Războiul din Vietnam

,, Suntem hotărâţi să luptăm

pentru independenţă, unitate
naţională, democraţie şi pace.’’
(Ho Şi Min, conducător nord-
vietnamez, 8 mai 1954)
Războiul care a adus Vietnamului independenţă şi unitate sub un guvern
comunist, poate fi împarţit în două episoade:

-primul episod, cunoscut ca şi ,,războiul din Indochina’’, care a durat din 1946
până în 1954 şi a marcat sfârşitul dominaţiei franceze in Vietnam (divizat în
Vietnamul de Sud si de Nord);
-al doilea episod din 1957 până in 1975, a însemnat înfrângerea regimului
anticomunist din Vietnamul de Sud (sprijinit de intervenţia directă a S.U.A.) de
către luptătorii din Frontul Naţional de Eliberare şi din Vietnamul de Nord.
Vietnamul colonial
După înfrângerea Franţei în iunie 1940 şi prăbuşirea imperiului său colonial din
Orient, mişcările naţionaliste din Indochina franceză au luptat împotriva trupelor
japoneze de ocupaţie, sperând că la sfârşitul războiului îşi vor câştiga
independenţa. Dar odată ce trupele japoneze au capitulat, în 1945, francezii şi-
au arătat intenţia de a îşi reocupa fostele colonii. În Vietnam, acţiunea lor s- a
lovit de rezistenţa Vietminh, o mişcare naţionalistă creată în 1941, condusă de
comunişti, în fruntea cărora se afla un fost patiser care lucrase în Londra, Ho Şi
Min. La 2 septembrie 1945, Ho a proclamat Republica Democratică Vietnam, pe
care francezii au refuzat să o recunoască. A urmat un război înverşunat, terminat
cu înfrângerea francezilor, la Dien Bien Phu, în 1954, care a marcat sfârşitul
stăpânirii franceze asupra Vietnamului şi a dus la înfiinţarea a două state: unul
comunist în nord şi unul proamerican, în sud, împarţite de paralela 17.
 Bătălia de la Dien Bien Phu
1954

FRANCEZI VIETMINH
Comandant: generalul Navarre, Comandant: generalul Giap;
generalul Cogny şi colonelul de
Castries;
Efective: 10.000 de oameni (20 de Efective: 50.ooo de oameni (5 divizii)
batalioane infanterie, inclusiv Legiunea cu 190 de tunuri
Străină)
La 20 noiembrie 1953, soldaţi francezi, africani şi vietnamezi au fost paraşutaţi
lângă Dien Bien Phu şi, după o ciocnire dură cu forţele de gherilă din apropiere,
au reuşit să ocupe valea. Curând s-a construit o pistă de aterizare şi decolare şi
au fost transportaţi mii de soldaţi francezi, tancuri, artilerie grea şi echipamente
pentru a ridica clădiri puternice.
Giap a ordonat ca trei divizii – 308 şi 312 infanterie şi 351 armanent greu – să
înceapa marşul spre Dien Bien Phu. Alte doua divizii, aflate mai aproape de baza
franceză puteau ajunge acolo în câteva zile. Navarre angaja 1o.ooo de soldaţi
francezi împotriva celor aproape 5o.ooo ai Vietminh.
Două divizii ale Vietminh ocupaseră terenul înalt care înconjura valea, astfel
încât intrarea şi ieşirea din bază se mai putea face doar pe calea aerului.
Navarre era deprimat din cauza amplorii efortului comuniştilor. Îl subestimase
pe Giap, iar francezii erau acum complet încercuiţi şi ar fi fost nevoie de un efort
imens al forţelor aeriene pentru a- i scoate de acolo. Chiar şi tancurile, pe care
Navarre le considerase o armă decisivă în apărarea bazei, deveniseră inutilizabile
din cauza terenului acoperit din belşug cu arbuşti si tufişuri, care blocau
vehiculele blindate. Şi mai erau şi ploile, care înmuiau atât de tare pământul,
încât tancurile se împotmoleau si deveneau inoperabile.
Până în ianuarie 1954, Giap şi efectivele acestuia au ocupat poziţii în junglă şi pe
dealurile din jurul bazei franceze. În timp ce se costruiau tranşeele, Giap a
petrecut 10 zile căutând puncte vulnerabile în poziţiile franceze. Acesta nu
dorea să irosească vieţi omeneşti; avea o linie de aprovizionare sigură care se
întindea pe o lungime de 110 km, până la Tuang Giao şi, contrar aşteptărilor
francezilor, el putea să acţioneze cu trupele mai multe luni.
Francezii depindeau în totalitate de aprovizionarea prin paraşutare, dar din
cauza condiţiilor meteo proste, încărcăturile s- au pierdut sau au fost duse
înapoi la baza dacă vizibilitatea era foarte redusă.
La Geneva, aveau loc convorbiri pentru a se pune capăt războaielor din Coreea şi
Indochina, şi totuşi bătălia cea mai hotărâtoare era pe punctul de a se da înainte
de restaurerea păcii prin mijloace diplomatice. Temându- se că un acord de pace
ar putea să- l priveze de victorie în ceasul al doisprezecelea, Giap a ordonat ca
atacul asupra Dien Bien Phu să înceapă la 13 martie.
