Sunteți pe pagina 1din 46

1.

Politica macroeconomică: obiective şi instrumente

1.1.

Obiectivele politicii macroeconomice şi conflictul dintre acestea

1.2.

Politica monetara in teoria economica

1.2.

Mixul de politici economice în România

2. Politica monetară

2.1. Strategii indirecte de politică monetară

2.2. Strategii directe de politică monetară

2.3. Obiective intermediare de politică monetară

2.4. Obiective operaţionale de politică monetară

2.5. Instrumentele de politică monetară

2.5.1. Instrumente directe de politică monetară

2.5.2. Instrumente indirecte de politică monetară

1. Politica macroeconomică: obiective şi instrumente

În ultimii ani, pe fondul accentuării presiunilor inflaţioniste şi a celor legate de creşterea numărului şomerilor, al accentuării dezechilibrelor macroeconomice, se vorbeşte tot mai mult de adoptarea unui mix de politici economice care să conducă la stabilizarea macroeconomică. Nu de puţine ori, stabilizarea macroeconomică era asociată cu stabilizarea monetară. Stabilizarea monetară, etimologic vorbind (în sensul de bază al cuvântului), presupune, în fapt, schimbarea sistemului monetar specific economiei respective şi, în primul rând, schimbarea monedei economiei respective. Cealaltă faţetă a stabilizării, este cel mai frecvent concept utilizat în prezent, având în vedere asigurarea stabilităţii economice prin restabilirea echilibrului general al economiei analizate. Procesul de stabilizare macroeconomică este puternic influenţat de măsurile de politică economică adoptate, de coerenţa acestora şi implicit de gradul în care autorităţile implicate în aplicarea acestor măsuri sunt capabile să conlucreze în vederea atingerii obiectivelor propuse. Politica macroeconomică se concretizează în ansamblul instrumentelor şi măsurilor adoptate de autorităţile unei ţări în scopul influenţării principalelor variabile economice şi al atingerii nivelului dorit pentru economia respectivă. Altfel spus, .politica

economică este o intervenţie deliberată a statului în domeniul economic în scopul de a înfăptui anumite obiective de ordin structural sau conjunctural. 1 Problema care se ridică este aceea a alegerii obiectivului de politică economică ce trebuie avut în vedere prin mixul de politici economice ce se adoptă. Chiar dacă obiectivul este acelaşi, mijloacele de a-l atinge - nu. Economia este un mecanism atât de complex, încât conducerea ei este asemănată mai degrabă cu o artă decât cu o ştiinţă exactă. Soluţiile oferite pentru o problemă sau alta sunt, de obicei, multiple, uneori chiar aparent contradictorii. 2 Atingerea acestor obiective are la bază, în definitiv, instrumentele utilizate de autoritatea abilitată cu realizarea politicii macroeconomice. Aceste instrumente sunt reprezentate de componentele politicii economice, componente ce se concretizează în tot atâtea politici independente, dar în acelaşi timp corelate una cu cealaltă: politica monetară, politica valutară (considerată de unii economişti ca fiind parte componentă a politicii monetare, iar de alţii ca politică distinctă în cadrul politicii macroeconomice), politica fiscală, politica comercială şi nu în ultimul rând politica veniturilor. Aceste instrumente pot conduce la realizarea doar a unei părţi din obiectivele propuse (cadrul

1.1).

Cadrul 1.1: Corelaţia dintre obiectivele şi instrumentele politicii economice

1 BASNO, Cezar şi DARDAC, Nicolae . Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag.379

2 RĂDULESCU, Eugen . Inflaţia, marea provocare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pag.8

1.1. Obiectivele politicii macroeconomice ş i conflictul dintre acestea Realizarea stabilit ăţ ii macroeconomice este

1.1. Obiectivele politicii macroeconomice şi conflictul dintre acestea Realizarea stabilităţii macroeconomice este reflectată de modul în care sunt atinse obiectivele stabilite prin politica macroeconomică şi, nu în ultimul rând, de natura obiectivului avut în vedere. Obiectivele avute în vedere prin politica macroeconomică vizează activitatea economică; activitatea economică poate să fie reprezentată de mai multe variabile precum PIB, gradul de ocupare, rata inflaţiei etc. Atingerea unui anumit nivel al acestor variabile macroeconomice se constituie în obiectivul fundamental al politicii macroeconomice a statului, în general şi al politicii monetare în special. Obiectivele:

a) Gradul de ocupare al forţei de muncă Obiectivul cu cel mai mare impact social este reprezentat de gradul de ocupare al forţei de muncă, mergându-se pe maximizarea acestuia. În ceea ce priveşte acest obiectiv, este aproape clar dorinţa înregistrării unui nivel ridicat al ocupării, pe de o parte

pentru a se asigura un nivel de trai decent, iar pe de altă parte pentru a asigura un nivel ridicat al ofertei de produse. Asigurarea unui astfel de obiectiv implică nenumărate probleme. O primă problemă este cea legată, încă de la început, de definirea nivelului ce caracterizează gradul cel mai înalt de ocupare. Ar fi o greşeală foarte mare dacă s-ar considera că există economii în care există o ocupare totală a forţei de muncă. La nivelul

oricărei economii există, în permanenţă, şomaj

analiştilor economici, în ceea ce priveşte factorii fricţionali, este acela cã nivelul cel mai

ridicat al ocupării forţei de muncă există

când rata şomajului este cuprinsă între

.Consensul, la nivelul

fricţional.

atunci

3% - 4% din totalul forţei de muncă civilă. 3 În condiţiile economiilor actuale, pe fondul restructurării macroeconomice, nivelul şomajului fricţional a crescut destul de mult. De aceea, autorităţile încearcă să

determine cu mare atenţie care sunt cauzele care determină această creştere. Complexitatea economiilor actuale conduce automat la manifestarea anumitor forţe care generează presiuni pe piaţa forţei de muncă. Factorii care generează şomajul fricţional sunt reprezentaţi de:

factori sezonieri: în baza acestora cererea de locuri de muncă variind în funcţie de vreme şi de perioada din an, un exemplu concludent fiind reprezentat de activitatea din construcţii, de turism etc;

factori geografici: ce influenţează oferta de forţă de muncă în funcţie de amplasarea geografică a locurilor de muncă; oferta de forţă de muncă neavând o elasticitate ridicată faţă de acest factor;

factori structurali: restructurarea unor domenii de activitate din cadrul unei economii presupune automat şi o recalificare a forţei de muncă, deoarece, de cele mai multe ori, cei disponibilizaţi nu-şi pot găsi un alt loc de muncă pe vechiul domeniu de activitate;

factori discriminatori: în ciuda evoluţiei economice, culturale şi sociale înregistrate la nivel mondial, mai apar, încă, discriminări în ceea ce priveşte ocuparea unui loc de muncă, discriminări datorate fie naţionalităţii, fie rasei, fie

