţională;
d) controlul prin opinia publică.
a) Controlul politic este controversat, deoarece organismul care îl exercită poate
avea tendinţa să se situeze deasupra Parlamentului. Organismul care exercită un astfel de
control este alcătuit tot pe baze reprezentative, la fel ca şi Parlamentul. În această calitate,
organismul respectiv exprimă voinţa poporului.
Caracterul politic al controlului constă în:
• caracterul politic al dispoziţiilor a căror constituţionalitate este verificată;
• modul de desemnare a organismului care exercită un asemenea control;
• verificarea unui act (legea) care exprimă voinţa politică a parlamentarilor.
Controlul politic este criticat, deoarece:
• principiul separaţiei nu prevede existenţa unei autorităţi superioare
parlamentului;

29
 • organismul care exercită controlul ar putea deveni discreţionar, întrucât decizia
sa privind constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea unei legi este
obligatorie;
• controlul constituţionalităţii legilor trebuie să fie exercitat de specialişti, or
controlul politic nu este un control de specialitate.
Organisme de control politic:
- Senatul conservator prevăzut de Constituţia Franţei din 1799;
- Comisia Centrală de la Focşani prevăzută în Convenţia de la Paris din 1858 (art. 37).
b) Controlul judecătoresc
Se exercită de instanţe judecătoreşti pe calea acţiunii directe sau pe calea excepţiei
de neconstituţionalitate. Este un control de specialitate, eficient şi se întemeiază pe
principiul separaţiei puterilor.

c) Modelul european de jurisdicţie constituţională

Îmbină caracterul politic al controlului cu caracterul jurisdicţional. Rezultă un
model de contencios politico-jurisdicţional. Organismul competent să exercite un astfel
de control îndeplineşte şi alte funcţii pe lângă verificarea constituţionalităţii legilor (se
pronunţă în legătură cu constituţionalitatea unor proceduri – ex. suspendarea şefului
statului, verificarea constituţionalităţii iniţiativelor legislative populare etc., constată
neconstituţionalitatea partidelor politice ş.a.).
d) Controlul prin opinia publică este lipsit de eficienţă şi ca atare nu este
utilizat
în nici un stat.
Acest control cuprinde reacţia opiniei publice la violarea constituţiei. Controlul
prin opinia publică este considerat de doctrinari, primitiv, deoarece se apelează la
violenţă.
Concepte utilizate în materie de contencios constituţional:
- “justiţie constituţională” = formă specială de jurisdicţie (competenţă) în
materia verificării constituţionalităţii legilor ce revin unui organism specializat;

30
 - “controlul difuz al constituţionalităţii legilor” = controlul exercitat de către
toate instanţele judecătoreşti;
- “controlul concentrat” = organul care exercită controlul deţine o
competenţă exclusivă, nici un alt organism nemaiavând o funcţie similară;
- “controlul preventiv” = controlul exercitat asupra legilor, înainte de a fi
promulgate;
- “controlul posterior” = control exercitat asupra legilor aflate în vigoare
(excepţia de neconstituţionalitate);
- “control abstract” = se exercită în afara oricărui litigiu în faţa instanţei (ex.
controlul judecătoresc exercitat pe calea acţiunii directe);
- “control concret” = este exercitat ca urmare a ridicării excepţiei de
neconstituţionalitate într-un proces (se suspendă cauza şi se judecă excepţia de
neconstituţionalitate a unui text care urmează şi se aplică în cauza respectivă).

Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „Principiul separaţiei puterilor.

Funcţiile statului”

1. Originea teoriei separaţiilor puterilor

Caracteristicile puterii.
Orice proces de conducere social-politic presupune specializarea activităţilor
statale şi stabilirea unor organisme învestite cu autoritate, care să desfăşoare permanent
acelaşi gen de activităţi, potrivit anumitor metode şi practici.
O anumită distribuire a autorităţilor de guvernare unor organisme specializate,
însărcinate cu înfăptuirea anumitor funcţii a existat încă în statele din antichitate.

31
 Atribuirea autorităţii de conducere (la nivel central şi local) anumitor organisme
nu afectează caracterul unitar al conducerii. La rândul său, caracterul unitar al conducerii
rezultă din caracterul unic al puterii.
Prin esenţa sa, puterea de stat este unică, în sensul că în interiorul statului nu se
mai exercită o altă putere având aceleaşi însuşiri ca cele ale puterii de stat.
Puterea politică este forţa organizată aparţinând unui individ sau unei colectivităţi
concretizată în capacitatea de a înfăptui interesele generale ale grupului, impunând
tuturor voinţa sa, la nevoie prin constrângere.
Puterea de stat reprezintă autoritatea de stat exercitată prin organisme specializate.
Deşi puterea politică este unică, ea este distribuită unor organisme care
funcţionează separat unul de altul.

Evoluţia procesului de emancipare politică a burgheziei.

În Evul Mediu întreaga putere politică este concentrată în mâinile monarhului
absolutist, căruia îi era subordonat întregul aparat administrativ. Întreaga putere era
deţinută şi exercitată în numele Regelui, potrivit bunului său plac. O asemenea putere era
tiranică şi opresivă fiind impusă potrivit principiului: quod placuit principi, legis habet
vigorem.
Regele absolutist concentra în mâinile sale întreaga activitate legislativă,
executivă şi judecătorească.
O asemenea metodă de conducere avantaja clasa nobililor. În schimb, orăşenii,
ţăranii nu se bucurau de drepturi politice.
Pe măsură ce burghezia oraşelor capătă o putere economică considerabilă, Regele
este nevoit să o atragă prin reprezentanţii săi în organisme menite să exprime voinţa şi
puterea absolută a regelui (Curia regis în Franţa şi Magnum Concilium în Anglia).
Treptat, reprezentanţii oraşelor (burghezia) se constituie în adunări separate de
cele ale nobililor (Starea a treia în Franţa; Camera Comunelor în Anglia).
Reprezentanţii burgheziei intră într-un conflict de lungă durată cu nobilimea,
reflectat şi în plan teoretic. În operele multor filozofi (Marsilio de Padova, Tomas
D’Aquino, Campanella, Jean Bodin şi apoi Hobbes şi Locke) apar germenii distincţiei
între puterea legislativă şi puterea executivă. Aceste două puteri trebuiau să fie exercitate
de către autorităţi diferite.

32
 Revoluţiile burgheze din Anglia din secolul al XVII-lea au întărit considerabil puterea
burgheziei şi au dat un nou impuls gândirii politice a teoreticienilor adepţi ai noii clase sociale.
Originea principiului separaţiei puterilor trebuie căutată în Anglia şi Franţa.
Cel care i-a dat prima formă doctrinară subliniind importanţa unei separări a
puterilor statului pentru garantarea libertăţilor individuale, este filozoful englez John Locke.
John Locke are o contribuţie remarcabilă la fundamentarea teoriei separaţiei
puterilor. Analizând experienţa guvernării engleze, el se opune monarhiei absolutiste şi
susţine că remediul împotriva tiraniei acesteia este separarea unor funcţii ale Coroanei şi
exercitarea lor de organisme diferite.
Locke distinge în stat trei puteri:
a) legislativă;
b) executivă;
c) federativă.
Potrivit concepţiei lui Locke puterea legislativă are caracter suprem şi constă în
adoptarea legilor. Puterea executivă trebuie să fie limitată şi încredinţată Regelui. Puterea
legislativă trebuie încredinţată unei adunări. Este esenţial, spune Locke ca puterea
legislativă să fie separată de cea executivă. Puterea judecătorească se exercită de o
ramură a puterii legislative (Camera Lorzilor). Puterea federativă s-ar referi la
prerogativele monarhului în relaţiile cu alte state.
Justificarea separaţiei puterilor se bazează, în concepţia lui Locke pe tentaţia
oamenilor de a acapara puterea şi de a o exercita în chip tiranic. Dacă puterea ar fi
exercitată de organisme multiple, nici unul dintre ele nu ar putea deveni tiranice, pentru
că ar intra în conflict cu celelalte.

Consacrarea principiului separaţiei puterilor şi opera lui Montesquieu

Ideile lui Locke au fost principala sursă ideologică din care s-a inspirat
Montesquieu, considerat adevăratul părinte al teoriei separaţiei puterilor statului.
Montesquieu este cel care face o sinteză a tuturor teoriilor despre separaţia
puterilor şi expune teoria cea mai completă asupra acesteia.
Elementele teoriei fundamentate de Montesquieu:

33
 a) individul nu se poate bucura de drepturile sale civile dacă nu deţine şi
libertatea politică (dreptul naţiunii de a-şi alege reprezentanţii şi de a nu fi
guvernată tiranic);
b) libertatea politică există în cazurile în care nu se abuzează de putere;
c) orice om care deţine o putere, este înclinat să abuzeze de ea până când va fi împiedicat;
d) remediul la comportarea tiraniei este constituirea unei contraputeri (“Pentru ca
să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, spune Montesquieu trebuie
ca prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere” – Despre
spiritul legilor);
e) pentru a se preveni tirania unei puteri asupra alteia, fiecare trebuie să aibă
instrumentele de a controla celelalte puteri (colaborarea puterilor);
f) puterile trebuie să funcţioneze împreună.
În fiecare stat, spune Montesquieu există trei puteri:
• puterea legislativă (aparţine unei adunări);
• puterea executivă (aparţine Monarhului);
• puterea privitoare la cele care ţin de dreptul civil (puterea judecătorească).
Fiecare dintre cele trei puteri este exercitată de organisme diferite.

Suveranitatea poporului şi separaţia puterilor în concepţia lui Rousseau

Rousseau consideră că fiecare individ deţine o cotă parte egală de suveranitate.
Suveranitatea poporului este deci suma suveranităţilor tuturor indivizilor.
În concepţia lui Rousseau, suveranitatea este indivizibilă şi inalienabilă adică nu
poate fi înstrăinată şi nu poate fi divizată în părţi distincte. Ca atare, democraţia
reprezentativă nu se poate înfăptui, fiecare individ urmând să exercite direct dreptul său
de participare la conducere.
Rousseau distinge:
• puterea legislativă (are caracter suprem şi se exercită de o adunare);
• puterea executivă (se subordonează puterii legislative);
• puterea judecătorească (este o ramură distinctă a puterii executive).
Cei ce exercită cele trei puteri exercită o funcţie, o însărcinare care poate fi
revocată de popor.

34
 Prin faptul că suveranitatea se exercită de mai multe organe, care au acelaşi
interes ca atribuţiile lor să nu fie încălcate de celelalte organe ale statului, se asigură
aplicarea strictă a legilor şi respectul libertăţilor individuale.

2. Consacrarea instituţională a principiului separaţiei celor trei puteri

Ideea separaţiei puterilor statului a dobândit o mare răspîndire începând cu
ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, devenind o regulă fundamentală a celor mai
multe constituţii moderne.
În momentul în care a fost instituţionalizat în constituţie, principiului separaţiei
puterilor i s-a adus multe corective, constând în colaborarea puterilor, colaborare care
poate fi rigidă sau suplă. Din acest punct de vedere distingem:
 separaţia rigidă a puterilor – regimul prezidenţial;
 separaţia suplă a puterilor – regimul parlamentar.
În doctrina constituţională recentă se susţine şi opinia potrivit căreia, principiul
separaţiei a “îmbătrânit” şi nu mai corespunde actualelor raporturi între puteri, întrucât
partidele politice influenţează modul de exercitare a puterii şi controlează prin deputaţi şi
miniştri echilibrul puterilor. În realitate, teoria separaţiei îşi menţine actualitatea.
Pentru a putea spune că o constituţie are la bază separaţia puterilor statului, nu
este necesar ca ea să o consacre expressiv verbis, ci este suficient ca din ansamblul
dispoziţiilor ei, să rezulte că ea urmăreşte ca principalele organe pe care le creează să se
bucure de o independenţă bine definită unul faţă de altul în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin.

3. Evoluţia teoriei separaţiei puterilor

În decursul celor două secole de aplicare, teoria separaţiei celor trei puteri în stat a
luat forme distincte în fiecare regim politic. Practic, nu se întâlnesc două state în care
modalităţile concrete de separare sau distribuire a puterilor (legislativă, executivă şi
judecătorească) să se repete într-o formă identică.
Statul de drept este indisolubil legat de acest principiu, chiar dacă de a lungul
timpului s-au constatat modificări ale raportului între puteri, în beneficiul uneia sau alteia
dintre ele. Prevederile constituţionale care reglementează distribuirea atributelor de
putere au rămas neschimbate.

35
 Unii autori afirmă că în prezent accentul nu se pune pe separaţia puterilor, ci pe
colaborarea lor. Nu trebuie omis din acest proces “influenţarea puterilor”, făcută nu
numai de partidele politice ci şi de sindicate şi organizaţiile neguvernamentale, care îşi
impun uneori voinţa asupra puterilor, determinându-le să întreprindă sau nu, anumite
acţiuni guvernamentale.
Din evoluţia modernă a principiului separaţiei puterilor nu trebuie să excludem şi
alţi factori noi:
a) participarea maselor la conducere prin referendum şi iniţiativa legislativă
populară, restrângându-se astfel principiul reprezentării;
b) instituţionalizarea în constituţii a unor autorităţi noi, care să poată exercita un
control asupra autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale;
c) recurgerea la justiţia constituţională;
d) instituţionalizarea unor cvasiforme de “control cetăţenesc” asupra unor
departamente ale executivului prin sesizarea instanţelor de contencios
administrativ în legătură cu acte administrative, ilegale şi abuzuri ale administraţiei;
e) controlul societăţii civile, îndeosebi prin mijloace de presă, asupra
mecanismelor de decizie guvernamentală şi transparenţa procesului de
guvernare, ceea ce ar conduce la sporirea responsabilităţii autorităţilor
legislative, executive şi judecătoreşti faţă de cetăţeni.

Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „Principalele mecanisme de interferenţă

(colaborare) a structurilor de guvernare”

1. Noţiunea de mecanisme de interferenţă a structurilor de guvernare

36
 La baza colaborării structurilor de guvernare se află principiul separaţiei puterilor.
O separare rigidă, absolută a celor trei puteri ar duce la imposibilitatea guvernării statului,
deoarece fiecare autoritate publică învestită cu anumite prerogative de putere (legislativă,
executivă, judecătorească) ar lua decizii care s-ar opune deciziilor celorlalte autorităţi
statale. De aceea o componentă esenţială a principiului separaţiei puterilor, constă în
colaborarea (interferenţa) lor obligatorie. Numai în acest fel, se păstrează echilibrul între
puteri.
Prin structuri de guvernare înţelegem autorităţile publice prevăzute în constituţie,
cărora aceasta le conferă atribuţii de conducere în stat. Cele mai importante sunt
Parlamentul şi autorităţile executive (şeful statului şi guvernul).
Prin mecanisme de interferenţă sau de colaborare a structurilor de guvernare
înţelegem metodele, procedurile prin care se realizează cooperarea între autorităţile
publice care exercită puterea de stat.
Este esenţial ca procedurile de conlucrare a structurilor de guvernare să fie
prevăzute cu claritate în constituţie.
Amploarea raporturilor, a formelor de interferenţă între legislativ şi executiv
depinde de caracterul regimului politic: parlamentar sau prezidenţial. În regimurile
parlamentare, colaborarea puterilor este mai diversă. În regimurile prezidenţiale, puterile
sunt mult mai independente unele de altele, iar colaborarea lor este redusă.

