14.10.

2009
PRODUSE ŞI TEHNICI BANCARE
CURS 1

PRODUSE ŞI TEHNICI BANCARE

Obiectul acestui curs cuprinde, de fapt, întreaga activitate a băncilor concretizată în operaţiuni bancare,
produse şi servicii, tehnici, proceduri, metode şi modele aplicate astfel încât activitatea oricărei bănci să fie
eficientă, rentabilă.
Eficienţă – rentabilitate reprezintă o legătură ca de la întreg la parte.
Calitatea presupune eficienţă.
Eficienţa are un caracter mult mai larg.
Rentabilitatea înseamnă profitul (r = Pn/Ch x 100).
Operaţiunile bancare sunt cel mai mult diversificate întrucât la fiecare produs, serviciu, compartiment de
activitate, sucursale şi agenţii există o multitudine de lucrări, calcule, operaţiuni parţiale care în final conduc la o
activitate rentabilă.
Operaţiunile băncilor la rândul lor, de cele mai multe ori, nu constituie un tot unitar, ci se concretizează în
tehnici, produse, servicii şi inginerii financiar – bancare.
De exemplu: creditul ca produs bancar principal presupune o multitudine de operaţiuni, printre care:
− deschiderea conturilor de credit;
− operaţiuni de casă (care la rândul lor pot fi cu numerar, cu CEC-uri ,cu privire la primirea documentelor,
verificarea de către casier, inserarea în documente de casierie, transmiterea la serviciul contabil, arhivarea);
− aprobarea;
− acordarea;
− întocmirea referatului de credite, a graficelor de eşalonare;
− întocmirea documentelor de plată;
− rambursarea ratelor scadente;
− calculul dobânzii, vărsarea acesteia;
− verificarea permanentă a situaţiilor creditului prin control scriptic şi faptic şi determinarea unor indicatori
care să ateste gestionarea corectă a fondurilor de credite.
Tehnicile bancare sunt operaţiuni foarte complexe, care presupun utilizarea unor proceduri a unor
norme, a unor calcule complexe.
În bănci prezintă o importanţă mai mare tehnicile legate de creditare, de garanţii, de determinare a riscului,
de elaborare a documentelor financiare şi de implementare a standardelor cerute de Uniunea Europeană şi Banca
Centrală Europeană.
Tehnicile bancare trebuie să ţină pasul cu dezvoltarea activităţii bancare, să implementeze modele şi metode
moderne ca să contribuie şi în acest fel la gestionarea eficientă a fondurilor băncii.
Produsele bancare prezintă un anumit specific faţă de produsele firmelor industriale şi comerciale întrucât
de cele mai multe ori nu reprezintă un obiect material.
O altă deosebire constă în faptul că aceste produse bancare trebuie prelucrate de către clientelă şi
transformate de multe ori în bunuri reale.
În ultimul timp activitatea bancară devenind mai complexă şi produsele şi serviciile bancare se
caracterizează printr-o diversificare fără precedent (de exemplu: numai produsul credit are actualmente ca derivate
sute de alte produse bancare). De asemenea băncile elaborează alternative la produsele bancare clasice (de exemplu:
creditul este înlocuit sau completat prin leasing). Aceste alternative la creditare îmbină operaţiuni şi tehnici de
creditare propriu-zisă cu operaţiuni specifice finanţărilor.
Exemplul cel mai frecvent constă în finanţarea unor proiecte complexe, care presupun eşalonări de
operaţiuni, tehnici, determinări de risc, coparticipări la capitalul social sau la obţinerea de dividende.
Produsele şi tehnicile bancare nu pot face abstracţie de activitatea Băncii Centrale şi de Emisiune în calitatea
acesteia de autoritate monetară care îndrumă, coordonează şi supraveghează prudenţial activitatea celorlalte bănci.
Uneori Banca Centrală şi de Emisiune deşi nu realizează produse şi servicii bancare, elaborează tehnici,
modele pe care le implementează celelalte bănci.

1
Exemplul cel mai elocvent îl constituie faptul că sistemul general de plăţi dintr-o ţară este conceput, elaborat şi
transmis băncilor spre aplicare, deci normele generale de plăţi sunt realizate de Banca Centrală, dar care la rândul
său este monitorizată de Banca Centrală Europeană.
Uneori Banca Centrală şi de Emisiune îţi interferează activitatea cu celelalte bănci. Exemplul cel mai
semnificativ fiind la acordarea creditelor de refinanţare.
Tot Banca Centrală realizează acţiunea complexă de supraveghere prudenţială sub influenţa Acordului Basel
II şi care are în vedere 3 aspecte:
- adecvarea capitalului;
- riscul operaţional;
- riscul de piaţă;
Pe baza acestei monitorizări de către Banca Centrală celelalte bănci sunt obligate să constituie
capital social la un anumit nivel minim (5,5 mil/euro, iar creditele acordate să nu depăşească mai mult de 12 ori
capitalul social al băncii). De asemenea pentru expunerea cât mai redusă la risc, autoritatea monetară, adică Banca
Centrală obligă băncile să implementeze anumite modele de determinare şi reducere a riscului şi să constituie
provizioane de risc şi rezerve minime obligatorii. Rezultă ca deşi Banca Centrală a unei ţări în principiu nu
realizează produse şi servicii, totuşi are un rol hotărâtor în dirijarea băncilor către utilizarea unor tehnici, modele,
metode care s-au dovedit general valabile. În felul acesta Banca Centrală şi de Emisiune îşi manifestă funcţia de
creditare şi funcţia de bancă a băncilor.
Produsele, operaţiunile şi tehnicile bancare au în vedere alte verigi ale sistemului financiar, în general cum
ar fi finanţarea cheltuielilor publice, deschiderea unor linii de credit pentru ministere şi instituţii publice, realizarea
de operaţiuni şi tranzacţii cu trezoreria publică inclusiv prin cumpărări ale unor titluri emise de aceasta.
Produsele şi serviciile bancare nu pot fi realizate la standarde ridicate de calitate şi eficienţă dacă nu ar
interveni Banca Centrală şi de Emisiune în relaţiile monetar – valutar – bancare.
În abordarea produselor şi serviciilor bancare se are în vedere că băncile constituie o verigă de bază a
sistemului financiar şi de creditare a economiei naţionale. Băncile realizează produse şi servicii întrucât sunt
societăţi pe acţiuni şi în principiu au un caracter universal, adică au dreptul să realizeze toate produsele şi serviciile
înscrise în legea bancară a fiecărui stat.
În abordarea produselor şi serviciilor bancare avem în vedere că în orice ţară băncile specializate sunt puţine
la număr. S-a dovedit că eficienţa este mai mare când băncile au posibilitatea să-şi servească clientela cu pachete
complete de produse şi servicii, ceea ce are drept urmare firească şi creşterea gradului de atragere a clientelei.
Diversificarea produselor şi serviciilor bancare este necesară din următoarele motive:
1. Concurenţa altor bănci;
2. Nevoia de apropiere a băncii de clientela servită;
3. Creşterea rolului băncii în economia de piaţă;
4. Diversificarea activităţii bancare;
5. Găsirea de noi forme de atragere a unor resurse băneşti;
6. Diversificarea plasamentelor;
7. Dezvoltarea pieţelor de capital şi a burselor de valori;
8. Participarea băncii la capitalul social a unor firme;
9. Participarea băncii unei ţări la circuitul mondial al informaţiei bancare;
10. Participarea băncii româneşti la cât mai multe tranzacţii financiar – monetar – bancare internaţionale;
11. Diversificarea instrumentelor de depozite;
12. Nevoia de a utiliza în mai mare măsură produsele bancare alternative la creditare sau pe piaţa contractelor
monetare.