3 MARSHALL, Robert & SWANSON, Rodney . The monetary process: Essentials of money and banking, Hanghton Miffin Company Boston, 1974, pag.412

opţiunilor politice şi religioase, fie datorate vârstei sau sexului. Toate acestea conduc la o majorare a şomajului fricţional. Cu toate acestea se consideră că, la nivelul oricărei economii, există şomaj fricţional şi singura problemă avută în vedere de autorităţi este aceea a diminuării cât mai mult a acestei laturi a şomajului. Pe lângă şomajul fricţional, în cadrul şomajului se mai include şi un alt aspect, aşa-numitul şomaj ascuns determinat în fapt de factori pur subiectivi (specifici celui care îşi caută un loc de muncă, aici fiind incluse persoanele care declară că doresc să muncească, dar care nu-şi caută un loc de muncă deoarece consideră că orice căutare va fi în zadar. 4 Toate aceste componente pot fi identificate cu oarecare dificultate la nivelul oricărei economii, ca să nu mai vorbim şi de existenţa muncii la negru care distorsionează, într-o oarecare măsură situaţia ratei şomajului. De aceea, destul de mulţi economişti consideră că nivelul optim al ratei şomajului este acela care, în corelaţie cu rata inflaţiei, nu generează o creştere accelerată. 5 Cu toate acestea, nu se poate spune cu exactitate care este nivelul optim al ratei şomajului care generează, într-adevăr ocuparea deplină a forţei de muncă. În literatura de specialitate corelaţia cea mai des întâlnită este cea legată de rata şomajului şi rata inflaţiei. Chiar dacă această corelaţie (Curba lui Philips) a cunoscut modificări în timp, pe termen scurt este importantă, motiv pentru care un alt obiectiv de politică economică este considerat ca fiind reprezentat de stabilitatea preţurilor. b) Stabilitatea preţurilor Dacă pornim de la ceea ce exprimă Curba lui Philips, că unei rate a şomajului scăzută îi corespunde o rată a inflaţiei ridicată, este evident faptul că menţinerea unui nivel ridicat al ocupării forţei de muncă, fără a lua în considerare alţi factori economici conduce, automat, la înregistrarea unor costuri ridicate la anumite niveluri. Aceste costuri, reprezentate, în principal, de nivelul preţurilor din economie, nu au cum să nu se repercuteze, mai departe, asupra nivelului puterii de cumpărare, deoarece, o creştere a

4 MARSHALL, Robert & SWANSON, Rodney . The monetary process: Essentials of money and banking, HanghtonMiffin Company Boston, 1974, pag.415

5 MAYER, Thomas, DUESENBERRY, James S., ALIBER, Robert

Economie, W.W. Norton &Company, Inc, 1984, pag.360: .many economists define the proper level of unemployment, and hence by implication full employment, as the minimum level that is consistent with the inflation rate not not accelerating.

Money, Banking and the

preţurilor (generalizată) generează, automat, o creştere a cererilor de majorare a salariilor şi implicit o majorare a costurilor de producţie ce se reflectă, mai departe, în preţurile produselor pe piaţă. Aceste fluctuaţii puternice de preţuri înregistrate la nivel mondial în ultima perioadă, au condus la reorientarea politicii autorităţilor, în sensul renunţării la urmărirea asigurării unui anumit nivel al creşterii economice în scopul asigurării unei stabilităţi relative a preţurilor, care să permită restabilirea echilibrului economic general. În acest sens, Marshall & Swanson [1974] afirmau că .stabilitatea nivelului preţurilor reprezintă un obiectiv important al politicii de stabilizare economică deoarece instabilitatea nivelului preţurilor, manifestată, în principal, sub forma inflaţiei, poate avea efecte întinse şi adverse în economie. Latura nefavorabilă a efectelor, pornind de la creşterea inflaţiei, include o reducere a eficienţei economice, o distorsiune inechitabilă şi capricioasă în ceea ce priveşte repartiţia veniturilor şi o înrăutăţire a poziţiei balanţei internaţionale de plăţi. 6 În condiţiile în care la nivelul unei economii rata inflaţiei este la un nivel ridicat (de peste 2 cifre), ineficienţa economică se manifestă acut, fenomenul cel mai frecvent întâlnit fiind acela al creşterii cererii agregate, în condiţiile în care oferta îşi menţine ritmul de creştere anterior. Nivelul cererii crescând automat, se ajunge la o nouă modificare de preţuri ceea ce conduce şi la o creştere a cererii pentru modificarea salariilor, cerere care, de cele mai multe ori este satisfăcută doar într-o mai mică măsură, deoarece aceasta reprezintă o cheltuială care generează noi creşteri de preţ. Mai trebuie adăugat că, indiferent de productivitatea sectorului de activitate, cererea pentru creşterea salariilor este aceeaşi, motiv pentru care eficienţa din anumite sectoare este suportată de către alte sectoare. Pe de altă parte, o rată ridicată a inflaţiei generează şi o distribuţie arbitrară a veniturilor la nivelul economiei; astfel că cei ce înregistrează venituri variabile vor beneficia automat de creşteri salariale mult mai rapide decât cei care au un venit fix. Dacă avem în vedere cadrul extern al economiei, nu trebuie uitat impactul instabilităţii preţurilor asupra acestei activităţi reliefat de balanţa de plăţi. Scăderea eficienţei economiei conduce şi la reducerea competitivităţii produselor exportate, motiv

6 MARSHALL, Robert & SWANSON, Rodney . The monetary process: Essentials of money and banking,

Hanghton Miffin Company Boston, 1974, pag.417:

stabilization policy because price level instability, especially in the form if inflation, can have widespread

and adverse effects in the economy. The unfavorable side effects arising from inflation include a lessening of the distribution of income, and a weekened international balance-of-payments position

price

level stability is an important goal of economic

pentru care piaţa externă de desfacere se poate restrânge. Pe de altă parte, crescând

preţurile de producţie, este posibil ca pe piaţa externă să existe producători mult mai competitivi cel puţin din punct de vedere al preţurilor practicate.