2. Modalităţi de acţiune a puterii executive asupra parlamentului

A. Desemnarea unor parlamentari de către puterea executivă:
a) membrii Senatului canadian sunt numiţi de guvernatorul general al
Canadei, la propunerea primului-ministru;
b) membrii Bundesratului sunt numiţi şi revocaţi de guvernele
landurilor;

37
 c) guvernatorul unui stat membru al S.U.A. poate numi prin
delegaţie un senator al Senatului din Congresul statului respectiv al cărui
mandat a încetat înainte de termen;
d) Regina Angliei şi primul-ministru au dreptul de acorda
titlul de pair (lord) unor personalităţi proeminente ale vieţii publice.
Automat acestea capătă cu titlu viager calitatea de membru al Camerei
Lorzilor;
e) Preşedintele Italiei are dreptul să numească pe viaţă, în
timpul mandatului său, 5 senatori.
B. Intervenţia puterii executive în organizarea activităţii interne ale camerelor
legislative:
a) convocarea camerelor legislative de către şeful statului;
b) participarea unui membru al guvernului la stabilirea ordinii
de zi a şedinţelor camerelor;
c) controlul constituţionalităţii regulamentelor camerelor
parlamentare.
C. Implicarea directă a puterii executive în procesul legislativ:
a) iniţiativa legislativă (este motivată de dreptul guvernului de
a-şi pune în aplicare programul de guvernare şi de responsabilitatea sa faţă
de guvernarea ţării);
b) participarea la dezbaterile parlamentare a reprezentaţilor
guvernului;
c) mesajele adresate de şeful statului naţiunii prin intermediul
parlamentului.
D. Atribuţiile şefului statului privind finalizarea procesului legislativ:
a) sancţionarea şi promulgarea legilor;
b) dreptul la veto legislativ (diferite forme de veto: în sistemul
constituţional al S.U.A.; în România).
E. Delegarea legislativă.
Constă în autorizarea de către parlament a guvernului, printr-o lege de abilitare, să
adopte norme cu putere de lege în anumite condiţii. Delegarea este limitată în timp şi

38
trebuie să fie motivată de o situaţie specială (principiul proporţionalităţii). În legea de
abilitate poate fi prevăzută cerinţa aprobării ulterioare de către parlament a altor
normative emise de guvern ca urmare a delegării.
F. Dizolvarea parlamentului de către puterea executivă
Dizolvarea parlamentului este posibilă doar în sistemele politice parlamentare. În
general, se recurge la dizolvarea parlamentului în situaţia unui conflict între acesta şi
guvern sau când un parlamentar refuză să acorde, după epuizarea unei anumite proceduri,
votul de încredere acordat guvernului. Recurgerea la dizolvarea parlamentului este
urmată de noi alegeri parlamentare.

3. Modalităţi de acţiune ale parlamentului asupra executivului

A. Intervenţia parlamentului în formarea executivului şi în desemnarea unor
înalţi demnitari ai puterii executive:
a) alegerea preşedintelui republicii (în regimurile politice parlamentare);
b) acordarea votului de încredere guvernului;
c) desemnarea din rândul membrilor parlamentului a primului-ministru şi a miniştrilor.
B. Intervenţia directă a parlamentului în activitatea autorităţilor executive. Este
posibilă în următoarele situaţii:
a) răspunsul la mesajele adresate de şeful statului;
b) constituirea comisiilor de anchetă;
c) întrebările şi interpelările adresate membrilor guvernului;
d) dreptul la informare al membrilor parlamentului.
C. Intervenţia parlamentului asupra existenţei unor autorităţi executive:
a) revocarea mandatului preşedintelui republicii, în regimurile politice
parlamentare;
b) punerea sub acuzare a miniştrilor şi a preşedintelui (procedura de impeachment);
c) moţiunea de cenzură (în regimurile parlamentare).

4. Categorii tipologice de structuri de guvernare:

39
 În literatura de specialitate se disting patru mari categorii de structuri de
guvernare, criteriul de diferenţiere fiind principiul separaţiei celor trei puteri:
a) regimul confuziei puterilor;
b) regimul separaţiei rigide a puterilor (regimul prezidenţial);
c) regimul separaţiei suple a puterilor (regimul parlamentar);
d) regimul semiprezidenţial.
Regimul confuziei puterilor constă în deţinerea şi exercitarea de către acelaşi
organ a prerogativelor constituţionale de natură legislativă şi executivă.
Este posibil, teoretic, ca Parlamentul să concentreze pe lângă prerogativele
legislative şi de control şi atribuţii ale puterii executive. Îi pot fi conferite fie în mod
permanent fie pentru o anumită perioadă de timp. Prin urmare, Parlamentul adoptă măsuri
pentru executarea propriilor sale legi.
Caracteristicile regimurilor prezidenţiale:
a) separaţia strictă a puterilor;
b) alegerea preşedintelui ţării prin vot universal direct;
c) preşedintele nu poate dizolva parlamentul iar parlamentul nu poate revoca
mandatul preşedintelui:
d) răspunderea politică a guvernului faţă de preşedinte.
Caracteristicile regimurilor parlamentare:
a) separaţia suplă (colaborarea) puterilor;
b) alegerea preşedintelui ţării de către parlament;
c) dreptul şefului statului de a dizolva parlamentul şi dreptul parlamentului de a
revoca mandatul preşedintelui;
d) asumarea răspunderii politice a guvernului faţă de parlament.
Caracteristicile regimurilor semiprezidenţiale:
a) alegerea preşedintelui prin vot universal direct;
b) răspunderea politică a guvernului faţă de parlament;
c) dizolvarea parlamentului de către şeful statului.

I. SUVERANITATEA POPORULUI

40
 1. Delimitări conceptuale
În ştiinţa politică sunt folosiţi termenii de “putere politică”, “autoritate publică”,
“putere de stat”, “dominaţie”, “forţă de constrângere”, “democraţie” sau “suveranitate”,
termeni care se referă la putere fie la forma instituţionalizată a acesteia, pe scurt, la
instituţiile politice care exercită prerogative de putere sau de comandă. Întrucât dreptul
constituţional cuprinde acele reguli şi principii după care se organizează şi se guvernează
un stat, raporturile dintre puterile publice, limitele acestora, este firesc ca şi în această
ramură să întâlnim aceşti termeni.
Din punct de vedere instituţional, puterea se obiectivează în diverse organisme,
cărora le sunt delegate atribuţii sau funcţii de putere. Puterea instituţionalizată în acest
mod, apare sub forma puterii de stat şi este exercitată de acesta în întregul său şi în mod
specializat şi distinct de diverse organe ale sale. Din această perspectivă statul apare ca
titular exclusiv al forţei de comandă şi dominaţie.
În mod necesar puterea se raportează la un titular căruia îi sunt recunoscute
anumite prerogative. Poporul sau naţiunea este titularul absolut al puterii politice, adică
al suveranităţii, iar statul (autorităţile, puterile publice) este titularul puterii de stat
încredinţate (delegate, statul exercită o putere delegată) în mod legitim de popor.
Distincţia între puterea politică şi puterea de stat a fost făcută de către romani. Ei
foloseau noţiunea de potentia pentru a desemna autoritatea naturală, forţa de influenţă a
unui individ sau grup faţă de alţi indivizi sau grupuri şi noţiunea de protestas în sensul de
instituţie publică care exercită efectiv forţa.
Numai statul, are prin tradiţie vocaţia să i se încredinţeze exerciţiul puterii.
Raţiunea delegării de către popor a anumitor prerogative de putere unor autorităţi
publice specializate, aflate sub controlul său, este asigurarea siguranţei colective a tuturor
cetăţenilor. Este necesar, în vederea asigurării unui climat de pace socială şi ordine într-o
comunitate umană, ca interesele şi voinţa fiecărui individ să se topească într-o voinţă
generală unică, exprimată şi impusă la nevoie prin forţă fiecărui individ de către autorităţi
publice desemnate în mod legitim.

41
 Puterea statală se bazează pe dominaţie şi forţă de constrângere, care trebuie să fie
legitime. Din acest punct de vedere se poate face o distincţie netă între putere şi
autoritate. Autoritatea nu se confundă cu puterea, deşi se întemeiază pe aceasta. Fără
sprijinul puterii de stat nu ar exista autoritate politică. Puterea statului presupune folosirea
forţei de constrângere, pe când autoritatea, care se întemeiază pe legea adoptată de
organismele competente şi legitime, se asigură prin respectarea de bună voie a deciziilor
(legilor). Numai în cazul nerespectării acestora se recurge la forţa de constrângere a statului.

2. Raportul între puterea politică şi puterea de stat

Puterea de stat este o putere specializată şi delegată de popor în calitatea sa de
titular al puterii politice, anumitor organisme sau autorităţi publice denumite şi puteri
(legislativă, executivă şi judecătorească).
Astfel, puterea de stat este o putere derivată şi condiţionată de puterea politică
deţinută de popor. Faptul că este o putere delegată înseamnă că ea nu poate fi opusă
poporului şi folosită împotriva acestuia, motiv pentru care puterea de stat este legitimă
dacă rezidă în puterea suverană a poporului. Puterea de stat nelegitimă este o putere
rezultată din uzurparea puterii legitime.
Puterea politică este denumită uneori suveranitate, deoarece în cadrul teritoriului
statal nu există o altă putere care să o restrângă sau să o concureze, ea este supremă şi
deci nu concurează în interiorul statului cu nici o altă putere de acelaşi tip. În virtutea
suveranităţii (puterii) sale, poporul este îndreptăţit să ia orice decizie, să determine natura
regimului politic, forma de guvernământ sau structura de stat, să se autoguverneze. În
virtutea aceleiaşi suveranităţi, poporul se bucură, pe plan extern, de tratament egal faţă de
alte popoare.
Ca autoritate supremă, puterea politică nu depinde de nici o altă putere şi în acest
sens, spunem că puterea politică este o putere suverană.
O altă deosebire între puterea politică (suveranitate) şi puterea de stat constă în
faptul că puterea politică nu îşi schimbă conţinutul în procesul de dezvoltare socială a
unei naţiuni, pe când puterea de stat îşi modifică conţinutul şi mijloacele de exercitare de
la o etapă la alta a evoluţiei statului potrivit guvernantului şi intereselor generale ale naţiunii.

42
 Puterea politică nu îşi schimbă esenţa şi conţinutul (în timp), pe când puterea de
stat este o putere predispusă schimbărilor atât în ceea ce priveşte conţinutul şi formele de
exercitare, cât şi în ce priveşte titularul.
Puterea politică (suveranitatea) a poporului ca şi puterea de stat, sunt
esenţialmente unice, în sensul că nu pot fi concurate în mod legitim de alte puteri de
acelaşi tip. Poporul, respectiv naţiunea, constituie unicul titular al puterii politice şi numai
el este îndreptăţit să uzeze de puterea sa.

3. Rolul şi funcţiile puterii politice

Scopul fundamental al puterii politice, realizat prin intermediul statului, este
asigurarea securităţii interne şi funcţionalitatea sistemului social în beneficiul tuturor
membrilor corpului social şi, în acelaşi timp, apărarea acestuia faţă de atacurile şi
concurenţa altor colectivităţi social-umane organizate politic. Puterea politică capătă astfel
o dublă însuşire: supremaţia în interiorul colectivităţii şi independenţa faţă de alte colectivităţi.
Rolul şi funcţiile puterii de stat constau în organizarea şi ordonarea prin
normativizare a celor mai importante relaţii sociale şi asigurarea respectării
comandamentelor juridice, la nevoie prin utilizarea forţei de constrângere, în armonizarea
şi echilibrarea diferitelor categorii de interese sociale, în apărarea corpului social
împotriva agresiunilor din interiorul acestuia precum şi din exteriorul său ş.a.
Este esenţial, în orice societate, ca scopul şi funcţiile puterii de stat să corespundă
cu voinţa generală a titularului suveran al puterii politice. Dacă nu există o asemenea
concordanţă, sistemul politic îşi pierde legitimitatea, iar autoritatea exercitată de
instituţiile statale ia formele abuzului de putere.

4. Principalele teorii privind suveranitatea

Distingem teoriile sau concepţiile teocratice şi teoriile democratice (doctrina
democratică).
Concepţia teocratică – potrivit acestei teorii nici un om, fie el şi Principe, nu
poate pretinde că deţine puterea absolută asupra altora, deoarece numai Dumnezeu,
Creatorul lumii, deţine întreaga putere.
În această calitate Dumnezeu desemnează şi învesteşte un titular al suveranităţii în
persoana Regelui, care devine “ales al Domnului”.

43
 Se fundamentează astfel implicit teoria “Monarhiei de drept divin” şi principiul
puterii absolute a Regelui, susţinute până la Revoluţia franceză din 1789.
O variantă a concepţiei teocratice este teoria monarhiei de “drept divin
providenţial”, potrivit căreia puterea (suveranitatea) izvorăşte din Divinitate, dar
deţinătorul puterii temporare nu este desemnat de Dumnezeu, ci prin voinţa oamenilor.
Voinţa oamenilor, ca şi evenimentele sociale, inclusiv cele politice, sunt însă dirijate de
Divinitate în mod providenţial.
Puterea vine de la Providenţă, ca un dar divin, iar Prinţul (Monarhul) prin
intermediul statului, cu care se confruntă, acumulează puterea şi o exercită în mod
centralizat, dar în interesul poporului. În această concepţie se disting două planuri:
a) principiul puterii sau puterea ca atare, care este de drept divin şi se transmite
prin graţie celestă Monarhului, şi
b) exercitarea puterii de către Monarh şi aparatul său statal.
După Revoluţia franceză din 1789, teoriile teocratice privind suveranitatea
(Monarhia de drept divin şi Monarhia de drept providenţial) sunt definitiv înlăturate şi
înlocuite cu concepţia suveranităţii naţionale.
Teoriile democratice în legătură cu suveranitatea sunt: suveranitatea populară şi
suveranitatea naţională.
Conceptul de suveranitate populară este atribuit filozofului francez Jean-Jacques
Rousseau în opinia căruia poporul reprezintă totalitatea indivizilor ce locuiesc pe un
anumit teritoriu, fiecare dintre ei stăpânind o cotă-parte egală din suveranitate.
Suveranitatea este exercitată prin organisme mandatate de popor cu atribuţii de
guvernare. Acestea reprezintă şi exprimă voinţa sa generală, sau a celei mai mari părţi a
acestuia. Apare deci ideea democraţiei reprezentative.
Concepţia suveranităţii populare şi-a găsit o anumită exprimare în Constituţia
Franţei din 1793 potrivit căreia puterea emană de la popor.
Teoria suveranităţii naţionale a fost susţinută în Franţa revoluţionară de abatele
Sieyes (membru al Adunării Constituante din 1789 – 1791) şi are la bază aceeaşi idee că
suveranitatea rezidă în popor.
Titularul suveranităţii este naţiunea, care apare astfel ca o alternativă a instituţiei
monarhiei. În această concepţie, individului (cetăţeanului) nu îi revine nici un fragment

44
de suveranitate, deoarece aceasta este indivizibilă şi nu poate fi parcelată în cote-părţi
egale.
Concepţia constituţională modernă este bazată pe teoria suveranităţii naţionale şi
pe principiul reprezentării, potrivit căruia membrii corpului legislativ nu primesc de la
alegători un mandat imperativ, ci unul reprezentativ. Simbolul instituţional al
suveranităţii, în această concepţie, este Parlamentul, constituit din reprezentanţi ai
poporului. În constituţiile statelor se prevede că Parlamentul este organul reprezentativ al
poporului şi în această calitate are nu numai funcţia principală de a da formă normativă
voinţei naţionale, ci şi aceea de a controla Guvernul şi în general puterea executivă.

5. Trăsăturile generale ale puterii politice şi ale puterii de stat

Se consideră, în doctrina constituţională modernă că puterea politică
(suveranitatea) are următoarele trăsături generale:
 Uniticitate – care constă în inexistenţa unei alte puteri de aceeaşi natură, care
să o concureze. Dacă puterea politică este unică rezultă că şi puterea de stat
este esenţialmente unică ceea ce nu exclude departajarea şi exercitarea
separată a funcţiilor statului;
 Indivizibilitatea – care constă în imposibilitatea fragmentării acesteia în cote-
părţi aparţinând unor titulari diferiţi.
 Inalienabilitatea – acest caracter pune în evidenţă că naţiunea nu îşi poate
înstrăina definitiv şi irevocabil suveranitatea fie unei persoane sau grup de
persoane, fie unor organizaţii internaţionale.
 Imprescriptibilitatea – face ca puterea politică să existe atâta timp cât există
titularul ei poporului (sau naţiunea).
Puterea de stat prezintă următoarele caracteristici:
1) unicitate; 2) indivizibilitate; 3) inalienabilitate; 4) imprescriptibilitate,
caracteristici pe care le întâlnim şi la puterea politică, dar puterea de stat întruneşte şi
unele trăsături specifice:
 este o putere transmisă prin delegaţie de către Naţiune unor
organisme care exercită conducerea de stat;
 este o putere organizată;

45
  este supremă în cuprinsul teritoriului statului şi independentă faţă de o altă
putere de stat;
 este limitată prin drepturile şi libertăţile cetăţeneşti recunoscute şi garantate
de Constituţie;
 este “irevocabilă” prin dreptul Naţiunii de a nu reînnoi mandatul
reprezentanţilor săi aleşi sau prin dreptul de a se răzvrăti împotriva
guvernanţilor care conduc în mod tiranic.
Totodată trebuie făcută deosebirea între trăsăturile generale ale puterii de stat şi
anume cerinţa generală pe care aceasta trebuie să le îndeplinească, cum ar fi:
legitimitatea, legalitatea exercitării sale, respectarea pluralismului politic şi ideologic, a
democraţiei constituţionale. Aceste trăsături aparţin puterii de stat în regimurile politice
democratice.