2
 21.10.2009
PRODUSE ŞI TEHNICI BANCARE
CURS 2

TEHNICILE BANCARE – Continuare

În sfera tehnicilor bancare este inclusă şi perfecţionarea metodologiei activităţii bancare pe principalele
segmente (resurse – necesar, depozite – credite, venituri – cheltuieli). Cu titlu de exemplu în cele ce urmează
prezentăm unele aspecte metodologice şi de tehnici bancare privind constituirea resurselor.
Banca face distincţie din punct de vedere metodologic în constituirea şi gestionarea pasivelor sau resurselor
interne ăn comparaţie cu pasivele externe pentru care o bancă este oarecum dispusă să acorde unele facilităţi
suplimentare având în vedere că aceste pasive externe se constituie în valută. Ca atare şi problematica riscului şi a
dobânzii diferă astfel băncile româneşti sunt obligate să constituie garanţii rezervelor minime obligatorii mai mari şi
o rată a dobânzii mai mare.
Tehnicile bancare înseamnă organizarea şi desfăşurarea unor operaţiuni bancare complexe în concordanţă cu
politicile şi strategiile fiecărei bănci. Tehnicile bancare se caracterizează prin faptul că reprezintă o activitate
concurentă cu clienţii.
Cele mai reprezentative sunt tehnicile de creditare, care în modul cel mai evident înseamnă o relaţie de
afaceri, de parteneriat între bancă şi client.
Tehnica bancară este o îmbinare între operaţiunile bancare, evidenţa bancară, norme bancare, strategii
bancare, calcule bancare de optimizare, control bancar propriu asupra activităţii bancare.
Tehnicile bancare sunt puternic influenţate de politicile şi normele BNR, care influenţează în mare măsură
atât analiza cât şi decizia bancara.
Tehnicile bancare cuprind operaţiuni omogene, dar şi norme şi normative bancare. De asemenea stabilirea
performanţelor bancare poate fi utilă numai dacă sunt utilizate metode complexe de calcul.
Tehnicile bancare au la bază următoarele principii:
1. Băncile sunt persoane juridice cu un volum mare al activităţii, ceea ce presupune utilizarea unor tehnici
moderne;
2. Structura organizatorică, structura de management, strategii de dezvoltare ale băncii? se stabilesc prin
norme proprii;
3. Băncile îşi asumă responsabilităţi;
4. Băncilor li se interzice să adopte practici şi tehnici care le-ar putea creea o poziţie dominantă pe pieţele
financiare;
5. Băncile în practica de utilizare a tehnicilor sunt supuse controlului autorităţilor monetare (Banca Centrală),
chiar dacă au norme proprii mai ales în domeniul plăţilor, dar şi al creditelor şi depozitelor, normele şi tehnicile
bancare pornesc de la cele general valabile şi propuse sau impuse de Banca Centrală;
6. Băncile sunt obligate să deschidă conturi la Banca Centrală şi să menţină provizioane de risc şi rezerve
minime obligatorii;
7. Băncile pot participa la capitalul unor firme a căror activitate nu are legătură cu activitatea bancară, dar
capitalul social utilizat în acest scop nu poate depăşi 20% din capitalul social al băncii;
8. Băncile nu pot funcţiona decât pe baza autorizaţiei eliberate de Banca Centrală;
9. Băncile nu se pot organiza ca S.R.L-uri (societate cu răspundere limitată);
10. Băncile utilizează modele economice interne de determinare a riscului având la bază principiile conferinţei
Basel II.

3
 PRINCIPALELE OPERAŢIUNI ŞI PRODUSE BANCARE

Termenul de produs bancar prezintă diferenţe faţă de teremenul consacrat, adică având în vedere bunurile şi
servicii obţinute în economia reală (industrie, agricultură, comerţ).
Produsele bancare sunt realizate exclusiv prin activitatea specialiştilor din bănci, cum ar fi consultanţa,
evaluările, produsele de inginerie financiară. În al doilea rând există în bănci produse mixte, când se îmbină
activitatea specialiştilor din bănci cu activitatea firmelor şi echipamentelor performante (exemplu: plăţile
electronice sau asistenţa pe calculator).
În conturarea termenului de produs bancar avem în vedere şi produse care au ca suport capitalul bancar
(depozite, credite, alte active şi pasive).
Caracteristici principale ale produselor bancare:
1. sunt imateriale;
2. sunt condiţionate de reglementări bancare şi fiscale;
3. sunt oferite direct clienţilor neexistând în principiu posibilitatea de revânzare sau re?;
4. implică angajarea clientului în mod direct.
Realizarea de produse şi servicii bancare are în vedere profitul bancar. Din acest unghi de vedere
băncile ţin cont că operează în condiţii de incertitudine, adică în prezenţă de risc. De aceea, pentru a optimiza
profitul fiecare bancă alege o anumită structură a bilanţului în raport cu principalele tipuri de active şi pasive şi de
scadenţa acestora. În acest context obiectivul principal al tuturor băncilor este de a realiza pasive pe termen scurt
sau mediu care să fie utilizate, reinvestite pe termen lung sau pe termen mediu.
Banca trebuie să se asigure că este capabilă să-şi menţină o lichiditate ridicată şi să aibă posibilitatea prin
tehnici de calcul moderne să cuantifice factorii de risc şi să reducă influenţa.
Creşterea masei monetare în bănci poate conduce la reducerea rentabilităţii băncii dacă nu este însoţită de
creşterea şi mai accentuată a rotaţiei capitalului bancar. De aceea pentru bănci este important ca produsele lor să
ajungă cât mai repede la client, iar dacă este cazul să-l monitorizeze şi să le semnalizeze din timp deficienţele.
În bănci mai mult decât în alte sectoare informaţia este valoare.
Operaţiunile bancare pot fi grupate şi în felul următor:
. operaţiuni cu marii clienţi;
. operaţiuni cu firmele obişnuite;
. operaţiuni internaţionale;
. investiţii bancare;
. operaţiuni curente cu clientela;
. operaţiuni privind transportul produselor şi servicii bancare;
. operaţiuni private îndeosebi cu disponibilităţile şi depozitele persoanelor fizice.
Activitatea bancară gestionează permanent şi unele servicii separate care se desfăşoară în paralel
pentru a susţine produsele si serviciile de baza ale bancii. In această categorie sunt cuprinse:
 serviciile suport – reţea;
 controlul – auditul extern;
 consultanţa;
 planificare strategică;
 contabilitatea;
 politica de creditare.
Serviciile bancare sunt utile şi pentru expansiunea activităţii bancare. Este vorba în primul rând de
integrarea şi reorganizarea unor activităţi ale băncii în alte structuri precum consorţii şi holdinguri.
Intrând în aceste structuri tehnicile, calculele, modelele se schimbă şi uneori chiar structura serviciilor sau
obţinerea profiturilor. Se merge pe linia integrării societatilor bancare, dar şi pe corelarea unor departamente astfel
încât acţiunile băncii pe plan intern şi internaţional să fie mai eficiente.
În realizarea produselor şi serviciilor bancare sunt utilizate 2 metode:
1. Integrarea activităţii în departamente în vederea acţionării mai rentabile pe pieţele financiare;
2. Acordarea unei mari autonomii băncilor de investiţii astfel încât recuperarea fondurilor bancare să se facă mai
rapid.
In vederea realizării produselor şi serviciilor in bănci se organizează grupuri care asigură operativitatea în
realizarea de produse şi servicii, de asemenea un grup de trezorerie care raspunde de utilizarea fondurilor

4
 şi un grup tehnic care adoptă anumite standarde, anumite tehnici, anumite modele tot în vederea creşterii eficienţei
activitatii bancare.
28.10.2009
PRODUSE ŞI TEHNICI BANCARE
CURS 3

PRINCIPALELE OPERAŢIUNI BANCARE

Băncile desfăşoară 4 tipuri de operaţiuni bancare, şi anume:

. Operaţiuni pasive;
. Operaţiuni active;
. Operaţiuni accesorii;
. Operaţiuni conexe.
1. Operaţiuni bancare pasive reprezintă în principal constituirea resurselor. Împreună cu operaţiunile
active acestea constituie baza activităţii oricărei bănci.
Banca trebuie privită ca o instituţie care primeşte şi plasează capital. Astfel banca stimulează şi primeşte
depozite în numerar, ceea ce echivalează cu colectarea de capital.
Operaţiunile pasive afectează patrimoniul băncii. Principalele operaţiuni pasive sunt:
 operaţiuni de fructificare;
 operaţiuni de depuneri de economii pe contracte şi librete;
 conturi curente creditoare;
 rescontarea (la alte bănci şi de la BNR);
 emisiunea de bonuri de casă;
 obligaţiuni şi înscrisuri funciare;
 dotarea sau filiaţiunea.
Pentru orice bancă nu este suficient capitalul propriu, de aceea apare nevoia atragerii de resurse. În
mod concret depozitele constituie prima resursă pentru o bancă. Există totuşi inconvenientul că de multe ori aceste
resurse sunt scumpe.
Înafara resurselor din depozite există resurse de rescont (reescont), care înseamnă practic că o bancă
primeşte prin scont portofoliul comercial constituit cu ocazia tranzacţionării bunurilor şi serviciilor şi pe care uneori
îl prezintă Băncii Naţionale pentru a fi răscumpărat.
Băncile mai au ca principală resursă aşa-numitele înscrisuri funciare şi emisiunile de obligaţiuni. Acestea
sunt titluri care constituie de fapt obligaţii ale băncii vândute terţilor. Ele apar ca resurse ale băncii când aceasta
garantează credite ipotecare sau când doreşte să crească capitalul propriu.
Operaţiunile de procurare de fonduri pot fi grupate şi în felul următor:
− depuneri de sume pentru fructificare (de către clienţii băncii);
− conturi curente creditoare care în cea mai mare parte sunt concretizate de disponibilităţile curente ale
firmelor care îşi desfăşoară plăţile prin bancă, condiţia punându-se cam totdeauna disponibilităţile să fie mai mari
decât plăţile, deci să rămână un excedent sau un sold mediu.
Cele mai importante resurse ale băncilor se constituie în resurse de creditare. Acestea se împart în:
- pasive interne (depozite, disponibilităţi, sume în tranzit între bănci, credite guvernamentale, adică ceea
ce numim creditele bugetare care până la data utilizării integrale se păstrează fie la bănci, fie în contul trezoreriei
publice). Tot la pasive interne mai pot fi cuprinse unele credite interbancare cu condiţia ca ele să aibă o pondere
însemnată, adică să depăşească creditul de refinanţare de la Banca Centrală.
- pasive externe constituite din creditele acordate de bănci străine băncilor româneşti care la rândul lor
acordă şi gestionează credite pentru firmele româneşti şi depozite şi disponibilităţi ale nerezidenţilor.
Dotarea sau filiaţiunea este o operaţiune bancară complexă prin care o bancă mai mică, creaţie a unei
bănci mari îşi poate asigura disponibilul necesar fără a-şi constitui resurse clasice de tipul celor enumerate mai sus.
Această formă de operaţiuni pasive este concretizată în relaţiile dintre centrala unei bănci şi o unitate
a sa din teritoriu.
Ca principală operaţiune pasivă, depozitele bancare trebuie privite în dublă ipostază, adică pentru bănci ele
reprezintă o obligaţie, iar pentru clienţi sau deponenţi ele reprezintă o creanţă. Generalizând putem spune că

5
 depozitele reprezintă o formă de existenţă a banilor, iar pentru economiile dezvoltate reprezintă principala formă de
mobilizare a capitalurilor şi economiilor temporar disponibile.

2. Operaţiuni bancare active reprezintă a II-a latură de bază a activităţii bancare şi se concretizează în
angajarea resurselor de către bancă pentru realizarea de profit. Principalele operaţiuni active ale băncilor sunt:
 operaţiuni de creditare a firmelor;
 operaţiuni de creditare a persoanelor fizice;
 operaţiuni de plasamente în titluri;
 operaţiuni de participaţie la capitalul social a unor firme; operaţiuni
 operaţiuni cu afilialele băncii (unele sucursale teritoriale care nu au resurse proprii);
 operaţiuni de bursă;
 operaţiuni speculative.
Băncile româneşti şi-au diversificat operaţiunile active astfel că cele de creditare numai au o pondere
foarte mare (în ultimii 15 ani ponderea creditării în total operaţiuni active s-a redus ca medie pentru băncile
romăneşti de la 94 la 66 %). Creditarea firmelor ocupă primul loc, deşi în ultimii ani în ţara noastră aceasta a fost
egalată de creditarea persoanelor fizice. Firmele utilizează creditele pentru:
- nevoi de capital fix;
- creditarea cheltuielilor de exploatare;
- recreditarea, adică gestionarea creditelor întrâo nouă procedură, care de cele mai multe ori avantajează şi
firma, dar şi banca.
O formă specifică de creditare este creditarea creanţelor comerciale. Este vorba de operaţiuni de
scontare, care înseamnă în acest caz cesiunea unor titluri financiare către alt beneficiar în schimbul valorii actuale
sau a valorii de piaţă odată cu scontarea titlurilor financiare devin efecte de comerţ, adică pot fi vândute şi
cumpărate de mai multe ori înainte de scadenţă. Se mai poate spune că scontarea este operaţiunea prin care creditul
comercial se transformă în credit bancar.
În cadrul operaţiunilor active mai este cuprinsă şi pensiunea, care este o operaţiune bancară prin care
banca preia cambiile pe care le vinde beneficiarului cu condiţia răscumpărării lor de către acesta la termenele
convenite. În principal pensiunea este o operaţiune între bănci.
3. Operaţiuni bancare accesorii, care sunt operaţiuni de vânzare, cumpărare, custodie, administrare de
active monetare. Aici sunt cuprinse transferurile, altele decât cele de natura plăţilor, şi anume:
 operaţiuni de compensare;
 operaţiuni de primire de titluri în gaj, etc...
4. Operaţiuni conexe, care sunt operaţiunile băncilor cu metale preţioase, plasamente de titluri,
consultanţe bancare, garanţii, mandatări în conturile clienţilor.

6
 4.11.2009
PRODUSE ŞI TEHNICI BANCARE
CURS 4

CALITATEA PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR BANCARE

Este data de proprietatea acestora de a exprima gradul de utilitate.

In banci, mai mult decat la firmele obisnuite, o trasatura esentiala a calitatii este trecerea de la informatie la
comunicatie.
Sunt utilizate uneori canale sophisticate dar si eficiente de transmitere a informatiei, dar si de interpretare, in
masura in care clientii participa drept parteneri ai bancilor.
Actualmente, relatiile dintre banci si clienti se schimba radical, avand in vedere dezvoltarea serviciilor
bancare prin internet si prin telefonie.
Exista actualmente in lume, banci informatizate in intregime si la care exista acces in retea 24 din 24 din
orice colt al lumii, informatii care pot furniza orice produs sau serviciu bancar specializat.
Calitatea produselor si serviciilor bancare este cu atat mai necesara ca urmare a concurentei. Evident ca din
acest punct de vedere banca urmareste un raport optim calitate-pret. In ultimii ani, bancile abandoneaza treptat
sistemul de centralizare a datelor pe conturi. Se trece tot mai mult la centralizarea pe client, deci inca un motiv ca
prin produse de calitate, darn u f scumpe se produce apropierea de client si restructurarea relatiilor cu acesta. De
exemplu, unele operatiuni cu banca sunt facute de client de acasa. In acest caz, insa clientul are tot mai multa
nevoie de banca pt a fi consiliat cu privire la plasamentul fondurilor sale, sau la produse bancare pe care doreste sa
le cumpere.
Bancile trebuie sa se adapteze mai repede la pietele financiare, ceea ce necesita mai multe schimbari, printre
care:
- profilul professional;
- structurile functionale;
- managementul;
- strategiile;
- marketingul.
Calitatea produselor bancare a crescut o data cu internationalizarea bancilor. In
felul acesta a a avut loc expansiunea pietelor bancare, dar si globalizarea financiara in general care este mai putin
favorabila din punct de vedere al intereselor nationaliste, dar de cele mai multe ori mai putin eficienta (DST-
drepturile speciale de tragere emise de FMI).
Firmele transnationale au nevoie ca bancile cu care intretin afaceri in tara de origine sa le finanteze si in
tarile in care opereaza. De aceea, pentru bancile internationale, creditele in valute forte au ponderea cea mai mare,
si din aceasta cauza reglementarile bancare au fost simplificate, iar politicile restrictive au fost reduse.
Calitatea produselor bancare da posibilitatea unor investitii mai mari pe pietele de capital. Este adevarat ca
apar si elemente negative, cum ar fi paradisurile fiscale nereglementate care de fapt au o liberalizare si o
permisivitate prea mare.
Tot in scopul cresterii calitatii produselor bancare au loc masive coperari, fuziuni, concentrari de produse si
servicii bancare pe marile piete financiar-bancare.
Calitatea are insa un strandard, o limita peste care trece foarte greu si anume costurile mai mari pe care le
presupune inovarea.
Mai concret, tehnicile moderne de promovare realizarea distributiei a unor produse bancare moderne
necesita costuri mai mari. Bancile gasesc insa de cele mai multe ori rezolvarea prin cresterea productivitatii muncii,
deci reducerea personalului si prin cresterea gradului de procesare a operatiunilor si tehnicilor.