O rată a inflaţiei ridicată conduce şi la devalorizarea monedei naţionale, fapt care

poate genera o inhibare a exporturilor. Pe de altă parte, dacă producţia internă este dependentă, într-o oarecare măsură, de materiile prime din import, continuarea activităţii este echivalentă cu o creştere a preţurilor de producţie, ceea ce conduce la o nouă modificare de preţuri la nivelul economiei, ajungându-se, astfel, la o spirală inflaţionistă ale cărei costuri de eliminare sunt foarte ridicate. Stabilitatea preţurilor se conturează ca fiind unul dintre cele mai importante obiective de politică economică. În condiţiile urmăririi realizării acestui obiectiv trebuie avut în vedere faptul că noţiunea de stabilitate a preţurilor nu presupune ca toate preţurile să fie stabile sau fixe. La nivel pragmatic, se pune accent pe menţinerea unei stabilităţi la nivelul mediu al preţurilor, urmărindu-se, în definitiv, stabilitatea relativă a acestora şi, nicidecum, cea absolută. Economiştii consideră că stabilitatea relativă a preţurilor există în condiţiile în care rata anuală de creştere a preţurilor determinată pornind de la un indice de preţ reprezentativ, este de cel mult 2%. Dacă stabilitatea preţurilor constituie, în prezent, una dintre principalele direcţii de acţiune ale autorităţilor, trebuie să avem în vedere faptul că una dintre problemele generate de inflaţie este şi stagnarea economică. Există, astfel, cazuri în care prin politica economică a statului se are în vedere asigurarea unei creşteri economice sustenabile.

c) Creşterea economică

În ceea ce priveşte asigurarea unui anumit nivel al creşterii economice, acesta

reprezintă, pentru unele ţări, una dintre cele mai importante coordonate ale politicii de stabilizare macroeconomică. Dacă avem în vedere aspectele semantice, noţiunea de creştere economicã are mai multe faţete, atât cantitative, cât şi calitative. Nu trebuie uitat că există mai multe modalităţi de a măsura nivelul creşterii economice; cu toate acestea, analiştii economici înclină către utilizarea ritmului de creştere a produsului intern brut al ţării analizate, considerând că acesta reflectă cel mai bine gradul de dezvoltare al economiei avute în vedere, pentru simplul motiv că acesta reflectă nivelul efectiv al activităţii economice

desfăşurate pe teritoriul ţării analizate. Bineînţeles, că se are în vedere nivelul real al produsului intern brut, tocmai din dorinţa de a se evidenţia nivelul efectiv al creşterii fără

a lua în considerare evoluţiile inflaţioniste. Stabilirea ritmului de creştere economică are la bază înregistrările cantitative din anii anteriori, la acest factor adăugându-se, bineînţeles şi factorii conjuncturali care, de cele mai multe ori influenţează semnificativ creşterea economică. Dacă la începutul secolului XX se mergea pe ideea asigurării unei creşteri economice de cel puţin 3% - 4%, în prezent aceste aşteptări pot fi mult mai pesimiste. Pentru a vorbi de o creştere economică viabilă trebuie să se înregistreze o creştere efectivă la nivelul producţiei unei ţări (cantitativ) şi nu, în mod simplu o creştere a valorii monedei naţionale. La acestea trebuie să se adauge şi faptul că mixul de produse şi servicii trebuie astfel alcătuit încât să stimuleze cererea reală şi, deci, să stimuleze consumul. Asigurarea creşterii economice depinde, la nivelul unei economii de piaţă, pe de o parte de situaţia ofertei agregate (oferta agregată excedentară generează stagnare economică), iar pe de altă parte de ajustarea gamei de produse şi servicii oferite pe piaţă la necesităţile clientelei (este cunoscut cazul producţiei pe stoc care a condus la scădere drastică a creşterii economice în nenumărate ţări). Asigurarea unui anumit nivel al creşterii economice presupune două aspecte:

• fie asigurarea unei creşteri economice extensive (bazată pe creşterea numărului angajaţilor, spre exemplu);

• fie îmbunătăţirea condiţiilor existente de lucru care să permită creşterea productivităţii

(presupunând astfel o creştere economică intensivă). Dacă avem în vedere acest din urmă aspect, trebuie recunoscut că realizarea de noi investiţii este calea cea mai bună pentru asigurarea creşterii economice. Problema care apare este legată de crearea cadrului care să permită atragerea de investitori (atât din punct de vedere financiar, cât şi fiscal, precum şi din punct de vedere al stabilităţii politice, militare specifică ţării avute în vedere şi chiar zonei din care face parte ţara analizată). Toate aceste ţinte de stabilizare macroeconomică au în vedere doar aspecte economice interne.

d) Echilibrarea balanţei de plăţi externe

În ultima perioadă, însă, este cunoscut impasul prin care trec nenumărate ţări, impas generat de înrăutăţirea poziţiei balanţei de plăţi externe proprii (cazul cel mai concludent fiind cel al Statelor Unite ale Americii care în ultimii ani au înregistrat substanţiale deficite ale balanţei de plăţi externe, deficite care se repercutează, în primul rând, asupra puterii economice a dolarului, fiind necesare mai multe intervenţii pe piaţa internaţională, din partea partenerilor de afaceri externi, tocmai în vederea susţinerii dolarului american). Alegerea unui astfel de obiectiv este determinată tocmai de necesitatea susţinerii monedei naţionale, aceasta putând să conducă la înrăutăţirea situaţiei economice a ţării analizate la toate nivelurile, ne mai luând în considerare faptul că un deficit al balanţei de plăţi implică un efort financiar suplimentar, tocmai pentru acoperirea acestuia. e) Controlul deficitului bugetar Deprecierea monetară reprezintă un alt factor care presupune adoptarea unei politici ferme de stabilizare macroeconomică. Finanţarea deficitelor bugetare pe baza emisiunii monetare poate, treptat, să accentueze presiunile inflaţioniste din economie, acestea repercutându-se, în primul rând, asupra valorii monedei naţionale, valoare care conduce, mai departe, la scăderea puterii de cumpărare şi, implicit, a nivelului de trai. Ca urmare, în ultima perioadă, printre obiectivele de politică economică se află şi cel privind asigurarea controlului deficitului bugetului de stat. Cheltuielile destul de ridicate ale statului, la care se adaugă amplul fenomen al arieratelor (manifestat mai ales la nivelul economiilor aflate în tranziţie la economia de piaţă) au condus, în ultima perioadă, la existenţa a semnificative deficite bugetare care au impus eforturi financiare semnificative din partea statului pentru a le acoperi, ca să nu mai vorbim de faptul că, de cele mai multe ori, pentru obţinerea de finanţare externă (în special de la Fondul Monetar Internaţionale) una dintre condiţii era aceea a respectării unei anumite ponderi a deficitului bugetar în cadrul PIB. Atingerea simultană a acestor obiective ar reprezenta un ideal pentru orice ţară. Cu toate acestea, practica a demonstrat-o, există situaţii când chiar şi atingerea unui singur obiectiv este destul de anevoioasă şi, de cele mai multe ori, presupune adoptarea de politici economice restrictive, dure.