6. Transpunerea la nivel constituţional a principiului suveranităţii poporului

Transpunerea la nivel constituţional a principiului suveranităţii poporului a pus

problema opţiunii pentru una din cele două teorii democratice asupra suveranităţii. Teoria
care s-a impus a fost cea a suveranităţii naţionale.

Drept constituţional şi instituţii politice

46
 Sinteza prelegerii: „Sistemul electoral”

1. Esenţa democraţiei – participarea poporului la conducere

Etimologic, democraţia înseamnă “puterea poporului”. Poporul este deţinătorul
puterii politice, pe care o poate exercita, fie în mod direct, nemijlocit, ceea ce presupune
participarea fiecărui individ la actul de conducere, fie direct, fie prin reprezentanţi.
Acestora din urmă li se deleagă vremelnic exerciţiul anumitor prerogative de guvernare
prin actul de alegere, pentru un anumit mandat.
Democraţia poate fi:
a) directă;
b) reprezentativă;
c) semi-directă.
Democraţia directă presupune ca fiecare individ să-şi exprime direct voinţa cu
privire la actul de guvernare, adică să aibă un rol nemijlocit în adoptarea acestuia şi în
stabilirea conţinutului său. În condiţiile actuale nu se poate înfăptui datorită numărului
mare al cetăţenilor unui stat şi complexităţii actului de guvernare..
Democraţia reprezentativă constă în alegerea de către corpul electoral a unui
anumit număr de reprezentanţi ai naţiunii, în raport cu mărimea acesteia. Actul de
alegere se desfăşoară la anumite intervale de timp şi trebuie să fie liber şi corect.
Democraţia semi-directă rezultă din folosirea, atât a democraţiei reprezentative
(alegerea parlamentului este cel mai evident exemplu de reprezentare a poporului), cât şi
a unor forme democratice direct (ex. iniţiativele legislative promovate în anumite condiţii
de către cetăţeni, referendumul, revocarea din anumite funcţii, plebiscitul).
Noţiunea de popor are un conţinut divers, raportat la diferite epoci istorice şi
regimuri politice.
În antichitatea greacă din categoria de popor erau excluşi sclavii, femeile, metecii
şi copii. Aceştia nu deţineau drepturi politice şi nu participau, deci, la conducerea
polisului.
În perioada Evului Mediu, noţiunea de popor nu se folosea, în ceea ce priveşte
ideea de reprezentare, sau chiar de democraţie directă. Adunările de stări, organismele

47
obşteşti convocate de monarh nu cuprindeau în componenţa lor reprezentanţi ai poporului
propriu-zis, ai păturilor sociale sărace (ţăranii liberi sau aserviţi). Faţă de aceştia,
burghezia a pretins, în procesul îndelungat al emancipării sale politice, că le reprezintă
interesele.
În această prelegere, raportăm noţiunea de popor, la corpul electoral (alegători),
căruia Constituţia şi legislaţia electorală îi recunosc dreptul de a alege (dreptul de vot),
dar nu în întregul său, ci fiecărui cetăţean care întruneşte anumite condiţii.
În epoca modernă corpul electoral îşi exprimă voinţa politică şi îşi desemnează
reprezentanţii în cadrul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale. În alegerile locale,
cetăţenii cu drept de vot, care domiciliază într-o anumită circumscripţie electorală îşi
desemnează primarul şi comisiile locale. Aceste autorităţi publice nu sunt reprezentative
la nivel naţional, ci doar la nivel local. În alegerile locale nu se exprimă suveranitatea
naţională, întrucât la acestea nu participă întregul corp electoral, ci numai fragmente ale
acestuia.

2. Dreptul la vot
Poate fi definit ca dreptul recunoscut fiecărui cetăţean, care întruneşte anumite
condiţii, de a-şi exprima în mod liber, direct sau indirect opţiunea electorală faţă de un
anumit partid politic sau candidat propus de o grupare politică sau pentru un candidat
independent.
Dreptul de vot se exprimă de regulă, prin completarea unui buletin de vot şi
depunerea acestuia, în urnă. Acest drept se utilizează pentru:
a) alegerea parlamentului;
b) alegerea preşedintelui republicii în regimurile prezidenţiale şi semiprezidenţiale;
c) alegerea primarilor şi consiliilor locale.
Practic, în epoca contemporană, dreptul de vot se utilizează prin sufragiul universal.
Dreptul de vot se exercită în modalităţi diverse, fiecare stat stabilind în mod
distinct printr-o lege procedurile electorale. Esenţial este că votul să fie exprimat liber,
fără nici o constrângere sau presiune.

3. Evoluţia sistemului electoral

A. Sufragiul cenzitar

48
 Potrivit acestui sistem se recunoaştea calitatea de alegător şi implicit dreptul de
vot persoanelor care aveau un anumit venit anual, evaluabil de regulă în proprietăţile
imobiliare (în sensul de avere). În prezent nu se mai utilizează.
Un asemenea, sistem de vot a fost adoptat la sfârşitul secolului al XVIII-lea –
începutul secolului XX avându-se în vedere averile importante care erau concentrate la o
parte restrânsă a populaţiei, numită “elita socială”.
Aceasta avea un rol determinant în procesul de conducere socială, fiind sursa
importantă de venituri ale statului, deci sursa veniturilor unui stat.
În România, votul cenzitar a fost introdus prin Legea electorală din 1864 care
împărţea electoratul în două categorii: electoratul rural (cei care plăteau o dare către stat
de 48 lei) şi electoratul urban (cei care plăteau o dare către stat de 110 lei). Acest sistem
s-a păstrat până în anul 1917.

B. Sufragiul intelectual
Potrivit acestui sistem, acordarea dreptului de vot se facea în funcţie de pregătirea
intelectuală a alegătorului, atestată printr-o diplomă sau certificat de studii.
În esenţă, acest sistem răspunde cerinţei ca alegătorii, având un nivel ridicat de
pregătire intelectuală şi de înţelegere a fenomenelor politice, să fie în măsură să cunoască
şi să înţeleagă platformele şi programele electorale ale partidelor, să aibă o cultură politică.

C. Excluderea de la vot a anumitor categorii de cetăţeni

Deşi în doctrina constituţională franceză este denumit “sufragiul politizat”, acesta
nu este un sistem de vot ci o excludere arbitrară de la dreptul de vot a exponenţilor
anumitor clase sociale sau a celor care deţin calitatea de membru al anumitor partide şi
formaţiuni politice. Motivele excluderii sunt exclusiv politice.
Acest sistem (de fapt, o restrângere arbitrară a drepturilor politice) s-a practicat o
perioadă în ţările socialiste.

D. Votul universal
Votul universal este un adevărat drept natural pe care statul este dator să-l
garanteze fiecărui cetăţean şi este proclamat în toate constituţiile moderne. Dreptul de vot
este recunoscut tuturor cetăţenilor care îndeplinesc anumite condiţii minime:
a) majoratul politic (vârsta de 18);

49
 b) demnitate civică (alegătorul să nu fie condamnat prin hotărâre judecătorească
definitivă la pierderea drepturilor electorale). Simpla condamnare penală a
unei persoane nu afectează drepturile politice ale acesteia.
c) deplinătatea capacităţii intelectuale (nu au dreptul de vot alienaţii şi debilii
mintali puşi sub interdicţie).
În general, în legile electorale sunt prevăzute expres incapacităţile electorale. În
unele sisteme constituţionale şi în anumite etape de dezvoltare a unor state au fost excluse
de la dreptul de vot, femeile sau cei care nu au împlinit o anumită vârstă.
Votul sau sufragiul universal este egal, direct (sau indirect) şi secret.
Exercitarea dreptului de vot este obligatorie, deşi nu se prevede o sancţiune în
cazul în care un alegător ar refuza să voteze. Prezentarea în faţa urnelor şi votarea
constituie o îndatorire cetăţenească.
Statele au legiferat practici sau tehnici electorale potrivit condiţiilor economice şi
social-politice, tradiţiilor democraţiei specifice acestora în vederea alegerii candidaţilor,
fie independenţi, fie propuşi de partidele politice.
În doctrina constituţională au fost formulate patru principii directoare ale oricărui
sistem de votare:
 fiecare candidat are o şansă egală cu a altuia de a fi ales;
 actul votării trebuie să fie real, sincer şi în conformitate cu concepţia politică,
conştiinţa civică şi interesele alegătorului;
 legalitatea sau corectitudinea verificării şi anunţării rezultatelor alegerilor;
 contenciosul electoral.
Modalităţile practice de respectare şi înfăptuire a acestor principii sunt diferite de
la un stat la altul.

Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „Corpurile intermediare”

50
 Noţiunea de “corpuri intermediare” se referă la un ansamblu de organizaţii
sociale, având voturi diferite, care se interpun între cetăţeni şi structurile de guvernare,
având ca scop să intermedieze, să faciliteze, după caz, transmiterea puterii politice, de
către popor, unor autorităţi statale (parlament, şeful statului şi guvern îndeosebi) sau să
influenţeze ori controleze din punct de vedere social activitatea acestora.
În doctrina constituţională sunt considerate corpuri intermediare:
a) partidele politice;
b) sindicatele;
c) grupuri de presiune
A. Partidele politice
Partidul politic reprezintă o grupare sau asociaţie cu caracter permanent de
indivizi uniţi prin afinităţi ideologice sau convingeri politice, create la nivel teritorial, al
cărui scop înscris într-un program sau statut, constă în promovarea şi înfăptuirea în
competiţie electorală sau parlamentară cu alte partide, a unei anumite concepţii privind
conducerea unei societăţi.
Scopul partidelor politice este să acceadă la exercitarea puterii. Din punct de
vedere juridic, partidul politic este o persoană morală, a cărei înfiinţare este reglementată
prin lege.
Rolul partidelor politice constă în:
 medierea raporturilor între guvernaţi şi guvernanţi;
 dobândirea şi exercitarea puterii.

1. Sistemul de partide:
 partidul unic. Sistemul partidului unic este caracteristic statelor
totalitare. Are rolul primordial în stabilirea şi înfăptuirea unei anumite strategii
politice. Îşi subordonează întregul aparat de stat;
 bipartidismul. Este sistemul în care există două partide care îşi
dispută electoral (democratic) locurile în parlament. Partidele au baze sociale
şi forţă politică echivalente (ex. Marea Britanie şi S.U.A.);
 pluripartidismul. Se caracterizează prin existenţa a mai multor
partide care participă în condiţii de egalitate la competiţia electorală (ex. Italia,
România, Spania, Spania, Rusia, Bulgaria, Polonia). Este posibil ca unul

51
 dintre partide să devină dominant ca urmare a numărului mare de mandate
parlamentare pe care le obţine (ex. Uniunea Creştin – Democratică din
Germania).

2. Structura internă a partidelor:

a) partide organizate (au o structură organizatorică ierarhizată, cu ramificaţii la
nivel local şi impun o strictă disciplină de partid);
b) partide neorganizate (deşi dispun de o ierarhie organizatorică internă,
principiile pe care se bazează acestea nu sunt foarte stricte).

3. Baza socială a partidelor

a) partide de cadre;
b) partide de masă (au un număr foarte mare de membri, recrutaţi din toate
mediile sociale.
B. Sindicatele
Sunt forme asociate de indivizi pe criterii socio-profesionale. Scopul lor este
apărarea intereselor salariale ale membrilor lor. Nu îşi propun să dobândească şi să
exercite puterea.
C. Grupuri de presiune
Sunt forme organizate (ligi, cluburi, asociaţii) care exercită influenţă pe lângă
structurile de putere, în numele celor pe care pretind că îi reprezintă. Domeniul lor de
activitate este extrem de divers: economie, finanţe, sănătate, asistenţă socială, sport, cultură.
Practic partidele, grupurile de presiune, sindicatele, Biserica, presa constituie
componente ale societăţii civile.

Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „Necesitatea elaborării unei noi constituţii”

Elaborarea şi adoptarea Constituţiei României din 1991

52
 Izbucnirea revoluţiei la 22 decembrie 1989 a atras după sine pierderea oricărei legitimităţi a
ordinii constituţionale instituite la 21 august 1965. De fapt structurile politice consfinţite în
Constituţia din 1965 nu erau expresia reală a voinţei suverane a poporului român. Se poate spune
că, poporul român nu mai deţinerea în realitate puterea din 1948, rămânând de atunci până la 22
decembrie 1989 doar un spectator pasiv al schimbărilor politice decise şi înfăptuite de nucleul
conducător al partidului comunist sau sub autoritatea acestuia, de autorităţile statului socialist.
Necesitatea adoptării unei noi Constituţii în România, a fost generată, în primul rând, de
caracterul schimbărilor fundamentale, structurale produse în viaţa politică a României în
decembrie 1989.
Aceste schimbări au privit nu numai regimul politic dar şi instituţiile politice
prin care se asigură guvernarea: instituţia parlamentară, cea prezidenţială, Consiliul de
Stat, Guvernul, organismele administraţiei locale. În noul Act fundamental urmau să fie
consfinţite şi garantate principiile democratice de conducere statală şi drepturile omului.
Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională a adoptat în martie 1990, Decretul –
Lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, iar în art. 8
din acest act normativ s-a prevăzut că Adunarea Deputaţilor şi Senatul (cele două Camere
ale noului Parlament rezultat din alegerile de la 20 mai 1990) urmau să se constituie în
şedinţă comună, în Adunare Constituantă în vederea elaborării şi adoptării noii Constituţii a României.
Adunarea Constituantă a ales o Comisie de redactare a proiectului de Constituţie,
care ulterior a fost supus adaptării Adunării prin vot nominal cu majoritatea calificată a
două treimi din numărul total al deputaţilor şi senatorilor.
După adoptare (21 noiembrie 1991) a fost supusă aprobării poporului prin
referendum naţional. Organizarea referendumului apare ca o decizie politică luată de
constituant pentru a conferi Legii fundamentale un plus de legitimitate.
Constituţia României a intrat în vigoare, ca urmare a aprobării ei prin referendum, la 13
decembrie 1991, pe aceeaşi dată fiind abrogată în întregime Constituţia din 21 august 1965.
Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „Principiile reflectate în Constituţia din

1991. Caracterele şi atributul statului

53
 român”

I. Principiile reflectate în Constituţia din 1991

Conceptul de principiu constituţional

Întreaga activitate de exercitare a puterii se desfăşoară potrivit unor principii
constituţionale prevăzute în Constituţie, care au un rol determinant în orientarea
procesului de înfăptuire şi realizare a puterii.
Principiile constituţionale au un caracter de maximă generalitate, ele urmărind să
fie transpuse în norme juridice la nivelul celorlalte ramuri de drept.
Principiile constituţionale rezultă din experienţa exercitării puterii; ele nu sunt
enunţuri simple făcute de Constituant în funcţie de interese politice conjuncturale.
Nu orice dispoziţie constituţională constituie un principiu constituţional, ci numai
acelea care au o importanţă excepţională şi o contribuţie substanţială la stabilirea cadrului
politico-juridic de înfăptuire a puterii. Conţinutul principiilor constituţionale este
deopotrivă politic şi juridic.
Principiile constituţionale ca şi principiile generale ale dreptului reflectă realităţile
social-politice şi economice din momentul înscrierii lor în Constituţie.
Principiile constituţionale sunt aşezate la temelia întregului sistem de drept.
Nu toate normele constituţionale au caracter de principiu, ci doar normele cele
mai importante şi cu un caracter de mare generalitate.
Exemple de principii constituţionale: principiul suveranităţii puterii poporului,
principiul reprezentării, principiul separaţiei puterilor, principiul pluralismului
democratic, principiul neretroactivităţii legilor, s.a.
Principiile constituţionale se adresează oricărui participant la procesul exercitării
puterii, ca atare sunt obligatorii nu numai pentru autorităţile statale care emit acte de
putere, ci şi altor organizaţii sociale, cum ar fi de pildă partidele politice.