Atacul artilierei comuniste a fost copleşitor,francezii constatând cu stupoare că
erau depăşiţi ca putere de foc.
Peste tot domnea haosul şi liniile de telefon, întinse neglijent desupra solului, au
fost distruse imediat de proiectilele comuniştilor. Apoi atacul infanteriei
Vietminh a fost respins de focul concentrat al francezilor; sute de soldaţi- tărani
fanatici au năvălit într- un torent de foc de puşti şi mitraliere.
Punctul de sprijin Beatrice, cu o garnizoana de 750 de soldaţi, a fost cucerit,
doar 194 de francezi supravieţuind luptei.
Ştirile despre situaţia din Dien Bien Phu s- au răspândit în întreg Vietnamul,
determinând mulţi voluntari francezi să meargă acolo pentru a lupta alături de
camarazii lor sortiţi pieirii.
În fiecare zi, luptătorii Vietminh se apropiau tot mai mult,uneori subminând
poziţiile francezilor, alteori săpând tranşee care ajungeau atât de aproape de
apărători, încât ar fi putut să- şi dea mâna,dar cel mai adesea se ajungeau la
lupte corp la corp. Ploile abundente au restrâns libertatea de acţiune a
avioanelor, care au fost obligate să lupte la joasă altitudine, 62 de avioane fiind
doborâte si alte 167 grav avariate.
Apărătorii francezi ştiau că sunt condamnaţi dacă nu se lansa o operaţiune de
salvare.
Dar Franţa nu mai avea voinţa, sau resursele, pentru a face ceva pentru soldaţii
ei. Toate privirile s- au îndreptat spre Statele Unite ale Americii, singura putere
care ar fi fost capabilă să- i salveze pe apărătorii de la Dien Bien Phu.
S- a luat în considerare chiar şi un plan pentru folosirea bombelor atomice, dar
în final americanii au hotarât că ,,era războiul nepotrivit la timpul nepotrivit.’’
La 1 mai, Giap a ordonat un atac general şi în curând apărătorii francezi au fost
izolaţi într- o zonă de doar 0,5 kmp. La 17:30, Navarre i- a ordonat liu de Castries
să înceteze focul. Francezii nu aveau intenţia să se predea, dar încetând lupta se
puteau salva vieţi. Colonelul,acum general, de Castries a îmbrăcat o uniformă
curată şi cu pieptul plin de decoraţii şi a aşteptat în tăcere soldaţii Vietminh care
au năvălit în biroul său. În timp ce era condus afară sub pază , a putut vedea că
tricolorul francez fusese coborât şi înlocuit de steagul roşu al Republicii
Democratice Vietnam.
Împărţirea Vietnamului, în 1954, nu a adus pace în ţară. Statele Unite ale
Americii doreau să împiedice răspândirea comunismului în Asia de Sud-
Est,considerând că tările puteau cădea pradă unor regimuri comuniste (aşa-
numitul ,,efect de domino’’) şi erau pregătite să folosească forţa militară în acest
scop. Acordurile de la Geneva stipulaseră că alegeri comune urmau să aibă loc în
1956, pentru a decide viitorul Vietnamului reunificat, acestea însă, nu au avut
loc niciodată. În 1955, preşedintele Dwight Eisenhower l- a ajutat pe
anticomunistul Ngo Dinh Diem să ia puterea, printr- un scrutin falsificat în
Vietnamul de Sud, şi a trimis sute de consultanţi militari, ca să sprijine noul
guvern.
Vietnamul de Nord nu a acceptat împarţirea ţării şi a lansat atacuri împotriva
Vietnamului de Sud. Vietnamezii anti- Diem, numiţi Viet Cong (comunişti
vietnamezi) de Diem, deşi mulţi erau naţionalişti,au pus mâna pe arme ca să
lupte împotriva guvernului din sud,conduşi de Frontul de Eliberare Naţională, o
alianţă de grupuri politice din Vietnamul de Nord.
Sprijinul lui Eisenhower pentru Vietnamul de Sud a sporit în timpul succesorului
lui, John F. Kennedy. Până la sfârşitul lui 1963, Vietnamul de Sud primise 500
milioane de dolari ca ajutor din partea Statelor Unite.
În august 1964, nava americană Maddox desfăşura o misiune de supraveghere
electronică a coastei Vietnamului de Nord, în golful Tonkin. Asupra navei au tras
doua vedete torpiloare, deranjate de prezenţa sa în apele Vietnamului de Nord.
Nava a răspuns, scufundând una din vedete. Pe 7 august, Congresul american a
adoptat o rezoluţie care aproba raiduri punitive împotriva bazelor navale şi a
rafinăriilor nord- vietnameze şi îl autoriza pe succesorul lui Kennedy, Lyndon B.
Johnson ,, să ia toate măsurile necesare,inclusiv folosirea forţelor armate’’
pentru a apăra Vietnamul de Sud.