Conflictul dintre obiective

Alegerea obiectivelor de politică economică este de foarte multe ori contradictorie, deoarece atingerea unuia dintre obiective poate conduce la nerealizarea celorlalte ţinte, motiv pentru care, se pune un deosebit accent pe stabilirea unui obiectiv unic de politică macroeconomică care să permită, într-adevăr, realizarea stabilizării macroeconomice. Cea mai cunoscută contradicţie este cea dintre rata inflaţiei şi rata şomajului, Curba lui Philips fiind infirmată pe termen lung. Pe de altă parte, este destul de greu să se realizeze asigurarea creşterii economice fără a se genera o oarecare modificare la nivelul preţurilor şi, deci, o modificare, în sens ascendent, a inflaţiei. În acelaşi timp, asigurarea stabilităţii preţurilor impune, din partea statului cheltuieli suplimentare pentru susţinerea salariilor bugetarilor la un nivel care să permită un oarecare trai decent. Cheltuielile suplimentare pot fi acoperite, prin diminuarea numărului celor care îşi desfăşoară activitatea în domeniul bugetar, fapt ce generează o creştere a ratei şomajului. Creşterea economică se consideră că este favorizată, însă, de existenţa unui anumit nivel al inflaţiei, aceasta din urmă stimulând investiţiile. Pe de altă parte, existenţa unui nivel ridicat al inflaţiei generează erodarea capitalurilor, motiv pentru care posesorii de disponibilităţi încearcă să-şi plaseze cât mai bine resursele astfel încât să minimizeze pierderile de valoare generate de inflaţie. În acest sens se înregistrează o creştere a ratelor de dobândă, creştere care poate influenţa negativ procesul investiţional (costul creditului crescând simţitor). Inflaţia ridicată conduce la deprecirea monedei naţionale. Un oarecare nivel al deprecierii poate stimula schimburile externe (în principal exporturile) ca urmare a valorii mult mai mari a valutei de contract comparativ cu moneda internă. Pe de altă parte, importurile devin mult mai costisitoare, fapt ce duce la o reducere a acestora (cel puţin din punct de vedere teoretic, deoarece practica a demonstrat că există şi situaţii . cazul economiilor a căror activitate depinde de materii prime şi materiale din import, sau al celor pentru care preţul produselor din import este avantajos, comparativ cu cel al produselor indigene - când nivelul importurilor se menţine). Dacă economia este dependentă de astfel de importuri, atunci nu există decât două alternative: fie se reduc importurile şi, ca urmare, se va reduce şi producţia ce are la bază materiile prime din import (spre exemplu), fie se menţin importurile la nivelul anterior, dar în mod evident se

va înregistra o creştere simţitoare la nivelul preţurilor produselor rezultate. Indiferent de alternativă, impactul se va simţi şi asupra poziţiei balanţei de plăţi. Având în vedere toate aceste conflicte de interese, tot mai frecventă este părerea potrivit căreia politica economică elaborată trebuie să aibă la bază un obiectiv bine conturat şi care, prin măsurile adoptate, să poată fi atins şi, implicit, să permită realizarea stabilizării macroeconomice, deci restabilirea echilibrului general al economiei. Alegerea obiectivului fundamental de politică macroeconomică este o problemă importantă pentru factorii de decizie. Care trebuie să fie acest obiectiv? Obiectivul ales este cel ce poate fi realizat cu forţele proprii economiei respective sau nu? Toate aceste întrebări sunt tot atâtea probleme la care autorităţile trebuie să răspundă în timp real, pentru ca politica macroeconomică să dea roade. Ca urmare se are în vedere realizarea unui aşa numit mix optim al dezechilibrelor, adică acceptarea anumitor dezechilibre cu condiţia ca existenţa

.Într-o lume perfectă nu existã

dezechilibre interne şi externe; economiile funcţionează cu ocuparea deplină a forţei de muncă şi nu există deficite de performanţă. Dar lumea reală este imperfectă şi, întrucât dezechilibrele se produc continuu, are sens să ne imaginăm şi să tindem către o presupusă combinaţie, un mix optim de dezechilibre. De fapt, compromisurile efectuate de factorii de decizie în elaborarea politicilor economice constituie un exemplu grăitor în acest sens. 7 În cazul economiei româneşti, pe fondul manifestării a grave dezechilibre macroeconomice, cel mai puternic factor destabilizator al economiei era reprezentat de creşterea generalizată, mult prea rapidă a preţurilor. Impactul puternic al acestei creşteri de preţuri asupra economiei, în ansamblul său, a condus la adoptarea ca obiectiv de politică macroeconomică a menţinerii stabilităţii preţurilor. Ţinta adoptată este de o mare importanţă pentru economia românească, de realizarea acesteia depinzând, în fond, realizarea politicii de stabilizare macroeconomică. Realizarea acestui obiectiv este strâns legată, însă, de politica macroeconomică adoptată, altfel spus, de mixul de politici elaborat şi aplicat de către autorităţi, politici ce

acestora să nu agraveze situaţia economică a

ţării.

7 DĂIANU, Daniel . Transformarea ca proces real, Institutul Român pentru Libera Întreprindere, Bucureşti, 1999, pag.223

sunt reprezentate de un ansamblu de măsuri restrictive sau, dimpotrivă, expansioniste, menite să conducă la restabilirea echilibrului economic general.

1.2. Politica monetara in teoria economica

Funcţionarea normală a economiei depinde de politica economică dusă de autorităţi pentru a preveni sau atenua diferite şocuri ale variabilelor macroeconomice. Sistemul de reguli, măsuri şi acţiuni cu privire la oferta de monedă, rata dobânzii, ratele de schimb, păstrarea de rezerve de monedă străină care să asigure economiei naţionale o monedă cu valoare stabilă, menită să favorizeze funcţionarea fără perturbaţii a economiei reale reprezintă politica monetară.

1.1. Conceptul de politica monetară în context actual Politica monetară, fiind unul din instrumentele majore pe care le foloseşte statul pentru a echilibra economia, a constituit multă vreme o preocupare a multor economişti. Keynesiştii 8 susţineau că politica monetară, prin modificarea ofertei de bani, poate influenţa cererea agregată de bunuri şi servicii şi poate conduce, în acest fel, la utilizarea completă a forţei de muncă fără inflaţie. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, acest lucru s-a dovedit eronat 9 . Ideea a fost fundamentată de J.M. Keynes, în 1936, prin lucrarea sa „Teoria generală a folosirii mîinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, care a revoluţionat întreaga lume şi punea pe locul secund politica monetară, considerând mai eficace politica fiscală. Momentul primului şoc petrolier de la începutul deceniului al VIII-lea al secolului trecut este cel în care teoriile keynesiste îşi pierd credibilitatea şi iau avânt cele monetariste, susţinute de economişti de prestigiu precum Milton Friedman, Karl Brunner şi Alton Meltzer. În locul politicilor intervenţioniste asupra cererii de bunuri şi servicii, monetariştii recomandă reguli monetare care pot duce la stabilizarea economiei. Ei consideră că autoritatea bancară are capacitatea de a creşte masa monetară cu o rată

8 Precum Paul Samuelson, Franco Modigliani, Jean Tobin, Arthur Okun, Walter Heller, Gardner Ackley.

9 Chiriţă Nora, Scarlat Emil, Politici macroeconomice. Teorie şi aplicaţii, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p.49

anuală constantă, ceea ce va duce la stabilizarea economiei la nivelul ratei naturale a şomajului. Economia neoclasică propune teoria aşteptărilor raţionale, conform căreia, politicile monetare preconizate determină oamenii să-şi modifice comportamentul în funcţie de efectele anticipate şi, astfel, ele devin ineficiente. Indiferent de curentul de gândire, pe termen scurt sau lung, abordată ca instrument principal sau secundar, politica monetară a constituit pârghia prin care autoritatea monetară, prin controlul asupra masei monetare, a influenţat satisfacerea nevoilor economiei, orientând evoluţia acesteia în trei direcţii 10 :