II. Caracterele şi atributele statului român

A. Caracterele statului român

54
 Noţiunea de caracter al statului exprimă o trăsătură definitorie a statului, care îi
conferă o anumită individualitate şi specificitate.
Caracterele statului sunt permanente. Ele se formează de regulă odată cu apariţia
statului. Unele dintre ele pot să apară pe parcurs, în funcţie de schimbările structurale ce
se produc în esenţa sau forma statului.
Existenţa caracterelor statului nu depinde de voinţa politică a forţelor aflate la
conducerea statului, întrucât ele sunt factori de configurare ai statului.
Între caracterele statului şi elementele constitutive ale acestuia nu există nici o
legătură. Orice stat are aceleaşi elemente constitutive, dar caracterele lor diferă.
Caracterele statului român sunt:
a) caracterul naţional;
b) caracterul suveran;
c) caracterul independent;
d) caracterul unitar;
e) caracterul indivizibil.
În afara acestor caractere, pot exista atribute ale statului, cum ar fi:
a) stat de drept;
b) stat democratic;
c) stat social;
d) stat cu regim politic pluralist.
Prin atribut al statului înţelegem o însuşire esenţială sau o proprietate a statului
caracteristică unei anumite etape din dezvoltarea acestuia. Atributele nu sunt de regulă
permanente. Nimic nu împiedică ca atributele să devină caractere într-un proces istoric
mai mult sau mai puţin îndelungat.
Stabilirea atributelor statului ţine într-o măsură considerabilă de voinţa agenţilor
de putere, mandataţi de popor prin alegeri generale.
În afară de caractere şi atribuţii, Constituţia consacră şi unele valori supreme
garantate de stat (demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, dreptatea,
pluralismul politic).
A. Caracterul naţional.

55
 Se întemeiază pe caracterul naţional al populaţiei, care are în majoritate
covârşitoare aceeaşi naţionalitate. Caracterul naţional nu determină exclusivism naţional,
intoleranţa faţă de minorităţi naţionale, întrucât toţi cetăţenii români se bucură în mod
egal de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi îndatoriri.
Art. 3, alin. 4 din Constituţie prevede că pe teritoriul statului român nu pot fi
strămutate sau colonizate populaţii străine. În sensul acestui text constituţional termenul
de “populaţii străine” se referă la grupuri masive de indivizi prezentând trăsături etnice,
rasiale comune. Termenii de “strămutare” şi “colonizare” presupun o acţiune organizată
la nivel statal de stabilire a unei populaţii străine pe teritoriul ţării. Stabilirea individuală
sau în grupuri mici a unor persoane care ar aparţine unor populaţii străine este permisă de
Constituţie. Române de apreciat caracterul constituţional al procesului de stabilire
individuală în ţară a unor grupuri mici de persoane aparţinând unor populaţii străine care
ar şi domicilia sau rezida în spaţii urbanistice sau unităţi administrativ-teritoriale compacte.
B. Caracterul unitar
Caracterul unitar semnifică că statul este organizat ca o unică formaţiune statală.
Caracterul unitar al statului nu împiedică împărţirea teritoriului în unităţi
administrativ-teritoriale, bazate pe principiul autonomiei locale şi pe cel al
descentralizării serviciilor publice.
C. Caracterul indivizibil
Caracterul indivizibil indică faptul că statul român nu poate fi împărţit în mai
multe unităţi statale şi transformat în stat federal.
În realitate, nu statul ca atare este indivizibil, ci teritoriul acestuia. În istoria
politică a statului român, părţi din teritoriul naţional au fost dezmembrate şi anexate de
state vecine, cesiunea fiind apoi parafată prin acte juridice, care însă nu au putut să
împiedice menţinerea ideei apartenenţei teritoriilor respective la statul român în conştiinţa
şi memoria naţională.
D. Caracterul suveran şi independent
Cele două caractere exprimă supremaţia puterii de stat pe plan intern şi
neatârnarea ţării pe plan extern. Suveranitatea unui stat apare ca unitate a două
componente complementare: supremaţia puterii în interiorul statului şi independenţa pe
plan extern. Cele două componente sunt inseparabile.

56
 B. Atribute şi valori supreme ale statului român

A. Stat de drept
a) regimul constituţional, adică stabilirea în Constituţie a principiilor
fundamentale de organizare şi exercitare a celor trei puteri. Cu alte cuvinte,
sursa formală a puterii este Constituţia, care prevede, de asemenea, şi cadrul
de exercitare a acesteia. Orice depăşire a cadrului respectiv are caracter
neconstituţional;
b) legitimitatea populară (directă sau indirectă a autorităţilor publice);.
c) egalitatea tuturor – persoane fizice şi juridice – în faţa legii şi a justiţiei;
d) neretroactivitatea legii;.
e) legea să exprime cu adevărat voinţa suverană a poporului şi să fie adoptată
prin procedura consacrată în Constituţie şi în regulamentele Camerelor;
f) asigurarea supremaţiei Constituţiei printr-un control politic (preventiv) sau
jurisdicţional (sau prin îmbinarea celor două modalităţi) ca şi asigurarea
supremaţiei legii faţă de actele normative ce i se subordonează;
g) instituţionalizarea şi funcţionalitatea contenciosului administrativ;
h) dreptul la apărare bazat pe prezumţia legală de nevinovăţie corelat cu
independenţa şi imparţialitatea justiţiei;
i) înfăptuirea reală a unei democraţii autentice, pluraliste şi în cadrul acesteia,
afirmarea pluralismului politic;
j) alegeri libere organizate la anumite intervale, prin vot universal, egal, direct şi
secret;
k) garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti consfinţite în Constituţie.
B. Stat democratic
Sintagma stat democratic exprimă racordarea statului român la valorile
democratice universale.
Statul asigură cadrul legal de participare a poporului la conducere prin formele
democraţiei reprezentative, ca şi prin modalităţi ale democraţiei participative, cum ar fi:
referendumul, iniţiativele legislative populare, formarea unor grupuri de interese având ca
scop să exercite influenţa asupra guvernantului şi totodată, să-i controleze acţiunile.

57
 C. Stat social
Atributul de stat social pune în evidenţă rolul statului de garant al binelui social
general, deschiderea sa faţă de societatea civilă.

Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: ” Suveranitatea naţională, teritoriul şi

forma de guvernământ”

1. Puterea suverană a poporului

58
 Principiul puterii suverane a poporului este înscris în art. 2 alin. 2 din Constituţia
României. Suveranitatea naţională relevă că poporul român este deţinător suveran al
puterii care o exercită – potrivit aceluiaşi articol – prin reprezentare şi prin referendum.
Caracterele puterii suverane sunt:
a) inalienabilitatea (nu poate fi înstrăinată);
b) indivizibilitatea (nu poate fi divizată);
c) imprescriptibilitatea (suveranitatea există atâta timp cât există naţiunea respectivă);
d) deplinătatea (nu poate fi limitată arbitrar);
e) unitatea.

2. Caracterul teritoriului
Teritoriul României este inalienabil, adică nu poate fi înstrăinat altui stat.
Inalienabilitatea înseamnă că nici un alt stat nu poate exercita atribute de putere
asupra teritoriului statului în cauză, indiferent care ar fi suprafaţa afectată sau motivele invocate.
Constituţia mai prevede că teritoriul statului este organizat sub aspect
administrativ în comune, oraşe şi judeţe. Acestea reprezintă unităţi administrativ-
teritoriale conduse potrivit principiului autonomiei locale şi principiului descentralizării
serviciilor publice.

3. Forma de guvernământ
În general, opţiunea pentru o formă de guvernământ este o opţiune politică, dar în
acelaşi timp se bazează şi pe un raţionament juridic de natură constituţională.
Legiuitorul Constituant a menţinut republica, ca formă de guvernământ a statului,
introdusă în sistemul nostru constituţional în anul 1947, formă în care organul care
îndeplineşte funcţia de şef al statului este ales pentru o anumită perioadă de timp.
Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „Revizuirea Constituţiei României”

Constituţia României este o constituţie rigidă în sensul că pentru a fi revizuită

trebuie să urmeze o procedură complexă.
Potrivit Constituţiei, iniţiativa revizuirii aparţine:

59
 a) Preşedintelui României, la propunerea Guvernului;
b) Unei pătrimi din numărul deputaţilor sau al senatorilor;
c) Unui segment din populaţia tării de cel puţin 500.000 cetăţeni cu drept de vot
în condiţiile prevăzute în art. 146 din Constituţie..
Din punct de vedere procedural, revizuirea Constituţiei presupune două etape:
a) dezbaterea proiectului sau a propunerii de revizuire de către fiecare cameră
legislativă potrivit procedurii legislative şi adoptarea ei cu o majoritate de cel
puţin două treimi din numărul membrilor fiecăreia dintre ele;
b) aprobarea prin referendum a revizuirii după adoptarea ei de către Camera
Deputaţilor şi Senat.
Revizuirea este definitivă numai după adoptarea ei prin referendum. Organizarea
referendumului se face în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de
revizuire. Rezultatul pozitiv al referendumului definitivează revizuirea şi ca atare, se poate deschide
procedura de promulgare a legii de revizuire adoptate de Parlament, potrivit art. 77 din Constituţie.
După promulgarea legii de revizuire de către şeful statului, aceasta va intra în vigoare la
data publicării sale în “Monitorul Oficial” sau la data prevăzută în textul ei.
Constituţia României prevede expres unele limite ale revizuirii. Astfel, art. 148 interzice
revizuirea dispoziţiilor referitoare la:
- caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului
român;
- forma republică de guvernământ;
- pluralismul politic şi limba oficială.
De asemenea, se interzice revizuirea unor dispoziţii care ar avea ca rezultat suprimarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. Constituţia nu
poate fi revizuită pe durata de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război.
Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „Cetăţenia română”

60
I. Cetăţenia română

1. Noţiunea de cetăţenie
Cetăţenia română, denumită în legislaţia şi doctrina juridică veche supuşenia sau
naţionalitate, reprezintă legătura principală şi statornică dintre statul român şi o anumită
persoană fizică, în baza căreia aceasta participă la diferite proceduri legale prin care se
exprimă voinţa suverană a poporului şi beneficiază de drepturile şi libertăţile
fundamentale pe care i le garantează statul şi are anumite îndatoriri fundamentale faţă de
acestea.
Între stat şi individul care domiciliază sau rezidă pe teritoriul acestuia se stabileşte
un ansamblu de raporturi, dintre care numai unele formează conţinutul cetăţeniei. De
pildă, dreptul statului de a sancţiona penal pe un anumit individ are la bază încălcarea de
către acesta a unor valori apărate de stat prin legislaţia penală, indiferent dacă este sau nu
cetăţean al statului respectiv.
Legăturile sau raporturile între stat şi cetăţean s-au format într-un proces istoric
îndelungat, în care atât statul cât şi persoana respectivă au conştientizat faptul că “îşi
aparţin” unul altuia. Fundamentul acestei legături rezidă în convieţuirea sa pe un anumit
teritoriu, în încadrarea indivizilor într-un proces productiv şi formarea unei culturi tipice
statului respectiv. În cadrul acestui proces, populaţia capătă conştiinţa de sine (conştiinţa
naţională) care include şi conştiinţa apartenenţei la un anumit teritoriu şi la o anumită
formă de organizare politică.
În spiritul unei solidarităţi naţionale, cetăţeneşti, cetăţenii statului tind să conserve
trăsăturile esenţiale, caracterele acestuia, participă prin proceduri democratice la
constituirea autorităţilor publice, conferindu-le legitimitate şi supunându-se autorităţii lor.
Pe de altă parte, statul este responsabil faţă de cetăţenii săi şi acţionează pentru progresul
general al societăţii, pentru asigurarea şi garantarea drepturilor vitale ale individului,
organizează şi conduce forţele de apărare împotriva agresorilor străini, apără siguranţa
publică internă şi ordinea constituţională.
În acest proces, participă toţi cetăţenii, indiferent de minoritatea naţională căreia,
îi aparţin, statul fiind dator să nu facă nici o diferenţă pe criterii naţionale între proprii
cetăţeni.

61
 Instituţia juridică a cetăţeniei face parte din dreptul constituţional. Ca atare,
noţiunea de cetăţenie este studiată de ştiinţa dreptului constituţional. Unele raporturi
juridice privind cetăţenia sunt reglementate şi de norme juridice aparţinând altor ramuri
ale sistemului de drept, cum ar fi, de pildă, dreptul administrativ.
Ca instituţie juridică, cetăţenia se prezintă ca un ansamblu de norme juridice care
reglementează modul de dobândire şi pierdere a calităţii de cetăţean.
Cetăţenia este considerată şi ca o condiţie juridică sau statut al individului,
constând în totalitatea drepturilor şi îndatoririlor ce îi revin sau îi sunt recunoscute de stat
în considerarea sa ca cetăţean. În această concepţie, calitatea de cetăţean al unui stat
conferă persoanei respective dreptul de a exercita drepturile şi libertăţile fundamentale,
cu alte cuvinte, de a căpăta un anumit statut juridic.
Deşi este o instituţie juridică, cetăţenia are şi un conţinut politic întrucât:
a) modul de reglementare al cetăţeniei este expresia voinţei politice suverane a
poporului.
b) cetăţeanul participă în această calitate la exercitarea puterii pe calea
democraţiei reprezentative, precum şi prin proceduri democratice directe
(referendum, iniţiativa legislativă populară).
c) numai cei care au doar calitatea de cetăţean român (şi au domiciliul în ţară)
au vocaţia de a fi aleşi sau numiţi în demnităţi şi funcţii publice (ca membrii ai
Parlamentului şi Guvernului, ca Preşedinte al României, prefecţi, primari,
membri ai consiliilor locale ş.a.).
În general, cetăţenia este definită ca fiind apartenenţa unei persoane la un anumit
stat. Această apartenenţă nu are caracter unilateral în sensul că numai cetăţeanul aparţine
statului sau că numai el ar fi legat de stat, şi statul este legat de cetăţean, în sensul că are
responsabilităţi pentru apărarea acestuia.
În literatura de specialitate cetăţenia este definită ca fiind situaţia juridică care
rezultă din raporturile care intervin între individ şi statul român, situaţie caracteristică
prin precizarea drepturilor şi obligaţiilor determinate de lege.

2. Principiile generale ale cetăţeniei române

62
 Principiile generale care stabilesc cadrul juridic general de dobândire şi de
exercitare a cetăţeniei, izvorăsc în principal din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991.
Principii ale cetăţeniei române sunt:
a) egalitatea dintre cetăţenii români, fără nici o deosebire de naţionalitate, rasă,
origine etnică, sex, religie, limbă, de apartenenţă politică, de opinie, avere ori
origine socială;
b) dobândirea cetăţeniei potrivit principiului jus sanguinis;
c) atributul suveran al statului de a stabili modul de dobândire şi pierdere a
cetăţeniei;
d) cetăţenii români au de regulă o singură cetăţenie, dar pot dobândi şi o altă
cetăţenie;
e) căsătoria nu produce efecte juridice asupra cetăţeniei soţului care este cetăţean
român;
f) cetăţenia română nu poate fi retrasă celui care a dobândit-o prin naştere.