7
 Un alt factor care conduce la cresterea calitatii este reducerea ponderii creditelor si cresterii plasamentelor in
obligatiuni, acestea aducand nu numai castiguri mari, dar si lichiditati rapide. In ultimii ani, calitatea produselor
bancare a crescut si prin dezintermediere bancara, adica bancile devin din intermediar simplu investitori pe pietele
de capital.
Bancile au trecut in mai mare masura la selectarea clientilor, si in primul rand la atragerea si mentinerea
unei clientele stabile.
In ultimul timp se acorda o mare atentie perfectionarii sistemului de plati, dandu-se amploare platilor
electronice, in primul rand cardurilor.

8
 11.11.2009
PRODUSE ŞI TEHNICI BANCARE
CURS 5

CREDITUL – PRODUS BANCAR PRINCIPAL

Creditul ca produs principal al băncilor are la rândul lui foarte multe produse de credit, printre care:
1. Linia de credit;
2. Credit pentru cheltuieli şi stocuri;
3. Credit pentru produse care au ciclu de fabricaţie lung;
4. Credit pentru prefinanţarea exporturilor;
5. Credite pe instrumente de plată (CEC-uri, OP-uri,operaţiuni de scontare, cambii şi bilete la ordin);
6. Credite pentru facilităţi de cont;
7. Credite pentru activitatea de factoring;
8. Credite pentru investiţii;
9. Credite pentru promotori şi dezvoltatori imobiliari;
10. Creditul ipotecar;
11. Credit pentru activitatea de leasing;
12. Credite pentru activitatea de forfetare;
13. Creditul sindicalizat.
Aceste credite necesită garanţii care sunt materiale, adică constituite din bunuri care au o valoare stabilă şi
care intră în circuitul naţional al valorilor.
În ţările dezvoltate o formă principală de garanţie o constituie chiar scrisorile de garanţie bancară care sunt
de următoarele tipuri:
a. scrisori simple de garanţie bancară;
b. scrisori simple de contragaranţie bancară;
c. acreditivul stand-by;
d. scrisoarea de intenţie;
e. scrisoarea de confort necondiţionată;
f. scrisoarea de confort condiţionată.

COSTURILE PRODUSELOR DE CREDIT

Cea mai mare parte a costurilor se concretizează în dobânda pe care firmele sau persoanele fizice o plătesc
băncilor. Băncile utilizează în primul rând noţiunea de:
1. dobândă curentă care se determină pornindu-se de la dobânda de bază la care se adaugă o marjă de risc sau
primă de risc. Această primă se stabileşte de bancă pentru fiecare client şi în funcţie de gradul de bonitate. Dobânda
curentă la credite se calculează de la data primei trageri a creditului până la rambursarea integrală. Băncile
calculează zilnic creditul şi îl aplică la soldul nerambursabil al creditului. Dobânda curentă se înregistrează în
contabilitatea băncii în ultima zi a lunii sau la data scadenţei;
2. dobânda amânată care se determină de bănci în cazul produselor care au ciclu lung de fabricaţie (de
exemplu: pentru lucrări agricole sau pentru investiţii);
3. dobânda de scont care este o dobândă curentă pe termen scurt pentru clienţii care au un serviciu al datoriei
bun. Cele mai multe bănci iau în considerare marja de 0,41 – 0,80% gradul de îndatorare, considerându-se că nici
nu este bine ca o firmă să lucreze numai cu fonduri proprii, adică prin autofinanţare, dar nici să ajungă la un grad de
îndatorare de peste 80%;

9
 4. dobânda majorată care se calculează la ratele de credit restante, majorare fiind frecvent de 5 puncte
procentuale faţă de dobânda curentă.
Creditele sunt împovărate nu numai de dobânzi dar şi de comisioane care reprezintă un alt element de cost
important pentru firme. Se percep comisioane pentru analiza solicitării de credit, pentru acordarea şi monitorizarea
creditelor până la rambursare.

Există cu diferenţe de la o bancă la alta în principiu următoarele comisioane la credit:

1. Comision de analiză, care se percepe la primirea documentaţiei de creditare;
2. Comisionul de gestiune pentru utilizarea fondurilor din credite. Acesta se încasează de obicei o singură dată la
tragerea primei rate de credit. El se mai percepe pentru prelungirea liniei de credit, pentru preluarea unui credit de
la altă bancă, pentru suplimentarea creditului, pentru reactivarea unui credit şi pentru transformarea în credit a unei
scrisori de garanţie bancară sau a unui aval de credit;
3. Comisionul de neutilizare care se calculează la valoarea creditului neutilizat;
4. Comisionul de rambursare anticipată care se calculează la suma rambursată anticipat;
5. Comisionul de factoring care se determină prin aplicarea unor procente asupra valorilor facturilor prezentate
de client şi acceptate de bancă;
6. Comisionul de finanţare care se utilizează tot pentru operaţiunile de factoring, dar se calculează la nivelul
dobânzii curente aferente creditelor pe termen scurt percepute clienţilor care au serviciul datoriei bun.
7. Comisionul de administrare a liniei de finanţare externă care se calculează la soldul zilnic al creditului şi se
înregistrează la sfârşitul fiecărui an calendaristic sau la data scadenţei finale a creditului.
Creditele mai suportă şi alte costuri şi anume:
− pentru evaluare;
− pentru verificare;
− pentru elaborarea studiilor de fezabilitate.

DOCUMENTAŢIA DE CREDITARE

Este analizată complet având la bază situaţia economico-financiară a clienţilor. După analiză se stabileşte
disgnosticul financiar pe baza căruia se ia decizia de creditare.
Analiza financiară cuprinde:
 analiza patrimonială;
 analiza veniturilor, cheltuielilor şi a contului de profit şi pierdere;
 analiza fluxului de lichidităţi;
 stabilirea destinaţiei creditului;
 riscul de creditare;
 istoricul serviciului datoriei;
 experienţa;
 capacitatea băncii şi valorificarea garanţiilor;
 aspecte nefinanciare (credibilitatea clientului, garanţiile, avizele de legalitate).