• politica monetară poate preveni ca banii să devină ei înşişi o sursă majoră de perturbare a economiei; • politica monetară poate furniza un fundal stabil pentru economie; • politica monetară poate contribui la anihilarea perturbaţiilor majore din sistemul economic rezultate din alte cauze. Politica monetară are, ca principal strateg şi creator, banca centrală. Având în vedere suprapunerea parţială între politica monetară şi controlul ofertei de monedă, politica monetară poate fi definită ca reunind ansamblul acţiunilor care influenţează nivelul de activitate economică şi preţurile prin intermediul volumului şi costului monedei. 11 Altfel spus, politica monetară – componentă a politicii macroeconomice – poate fi definită ca o acţiune exercitată de autorităţile monetare (banca centrală, trezoreria) asupra masei monetare şi a activelor financiare, în vederea orientării economiei pe termen scurt şi mediu. Politica monetară constă în ansamblul de reglementări pe care banca centrală le impune celorlalte bănci, în vederea realizării obiectivelor generale ale economiei naţionale. 12 Instrumentarul folosit de politica monetară pentru a impune reguli de acţiune şi schimbări în economie cuprinde mecanismul rezervelor minime obligatorii, mecanismul

10 Friedman Milton, The Role of Monetary Policy, American Economic Review, vol 58, No.1 (March

1968)

11 Manolescu Gheorghe (coord.), Politici economice. Concepte, instrumente, experienţe, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p.160 12 Enache Constantin, Mecu Constantin (coord.), Economie politică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001, vol. I, p. 177

de refinanţare, taxa oficială a scontului şi operaţiunile pe piaţa liberă. Cu ajutorul acestor instrumente, banca centrală poate controla masa monetară în circulaţie în propria economie. În perioada contemporană, formularea strategiilor monetare menite să atingă

obiectivele de stabilitate monetară întâmpină câteva dificultăţi la nivelul instrumentelor de care politica monetară dispune, şi anume 13 :

a) existenţa şi menţinerea deficitelor bugetare, care generează probleme de finanţare a

acestora, influenţând direct costul creditului;

b) dubla ţintă, divergentă, a politicii monetare: baza monetară sau lichiditatea bancară;

c) efectele dorite la nivelul economiei reale: de cantitate, de cost, de portofoliu, de

bogăţie;

d) marea diversitate şi gradul ridicat de particularitate a schemelor de intermediere;

e) modificările generate în politica monetară de trecerea la sistemul cursurilor flotante;

f) redefinirea politicii monetare în condiţiile accentuării globalizării şi extinderii

fenomenului integraţionist.

1.2. Mixul de politici economice în România Ca în orice economie, atingerea obiectivelor de politică macroeconomică implică o puternică coordonare (atât temporală cât şi din punct de vedere al consistenţei), între componentele politicii de stabilizare. Realizarea acestei coordonări vizează, în fapt, adoptarea acelor măsuri care să permită ca efectele generate de acestea într-un anumit domeniu să nu fie anihilate de efectele generate de aplicarea celeilalte politici. Luând în considerare afirmaţiile lui Marshall şi Swanson [1974] 14 , precum şi ale lui Dornbusch, Fischer şi Startz [1998] 15 , privind mixul de politici macroeconomice (mix format primordial din politica monetară şi cea fiscală), se evidenţiază clar, că politica monetară prezintă o foarte mare flexibilitate în ceea ce priveşte adaptarea la noile condiţii economice şi deci, influenţarea acestora. La celălalt pol se află politica fiscală care nu

13 Manolescu Gheorghe (coord.), Politici economice. Concepte, instrumente, experienţe, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p.163

14 MARSHALL, Robert & SWANSON, Rodney . The monetary process: Essentials of money and banking, Hanghton Miffin Company Boston, 1974, pag.434

15 DORNBUSCH, Rudiger, FISCHER, Stanley, STARTZ, Richard - Macroeconomics, Irwin/McGraw-Hill Inc., 1998

permite o aşa de mare largheţe în acţiunile întreprinse, fiind destul de greu să se modifice, în principal, sistemul fiscal la intervale scurte de timp. Dacă avem în vedere condiţiile de manifestare a unei inflaţii ridicate, analiştii economici au ajuns la concluzia că un mix de politici - monetară-fiscală - este mult mai eficient decât aplicarea independentă a fiecărei politici. În cazul economiilor în tranziţie, trecerea de la economia planificată la economia de piaţă impunea o politică fermă de macrostabilizare care să fie însoţită de o politică de restructurare fermă.(Wissels [1995] 16 , Ricoeur-Nicolaï şi Zlotowski [1996] 17 , Fischer şi Sahay [2000] 18 ). Economia românească, după 1989 era pur şi simplu .aruncată. în avalanşa problemelor legate de trecerea la economia de piaţă. Izolarea atât financiară, cât şi din punct de vedere al pieţelor de desfacere ale produselor proprii, precum şi stabilirea administrativă a tuturor variabilelor macroeconomice s-au concretizat în tot atâtea cauze care au determinat derapajul economiei româneşti. La nivel internaţional, direcţiile de acţiune erau orientate către eliminarea, pe cât posibil, a statului din activitatea de producţie, evoluţia istorică arătând că, în ceea ce priveşte alocarea resurselor în sectorul productiv, eficienţa statului este mult scăzută faţă de sectorul privat. Acesta dispune, însă, în continuare, de mecanisme importante de influenţare a economiei: politica monetară, politica fiscală şi nu în ultimul rând politica comercială. Toate acestea se manifestă pe fondul unui puternic fenomen inflaţionist, politicile monetare antiinflaţioniste având menirea tocmai de a elimina posibilele distorsiuni ce se pot manifesta în planul preţurilor, tocmai pentru a elimina posibilităţile speculative care să conducă la noi presiuni şi, implicit, să genereze o alocare ineficientă a resurselor financiare. În planul situaţiei bugetare, chiar dacă s-a încercat controlul cât mai riguros al deficitelor bugetare, au existat nenumărate cazuri în care acest lucru nu a fost posibil, finanţarea acestora fiind de multe ori asociată cu emisiunea monetară a băncii centrale.