3. Dobândirea cetăţeniei române

Modurile de dobândire a cetăţeniei române sunt:
a) prin naştere: copiii născuţi pe teritoriul României din părinţi români, sunt
cetăţeni români. Legiuitorul institue o prezumţie de cetăţenie română în
privinţa minorului găsit pe teritoriul României, ai cărui părinţi nu se cunosc;
b) adopţiune;
c) redobândirea cetăţeniei prin repatriere;
d) acordare de cerere.

Adopţiunea
Minorul care nu a împlinit vârsta de 18 ani adoptat de cetăţeni români dobândeşte
automat cetăţenia română. În cazul în care numai unul dintre părinţii adoptivi este

63
cetăţean român, cetăţenia minorului se stabileşte de comun acord de soţii adoptivi sau de
instanţa care încuviinţează adopţiunea, în cazul în care aceştia nu se înţeleg.
În caz de nulitate sau anulare a adopţiunii se consideră că cel adoptat nu a avut
niciodată cetăţenia română, dacă nu a îndeplinit încă 18 ani şi domiciliază în străinătate
sau dacă se stabileşte definitiv în străinătate.
Repatrierea
Cetăţenia română poate fi recăpătată de cel care a pierdut cetăţenia ca efect al
repatrierii persoanei în cauză, cu condiţia ca acesta să-şi exprime în acest sens dorinţa.
Acordarea cetăţeniei la cerere
Cetăţenii străini pot dobândi cetăţenia română la cerere, în condiţiile stabilite de
Legea nr. 21/1991.

4. Pierderea cetăţeniei române

Cetăţenia română se pierde prin:
a) retragerea cetăţeniei;
b) aprobarea renunţării la cetăţenie.

Retragerea cetăţeniei române

Cauze:
a) săvârşirea, în străinătate, de către cetăţeanul român a unor fapte deosebit de
grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul
României;
b) se înrolează în forţele armate ale unui stat străin cu care România a rupt
relaţiile diplomatice sau se află în stare de război;
c) obţinerea cetăţeniei prin mijloace frauduloase.

Aprobarea renunţării la cetăţenie

Pentru motive temeinice, legea prevede că se poate aproba renunţarea la cetăţenia
română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani.

Condiţii:
a) persoana care solicită renunţarea la cetăţenie să nu fie inculpată într-o cauză
penală şi să nu aibă de executat o pedeapsă penală;

64
 b) persoana în cauză să nu fie urmărită pentru debite către stat ori către persoane
fizice sau juridice din ţară.

5. Dovada cetăţeniei române

Dovada cetăţeniei române se face cu buletinul de identitate sau, după caz, cu
cartea de identitate, paşaportul ori cu certificatul constatator al acordării cetăţeniei
române.
Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu certificatul de naştere.

Drept constituţional şi instituţii politice

65
 Sinteza prelegerii: „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor români.
Avocatul poporului”

1. Noţiunea de drepturi fundamentale

Drepturile fundamentale sunt o parte componentă a drepturilor subiective. Ele
îndrituiesc pe titularul lor să ceară altor subiecte de drept să adopte o conduită (să se
abţină de la a face ceva / să acţioneze), corespunzătoare acestora. Nu există deosebire de
natură juridică între drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi celelalte drepturi subiective (ex.:
drepturile cumpărătorului în contractele de vânzare-cumpărare).
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti nu iau însă naştere prin acordul de voinţă al
părţilor într-un anumit raport juridic ci sunt garantate juridic de stat, care le stipulează în
Constituţie.
Drepturile cetăţeneşti apar ca o consecinţă a calităţii de cetăţean.
Din punct de vedere al importanţei sociale, drepturile cetăţeneşti şi libertăţile
cetăţeneşti se deosebesc de celelalte drepturi subiective, prin faptul că sunt vitale,
esenţiale pentru condiţia omului.
Caracteristicile generale ale drepturilor cetăţeneşti:
- sunt drepturi inerente tuturor oamenilor;
- sunt drepturi subiective;
- sunt vitale pentru condiţia socio-umană a individului;
- aparţin în mod egal fiecărui cetăţean;
- sunt consacrate şi garantate în Constituţie.
Definiţie: drepturile fundamentale sunt drepturi subiective recunoscute şi garantate prin
Constituţie de către stat propriilor cetăţeni – drepturi vitale pentru respectarea fiinţei şi
condiţiei umane şi pentru afirmarea plurală a individului în comunitatea socială.
2. Restrângerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti

66
 În concordanţă cu documente internaţionale de prestigiu şi cu alte Constituţii
democratice, Constituţia României prevede în art. 49 că exerciţiul drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti poate fi restrâns în anumite condiţii.
Art. 49 din Constituţie precizează motivele pentru care s-ar impune restrângerea
drepturilor:
a) apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii, ori a moralei publice, a
drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor;
b) desfăşurarea instrucţiei penale;
c) prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ori a unui sinistru deosebit de grav.
Pentru alte motive, decât cele precizate expres de Constituţie, exerciţiul
drepturilor cetăţeneşti nu poate fi restrâns.
Condiţii pentru restrângerea exerciţiului drepturilor cetăţeneşti:
a) restrângerea să se opereze prin lege;
b) restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu
poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii respective.
În principiu poate fi restrâns exerciţiul oricărui drept înscris în Constituţie. În ceea ce
priveşte legea prin care se restrânge exerciţiul unui drept, aceasta poate fi chiar şi o lege ordinară.

3. Principii comune tuturor drepturilor şi îndatoririlor fundamentale

Constituţia conţine anumite prevederi cu valoare generală aplicabile tuturor
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Aceste prevederi constau în:
a) universalitatea drepturilor şi libertăţilor consacrate de constituţie, ceea ce
înseamnă că toţi cetăţenii au vocaţia de a beneficia şi de a exercita drepturile
cetăţeneşti şi că toate drepturile pot fi exercitate;
b) neretroactivitatea legilor;
c) egalitatea cetăţenilor (art. 16 alin. 1). Textul constituţional se raportează la art.
4 alin. 2 din Constituţie care prevede criteriile nediscriminării. Egalitatea
cetăţenilor în faţa legii este un principiu general, dar nu se aplică totuşi în
toate situaţiile. Există chiar în Constituţie o excepţie de la regimul egalităţii, în
sensul că funcţiile şi demnităţile publice pot fi deţinute doar de persoane care
au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară (funcţiile publice nu pot fi

67
 exercitate, de pildă, de cetăţeanul român care domiciliază în străinătate sau
care pe lângă cetăţenia română mai are şi o altă cetăţenie);
d) accesul liber la justiţie;
e) protecţia statului acordată cetăţenilor români atât în ţară cât şi în străinătate.

4. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

În doctrina constituţională românească recentă, drepturile şi îndatoririle
fundamentale au fost clasificate în următoarele categorii:
a) egalitatea în drepturi a cetăţenilor;
b) drepturile social-economice şi culturale: dreptul la muncă, dreptul la odihnă,
dreptul la învăţătură, dreptul de proprietate ş.a.;
c) drepturile exclusiv politice (drepturile electorale);
d) drepturile şi libertăţile social-politice, libertatea conştiinţei, libertatea
cuvântului, libertatea presei ş.a.;
e) inviolabilităţile – dreptul la viaţă, inviolabilitatea persoanei, dreptul la libera circulaţie ş.a.;
f) drepturile garanţii: dreptul de petiţionare, dreptul celui vătămat, într-un drept
al său de a se adresa poliţiei.

5. Noţiunea de îndatoriri fundamentale

Plecând de la ideea că nu pot exista drepturi fără obligaţii şi că obligaţiile sunt o
modalitate de a asigura exercitarea efectivă a drepturilor, constituţiile au proclamat numai
un număr de drepturi, ci şi de îndatoriri fundamentale cetăţeneşti).
Îndatorirea fundamentală reprezintă o obligaţie. Prin urmare, îndatoririle
fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor considerate esenţiale de către popor
pentru realizarea scopurilor societăţii, înscrise în constituţie şi asigurate în realizarea lor
prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Constituţia prevede următoarele îndatoriri fundamentale:
a) fidelitatea faţă de ţară;
b) respectarea Constituţiei şi a legilor;
c) apărarea ţării;
d) contribuţiile financiare;
e) exercitarea cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor.

68
 Avocatul poporului

Rolul instituţiei este apărarea şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Este o instituţie nouă în sistemul nostru de drept.
Constituţia României reglementează instituţia Avocatul Poporului în art. 54 – 57,
iar nr. 35/1997 se referă la organizarea şi funcţionarea acestei instituţii.
Avocatul Poporului este o autoritate publică, numită de Senat. Acesta nu poate
îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată. Este independent, în activitatea sa, de
orice autoritate publică şi nu se poate substitui altor autorităţi publice, mai ales acelora
care au atribuţia de apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Avocatul Poporului este obligat să prezinte celor două Camere ale Parlamentului
rapoarte, anual sau la cererea acestora.
Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor ale
căror drepturi şi libertăţi au fost lezate şi emite recomandări care nu pot fi supuse
controlului parlamentar şi nici controlului judecătoresc. Prin recomandările emise,
Avocatul Poporului sesizează autorităţile administraţiei publice asupra ilegalităţii actelor
sau faptelor administrative.
Legea conferă acestuia dreptul de a face anchete proprii, de a cere autorităţilor
administraţiei publice orice informaţii sau documente necesare anchetei, precum şi
dreptul de a audia şi de a lua declaraţii de la conducătorii autorităţilor administraţiei
publice şi de la orice funcţionar care poate da informaţii necesare soluţionării cererii.
Dacă Avocatul Poporului constată că plângerea persoanei lezate este întemeiată,
el va cere autorităţii administrative publice care a încălcat drepturile acesteia să revoce
actul administrativ şi să repare pagubele produse, acestea fiind obligate potrivit legii să ia
măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităţilor constatate.
Dacă Avocatul Poporului constată, cu prilejul cercetărilor întreprinse, lacune în
legislaţie sau cazuri grave de corupţie ori de nerespectare a legilor ţări, va prezenta un
raport, conţinând cele constatate, preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului, sau,
după caz, primului-ministru.

69
Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „Parlamentul României (problema

bicameralismului). Sistemul electoral.”

1. Rădăcini ale tradiţiei parlamentare româneşti

Adunările de stări din perioada Evului Mediu erau convocate de Domnitor potrivit
unei cutume constituţionale, pentru deliberarea unor probleme vitale privind conducerea
statului şi pentru consilierea acestuia în treburi ale Domniei. Convocarea Adunărilor se
făcea din iniţiativa Domnitorului, atunci când acesta socotea necesar. Adunările de stări
aveau un caracter nobiliar şi deţineau rolul de a întări şi consfinţi hotărârile Domnitorului.
Regimul parlamentar modern s-a constituit în secolul al XIX-lea, iniţial prin
Regulamentele Organice, fiind consolidat apoi prin Convenţia de la Paris din 1858 şi
Statutul Dezvoltător al Convenţiei adoptat de Alexandru Ioan Cuza în 1864.
Constituţia din 1866, promulgată de Carol I a organizat funcţionarea
Parlamentului pe baze moderne.

2. Bicameralismul
În istoria constituţională a statului român, instituţia reprezentativă a avut caracter
unicameral. Regulamentele Organice au prevăzut constituirea unei Adunări Obşteşti,
având funcţii legislative şi de control parlamentar.
Bicameralismul a fost introdus de Alexandru Ioan Cuza în Statutul Dezvoltător al
Convenţiei de la Paris şi a fost preluat de Constituţia din 1866 (Statutul a prevăzut
înfiinţarea unei Adunări ponderatoare, adică a unui Senat).
Prin Decretul 2218 din 15 iulie 1946, Senatul a fost desfiinţat. În timpul
guvernării comuniste, parlamentul a continuat să fie unicameral.
Decretul – lege nr. 92/1990 a prevăzut alegerea unui Parlament constituit din două
camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. Constituţia din 1991 a confirmat structura
bicamerală a parlamentului.

70
 Potrivit constituţiei din 1991 cele două camere sunt alese pe aceleaşi baze
electorale şi ca atare, au o reprezentativitate egală. Funcţiile celor două camere sunt
practic identice.

3. Sistemul electoral
Camera Deputaţilor şi Senatul se aleg pentru un mandat (legislatură) de 4 ani.
Votul este universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat au loc la aceeaşi dată. Pentru
fiecare cameră s-a stabilit o altă normă de reprezentare. Pentru Camera Deputaţilor se
alege un deputat pentru 70.000 de locuitori iar pentru Senat, un senator pentru 160.000
locuitori. Întregul teritoriu al ţări este împărţit în circumscripţii electorale
corespunzătoare raportate la numărul locuitorilor ţării, revin 327 mandate de deputat şi
140 mandate de senator.
Alegerile se desfăşoară pe baza scrutinului de listă şi de candidaturi independente,
potrivit principiului reprezentării proporţionale.
Candidaturile se depun de partidele politice constituite legal. Din punct de vedere
electoral, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale sunt echivalente
partidelor politice. Ca atare, ele pot propune candidaţi pentru alegerile parlamentare. În
cazul în care acestea nu obţin nici un mandat, au dreptul la un mandat de deputat în
următoarele condiţii:
a) organizaţia beneficiară să fie legal constituită;
b) organizaţia respectivă să fi participat la alegeri dar să nu fi obţinut nici un
mandat;
c) organizaţia respectivă să obţină totuşi cel puţin 5% din numărul mediu de
voturi valabil exprimate pentru alegerea unui deputat;
Toate organizaţiile reprezentând o anumită minoritate naţională beneficiază
împreună de un singur mandat de deputat.
Pentru asigurarea dreptului constituţional de a alege al fiecărui cetăţean, se
întocmesc liste electorale care cuprind, pe circumscripţii electorale, toţi cetăţenii cu drept
de vot din circumscripţia respectivă. Listele sunt permanente şi speciale. Listele
personale se întocmesc pe localităţi;

71
 În cadrul fiecărei circumscripţii se organizează secţii de votare; pentru
organizarea în bune condiţii a operaţiunilor electorale se înfiinţează birourile electorale
(de la nivelul secţiilor de votare, al circumscripţiilor electorale şi la nivelul întregii ţări).
Candidaturile se propun pe liste separate de către partide. Nu pot candida
persoanele care potrivit dispoziţiilor constituţionale nu îndeplinesc condiţiile pentru a fi
alese.
Campania electorală începe la data aducerii la cunoştinţa publică a datei alegerilor
şi se încheie cu două zile înainte de ziua stabilită pentru votare;
Rezultatul votării se consemnează separat pentru fiecare cameră. Repartizarea şi
atribuirea mandatelor se face la nivelul fiecărei circumscripţii electorale şi la nivel de ţară.
Mandatele sunt acordate în ordinea candidaţilor înscrişi pe liste. Candidaţii care
nu au fost aleşi sunt declaraţi supleanţi, urmând să ocupe în viitor locurile vacante, cu
condiţia ca partidul respectiv să confirme în scris că mai aparţine acestuia.

72
Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „Organizarea Parlamentului României”

1. Validarea mandatelor de senator şi deputat.

Fiecare parlamentar declarat ales primeşte din partea biroului circumscripţiei
respective un certificat doveditor al alegerii sale.
Cele două Camere legislative se întrunesc la convocarea Preşedintelui României
în cel mult 20 de zile de la alegeri.
Până la constituirea Biroului permanent al fiecărei camere, lucrările acestora sunt
conduse de cel mai în vârstă parlamentar ajutat de patru secretari dintre cei mai tineri
parlamentari. În această etapă conducerea camerei este provizorie iar Regulamentele
Camerelor prevăd că nu se organizează dezbateri parlamentare, cu excepţia celor
necesare operaţiunilor de validare.
Pentru validarea mandatelor, fiecare Cameră îşi alege în prima sa şedinţă o
comisie compusă din membrii ai acesteia. Comisia respectiv configuraţia grupurilor
parlamentare.
Comisia de validare poate propune invalidarea dacă alegerea parlamentului s-a făcut:
a) prin fraudă;
b) cu îndeplinirea oricăreia dintre condiţiile constituţionale şi legale privind
alegerea.
Propunerile privind validarea şi/sau invalidarea mandatelor sunt supuse aprobării
Camerei şi acceptate cu votul majorităţii parlamentarilor prezenţi. Camerele sunt legal
constituite după validarea a două treimi din mandate.