10
 18.11.2009
PRODUSE ŞI TEHNICI BANCARE
CURS 6

LEASING – UL, ALTERNATIVĂ LA CREDITARE

Leasing-ul în general este o formă specială de închiriere a unor bunuri imobile aflate în circuitul civil de
către societăţi financiare specializate către persoane fizice şi juridice, care în principal nu dispun de suficiente
fonduri proprii sau împrumutate pentru a-şi achiziţiona aceste bunuri cu plata integrală.
Alte persoane juridice sau fizice nu doresc să achiziţioneze aceste bunuri întrucât sunt necesare pe o
perioadă scurtă şi costurile ar fi prea mari.
Printre instituţiile financiare care utilizează pw scară largă leasing-ul sunt şi băncile.
Leasing-ul este o convenţie între locator sau finanţator şi utilizator. Primul transmite pentru o perioadă
determinată utilizatorului dreptul de folosinţă a unui bun, al cărui proprietar este.
Dreptul de folosinţă se transmite contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing.
Finanţatorul se obligă să respecte opţiunea utilizatorului de a cumpăra bunuri, de a prelungi contractul de
leasing sau de a înceta raporturile contractuale.
Beneficiarii creditelor de leasing sunt societăţi comerciale abilitate să efectueze operaţiuni de leasing. Banca
poate acorda credite pe termen scurt pentru achiziţionarea unor active care fac obiectul unor contracte de leasing,
dar banca poate fi ea însăşi parte directă a activităţii de leasing în calitate de finanţator sau locator.
Banca poate acorda pentru activitatea de leasing şi credite pe termen mediu sau lung în lei sau în valută
societăţilor financiare care desfăşoară activităţi de leasing pentru achiziţionarea unor bunuri care fac obiectul
contractelor de leasing.
Volumul creditului de leasing nu poate depăşi 85% din valoarea bunurilor, adică din preţul de achiziţie
înscris în contractele de leasing pe care societăţile de leasing le prezintă băncii ca bază a obţinerii creditului.
Banca ţine seama şi de cuantumul chiriei pentru că aceasta constituie principala sursă de rambursare a
creditului.
Documentaţia de creditare prin leasing cuprinde:
1. autorizaţia pentru activitatea de leasing;
2. contractul de leasing;
3. asigurarea bunurilor care constituie obiectul leasing;
4. angajamentul finanţatorului de a plăti primele de asigurare (având în vedere că el devine proprietar bunurilor
procurate prin leasing);
5. angajamentul ca perioada de creditare să nu depăşească durata contractului de leasing;
6. specificaţia că plata chiriei se efectuează în contul societăţii de leasing deschis la bancă.
Creditele pentru leasing sunt însoţite de garanţii asiguratorii constituite din bunuri agreate de bancă.
Se acceptă drept garanţii şi bunurile care fac obiectul contractului de leasing împreună cu cesiunea de creanţă a
supraîncasărilor din contractul de leasing (deci banca şi de această dată îşi rezervă o garanţie de peste 100%).
Băncile fixează de obicei şi plafoanele maxime pentru societatea de leasing.
În ţara noastră leasingul este foarte puţin dezvoltat, societăţile de leasing, deşi numite societăţi financiare
sunt foarte slab capitalizate, practic ele desfăşurându-şi activitatea numai pe baza creditelor luate de la bănci, adică
din refinanţări.
Deşi are costuri mai mari decât creditul propriu-zis, leasing-ul prezintă şi uneloe avntaje, mai ales pentru
ţările cu dezvoltare economică slabă. Printre avantaje enumerăm:
− spre deosebire de credit, leasing-ul nu presupune avans;

11
 − poate fi utilizatată şi creditarea pe termen scurt pentru achiziţionarea de bunuri prin leasing, întrucât băncile
au în vedere un sold mediu stabil al capitalului utilizat de societăţile de leasing (este un fel de linie de
creditare, numai că fondurile se utilizează şi pe termen lung şi mediu);
− bunurile procurate prin leasing pot fi returnate societăţilor de leasing sau băncii înainte de termen;
− utilizatorii de leasing au drept de premţiune (de cumpărare) a bunurilor finanţate prin leasing.

INVESTIŢIILE CA PRODUS BANCAR

I. CONŢINUTUL INVESTIŢIILOR BANCARE

Pentru bănci o investiţie înseamnă achiziţionarea unui activ despre care se presupune că va aduce în viitor
un profit.
Decizia de a investi a celor care deţin fonduri nu poate fi făcută în cazul băncilor decât pe baza unor studii
aprofundate care au în vedere alternativele investiţionale.
Băncile trebuie să cunoască mai întâi principalele active de pe pieţele financiare. Pe aceste pieţe există 2
tipuri de active şi anume:
1. Active reale, cum ar fi valorile imobiliare, metalele preţioase, etc...
2. Activele financiare, care cuprind:
− creanţe directe de capital (acţiuni, garanţii, contracte şi opţiuni monetare);
− creanţe indirecte de capital, adică procurate prin intermediul altei societăţi de investiţii;
− creanţe creditor oferite de investiţiile financiare, inclusiv bunurile procurate prin leasing;
− creanţe creditor oferite de pieţele financiare, adică tranzacţiile monetar-valutare şi titlurile de pe
pieţele de capital.
Băncile urmăresc ca investiţiile în active să aibă următoarele caracteristici:
 lichiditatea, respectiv capacitatea investiţiei de a se transforma rapid în numerar fără a schimba semnificativ
preţul curent de piaţă;
 gradul mare de valorificare, adică abilitatea de a revinde un activ fără a fi nevoie de prea mult timp; de
obicei activele cu grad mare de lichiditate sunt vândute foarte rapid.
Pieţele financiare reprezintă locul unde se prezintă băncile în calitate de investitori. Aici se regăsesc cei 2
parteneri clasici şi anume utilizatorii de fonduri şi furnizorii.
Pe pieţele financiare principale băncile au chiar rolul hotărâtor împreună cu bursele de valori. Din această
perspectivă funcţia principală a unei pieţe financiare este de a lega vânzările de utilizatori, astfel încât să apară
necesitatea tranzacţei.
Dacă luăm în consideraţie modul în care utilizatorii de capital obţin fonduri, pieţele financiare se grupează
în 2:
1. Piaţa primară, care cuprinde şi activitatea de INVESTMENT BANKING;
2. Piaţa secundară, care cuprinde bursele de cele 2 categorii (bursele organizate şi micile societăţi de investiţii
financiare).
În activitatea bancară termenul de investiţie mai necesită luarea în consideraţie a 2 aspecte sau accepţiuni:
 există bănci specializate în investiţii;
 activitatea propriu-zisă de investiţii pe care o desfăşoară orice bancă.
Pe pieţele financiare, însă, aceste diferenţe se atenuează, ceea ce face ca deciziile să fie luate în mod similar,
adică având la bază aceleaşi norme şi aceleaşi calcule de eficienţă.

II. EFICIENŢA ACTIVITĂŢII BANCARE DE INVESTIŢII

Pentru toţi economiştii din bănci, baza de calcul o constituie valoarea în timp a banilor. Se porneşte de la
ideea că pentru 1 euro, de exemplu primit azi, banca trebuie să obţină o valoare mai mare decât pentru 1 euro primit
în orice moment din viitor. În felul acesta profitul de încasat apare mai aproape de perioadele pe care şi le
prognozează băncile. Există, deci, şi pentru bănci ideea de a obţine bani mai devreme. Motivele sunt:
− utilitatea, adică puterea banilor de a satisface nevoile unui alt investitor;
12
 − se reduce riscul, adică posibilitatea de a nu primi în viitor banii aşteptaţi;
− costul de oportunitate, adică investitorul, în cazul nostru banca, poate investi cu uşurinţă şi eficienţă banii pe
care ţi deţine azi.
Pentru ca fondurile de investiţii să fie utilizate eficient există mai multe modele şi tehnici care estimează
randamentul pieţei şi previzionează în viitor riscurile ce pot apărea.
Băncile încearcă să investească în plasamente fără risc sau ca acesta să fie cât mai mic.
Cele mai sigure investiţii pe care pot să le facă băncile sunt cele în comenzi guvernamentale.