16 WISSELS, Rutger . Pessimism counfounded? Recovery in Eastern Europe, Oesterreichische Nationalbank, 1995

17 RICOEUR-NICOLAÏ, Nathalie, YLOTOWSKI, Yves . Systèmes de financement et efficacité de la politique monétaire: Hongrie, Pologne, Russie, Revue économique, Paris, 1996

18

FISCHER, Stanley, SAHAY, Ratna

.The transition economies after ten years., National Bureau of

. Economic Research Working Paper Series nr.7664, 2000

Acesta reprezintă o cauză suplimentară în accentuarea presiunilor inflaţioniste. Astfel, că la nivelul Uniunii Europene, una dintre condiţiile aderării la Zona Euro era aceea a eliminării finanţării deficitului bugetar pe baza emisiunii monetare a băncii centrale. La toate aceste probleme, trebuie adăugate şi problemele cu care se confruntă ţările în echilibrarea balanţelor de plăţi. În acest context internaţional, economia românească a fost nevoită, după 1989 să se adapteze acestor aspecte, pe care, până atunci, le evitase în virtutea conducerii planificate. Pe lângă izolarea politică (determinată de imposibilitatea .comunicării. cu alte state occidentale), s-a manifestat puternic, de data aceasta şi izolarea financiară, România fiind una dintre puţinele ţări care nu dispunea de datorie publică externă, motiv pentru care relaţiile acesteia cu organizaţiile financiare internaţionale erau practic inexistente. .Reconectarea este, inevitabil, un proces de durată, dar evoluţiile din primul deceniu postcomunist sunt departe de calificativul satisfăcător: politica fiscală nu a reuşit să depăşească obiectivul . respectabil, altminteri, dar insuficient . de a evita deficitele excesive şi nu a reacţionat eficient asupra deficitului cvasifiscal; politica comercială a fost ezitantă şi confuză; în condiţiile predominanţei sectorului de stat din economie, politica salarială a rămas deosebit de importantă . dar rezultatele ei sunt dezamăgitoare; politica monetară a fost prizoniera obiectivelor multiple, unele dintre acestea (cum ar fi finanţarea agriculturii) absolut fără nici un fel de legătură cu activitatea normală a unei bănci centrale. 19 Toate aceste ezitări au condus, în primii ani ai tranziţiei, la accentuarea presiunilor inflaţioniste, ajungându-se, ca urmare a inconsecvenţei existente la nivelul decidenţilor, la o puternică spirală inflaţionistă. În ultimii ani, orientarea către dezinflaţie este destul de clară,chiar dacă ţintele inflaţioniste stabilite nu sunt respectate în totalitate. În ceea ce priveşte stabilirea mixului de politici macroeconomice, a fost unanim acceptată conlucrarea dintre politica monetară şi cea fiscală. În condiţiile în care, statul deţine încă o pondere importantă la nivelul sectorului productiv, se impune a se avea în vedere şi politica salarială, tocmai pentru a se elimina posibile distorsiuni legate de repartizarea resurselor.

19 RĂDULESCU, Eugen . Inflaţia, marea provocare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pag.107

Rolul principal în acest proces amplu de stabilizare era atribuit politicii monetare, aceasta fiind, din păcate, cel mai bine conturată la acel moment al demarării procesului de tranziţie (atât din punct de vedere instituţional . Banca Naţională a României şi-a intrat în drepturile sale de bancă centrală destul de rapid . cât şi din punct de vedere al credibilităţii acordate acesteia). Una dintre principalele probleme cu care s-a confruntat politica monetară încă de la început a fost aceea a divergenţei dintre obiectivele impuse la nivel macroeconomic:

necesitatea adoptării unei politici restrictive în ceea ce priveşte controlul lichidităţii din economie;

obligativitatea finanţării automate a deficitelor bugetare. La aceasta s-a adăugat şi decizia de liberalizare graduală a preţurilor, pornindu- se de la premisa că: .transformarea graduală a economiei va reduce costurile sociale ale tranziţiei, cel puţin pe termen scurt, ceea ce va permite menţinerea stabilităţii interne.(Isărescu [1996]) 20 Evoluţiile ulterioare au evidenţiat carenţele metodei adoptate, accentuând perioada de declin economic care se manifestă mai puternic de la an la an. Nerespectarea termenelor privind finalizarea liberalizării preţurilor a reprezentat, de asemenea, un factor cheie care a condus la sporirea costurilor tranziţiei şi, nu în ultimul rând, a transmis, în plan extern, un semnal nefavorabil României, vis-a-vis de instituţiile financiar-monetare internaţionale (acestea amânându-şi decizia acordării sprijinului financiar, motiv pentru care şi reacţia pieţei internaţionale de capital s-a orientat în aceeaşi direcţie). După cum am mai afirmat, mixul de politici macroeconomice trebuia însoţit de o politică fermă de restructurare. Distorsiunile de la nivelul economiei reale şi procesul de restructurare lent, care a favorizat menţinerea, în continuare, a proprietăţii de stat ca formă dominantă de proprietate, a condus, o dată în plus, la accentuarea deficitului de la nivelul sectorului public. Nu atât deficitul bugetar a agravat dezechilibrele din economie, cât apariţia şi dezvoltarea puternică a deficitului cvasifiscal (generat, în principal de

20 ISĂRESCU, Mugur . Inflaţia şi echilibrele fundamentale ale economiei româneşti, Caiet de studii nr. 3/1996, Banca Naţională a României

pierderile mascate ale întreprinderilor şi regiilor autonome . deci ale societăţilor comerciale cu capital de stat). Politica de venituri putem spune că a fost realizată mai mult .sub presiunea străzii., presupunând, de cele mai multe ori, indexări salariale şi compensări care să anihileze nivelul de creştere al preţurilor, fapt ce a condus la accentuarea presiunilor inflaţioniste, alocarea resurselor făcându-se fără a se ţine cont şi de productivitatea muncii specifică domeniului de activitate. Acesta reprezintă încă un exemplu de alocare ineficientă a resurselor statului, motiv pentru care se impune accelerarea procesului de restructurare.

2. Politica monetară Politica monetară, în calitate de instrument al politicii macroeconomice, reprezintă ansamblul măsurilor adoptate de banca centrală în scopul influenţării ofertei de monedă şi a ratei dobânzii care să contribuie la influenţarea, mai departe, a activităţii economice. Elaborarea politicii monetare, ca urmare este subordonată atingerii obiectivului de politică macroeconomică adoptat. În baza măsurilor tactice adoptate de banca centrală

se asigură, în fapt, conturarea strategiei de politică monetară în baza căreia se asigură realizarea obiectivului fundamental propus.

se asigur ă realizarea obiectivului fundamental propus. În ultima perioad ă , evolu ţ iile infla

În ultima perioadă, evoluţiile inflaţioniste au condus la acordarea unei importanţe deosebite asigurării stabilităţii monetare interne, altfel spus, a stabilităţii preţurilor, acestea devenind obiectivul final al politicii monetare adoptate de băncile centrale. Sarcina asigurării stabilităţii preţurilor, în măsură să conducă la crearea unui cadru economic stabil, care să permită dezvoltarea economică durabilă, evidenţiază, în

fapt, nivelul crescut al responsabilităţii asumate de banca centrală în ceea ce priveşte asigurarea unui nivel susţinut al creşterii economice. Realizarea acestui obiectiv depinde, în final, de strategia de politică monetară adoptată ce poate viza atingerea obiectivului:

fie în mod indirect, caz în care intervin obiectivele intermediare de politică monetară;

fie în mod direct (având în vederea strategia bazata pe ţintirea directă a inflaţiei).