2. Configuraţia politică a Camerelor

Prin configuraţia politică se înţelege spectrul tuturor partidelor politice ce au
reprezentanţi în Parlament. Aceste partide capătă calitatea de partide parlamentare.
Potrivit Constituţiei şi Regulamentului fiecărei Camere, deputaţii care au
candidaţi pe listele aceluiaşi partid se pot constitui în grupuri parlamentare.

73
 Condiţia pentru constituirea unui grup este ca numărul parlamentarilor ce îl
compun să fie de cel puţin 10 la Camera Deputaţilor şi de cel puţin 7 la Senat.
Deputaţii partidelor parlamentare care nu însumează numărul minim necesar
pentru constituirea grupului se pot afilia altor grupuri parlamentare sau se pot reuni în
grupuri mixte împreună cu parlamentarii aleşi ca independenţi.
Părăsirea grupurilor politice şi trecerea de la un grup la altul nu este prevăzută de
Constituţie şi regulamentul fiecărei Camere. Asocierea deputaţilor şi senatorilor este un
drept constituţional al acestora şi nu o obligaţie. Ca atare, parlamentarii pot refuza
asocierea în grupuri politice. De asemenea, deputaţii şi senatorii pot părăsi grupurile
parlamentare în care s-au înscris, afiliindu-se altor grupuri politice.
În cazul în care intervin divergenţe între un partid şi oricare dintre parlamentarii
care au candidat pe listele sale, partidul respectiv îi poate retrage sprijinul politic.
Efectele unei asemenea situaţii nu sunt reglementate de Regulamentele parlamentare.
Pentru simetrie cu soluţia la care poate recurge parlamentarul părăsind grupul
parlamentar şi continuând să-şi desfăşoare activitatea ca independent, se poate considera
că retragerea sprijinului politic unui parlamentar atrage după sine statutul de independent
al acestuia, dacă bineînţeles, acesta nu demisionează sau nu se afiliază la un alt grup
parlamentar.

3. Alegerea Birourilor permanente

În prima şedinţă a Camerelor nou alese, fiecare dintre ele îşi alege un preşedinte
de vârstă, precum şi patru secretari dintre cei mai tineri parlamentari, care vor asigura
conducerea Camerei respective până la alegerea Biroului permanent.
După constituirea legală a Camerei Deputaţilor şi a Senatului, acestea aleg Biroul
permanent – organismul de conducere al celor două corpuri legislative.
Birourile permanente sunt organe interne ale celor două Camere, iar atribuţiile
conferite sunt atribuţii de conducere.
Fiecare Birou permanent este compus din preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi
chestori.

74
 Preşedinţii Camerelor sunt şi preşedinţii Birourilor permanente, aceştia se aleg pe
durata mandatului Camerelor, iar ceilalţi membrii ai Birourilor permanente sunt aleşi la
începutul fiecărei sesiuni.
Birourile permanente reflectă configuraţia politică a Camerelor şi răspund în faţa
acestora.

4. Consiliile parlamentare
Comisiile parlamentare sunt organe de lucru ale Camerelor, înfiinţate cu scopul de
a îndeplini însărcinările care le sunt înaintate de acestea.

A. Natura juridică a comisiilor parlamentare.

Comisiile parlamentare sunt organisme de lucru ale camerelor şi nu sunt
organisme politice. Această calitate o deţin doar Camerele legislative.
Comisiile parlamentare pot fi permanente sau temporare, comisii de anchetă,
comisii speciale şi comisiile de mediere.

B. Organizarea comisiilor parlamentare

Comisiile parlamentare, în prima lor şedinţă, convocată de preşedintele Camerei,
îşi aleg birourile, compuse dintr-un preşedinte, 2 vicepreşedinţi şi doi secretari.
Convocarea şedinţelor comisiei se face cu cel puţin 24 de ore înainte de către
preşedintele acesteia. Participarea deputaţilor respectiv a senatorilor la şedinţele
comisiilor este obligatorie. Şedinţele nu sunt publice. În schimb, miniştrii au acces la
lucrările comisiilor. Dacă li se solicită participarea, prezenţa lor devine obligatorie.
Pentru a fi valabile, hotărârile comisiilor se adoptă cu votul majorităţii membrilor
prezenţi.

C. Comisiile permanente
Comisiile permanente se constituie şi funcţionează pe întreaga durată a
mandatului Camerei.
La Camera Deputaţilor comisiile permanente sunt formate dintr-un număr de 13 –
31 deputaţi. Un deputat face parte obligatoriu dintr-o singură comisie permanentă. La
Senat, numărul, denumirea şi competenţa fiecărei comisii permanente se hotărăsc de

75
Senat la propunerea Biroului său permanent. Fiecare senator este obligat să facă parte
dintr-o comisie permanentă.
Comisiile permanente se constituie pe domenii de activitate, care corespund – în
limite relative – specializării ministerelor.
Rolul comisiilor permanente este de a examina proiecte şi legi, propuneri
legislative şi amendamente în vederea elaborării rapoartelor sau avizelor, precum şi de a
dezbate şi hotărî asupra altor probleme trimise de Biroul permanent.

D. Comisiile speciale
Camera Deputaţilor şi Senatul pot institui comisii speciale pentru avizarea unor
acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte
scopuri, indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei.
Comisiile speciale au acelaşi statut ca şi comisiile permanente. Membrii
comisiilor speciale îşi păstrează şi calitatea de membrii ai comisiilor permanente.

E. Comisiile de anchetă
Anchetele parlamentare reprezintă un mijloc de realizare a controlului
parlamentar.
La cererea unei treimi din membrii săi, Camera Deputaţilor şi Senatul vor putea
hotărî înfiinţarea unei Comisii de anchetă.
Anumiţi demnitari şi funcţionari publici nu pot fi controlaţi prin comisiile de
anchetă (ex. Preşedintele României şi judecătorii).
Camera Deputaţilor şi Senatul pot hotărî în exercitarea atribuţiilor de control ale
Parlamentului, şi constituirea unor comisii comune de anchetă.
Raportul comisiilor comune de anchetă urmează a fi dezbătut în Parlament în
şedinţă comună.

76
 F. Comisiile de mediere
Dacă una din Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o
redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră, preşedintele Camerei Deputaţilor şi
preşedintele Senatului vor iniţia procedura de mediere.
Comisia de mediere, formată din 7 deputaţi, respectiv 7 senatori, stabileşte
regulile după care îşi va desfăşura activitatea, inclusiv termenul în care urmează să
prezinte raportul.
Activitatea comisiei încetează o dată cu depunerea raportului, precum şi în cazul
în care nu se ajunge la un acord asupra raportului. În această situaţie textele aflate în
divergenţă se supun dezbaterii în şedinţa comună a celor două Camere.

77
Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „Funcţionarea Parlamentului”

1. Legislatura Parlamentului României

Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani. Durata

mandatului se numeşte legislatură.
Legislatura celor două Camere începe pe data întrunirii legale a noilor Camere.
Pe durata legislaturii, Parlamentul nu încetează nici un moment să-şi exercite
activitatea. Astfel, în timpul vacanţelor parlamentare, Birourile permanente rămân în
funcţiune.

2. Sesiunile Camerei Deputaţilor şi Senatului

Camera Deputaţilor şi Senatul îşi desfăşoară activitatea în sesiuni. Sesiunile pot fi

ordinare şi extraordinare.

A. Sesiunile ordinare
Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima
sesiune începe în luna februarie şi durează până la sfârşitul lunii iunie, iar a doua sesiune
începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.
Convocarea Camerelor în sesiuni se face de preşedinţii acestora.

B. Sesiunile extraordinare
Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în sesiuni extraordinare la cererea
Preşedintelui României, a Biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin unei
treimi din numărul deputaţilor sau a senatorilor.

Cererea de convocare a sesiunii extraordinare va cuprinde în mod obligatoriu

ordinea de zi şi perioada de desfăşurare a sesiunii.

Nerespectarea acestor două condiţii atrag după sine neluarea în considerare a

cererii de către Preşedinte.

78
 C. Convocarea Parlamentului de drept
În afara sesiunilor ordinare şi extraordinare Parlamentul se convoacă şi de drept.
Convocarea de drept se face în cazurile limitativ şi expres prevăzute de Constituţie.
Astfel:
a) în cazul producerii unei agresiuni armate împotriva ţării pentru aprobarea
măsurilor luate de Preşedintele României pentru respingerea acesteia (art. 92
alin. 3);
b) în cazul instituirii stării de asediu şi de urgenţă pentru a aproba măsurile luate
de Preşedintele României în legătură cu aceasta (art. 93, alin. 2);
c) în cazul adoptării de către Guvern a unor ordonanţe de urgenţă. Acestea intră
în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare Parlamentului. Dacă,
Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu (art. 14,
alin. 4);
d) convocarea Parlamentului nou ales de către Preşedintele României potrivit art.
60 alin. 3 din Constituţie.

3. Şedinţele Camerei Deputaţilor şi Senatului

Camera Deputaţilor şi Senatul îşi desfăşoară activitatea în şedinţe în plen şi în
şedinţe comune.
Cvorumul legal de şedinţă – Camerele adoptă în mod valabil legi, hotărâri şi
moţiuni în prezenţa majorităţii membrilor acestora.
Fiecare Cameră lucrează, de regulă, în şedinţe separate, urmând să se întrunească
în şedinţe comune în cazurile expres prevăzute de Constituţie şi de regulamentul
şedinţelor comune.
Membrii Guvernului au acces la lucrările Camerelor iar dacă li se solicită
participarea, prezenţa lor este obligatorie.
În cazul în care cvorumul legal nu este întrunit, Preşedintele suspendă şedinţa şi
arată ziua şi ora de reluare a lucrărilor.

79
Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „Funcţiile Parlamentului”

Consideraţii privind funcţiile Parlamentului

Orice Parlament are în principal funcţia de legiferare (adoptarea legilor) şi funcţia
de control parlamentar exercitat asupra puterii executive.
În doctrina modernă se consideră că Parlamentul are o funcţie deliberativă,
constând în adoptarea unei poziţii sau a unei decizii asupra problemei ce a făcut obiectul
deliberării parlamentare.
Funcţiile legislativă şi de control reprezintă componente ale funcţiei deliberative.
Funcţia deliberativă acoperă orice activitate a Parlamentului.

1. Funcţia legislativă

A. Domeniul legi:
• Practic Parlamentul poate legifera în orice domeniu al vieţii sociale;
• Constituţia se referă doar la domeniul de reglementare pentru: legile
constituţionale, legile organice, legile ordinare (art. 72);
• Guvernul este competent să adopte hotărâri în executarea legilor (art. 107,
alin 1 din Constituţie), deci se rezervă un domeniu de reglementare juridică a
anumitor relaţii sociale în beneficiul guvernului;
• Parlamentul poate în principiu să adopte şi norme juridice de aplicare, de
executare dar în practică acest domeniu este rezervat Guvernului;
• Constituţia invocă anumite relaţii sociale rezervate exclusiv legii (art. 71,
art. 104 alin. 2, art. 108 alin. 3, art. 116 alin. 3).
B. Etapele procedurii legislative:
 iniţiativa legislativă;
 examinarea proiectului în comisii permanente;
 dezbaterea proiectului în plen;
 votarea proiectului;

80
  medierea;
 promulgarea.

Parcurgerea acestor etape cu excepţia medierii este obligatorie. Iniţiativa

legislativă (art. 73 din Constituţia) aparţine:
 Guvernului;
 Deputaţilor şi senatorilor;
 Unui număr de cel puţin 250.000 cetăţeni cu drept de vot.
Examinarea proiectului în comisia permanentă sesizată în fond se finalizează prin
adoptarea de către comisie a unui raport.
Dezbaterea în plenul Camerei se face în două faze:
 dezbaterea generală (sunt anunţate principiile de bază ale reglementării şi
se exprimă poziţia politică a fiecărui grup parlamentar faţă de proiect);
 dezbaterea pe articole, cu modificările propuse în raportul comisiei
permanente sesizate în fond.
Votarea proiectului (art. 107 şi urm din Regulamentul Camerei Deputaţilor)
 votul este personal;
 votul poate fi deschis sau secret;
Votul deschis se exprimă prin ridicarea mâinii prin apel nominal sau prin
mijloace electronice. Votul secret se exprimă prin buletine de vot, prin bile, prin
mijloace electronice.
Procedura de mediere: se declanşează în caz de divergenţă între Camere (“navetă”
legislativă” (art. 76 din Constituţie).
Promulgarea este actul prin care Preşedintele României autentifică şi învesteşte
legea adoptată de Parlament cu formulă executorie şi dispune publicarea ei în Monitorul
Oficial al României.
Termenul de promulgare este de 20 de zile de la primirea legii. Preşedintele
României are dreptul să ceară Parlamentului, o singură dată reexaminarea legii sau să
sesizeze Curtea Constituţională.
În cadrul reexaminării, legea se supune unei noi votări cu respectarea art. 74.
Dacă legea este adoptată din nou, termenul de promulgare este de 10 zile de la reprimirea

81
legii. Acelaşi termen curge de la reprimirea legii şi în cazul înlăturării de către Parlament
a obiecţiei de neconstituţionalitate.
Odată promulgată, legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în
vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei.

2. Funcţia de informare
Prin intermediul funcţiei de informare, Camera Deputaţilor şi Senatul, comisiile
parlamentare, precum şi parlamentarii solicită şi primesc datele, informaţiile şi
documentele necesare luării deciziilor, în concordanţă cu prerogativele lor constituţionale
şi regulamentare.
Sediul materiei: art. 110 alin. 1 din Constituţie; art. 169 – 171 din Regulamentul
Camerei Deputaţilor; art. 161 – 163 din regulamentul Senatului.
Art. 110 alin. 1 din Constituţie circumscrie funcţia de informare la controlul
parlamentar. Regulamentele Camerelor stabilesc o sferă mai largă a funcţiei de
informare: dreptul deputaţilor şi senatorilor de a obţine “informaţiile necesare desfăşurării
lor din partea organelor administraţiei publice”.
Această funcţie constă în culegerea, selectarea şi prelucrarea de informaţii, date,
documente necesare înfăptuirii de către Camere şi parlamentari a prerogativelor lor
constituţionale şi regulamentare.
Forma de realizare: petiţii adresate de cetăţeni sau de organizaţii sociale;
solicitarea de informaţii de către Camere şi comisii parlamentare, întrebări şi interpelări
adresate membrilor Guvernului; activitatea desfăşurată în comisii de anchetă; invitarea la
şedinţele comisiilor a unor specialişti; prezentarea de către unele autorităţi publice a unor
rapoarte privind propria activitate (Avocatul Poporului, Curtea de Conturi).
Titularii dreptului de a solicita informaţii:
 Camerele şi comisiile, în ceea ce priveşte informaţii necesare controlului
parlamentar; cererea se adresează guvernului şi celorlalte organe ale
administraţiei publice;
 Deputaţii şi senatorii prin cererea adresată preşedintelui Camerei
respective sau preşedintelui comisiei din care fac parte; cererea se adresează
organelor administraţiei publice.

82
 Deputaţii şi senatorii nu au dreptul să ceară personal date şi informaţii.

În cazul în care o propunere legislativă implică modificarea prevederilor bugetului

de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării Guvernului
este obligatorie (art. 110 alin. 1 din Constituţie).

3. Funcţia de control parlamentar

A. Consideraţii generale:
 Fundament teoretic: principiul separaţiei puterilor;
 Suport constituţional: art. 58 alin. 1 din Constituţie;
 Controlul este specializat la anumite domenii sau restrâns la anumite
obiective;
 Instanţele judecătoreşti nu pot fi supuse controlului datorită statutului
special al magistraţilor (inamovibilitate şi independenţă);
 Sancţiunile sunt politice. Constituţia prevede expres sancţiunile ce pot fi
aplicate.
B. Formele controlului parlamentar:
a) aprobarea de către Parlament sau încuviinţarea unor acte ale Executivului;
b) acordarea şi retragerea încrederii Guvernului;
c) întrebările şi interpelările adresate membrilor Guvernului;
d) anchete parlamentare;
e) angajarea răspunderii Guvernului din proprie iniţiativă;
f) suspendarea din funcţie a Preşedintelui României;
g) punerea sub acuzare a Preşedintelui României;
h) urmărirea penală a membrilor Guvernului.