Fără o declaraţie de război oficială, S.U.A. Se angajaseră într- un conflict militar
în Vietnam.
Desfăşurarea trupelor americane
Primii puşcaşi marini militari au ajuns în Vietnamul de Sud în martie 1965. Până
în luna iulie, erau acolo peste 50.000 de infanterişti, precum şi din ce în ce mai
mulţi piloţi şi marinari americani. În plus, 320.000 de sud- coreeni, 47.000 de
australieni şi contingente din Filipine, Thailanda şi Noua Zeelandă au luptat
alături de americani. Viet Cong şi soldaţii nord- vietnamezi au primit ajutor
militar şi financiar de la China comunistă şi din U.R.S.S., deşi acestea nu au trimis
trupe de uscat. Totuşi cei din Vietnamul de Nord, aveau avantajul că luptau în
ţara natală şi că erau sprijiniţi adesea activ de localnici.
Planul americanilor era să atace Vietnamul de Nord din aer, pentru a- l împiedica
să ajute Viet Cong.
În cadrul operaţiunii ,,Rolling Thunder’’(,,Tunetul Asurzitor’’) au fost bombardate
poduri, drumuri, căi ferate, aerodromuri, fabrici, depozite de combustibil şi baze
militare,dar cu toate acestea, operaţiunea nu şi- a atins obiectivele.
Vietnamul de Nord avea un sistem de apărare antiaeriană formidabil şi a
continuat să trimită provizii spre sud, pe ruta Ho Şi Min, o reţea de 20.000 km de
poteci şi drumuri pietruite, care treceau prin jungla din Vietnamul de Nord şi din
Laosul şi Cambogia vecine. Până în 1970, 18.000 de tone de provizii au fost
transportate lunar pe această rută.
Statele Unite ale Americii au folosit Agent Portocaliu (o substanţă chimică,
pulverizată pentru a defolia copacii din junglă), pentru a lipsi Viet Cong de
adăpostul junglei. Americanii au folosit şi napalm, lichid incendiar care ardea tot
ce atingea. Asemenea tactici au distrus culturile ţăranilor,prin urmare şi
mijloacele lor de trai, şi au îndepărtat şi mai mult guvernul sud- vietnamez de
poporul lui.
Retragerea Statelor Unite
Tot mai mulţi americani se opuneau Războiului din Vietnam, pentru că nu
înţelegeau de ce soldaţii erau trimişi să lupte într-un război care nu avea nicio
cauză justă. Primele demonstraţii de proporţii împotriva războiului au avut loc în
1965, devenind tot mai puternice, pe măsură ce creştea numărul soldaţilor
recrutaţi sau forţaţi să îndeplinească seviciul militar. Televiziunea aducea zilnic
realitatea războiului în casele oamenilor. Ultimii cinci ani ai războiului au fost
sângeroşi şi dureroşi pentru ambele tabere.
Statele Unite au iniţiat tratative de pace la Paris, în august 1969, pentru a găsi
un mod paşnic de a pune capăt conflictului. Discuţiile au continuat până la
semnarea unui acord de pace, la 27 ianuarie 1973. După 60 de zile trupele
americane au părăsit Vietnamul.
Efectele războiului din Vietnam au fost resimţite mulţi ani, dar Vietnamul este
acum o ţară prosperă şi paşnică.
Unificare şi veterani
Acordul de Pace de la Paris a fost respectat, până la reizbucnirea luptelor. Într- o
ofensivă finală, comuniştii au cucerit Saigonul, pe 30 aprilie şi au reunificat ţara,
în 1976, sub numele de Republica Socialistă Vietnam. Mii de oameni care se
temeau pentru viaţa lor au fugit din Vietnam cu bărcile, mulţi înecându- se
înainte să poată ajunge în siguranţă în ţările vecine. Peste 1 milion de refugiaţi
din conflict s- au stabilit, până la urmă, în Statele Unite ale Americii.
Peste 660 de soldaţi americani au fost luaţi prizioneri în timpul războiului; 591
au fost repatriaţi, în conformitate cu acordul de pace.
Totuşi, 2.400 de soldaţi sunt încă daţi dispăruţi.Asociaţiile de veterani din Statele
Unite sunt o voce puternică în politica modernă americană.
Vietnamul de azi
În 1986, guvernul vietnamez şi- a relexat politicile comuniste inflexibile, în
favoarea unei politici mai liberale şi a început să încurajeze investiţiile străine.
Pagubele de război au fost imense şi ţara continuă să se bazeze pe ajutoarele
străine pentru reconstrucţie.
Bibliografie:
-Kindersley Dorling, Istoria: ghid vizual complet, consultant ed: Adam Hart-
Davis, trad: Carmen Dinu; Liana Stan, Enciclopedia RAO, Bucureşti, 2009
-Regan Geoffrey, Bătălii care au schimbat istoria lumii, Enciclopedia RAO,
Bucureşti, 2004
-Otetea Andrei, Istoria lumii in date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti,
1969