2.1.Strategii indirecte de politică monetară

a) Strategia bazată pe ţintirea cursului valutar Economia de piaţă presupune practicarea unui curs valutar flotant ce presupune stabilirea lui pe baza raportului cerere-ofertă, fie că este vorba de regimul de curs independent (caz în care mecanismele pieţei sunt cele care sunt singurele care influenţează cursul de schimb), fie că este vorba de regimul de curs administrat (caz în care banca centrală intervine pe piaţă în scopul influenţării cererii şi a ofertei de valută). În condiţiile în care se merge pe adoptarea regimului bazat pe ţintirea cursului valutar, banca centrală încearcă să asigure stabilitatea cursului valutar nominal, prin intermediul utilizării instrumentelor proprii ce vizează pe de o parte modificări la nivelul ratelor dobânzii practicate, iar pe de altă parte pe baza intervenţiilor directe pe piaţa valutară, intervenţii menite să susţină cursul valutar. Adoptarea unui astfel de regim impune mai multe condiţii:

adoptarea unui mix de politici macroeconomice care să conducă la asigurarea unui nivel scăzut al ratei inflaţiei comparativ cu cea aferentă monedelor sau monedei de care este .ancorat. cursul valutar al propriei monede;

existenţa unui nivel suficient al rezervelor internaţionale care să permită intervenţii prompte pe piaţa valutară;

menţinerea credibilităţii externe a ţării, inclusiv a stabilităţii politice şi a cadrului instituţional şi legislativ care le influenţează puternic pe primele.

Forma cea mai simplă a acestei strategii presupune .ancorarea. cursului valutar al monedei naţionale de una sau mai multe monede aparţinând ţărilor ce prezintă un nivel redus al ratei inflaţiei care să contribuie, în acest sens, la diminuarea inflaţiei şi în ţara ancorată (exchange rate peg). Acest lucru se realizează, în fapt, prin .importarea. inflaţiei din ţara sau ţările cu care se face compararea. Principiul de funcţionare al acestui regim se bazează pe determinarea unui curs valutar fix, pe baza raportării la valuta de ancorare (sau coşul de valute). Argumentele favorabile adoptării unei astfel de strategii constau în:

accelerarea fluxurilor comerciale internaţionale şi investiţionale, prin gradul mare de stabilitate şi atractivitate a monedei naţionale disciplinarea politicilor macroeconomice pentru menţinerea şi respectarea aranjamentului ales (ca parte integrantă a programelor de macrostabilizare);

promovarea cooperării şi coordonării internaţionale în cazul apariţiei unor şocuri

externe majore. Există şi argumente orientate împotriva acestei strategii, vizând:

necesitatea menţinerii unei rate lunare a inflaţiei mici, care să nu deterioreze nici

nivelul cursului valutar şi nici competitivitatea externă;

costul mare, reprezentat de nivelul rezervelor valutare, dacă în momentul de stabilire

a cursului valutar nu s-a avut în vedere nivelul de echilibru; imposibilitatea ajustării frecvente a cursului valutar deoarece ar conduce la deteriorarea încrederii în această strategie şi în banca centrală;

înrăutăţirea finanţării balanţei de plăţi în condiţiile în care nu există alte surse decât

cele generate de rezervele valutare. Faţă de acest curs se pot stabili şi marje de fluctuaţie ale cursului valutar de piaţă, vorbind despre aşa numitul regim exchange rate band.(sau crawling band). Banda de fluctuaţie se determină doar pentru cursul valutar oficial, cursul valutar de piaţă flotând liber, intervenţiile băncii centrale manifestându-se doar în condiţiile în care evoluţiile pieţei conduc la o depăşire a acestor limite. În cazul bandei de fluctuaţie, spre deosebire de exemplul clasic, se realizează o reducere a fluxurilor speculative de capital, deoarece, prin acordarea unui anumit grad de flotare liberă a cursului valutar incertitudinea privind evoluţia viitoare a cursului valutar de piaţă creşte ceea ce asigură

băncii centrale un grad mai ridicat de autonomie în ceea ce priveşte elaborarea şi aplicarea politicii monetare. O alternativă, am putea spune extremă, dacă avem în vedere situaţia actuală manifestată în plan internaţional (şi mai ales în cazul Argentinei) este reprezentată de consiliul monetar (currency board), în baza căruia moneda naţională este pusă în circulaţie numai în baza rezervelor valutare disponibile, stabilindu-se un curs valutar fix faţă de o monedă de referinţă, curs valutar care trebuie menţinut la nivelul stabilit iniţial (în cazul ţărilor în tranziţie este cazul Bulgariei care a adoptat iniţial ancorarea levei bulgăreşti de marca germană, raportul de paritate fiind de 1 la 1). Această ancorare puternică, obligă, în fapt ţara respectivă să-şi conducă dezvoltarea economică în direcţia atingerii performanţelor înregistrate de ţara cu care se face comparaţia, ceea ce de multe ori poate determina o suprasolicitare a economiei reale care, pur şi simplu poate .da faliment. la astfel de presiuni. Cu toate acestea, utilizarea cursului valutar ca ancoră de politică monetară prezintă şi anumite avantaje pentru ţara beneficiară. În primul rând, obligă economia respectivă să tindă către nivelul inflaţiei manifestat la nivelul economiei cu care se face comparaţia (vorbind, după cum am mai precizat de un aşa numit fenomen de import de inflaţie, care este considerabil mai mică decât la nivelul economiei vizate). Ceea ce mai este important de precizat este şi faptul că utilizarea unei astfel de ancore asigură o reacţie mult mai promptă din partea publicului, deoarece anunţarea unui anumit nivel al cursului valutar determină populaţia la un anumit comportament, cursul valutar fiind, în fapt, preţul care evidenţiază evoluţia viitoare a puterii de cumpărare a monedei naţionale şi, implicit, soliditatea acesteia la nivelul economiei. Chiar dacă practicarea unui regim monetar bazat pe manevrarea cursului valutar poate determina o creştere a credibilităţii autorităţii monetare, nu putem să nu afirmăm că acest regim conduce, în acelaşi timp la reducerea autonomiei băncii centrale în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor de politică monetară; celelalte variabile monetare trebuie determinate în strânsă corelaţie cu respectarea fixităţii cursului valutar. Astfel că, automat şi celelalte variabile monetare vor fi legate de variabile corespondente din ţara cu care se face comparaţia, modificarea acestora din urmă generând importante modificări la nivelul primelor. Un alt posibil risc este acela al adoptării unui curs valutar supraevaluat care, în

timp, conduce la o erodare a puterii de cumpărare a monedei naţionale, deoarece economia reală nu poate susţine pe termen lung un astfel de curs.