Acordul Basel II 2004 pune accent pe riscul sistemic de investiţii. Pentru aceasta atât prin acest acord cât şi
prin normele Băncii Centrale Europene se consideră că riscul sistemic poate fi controlat şi gestionat, monitorizat cel
mai bine. Se precizează încă o dată că riscul sistemic este cel care rezultă din implicarea pe pieţele financiare.
Dacă structura unui portofoliu de investiţii este foarte flexibilă şi cuprinde multe active, riscul sistemic
descreşte, de aceea băncile sunt invitate să facă investiţii pe un portofoliu diversificat.
Riscul nesistemic este cel pe care nu trebuie să-l accepte investitorul, adică banca, pentru că are în vedere
activităţi industriale sau doar tangenţiale sistemului bancar.
În aceste sectoare gradul de profitabilitate fiind mai mic există mai puţine perspective de redresare.

13
 25.11.2009
PRODUSE ŞI TEHNICI BANCARE
CURS 7

INVESTIŢIILE CA PRODUS BANCAR

- CONTINUARE -

În afară de împărţirea riscului în risc sistemic şi risc individual sau nesistemic în realizarea investiţiilor
bancare, riscurile mai sunt grupate pentru a fi gestionate eficient astfel:
1. riscul puterii de cumpărare (este posibil ca veniturile viitoare să nu poată cumpăra produse şi servicii
bancare care puteau fi procurate în prezent);
2. riscul ratei dobânzii este foarte important în gestiunea de ansamblu a fondurilor de investiţii bancare. Riscul
ratei dobânzii reprezintă posibilitatea băncii de a pierde creditul acordat datorită schimbărilor globale şi în
primul rând datorită inflaţiei;
3. riscul pieţei reprezintă posibilitatea băncii de a pierde din cauza unor factori de conjunctură sau de criză,
cum ar fi de exemplu recesiunea afacerilor sau schimbărilor pe termen lung în privinţa structurii sectoarelor
economice (de ex: în perioada crizei actuale sectorul investiţii ipotecare şi imobiliare s-a redus cu 45%);
4. riscul industriei şi al tipului de afacere este un alt tip de risc bancar asociat unui anumit sector economic;
5. riscul politic este cel suportat de bănci într-un climat politic instabil;
6. riscul psihologic reprezintă riscul ca anumite credite să conducă la scăderea valorii investiţiei (riscul
investiţiilor bancare în turism);
7. riscul financiar este foarte vast reprezentând în principiu riscul legat de capacitatea firmelor de a face faţă
obligaţiilor financiare pe termen scurt şi lung şi de a finanţa oportunităţi favorabile (de ex: riscul
prefinanţărilor pentru export);
8. riscul managerial este legat de capacitatea de concurenţă şi de competitivitate a managerilor firmelor cu
care lucrează banca;
9. riscul de fraudă – este vorba de cazurile în care în cadrul companiei partenere băncii se produc diferite
tipuri de fraude.
Pentru bănci cuantificarea riscului este una din atribuţiile principale cu atât mai mult când este vorba de
investiţii bancare având în vedere perioada mai lungă de imobilizare a fondurilor.
În cadrul gestionării riscului investiţional banca are în vedere anumite corelaţii care contribuie la
determinarea corectă a unor serii de date care să identifice tipul de risc. Printre aceste corelaţii subliniem:
• corelaţia pozitivă, adică randamentul unui activ în legătură directă cu randamentul altui activ (investiţia făcută
de bancă prin creditarea unui obiectiv al unei firme se răsfrânge şi asupra rentabilităţii în ansamblu a firmei care
împrumută);
• corelaţia negativă când randamentul unui activ este opus randamentului altui activ (când dobânda la creditele
pentru investiţii este prea mare scade randamentul obiectivului realizat la nivelul firmei şi în consecinţă scade rata
rentabilităţii generale a firmei care împrumută).
Mai rar randamentul unui activ de investiţie bancară nu influenţează în nici un fel randamentul altui activ fie
că este vorba de aceeaşi bancă sau în relaţie cu partenerii băncii.
Analiza riscului presupune luarea în consideraţie şi variaţia veniturilor, adică gradele diferite ale
randamentelor obiectivelor de investiţii efectuate pe întreaga bancă.
14
 În gestionarea produselor bancare de investiţie este necesară evaluarea capitalului băncii şi în al doilea rând
evaluarea capitalului pe tipuri de active.
În primul rând banca trebuie să aibă în vedere analiza potenţialului de creştere. Pentru aceasta
managementul băncii procedează la colectarea de informaţii referitoare la economie, în general, şi la sectorul în
care acţionează firma care împrumută.
La nivelul macroeconomic băncile urmăresc indicatori precum:
− evoluţia PIB;
− componentele acestuia;
− perspectivele de viitor;
− evoluţia unor cicluri de afaceri;
− inflaţia;
− stabilitatea politică;
− gradul de dezvoltare al industriei şi serviciilor.
În al doilea rând banca urmăreşte evoluţia pieţei nu numai a celei interbancare ci şi a bursei şi tranzacţiilor
comerciale. Acestea dau un semnal foarte important băncilor dacă trebuie să investească sau nu.
După colectarea datelor băncile elaborează strategii şi fac previziuni în domeniul finanţării investiţiilor.
În gestionarea riscului mare importanţă pentru bancă o are analiza firmei, adică a principalilor indicatori de
performanţă ai acesteia.
În acest stadiu al depistării riscului de investiţie analiza se grupează astfel:
a. prima parte este o analiză generală care se referă la calitatea managementului, rentabilitatea produselor şi
serviciilor firmei, segmentarea pieţei, analiza retrospectivă (pe ultimii 3 sau 5 ani);
b. a doua parte a analizei se referă la situaţia financiară. Această parte include în primul rând compararea datelor
din buget cu cele de execuţie (cele realizate). Tot în această etapă se face o medie a rezultatelor şi se determină
unele performanţe. Mai modern este ca analiza riscului investiţional să se bazeze pe evaluarea prin dividende care
este în mod frecvent preferată de investitorii pe termen scurt. Există şi a doua metodă modernă şi anume evaluarea
prin capital care este metoda preferată a investiţiilor pe termen lung.
Gestionarea eficientă a riscului investiţiei are în vedere şi cuantificarea performanţei de către managementul
băncii atât pentru banca însăşi cât şi pentru firma care o împrumută.
Această cuantificare a performanţei are în vedere în primul rând evaluarea activului de capital, adică
sectoarele şi obiectivele în care este investit capitalul propriu sau atras al băncii.
Gestiunea riscului investiţional pentru bănci are în vedere şi analiza actorilor principali ai pieţelor de capital.
Această parte a analizei se referă la:
− emitenţii de fonduri (guverne, companii, bănci);
− investitorii;
− intermediarii (analiza burselor de valori şi de marfă şi a brookerilor).
Emitenţii sunt analizaţi de către bănci în legătură cu titlurile de pe pieţele de capital interne şi au în vedere în
primul rând guvernele. Acestea pentru a acoperi unele deficite din economie apelează la pieţele interne de capital,
dar şi la cele internaţionale pentru acoperirea datoriei.
În sensul atribuit de bănci, investiţiile ca produse bancare înseamnă şi plasamentele în titluri financiare
emise de guverne care au risc zero (statele nu dau niciodată faliment).
Desigur că pe primul loc în această parte a analizei riscului se situează agenţii economici, întrucât deţin
ponderea şi uneori aceştia sunt susţinuţi chiar de guverne. Ca urmare băncile investesc în primul rând în produsele
strategice pe care le agreează guvernele.
Băncile condiţionează însă aceste plasamente de garanţii guvernamentale mai concrete şi anume scrisori de
garanţie şi garanţii cu unele rezerve de stat.
În al treilea rând băncile investesc în firme care la rândul lor emit titluri financiare şi dispun de un capital
social mare. În acest caz există mai mari posibilităţi pentru bancă să-şi recupereze fondurile şi să obţină
împrumuturi mari. Dar băncile trebuie să fie atente în privinţa scopului pentru care o firmă emite:
− pentru obţinerea de noi fonduri atrase;
− pentru a afce investiţii de mai lungă durată;
− pentru a obţine valută;
− pentru a avea fonduri de trezorerie disponibile;
− pentru a-şi reduce costurile;
− pentru a-şi plăti impozitele.
15
 Băncile ca investitori se mai numesc investitori instituţionali. Aceştia acoperă cea mai mare parte a
fondurilor care sunt direcţionate către pieţele de capital. Principalii investitori instituţionali sunt:
− băncile;
− băncile centrale;
− fondurile mutuale;
− fondurile de investiţii;
− fondurile de pensii;
− instituţiile financiare, acestea din urmă putând investi fie în nume propriu fie în numele clienţilor.
Băncile trebuie să aibă în vedere că investitorilor instituţionali li se impun uneori nişte limite de către
guverne referitoare la tipurile de investiţii pe care le pot promova cât şi la nivelul fondurilor investite.
O mai mare libertate în acest sens o au relaţiile dintre băncile ca investitori şi companiile de asigurări.
Băncile au în vedere şi investitorii firme. Ele au în vedere cu această ocazie investiţiile în valori mobiliare,
adică în titluri financiare.
De obicei băncile investesc capitalul şi în alte companii, dar nu direct ci prin intermediari.
Băncile nu exclud de la plasamente în investiţii nici pe investitorii individuali. Condiţia este însă ca aceştia
să participe direct pe pieţele de capital cu anumite fonduri. Sunt luate în consideraţie şi sumele investite de
persoanele fizice în fonduri mutuale.
În ultimul timp şi băncile din România au în vedere în cadrul acestui tip de investiţii mai ales fondurile de
pensii.
Cu această ocazie banca ia în considerare anumite repere în caracterizarea potenţialilor investitori şi anume:
 să investească pe pieţele interne sau internaţionale;
 în ce monedă să investească;
 ce fel de scadenţă să prefere;
 dacă preferă o rată fixă a dobânzii sau uno flotantă;
 dacă investeşte într-o companie puternică, bine cunoscută sau într-o firmă nouă.
Riscul bancar de investiţii nu poate face abstracţie de intermediarii de pe pieţele financiare. Avem în vedere
în primul rând şi faptul că băncile însele reprezintă intermediari şi de multe ori investesc reciproc fonduri altor
bănci mai ales sub formă de credite de refinanţare, de aceea pieţele interbancare constituie segmentul principal al
pieţelor de capital.
Gestiunea riscului investiţional presupune luarea în consideraţie de către bănci a tuturor intermediarilor
principali, pentru că aceştia au 2 roluri principale:
a. armonizează nevoile de capital ale emitenţilor cu cele de investiţii ale investitorilor bancari;
b. oferă consultanţă de investiţie, servicii de arbitraj şi de utilizare a canalelor de distribuţie.
Băncile au în vedere că intermediarii primari ai tranzacţiilor de pe pieţele de capital sunt instituţii financiare
(agenţii bursieri, brookeri, fonduri de investiţii, instituţii de service pentru investiţii).
Băncilor li se permite să acţioneze ca intermediari de investiţii numai în anumite limite (de ex: băncile
româneşti au căpătat dreptul să tranzacţioneze titluri pe bursă începând cu 2004, iar numărul participanţilor este
încă mic (4 din 27)).
Gestionarea riscului investiţional conduce managementul bancar în situaţia de a analiza complex aşa-zisa
categorie de agenţi de pe pieţele financiare care pe lângă cele două părţi care eliberează şi primesc fonduri de
investiţii, mai suportă prezenţa unui al treilea numit agent. Acesta face tot posibilul să faciliteze tranzacţiile între cei
doi, dar banca are în vedere că agenţii în general nu se implică în suportarea riscului.
Din acest punct de vedere băncile împart tranzacţiile în principale, adică atunci când a treia parte are un
aport de capital în tranzacţie şi normale când din punct de vedere financiar participă numai investitorii şi utilizatorii
de fonduri.
Băncile pun mare accent pe potenţialul intermediarilor în a contribui ca afacerea de investiţii să fie rentabilă.
De multe ori intermediarii pot determina mai bine bonitatea utilizatorilor de fonduri, preţul corect al emisiunilor de
titluri, atractivitatea investiţiei, gradul de favorabilitate al investiţiei la nivel macroeconomic, ponderea
comisioanelor în total tranzacţie şi contribuţia acestora la menţinerea unui nivel redus al costurilor de tranzacţie.
În principiu băncile intră în toate cele 3 grupe de actori pe pieţele de capital, adică ele investesc, emit titluri
de valoare pentru a-şi creşte capitalul sau pentru acoperirea unor datorii, dar în acelaşi timp investesc în nume
propriu sau acţionează ca intermediar.
Din punct de vedere al investiţiei băncile joacă rolul principal pe pieţele interne şi internaţionale de capital.