1. Aprobarea de către Parlament a unor acte ale executivului

Aprobarea poate fi prealabilă sau ulterioară. În toate cazurile aprobarea este o
condiţie a legalităţii actului în sine.
Cazuri:
a) art. 92 alin. 2 din Constituţie (aprobarea prealabilă);
b) mobilizarea generală sau parţială a forţelor armate în cazuri excepţionale – art.
92 alin. 2 din Constituţie (aprobare ulterioară);

83
 c) aprobarea măsurilor luate de şeful statului pentru respingerea unei agresiuni,
art. 92 alin. 3 din Constituţie (aprobarea ulterioară);
d) încuviinţarea instituirii stării de asediu sau a stării de urgenţă (art. 93 alin. 1
din Constituţie);
e) abilitatea Guvernului de a emite ordonanţe;
f) consultarea prealabilă a Parlamentului de către Preşedintele României în cazul
în care acesta intenţionează să consulte poporul prin referendum (art. 90 din
Constituţie);
g) consultarea prealabilă a preşedinţilor Camerelor legislative şi a liderilor
grupurilor parlamentare în privinţa dizolvării Parlamentului.
În cazurile de la lit. a) – f) Parlamentul deliberează şi decide prin vot. În cazurile
de la lit. f) şi g) punctul de vedere al Parlamentului respectiv al preşedinţilor Camerelor şi
al liderilor grupurilor parlamentare este pur consultativ.

2. Acordarea şi retragerea încrederii Guvernului

Programul de guvernare şi lista membrilor Guvernului se prezintă de candidatul la
funcţia de Prim – ministru, desemnat de Preşedintele României.

Programul de guvernare şi lista membrilor Guvernului sunt puse în dezbaterea

Camerelor în şedinţă comună, dar nu pot fi modificate.

Acceptarea programului şi a listei se face cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

Retragerea încrederii se face prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Dacă moţiunea de cenzură este adoptată, Guvernul
este demis.

3. Întrebările şi interpelări (art. 111 alin. 1 din Constituţie, art. 148 – 162 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 130 – 137 din Regulamentul
Senatului)
Întrebările la Camera Deputaţilor pot fi: orale şi scrise. Întrebările sunt adresate de
orice deputat sau senator. Interpelările se adresează de deputaţi sau senatori: în Camera
Deputaţilor interpelările pot fi făcute şi de grupurile parlamentare.
Camerele pot adopta o moţiune cu privire la problema ce a făcut obiectul
interpelării. Moţiunea are exclusiv un caracter politic.

84
 4. Anchetele parlamentare (art. 61 alin 4 din Constituţie şi regulamentele
Camerelor)

Comisiile de anchetă pot fi înfiinţate de fiecare Comisie la cererea unei 1/3 din
numărul membrilor acestora. Cererea trebuie aprobată cu votul majorităţii membrilor
prezenţi. Se pot înfiinţa comisii de anchetă comune.

5. Angajarea răspunderii guvernului din proprie iniţiativă (art. 113 din

Constituţie)
Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului
reunite în şedinţă comună asupra:
a. unui program;
b. a unei declaraţii de politică generală;
c. a unui proiect de lege.
În timpul dezbaterilor poate fi iniţiată o moţiune de cenzură. Dacă moţiunea de
cenzură este votată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor Guvernul este demis.
Dacă nu se iniţiază moţiunea de cenzură, sau dacă aceasta nu se adoptă, programul,
declaraţia de politică generală sau proiectul de lege se consideră aprobate de Parlament.

6. Suspendarea din funcţie a Preşedintelui României (art. 95 din

Constituţie)
Este o formă de răspundere politică a şefului statului. Suspendarea poate fi iniţiată
de 1/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor. Motivul suspendării: încălcarea gravă a
Constituţiei. Se adoptă în şedinţă comună a Camerelor cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor. Suspendarea este urmată obligatoriu de organizarea unui referendum pentru
demiterea Preşedintelui României.
7. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României (art. 84 alin. 3 din Constituţie)
 Iniţiator: 1/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor.
 Motiv: înaltă trădare; Constituţia nu precizează conţinutul faptelor de înaltă
trădare.
 Decizia se adoptă cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor.
 Competenţa de judecată: Curtea Supremă de Justiţie.
 Preşedintele este demis de drept în caz de condamnare.

85
 8. Solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului (art. 108 alin. 2 şi 3 din
Constituţie)
 Iniţiator: Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României;
 Cazurile de răspundere şi pedepsele sunt stabilite în legea pentru
responsabilitatea ministerială;
 Este o condiţie constituţională ca faptele imputabile să fie săvârşite în
exerciţiul funcţiei ministeriale;
 Competenţa de judecată revine Curţii Supreme de Justiţie;
 Miniştrii pot răspunde penal, potrivit dreptului comun dacă comit
infracţiuni fără legătură cu funcţia de membru al Guvernului.

4. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorităţi

publice

Atribuţiile Parlamentului subsumate acestei funcţii sunt prevăzute expres în

Constituţie sau în legi speciale. Deoarece Parlamentul României are o structură
bicamerală, această funcţie va fi înfăptuită de cele două Camere reunite în şedinţa
comună. Excepţie: numirea Avocatului Poporului exclusiv de Senat.
Potrivit Constituţiei, Parlamentul:
a) acordă votul de încredere Guvernului (art. 102 alin. 3);
b) alege Consiliul Superior al Magistraturii (art. 132);
c) numeşte membrii Curţii de Conturi (art. 139 alin. 4);
d) numeşte directorul Serviciului Român de Informaţii (art. 62 lit. g);
e) în diferite legi speciale sunt prevăzute şi alte prerogative ale Parlamentului
privind numirea în funcţii publice;
f) numeşte preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţii ai acestei
autorităţi publice (art. 7 alin. 2 din Legea nr. 73/1999).

86
Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „Actele Parlamentului României”

1. Consideraţii generale. Categorii de acte

Parlamentul, potrivit art. 58 alin. 1 din Constituţie este “unica autoritate
legiuitoare a ţării”.
Voinţa Parlamentului se exprimă nu numai prin lege dar şi prin alte acte sub
denumiri specifice precum regulamente, hotărâri sau acte cu un caracter exclusiv politic.
Actele Parlamentului pot fi clasificate în două categorii principale:
- acte juridice;
- acte cu caracter exclusiv politic.
Actele juridice ale Parlamentului sunt: legile, regulamentele Camerelor, hotărârile
şi moţiunile.
Actele cu caracter exclusiv politic ale Parlamentului sunt: declaraţii, mesaje,
apeluri.
În afara acestor două categorii de acte, Camerele sau organismele lor interne –
comisiile parlamentare, birourile permanente – au dreptul de a adopta sau emite după caz
o serie de carte prin care se concretizează diferite atribuţii conferite acestora. Astfel de
acte sunt: avize, rapoarte, decizii, adrese, hotărâri.

2. Conceptul de lege şi categoriile de legi

Legea poate fi definită ca fiind actul juridic al parlamentului iniţiat potrivit
Constituţiei, adoptat de acesta potrivit unei proceduri solemne, promulgat de Preşedintele
statului şi publicat în Monitorul Oficial şi care conţine reguli de conduită socială general-

87
obligatorii şi impersonale a căror respectare este asigurată, la nevoie prin forţa de
constrângere a statului.
Parlamentul României adoptă trei categorii de legi: constituţionale, organice şi
ordinare.
A. Legile constituţionale sunt legile prin care se revizuieşte Constituţia. Sub
aspect procedural ele se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor
fiecărei camere, fiind definitive numai după aprobarea lor prin referendum, organizat în
cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
Legile constituţionale – art. 146 alin. 1 din Constituţie – pot fi iniţiate de
Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul
deputaţilor sau al senatorilor şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.
B. Legile organice sunt actele pe care Constituţia însăşi le declară astfel. Ele
reglemerează organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice, dezvoltând principiile sau
regulile enunţate în Constituţie.
Sediul materiei îl constituie art. 72 alin. 3 din Constituţie unde care prevede
domeniile reglementate prin lege organică.
Sub aspect procedural legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor
fiecărei Camere.
C. Legile ordinare sunt legile adoptate în toate celelalte domenii ale vieţii
sociale. Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare
cameră.
De asemenea, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului
pentru a emite ordonanţe care vor avea prin urmare forţa juridică a unei legi ordinare.
Legea de abilitare trebuie să precizeze în mod obligatoriu domeniul şi data până la
care se pot emite ordonanţe. Numai în cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta
“ordonanţe de urgenţă” – ceea ce nu necesită preexistenţa unei legi de abilitate – dar ele
intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul
nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu.

3. Conceptul de hotărâre. Categorii de hotărâri

Hotărârile sunt acte juridice adoptate de Parlament sau camerele sale (separat).

88
 Există două categorii de hotărâri:
a) cu caracter normativ:
b) cu caracter nenormativ sau individual.
Hotărârile normative se deosebesc de legi prin aceea că au forţă juridică inferioară legii.
Din punct de vedere procedural deosebirile dintre legi şi hotărâri sunt
următoarele:
a) pentru adoptarea hotărârilor, nu sunt aplicabile regulile privitoare la iniţiativa
legislativă;
b) hotărârile nu parcurg toate fazele procedurii legislative;
c) numai legile trebuie să fie promulgate în timp ce hotărârile nu sunt supuse
promulgării;
d) hotărârile nu fac obiectul controlului de constituţionalitate din partea Curţii
Constituţionale.
Hotărârile camerelor se adoptă cu majoritatea membrilor prezenţi dintre fiecare
din ele, cu excepţia regulamentelor, care se adoptă cu votul majorităţii membrilor
acestora.

4. Conceptul de moţiune. Categorii de moţiuni

Moţiunea este actul juridic al Parlamentului sau al Camerelor prin care se
exprimă poziţia adoptată de acestea într-o anumită problemă de politică internă sau
externă. Moţiunile nu sunt susceptibile să reglementeze relaţii sociale.
Constituţia şi regulamentele Camerelor fac referire la două categorii de moţiuni:
a) moţiunea simplă (art. 111 alin. 2 Constituţie);
b) moţiunea de cenzură (art. 112 şi 113 Constituţie).
Moţiunea simplă este rezultatul de voinţă al unei singure camere (Camera
Deputaţilor sau Senatul) şi exprimă poziţia Camerei respective într-o anumită problemă
de politică internă sau externă. Moţiunile simple nu au caracterul de acte juridice ci pot
exercita doar o influenţă morală asupra activităţii Guvernului, dar nu sunt în măsură să
genereze obligaţii garantate printr-o sancţiune juridică oarecare.
Moţiunea de cenzură priveşte raporturile dintre Parlament şi Guvern, adoptarea
sau respingerea sa semnificând retragerea sau menţinerea încrederii acordate Guvernului.

89
Dacă este adoptată moţiunea de cenzură face ca Guvernul să decadă din împuternicirile
ce i-au fost conferite prin votul de învestitură. Are caracterul de act juridic şi exprimă
voinţa Parlamentului în întregul său.
Moţiunea poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin o pătrime
din numărul senatorilor, trebuie să fie motivată şi depusă la preşedintele Camerei care o
comunică de îndată Guvernului.
Moţiunea se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi iar la Senat cu votul
majorităţii senatorilor. Fac excepţie de la această regulă moţiunile de cenzură care se
adoptă cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

5. Actele politice ale Parlamentului României

Actele politice ale Parlamentului conţin numai afirmaţii de principiu sau luări de
atitudine, lipsite de efecte juridice imediate, dar care prin faptul că emană de la un organ
reprezentativ al poporului, organ învestit cu competenţa de a legifera şi de a controla
Guvernul, se bucură de un deosebit prestigiu, de o mare autoritate.
Constituţia României şi regulamentele Camerelor nu cuprind o enumerare a
acestor acte, Parlamentul fiind liber să adopte denumiri diverse pentru a-şi intitula actele
exclusiv politice (declaraţii, apeluri, proteste, demersuri etc.).

90
Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „ Statutul deputaţilor şi senatorilor”

1. Natura juridică a mandatului parlamentar

Dreptul public foloseşte noţiunea de mandat în sens de împuternicire specială dată
printr-o procedură solemnă de către corpul electoral, candidaţilor la o funcţie sau
demnitate publică, dacă aceştia obţin un număr suficient de voturi, potrivit legii
electorale.
Cei ce obţin mandatul sunt învestiţi cu dreptul de a înfăptui anumite interese
generale (exercită o funcţie publică)
În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.
Din punct de vedere al naturii sale juridice, mandatul parlamentar este o instituţie
de drept constituţional. Mandatul parlamentar are caracter reprezentativ (art. 66 din
Constituţie).
În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului
(parlamentarii nu îi reprezintă numai pe alegătorii din circumscripţia electorală în care au
fost aleşi, ci reprezintă întregul popor în unitatea lui).
Mandatul imperativ este nul nu este permisă nici o ingerinţă sau injoncţiune în
activitatea deputaţilor şi senatorilor, indiferent din partea căruia ar proveni. Nici partidele
politice care i-au propus candidaţi, nici alegătorii nu au dreptul să impună parlamentarilor
o anumită prestaţie parlamentară. Deputaţii şi senatorii nu pot fi revocaţi.
În dreptul privat, mandatul este socotit un contract civil (art. 1532 din Cod Civil)
între mandant (cel care împuterniceşte) şi mandatar (persoana împuternicită).
Între noţiunea de mandat din dreptul civil şi cea de mandat din dreptul
constituţional există deosebiri esenţiale:

91
 a) mandatul civil se constituie pe baze contractuale, iar mandatul parlamentar
prin alegeri;
b) conţinutul mandatului civil se stabileşte prin acordul părţilor, pe când
conţinutul mandatului parlamentar se stabileşte prin Constituţie,
regulamentele Camerelor şi după caz, prin lege;
c) dacă mandatarul îl reprezintă pe mandant, deputaţii şi senatorii reprezintă naţiunea;
d) mandatarul este răspunzător faţă de mandant pentru daunele ce i le-ar cauza,
pe când deputaţii şi senatorii nu răspund faţă de alegători;
e) mandatul civil poate fi revocat, pe când mandatul parlamentar nu poate fi revocat;
f) mandatarul poate fi substituit printr-o altă persoană pe când deputaţii şi
senatorii nu pot fi înlocuiţi decât în anumite condiţii (prin supleanţi).
Deputaţii şi senatorii îndeplinesc o demnitate publică. Ei nu sunt asimilaţi
funcţionarilor publici.
Trăsăturile mandatului parlamentar:
A. este o instituţie de drept public (de drept constituţional);
B. are caracter reprezentativ la nivel naţional;
C. are caracter general;
D. are caracter electiv;
E. este irevocabil;
F. este protejat constituţional.
Dispoziţiile cuprinse în Constituţie referitoare la mandatul parlamentar (art. 66 –
71) au valoare de reguli directoare în materie. Ele pot fi dezvoltate şi detaliate prin lege
specială şi prin regulamentele Camerelor. Regulamentele Camerelor, stabilesc doar
norme procedurale pentru aplicarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la statutul
deputaţilor şi senatorilor.

2. Durata mandatului parlamentar

Durata mandatului parlamentar coincide cu cea a Camerelor legislative (art. 60
alin. 1 din Constituţie).
Mandatul Camerelor poate fi prelungit în caz de război sau catastrofă. De
asemenea, se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament.

92
 Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului pe data întrunirii legale a
Camerei din care fac parte, sub condiţia validării.
Mandatul parlamentar ia naştere pe data anunţării rezultatelor alegerii, dar dreptul
celui îndreptăţit să-l exercite începe pe data întrunirii legale a Camerei respective, sub
condiţia validării. Numai de la această dată se aplică deputaţilor şi senatorilor statutul
parlamentar prevăzut în Constituţie şi regulamente.
Mandatul parlamentar încetează:
• la data întrunirii legale a Camerelor nou alese;
• în caz de demisie;
• în caz de incompatibilitate;
• în cazul pierderii drepturilor electorale;
• în caz de deces.
Camerele legislative nu au dreptul să decidă cu privire la retragerea mandatului de
parlamentar.