b) Strategia bazată pe ţintirea agregatelor monetare Întrucât banca centrală nu poate acţiona în mod direct asupra nivelului ratei inflaţiei, după cum nici asupra nivelului activităţii economiei reale, prin aceste ţinte intermediare se încearcă să se facă legătura, în definitiv, între acţiunea exercitată prin intermediul instrumentelor de politică monetară în ceea ce priveşte atingerea obiectivelor pe termen scurt ale politicii monetare . adică obiectivele operaţionale, obiective ce pot fi atinse în mod direct de autoritatea monetară . şi nivelul activităţii economiei reale şi inflaţie. (Walsh [1998] 21 ). În ceea ce priveşte utilizarea agregatelor monetare ca obiectiv intermediar de politică monetară, acestea impun aplicarea unei politici monetare restrictive care să aibă în vedere controlarea nivelului de creştere al agregatelor monetare, în scopul eliminării excesului de lichiditate din economie, exces care conduce, în final, la reducerea puterii de cumpărare a monedei naţionale. Este unanim acceptat faptul că o inflaţie ridicată este însoţită, în permanenţă de o ofertă excedentară de monedă, care să acopere creşterea susţinută a nivelului general al preţurilor. În lucrarea .Teorii ale inflaţiei., Helmut Frisch afirma că Friedman a făcut cunoscută definiţia cauzală de tip monetarist: «Inflaţia este pretutindeni şi întotdeauna un fenomen monetar .şi poate fi determinată numai de o creştere mai rapidă a cantităţii de bani decât a producţiei». 22 Adoptarea ancorei monetare bazate pe controlul agregatelor monetare are la bază teoria cantitativă reprezentată de ecuaţia schimbului, potrivit căreia, pe termen lung creşterea nivelului preţurilor este determinată de creşterea înregistrată la nivelul ofertei de monedă. Pentru aceasta, autoritatea monetară are obligaţia de a asigura un anumit nivel de creştere a masei monetare reprezentate de agregatul ales pentru realizarea acestui obiectiv intermediar. În acest caz se ridică mai multe probleme legate de:

21 WALSH, Carl

22 FRISCH, Helmut . Teorii ale inflaţiei., Central European University Press, 1997, traducere, Editura Sedona, Timişoara, 1997

Monetary theory and policy -, Massachusetts Institute of Technology, 1998

alegerea agregatului monetar reprezentativ (având în vedere diversitatea acestora şi nivelul de agregare a elementelor ce le compun);

stabilirea unui nivel de creştere a agregatului ales sau a unei benzi de fluctuaţie a ratei de creştere a masei monetare;

stabilirea modalităţii de gestionare a agregatului monetar stabilit drept obiectiv intermediar de politică monetară. Având posibilitatea să asigure un anumit nivel de creştere a ofertei de monedă din economie, banca centrală dispune, astfel, de un nivel ridicat al independenţei politicii monetare, având astfel posibilitatea să reacţioneze rapid în condiţiile manifestării de şocuri puternice la nivelul economiei naţionale (fie prin intervenţii directe, fie prin intervenţii indirecte). Cu toate acestea, o problemă importantă cu care se confruntă autoritatea monetară este cea legată de stabilirea agregatului monetar optim care să permită atingerea obiectivului final de politică monetară, deoarece acesta trebuie să fie relevant pentru economia pe care o reprezintă şi, în acelaşi timp, prin influenţarea lui banca centrală trebuie să aibă în vedere tocmai influenţarea nivelului preţurilor din economie, în sensul asigurării stabilităţii acestora. Ca atare, stabilirea ca ancoră monetară a politicii monetare . controlul agregatelor monetare . este eficientă doar în condiţiile în care legătura dintre evoluţia agregatului monetar vizat şi nivelul preţurilor este previzibilă, banca centrală fiind în măsură să asigure, pe baza instrumentelor de politică monetară de care dispune la momentul respectiv, managementul eficient al ofertei de monedă din economie. În condiţiile actuale, caracterizate de puternice inovaţii în plan financiar, ca de altfel şi de informatizarea pieţelor caracterizate de un puternic proces de globalizare, legătura dintre cele două elemente (agregatul monetar supus controlului şi nivelul preţurilor din economie) este chiar mai volatilă şi ca urmare este foarte greu de previzionat. 23 Problema care se ridică, în condiţiile manifestării unui intens fenomen inflaţionist, este aceea a menţinerii, pe cât posibil, a nivelului ofertei de bani sub nivelul de creştere al producţiei.

23 CZECH NATIONAL BANK . Inflation targeting in the Czech Republic . Inflation targeting in transition economies, working papers, 2000

La prima vedere pare o problemă uşor de realizat, dar cu toate acestea, în profunzime, generează nenumărate dileme: oferta de monedă de ce agregat monetar este reliefată cel mai bine? Care dintre agregatele monetare să fie avute în vedere ca ţinte intermediare de politică monetară? O altă problemă importantă este cea legată de capacitatea băncii centrale de a influenţa agregatul ales drept obiectiv intermediar, ca de altfel şi cea privind stabilirea nivelului cererii de monedă din economie, cerere la care să se facă raportarea ofertei de monedă. Practica a demonstrat că stabilirea acesteia nu este deloc simplă. Pe de altă parte, având în vedere faptul că vorbim de existenţa unei economii de piaţă, este dificil de realizat un control precis asupra ofertei de monedă din economie, ştiut fiind faptul că aceasta este determinată şi de activitatea curentă a băncilor din sistem, activitate ce nu poate fi influenţată direct de autoritatea monetară, intervenind, în fapt, politicile proprii în domeniul creditării economiei. Dacă nivelul cursului valutar este uşor perceput de public, nu acelaşi lucru se poate spune şi de evoluţia nivelului agregatelor monetare, care nu este înţeleasă în întregime de public, motiv pentru care, presiunile generate de creşterea ofertei de monedă pe piaţă sunt resimţite în nivelul preţurilor şi, implicit, al inflaţiei un anumit decalaj (de cele mai multe ori pe termen lung). Drept urmare, autoritatea monetară trebuie să acţioneze în avans pentru a putea influenţa nivelul viitor al ratei inflaţiei. Aplicarea unei astfel de politici monetare (cu ancoră monetară . agregat monetar) presupune existenţa unui cadru economic care să permită manifestarea unei legături stabile şi previzibile între agregatul monetar avut în vedere şi nivelul inflaţiei, canalul ideal de transmisie a politicii monetare fiind reprezentat de canalul creditului, deoarece creaţia monetară este strâns legată de creditele acordate economiei de către băncile din sistem, singura posibilitate de influenţare a acestora fiind nivelul ratei dobânzii. Cu toate acestea, se consideră că cel mai uşor de urmărit agregat monetar este reprezentat de masa monetară în sens larg (M2), deoarece instrumentele de politică monetară pot asigura o influenţă indirectă asupra componentelor acestui agregat. În cazul economiei româneşti, în condiţiile existen