16
 2.12.2009
PRODUSE ŞI TEHNICI BANCARE
CURS 8

Continuare

III. BĂNCILE DE INVESTIŢII

În principiu băncile cu activitate internaţională nu sunt specializate, ci desfăşoară operaţiuni multiple şi

realizează o paletă mai mare de produse şi servicii. Aceasta pentru că la o bancă cu activitate complexă se
diseminează (reduce) riscul.
Există totuşi în unele cazuri o specializare accentuată a câtorva bănci, şi anume pe fonduri de investiţii sau
pe emisiuni şi tranzacţionări de titluri financiare pe termen mediu şi lung, adică acţiuni şi obligaţiuni.
Cu toate că teoretic o instituţie financiară poate emite direct acţiuni şi obligaţiuni, totuşi atât băncile cât şi
firmele care fac asemenea tranzacţii ar putea risca pentru că nu ar putea investii în aceste titluri fondurile prevăzute
iniţial.
Motivul principal ar putea fi limitarea numărului de investitori în asemenea produse bancare.
În aceste cazuri băncile ajung în imposibilitatea de a atrage capital, fiind nevoite să acorde doar împrumuturi
care se fac de cele mai multe ori în numerar sau virament, deci în monedă efectivă, ceea ce ar dăuna prestigiului
băncii.
Cei care împrumută preferă să apeleze la băncile de inveswtiţii contra unor comisioane substanţiale pentru
ca acestea să subscrie titlurile emise. În acest fel riscul se transferă în mare parte de la emitent la banca de investiţii.
Rezultă că rolul principal iniţial al unei bănci de investiţii constă în stabilirea preţului unei noi emisiuni de acţiuni
sau obligaţiuni. Este vorba în primul rând de costurile rezultate din structurarea titlurilor, subscrierea şi plasarea lor,
sindicalizarea şi distribuirea lor către investitori. Acest prim rol al băncilor de investiţii este inclus în funcţie de
atragere a capitalului bancar.
În afara acestor costuri băncile mai iau în consideraţie serviciile de consultanţă financiară şi tranzacţiile sunt
obţinute de portofolii majoritare fie că e vorba de investiţii, de brookeraj sau tranzacţionări de titluri financiare pe
piaţa secundară. Tot în privinţa costurilor totale avem în vedere şi salariile foarte mari a celor care asigură
managementul investiţiilor prin bănci.
Băncile de investiţii prezintă urmjătoarele funcţii:
1. Funcţia de marketing (băncile caută cumpărători pentru valori mobiliare emise de un client şi oferite spre
vânzare);
2. Funcţia de vânzare constă în efortul băncii de a vinde valori mobiliare emise de clientul băncii. În această
funcţie există 2 etape (abordări):
a. banca subscrie titlurile acţionând ca agent principal şi achiziţionează emisiunea de la emitent încercând
să o revândă. În această fază banca de investiţii garantează clientului (emitentului) că îşi va primi fondurile după
vânzarea emisiunii şi după scăderea comisioanelor şi cheltuielilor băncii. În această etapă banca de investiţii riscă
să nu vândă toată emisiunea, şi deci să nu poată atrage destui investitori;
b. banca acţionează doar ca agent. Banca nu preia şi emisiunea ci doar garantează emitentului că va face
toate eforturile să vândă titlurile emise. În această situaţie banca nu riscă pierderi de capital, dar se poate ajunge la
scăderea reputaţiei de mare jucător dacă nu vinde tot.
Ca specialistă în tranzacţii cu titluri, banca de investiţii oferă consultanţă, sfaturi, sugestii emitenţilor de titluri
referitoare la forma emisiunii preconizate şi la perioada când titlurile pot fi tranzacţionate mai eficient pe piaţă.
3. Funcţia de origine
17
 În acest caz banca de investiţii caută mereu companii mici care ar putea beneficia de vănzarea acţiunilor lor
către marele public.
Avem în vedere că băncile de investiţii sunt implicate atât în vânzări private cât şi publice. În primul caz
banca acţionează ca o legătură între cei care au nevoie de fonduri şi instituţiile financiare care vor să-şi paseze
fondurile. În al doilea caz banca se implică mai mult devenind deseori partener şi coproprietar.
În ultimii ani a crescut implicarea băncilor în activităţi cu marele public (în activităţi private – RETAIL
BANKING). Această activitate a băncilor este inclusă parţial în activitatea de investment banking.