3. Protecţia constituţională şi regulamentară a mandatului parlamentar

Pe durata mandatului deputaţii şi senatorii exercită prerogativele autorităţii
publice. De aceea, mandatul lor este protejat constituţional.
Rolul protecţiei este de a garanta parlamentarilor deplina libertate în exercitarea
mandatului.
Protecţia se realizează prin:
a) regimul de incompatibilitate;
b) imunitatea parlamentară;
c) independenţa opiniilor;
d) indemnizaţie.

A. Incompatibilităţile (art. 68 din Constituţie)

Incompatibilităţile au rolul de a asigura evitarea conflictelor ce ar rezulta din
exercitarea concomitentă a două funcţii publice concurente (ex. funcţia jurisdicţională cu
funcţie legislativă).

93
 Constituţia stabileşte incompatibilităţile calităţii de deputat sau de senator cu
orice funcţie publică de autoritate: se exceptează doar funcţia de membru al
Guvernului (art. 68, alin. 2 din Constituţie).

Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. Exemple de funcţii publice

de autoritate:
• Funcţia de prefect;
• Funcţia de primar sau membru în consiliile locale;
• Funcţie de secretar al unităţilor administrativ-teritoriale;
• Funcţia de secretar de stat;
• Funcţia de poliţist, gardian public, ş.a.
Există funcţii publice care nu presupun exercitarea autorităţii (ex.: funcţia de
director al Bibliotecii Naţionale). Ca atare, între calitatea de parlamentar şi asemenea
funcţii nu există incompatibilitate.
Regulamentele obligă deputaţii şi senatorii aflaţi în stare de incompatibilitate să
demisioneze din funcţiile incompatibile cu calitatea lor de parlamentari în termen de 10
zile de la apariţia cazului de incompatibilitate.
Refuzul de a demisiona atrage după sine considerarea parlamentarului în cauză ca
demisionat (demisie tacită)

B. Imunitatea parlamentară ( art. 69 din Constituţie)

Imunitatea are rolul de a proteja parlamentarii de încercările de intimidare,
sancţionare din partea puterii executive şi judecătoreşti, pentru modul în care aceştia îşi
exercită mandatul.
Deputaţii şi senatorii nu pot fi reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în
judecată penală sau contravenţională fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, şi fără
ascultarea lor.
Deputaţii beneficiază de imunitate de la data eliberării certificatului doveditor al
alegerii, sub condiţia validării. Deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi percheziţionaţi în
caz de infracţiune flagrantă.

94
 În cazul săvârşirii unor fapte penale de către un deputat sau senator, ministrul
justiţiei adresează Preşedintelui Camerei din care face parte parlamentarul (în cauză)
cererea de reţinere, arestare, percheziţie sau privind posibilitatea trimiterii sale în
judecată penală sau contravenţională (art. 182, alin. 2 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor).
Camera se va pronunţa prin vot secret asupra cererii de ridicare a imunităţii după
ce în prealabil, aceasta a fost examinată în comisia juridică, de disciplină şi imunităţi .
În cazul aprobării cererii, parlamentarul, deşi nu îşi pierde această calitate, poate
fi deferit justiţiei şi judecat de Curtea Supremă de Justiţie.
Deputaţii şi senatorii nu pot renunţa la beneficiul imunităţii parlamentare.

C. Independenţa opiniilor
Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică (penală, civilă,
contravenţională) pentru opiniile politice şi voturile exprimate în exercitarea mandatului.
Ei pot fi traşi la răspundere disciplinară, prevăzută în regulamentele Camerelor
pentru încălcarea regulilor de polemică parlamentară.
Pentru alte opinii (artistice, literare, etc.) parlamentarii răspund în condiţiile art.
69 din Constituţie, dacă prin aceasta încalcă dispoziţii penale sau aduc atingerea unor
drepturi sau interese de natură civilă.
Camerelor. Parlamentarii nu pot renunţa la beneficiul neresponsabilităţii juridice.
D. Indemnizaţie
Pentru încălcarea regulamentelor, deputaţii şi senatorii pot fi sancţionaţi, potrivit
gravităţii faptelor ce li se impută cu:
- avertisment;
- chemarea la ordine;
- retragerea cuvântului;
- eliminarea din sala de şedinţe;
- interzicerea participării la lucrările Camerei pentru maxim 15 zile
(Regulamentul Senatului prevede maximum 30 de zile);

95
 - excluderea temporară (de la maximum 30 de zile de şedinţe din aceeaşi
sesiune). Această sancţiune este prevăzută doar în Regulamentul Camerei
Deputaţilor.

Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „Preşedintele României”

1. Locul instituţiei preşedinţiale în echilibrarea puterilor în stat

Adunarea Constituantă a optat pentru instituirea regimului politic
semiprezidenţial.
Caracterul semiprezidenţial al regimului politic rezultă din îmbinarea procedurii
(prezidenţiale) de alegere a Preşedintelui, prin vot universal direct cu răspunderea politică
a Guvernului faţă de Parlament. Forul legislativ acordă votul de încredere Guvernului
prin acceptarea programului de guvernare şi a listei membrilor acestuia.
Spre deosebire de alte regimuri semiprezidenţiale, în România, şeful statului îşi
asumă o răspundere politică faţă de Parlament pentru încălcarea prevederilor Constituţiei
(art. 95, alin. 1 din Constituţie).
Preşedintele României este o componentă a puterii executive şi deţine rolul de şef
al statului.
Raporturile între şeful statului şi guvern respectă regulile organizării modelului
“executivului bicefal”.
Legitimitatea Preşedintelui României se întemeiază pe alegerea candidatului la
această funcţie prin vot universal direct.
Preşedintele României îi revin patru funcţii principale:
a) funcţia de reprezentare (art. 80 alin. 1 din Constituţie);

96
 b) funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii
teritoriale a ţării (art. 80 alin. 1 din Constituţie);
c) funcţia de a veghea la respectarea Constituţiei (art. 80 alin. 2 din Constituţie);
d) funcţia de mediere (art. 80 alin. 2 din Constituţie).

2. Alegerea Preşedintelui României

Prin modul de alegere, Preşedintele României beneficiază de aceeaşi
reprezentativitate cu cea a Parlamentului, ales, de asemenea, prin vot universal direct.
Sediul materiei: art. 81 din Constituţie şi Legea nr. 69/1992.
La alegeri se pot prezenta candidaţi propuşi de partidele politice sau candidaţi
independenţi.
Fiecare candidatură trebuie susţinută de cel puţin 100.000 de alegători.
Art. 10 din Legea nr. 69/1992 prevede că nu pot candida persoanele care la data
depunerii candidaturii nu îndeplinesc condiţiile stabilite de art. 35 din Constituţie pentru a
fi alese, sau care au fost alese anterior de două ori ca Preşedinte al României.
Condiţii de eligibilitate pentru depunerea candidaturilor prevăzute de Constituţie:
a) candidatul să aibă dreptul de vot (art. 34 alin. 2);
b) candidatul să aibă numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art. 16 alin. 3);
c) candidatul să nu facă parte din categoria persoanelor cărora le este interzis să
facă parte din partidele politice (art. 37, alin. 3);
d) candidatul să aibă cel puţin vârsta de 35 de ani;
e) candidatul să nu fi îndeplinit anterior două mandate în funcţia de Preşedinte al
României (art. 81, alin. 4).
Alegerea se face prin sufragiu cu două tururi de scrutin. În primul tur este declarat
ales candidatul care a întrunit majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele
electorale. La al doilea tur participă primii doi candidaţi care au obţinut cel mai mare
număr de voturi. În al doilea tur este declarat ales, candidatul care obţine majoritatea
relativă a voturilor. Rezultatele votului sunt confirmate de Curtea Constituţională.

3. Durata mandatului

97
 Mandatul este de patru ani şi se exercită de la data depunerii jurământului.
Mandatul poate fi prelungit prin lege organică în caz de război sau de catastrofă (art. 83, alin. 3
din Constituţie).
Mandatul încetează înainte de termen în caz de:
a) demisie;
b) demitere din funcţie;
c) imposibilitate definitivă a exercitării mandatului;
d) deces.

În caz de vacanţă a funcţiei, interimatul se asigură în ordine de Preşedintele

Senatului sau preşedintelui Camerei Deputaţilor.
Interimatul se asigură şi în cazul suspendării din funcţie al Preşedintelui sau dacă
şeful statului se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita funcţiile.

4. Incompatibilitatea funcţiei preşedinţiale cu orice altă funcţie publică şi

privată
Preşedintele României fiind arbitru între puterile statului precum şi între stat şi
societate, trebuie să fie imparţial şi independent.
Textul constituţional se referă la trei categorii de incompatibilităţi:
a) incompatibilitatea între funcţia de Preşedinte al României şi calitatea de
membru al vreunui partid politic;
b) incompatibilitatea cu orice altă funcţie publică, indiferent care ar fi domeniul
în care s-ar exercita aceasta şi natura funcţiei;
c) incompatibilitatea cu orice funcţie privată.

5. Regimul imunităţilor preşedinţiale

Regimul de protecţie este de tip “parlamentar”. Preşedintele României se bucură
de imunitate şi de neresponsabilitate juridică pentru opiniile politice exprimate în timpul
şi în legătură cu exercitarea mandatului său.

6. Răspunderea politică şi penală a Preşedintelui României

98
 Constituţia României stabileşte o răspundere politică şi una juridică a
Preşedintelui României.
Răspunderea politică a Preşedintelui României se angajează potrivit art. 95 alin. 1
din Constituţie în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care acesta încalcă prevederile
Constituţiei. Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor
şi de Senat, în şedinţa comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după
consultarea Curţii Constituţionale.
Răspunderea juridică sau penală a Preşedintelui României prevăzută în alineatul
final al art. 84 din Constituţie, intervine în cazul punerii sub acuzare a Preşedintelui
pentru înaltă trădare.
Procedura se declanşează pe baza unei cereri semnate de cel puţin o treime din
numărul deputaţilor şi senatorilor.

7. Atribuţiile Preşedintelui României

Acestea se clasifică în:
a) atribuţii pentru exercitarea cărora Preşedintele “cooperează” cu alte autorităţi
publice (ex. cele prevăzute în art. 91 – 94 din Constituţie);
b) atribuţii constituţionale pentru exercitarea cărora Preşedintele nu solicită
“concursul” altor autorităţi publice (ex. cele prevăzute în art. 63 (2), 88, 77 şi
art. 140(2) din Constituţie)

8. Actele Preşedintelui României

În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete. Acestea pot
avea caracter normativ sau pot fi individuale.
Preşedintele României poate emite şi acte politice (declaraţii, apeluri, mesaje).
Aceste acte nu produc efecte juridice.

99
Drept constituţional şi instituţii politice

Sinteza prelegerii: „Organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale”

1. Locul şi rolul Curţii Constituţionale în sistemul organelor puterii de stat

Legiuitorul Constituant a optat pentru un tip de control al constituţionalităţii
legilor exercitat de o autoritate publică politico – jurisdicţională special instituită în acest
scop, respectiv Curtea Constituţională.
Curtea Constituţională nu face parte din sistemul celor trei puteri în stat, fiind
independentă faţă de acestea.
Aceasta nu înseamnă că se constituie într-o putere aparte, întrucât Constituţia a
stabilit în mod expres domeniul (sfera de activitate) şi atribuţiile Curţii Constituţionale.

2. Statutul judecătorilor Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională este singurul organ specializat care are atribuţii cu privire
la verificarea conformităţii legii cu Constituţia. Nici o altă autoritate nu se poate pronunţa
în ceea ce priveşte constituţionalitatea legii.

100
 Curtea Constituţională se compune din 9 judecători, numiţi pentru un mandat de 9
ani fără posibilitatea de prelungire sau reînnoire a mandatului
Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară,
înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau
în învăţământul juridic superior.
Judecătorii sunt independenţi, funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic
superior.
Numirea judecătorilor se face numai cu acordul prealabil al candidatului.
Judecătorii nu pot fi membri ai unor partide politice.

3. Competenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională exercită un control de legalitate. .
Actele supuse controlului de constituţionalitate sunt:
a) legile adoptate de Parlament înainte de promulgare (control anterior). Au
dreptul să sesizeze Curtea Constituţională:
 Preşedintele României;
 Unul din preşedinţii celor două Camere;
 Guvernul;
 Curtea Supremă de Justiţie;
 Un număr de 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori.
b) legile adoptate de Parlament intrate în vigoare. Controlul se face pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate (control posterior) ridicată în faţa instanţelor
judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe;
c) regulamentele celor două Camere. Este un control posterior declanşat după
publicarea regulamentului în Monitorul Oficial. Are loc la sesizarea:
 unuia dintre preşedinţii celor două camere;
 unui grup parlamentar;
 unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de
senatori.

101
 d) ordonanţele Guvernului: acestea pot fi controlate, pe cele de excepţie;
e) iniţiativele de revizuire a Constituţiei. Înainte de sesizarea Parlamentului
pentru iniţierea procedurii legislative de revizuire a Constituţiei, proiectul de
lege sau propunerea legislativă se depune la Curtea Constituţională, care este
obligată, în termen de 10 zile, să se pronunţe asupra constituţionalităţii sale.
Decizia Curţii Constituţionale se publică în “Monitorul Oficial” al României.
Proiectul de lege poate fi prezentat Parlamentului împreună cu decizia Curţii
Constituţionale;
f) iniţiativele legislative prezentate de cetăţeni.

4. Respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României

Curtea Constituţională confirmă rezultatele sufragiului prevăzut de lege pentru
alegerea Preşedintelui României.
Curtea Constituţională are ca atribuţii verificarea legalităţii procedurii de alegere a
Preşedintelui României şi soluţionarea contestaţiilor diferitelor operaţiuni electorale
întreprinse de autorităţile competente.

5. Judecarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid

politic
În cadrul competenţelor sale, Curtea Constituţională decide şi asupra contestaţiilor
care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
Contestaţia poate fi formulată de preşedintele uneia dintre Camerele
Parlamentului sau de Guvern. Decizia Curţii Constituţionale nu este supusă nici unei căi
de atac şi se publică în “Monitorul Oficial” al României.
Partidele politice pot fi declarate neconstituţionale în cazurile prevăzute în art. 37
alin. 2 din Constituţie.

6. Emiterea avizului pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui

României

102
 Curtea Constituţională dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din
funcţie a Preşedintelui României.
Avizul cu privire la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României se emite în
plenul Curţii, pe baza dezbaterii raportului prezentat de cei 3 judecători desemnaţi în
acest scop, a propuneri de suspendare a dovezilor şi a investigaţilor făcute. Avizul se
comunică şi preşedinţilor celor două Camere şi Preşedintelui României.

7. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în

exercitarea funcţiei de Preşedinte al României
Curtea Constituţională constată existenţa împrejurărilor în care se justifică
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate,
Parlamentului şi Guvernului.
Vacanta funcţiei de Preşedinte a României se constată la cererea preşedintelui
uneia dintre camerele parlamentului sau a preşedintelui interimar care exercită atribuţiile
Preşedintelui României în perioada cât este suspendat din funcţie.

8. Alte atribuţii ale Curţii Constituţionale

Potrivit Constituţiei, Curtea Constituţională este competentă să vegheze la
respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă
rezultatele acestuia.
De asemenea, Curtea Constituţională verifică îndeplinirea condiţiilor pentru
exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.

9. Actele Curţii Constituţionale

În exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională adoptă decizii, hotărâri şi
emite avize.
Avizele consultative se emit uneori pentru propunerea de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României.
Legea organică a Curţii Constituţionale precizează că deciziile şi hotărârile
acesteia se pronunţă în numele legii.
Din această formulare rezultă caracterul jurisdicţional al celor două categorii de
acte pronunţate de curtea Constituţională.

103
104