. Produse şi servicii ale băncilor de investiţii

1). Subscrierea negociată de valori mobiliare
În această situaţie emitentul şi banca discută termenii tranzacţiei şi fixează un preţ. Se ajunge la un acord
înainte de a se face oferta propriu-zisă de titluri.
2). Lichidităţile competitive
În acest caz emitentul stabileşte termenii emişi, unii cu excepţia preţului şi ce vor fi acceptate
până la o anumită dată fixată de emitent.
Banca de investiţii care preia valoarea mobiliară oferă cel mai bun preţ câştigând în acest fel emisiunea pe
care o poate revinde cu un profit suplimentar.
3). Subscrierea în aşteptare de valori mobiliare (stand-by)
În aceste cazuri acţiunile sunt oferite mai întâi acţionarilor companiei emitente. Aceştia au posibilitatea în
plus de a deţine un procent mai mare din patrimoniul companiei băncii de investiţii încearcă după aceea să vândă
acţiunile care nu au fost achiziţionate de acţionari.
În portofoliul de active al băncii cu activitate internaţională produsul investiţii ocupă circa 1/3 din total faţă
de 1% în cazul băncilor româneşti.
În acţiunea de investiţii, băncile urmăresc în primul rând utilizarea eficientă a fondurilor.
De obicei din aceste plasamente banca obţine un randament maxim şi obţine în acelaşi timp un nivel ridicat
al lichidităţii.
În activitatea de investiţii lichiditatea băncilor este generată în principal de 2 surse:
• Bani împrumutaţi din resurse externe;
• Investiţiile propriu-zise ale băncii în valori mobiliare.
Majoritatea băncilor cu activitate internaţională au anumite limite impuse de obicei de băncile centrale ale
ţărilor în care acţionează (deci nu din partea ţărilor de origine). Limitele se referă atât la volumul tranzacţiilor cu
titluri, dar şi cu privire la soldurile şi procentele de active destinate procurării de titluri. Şi în cazul acestui produs
bancar riscul investiţiei bancare prevăzut, evaluat şi comparat de către conducerea băncii cu alte produse bancare,
de exemplu creditul.
Pentru a evita un risc prea mare, băncile îşi creează un sistem propriu de control intern propriu care are
prioritate în activitatea de management. Cu ajutorul acestui control se poate face selecţia, aprobarea şi
documentarea asupra tuturor tranzacţiilor cu titluri ca activitate bancară şi ca produs de bază.

SCRISORILE DE GARANŢIE BANCARĂ

Scrisoarea de garanţie bancară este un angajament scris asumat de o bancă numită bancă garantă în favoarea
unei persoane (beneficiarul garanţiei) de a plăti acestuia o sumă de bani în cazul în care o altă persoană numită
garant (ordonator în contul şi din ordinul căruia se emite garanţia) nu a onorat obligaţia garantată şi care a fost
sumată printr-un contract comercial.
Contragaranţia bancară este un angajament scris de plată asumată de o bancă numită contragarantă prin care
aceasta cere altei bănci numită garantă emiterea unei scrisori de garanţie bancară în favoarea unui beneficiar.
Contragaranţia cuprinde termene şi condiţii în care se solicită emiterea scrisorilor de garanţie bancară.
Scrisoarea de garanţie bancară cuprinde următoarele elemente:
1. emitentul (banca garantă);
2. obligaţia de plată garantată;
18
 3. angajamentul de plată al băncii garante;
4. suma maximă garantată;
5. condiţiile şi modul de executare;
6. valabilitatea scrisorii de garanţie bancară;
7. locul depunerii cererii de executare ( de ex: ghişeele băncii garante);
8. clauze de reducere a valorii angajamentului garantului;
9. clauze privind legislaţia aplicabilă;
10. data şi locul emiterii garanţiei;
11. semnăturile autorizate ale băncii garante;
12. clauzele referitoare la posibilitatea transferului (cesiunii) scrisorii de garanţie bancară.
Principalele operaţiuni cu scrisori de garanţie bancară:
1. Operaţiuni de eliberare a scrisorii, a contragaranţiilor şi a acreditivelor;
2. Operaţiuni de eliberare a scrisorilor de garanţie bancară pe bază de contragaranţie bancară şi care
reprezintă de fapt angajamente de plată irevocabile în favoarea unui terţ fără încheierea altor documente
contractuale.
Eliberarea scrisorilor de garanţie bancară implică riscuri pentru bancă asemănătoare acordării de credite, de
aceea se cere de către bancă o documentaţie oarecum asemănătoare. Acordul de garanţie bancară constituie titlu
executoriu.
Operaţiunile de emitere a scrisorilor de ordinul băncilor corespondente şi în baza contragaranţiilor primite
de la acestea sunt operaţiuni fără risc de credit. Pentru aceste operaţiuni nu se mai analizează bonitatea clientului şi
nu se încheie acorduri de garantare sau contracte de credite.

19
 9.12.2009
PRODUSE ŞI TEHNICI BANCARE
CURS 9

SCRISORILE DE GARANŢIE BANCARĂ

- CONTINUARE -

Actualmente scrisorile de garanţie bancară se încheie în limitele de autoritate fiind una din atribuţiile
principale ale managementului bancar.
Scrisorile de garanţie bancară în sistem letric au în vedere modalităţile de utilizare şi anume în primul rând
pentru creditarea pe termen scurt.
Comisioanele percepute de bancă pentru eliberarea scrisorii de garanţie bancară constituie în prezent o parte
mică din veniturile totale ale băncilor. Acest comision de garantare, ca esenţă, este asemănător dobânzii la credite,
astfel:
Va × K × Nz
Cg =
360 ×100
unde, Va = valoarea acordului de garanţie;
K = nivelul comisionului de garantare în funcţie de garanţiile constituite;
Nz = perioada maximă în zile permisă pentru emiterea sau expirarea scrisorii de garanţie bancară.
Banca mai percepe un comision de eliberare, unde:
Vg × K × Nz
Ce =
360 ×100
în care, Vg = valoarea garanţiei eliberate.
În această relaţie K înseamnă nivelul comisionului de eliberare, iar Nz înseamnă perioada efectivă de
valabilitate a scrisorii de garanţie bancară în zile calendaristice.
Banca mai percepe şi al treilea comision, numit şi comision de modificare. Acesta se aplică în cazul
modificării unor clauze din acordul de garantare, cum ar fi prelungirea termenului de valabilitate şi suplimentarea
periaodei de garanţie asimilare unei noi garanţii. Acest indicator se determină în mod identic cu comisionul de
garantare sau de eliberare. Pentru acest comision băncile pot cere clientului care solicită scrisoarea, o sumă fixă, nu
neapărat bazată pe formulă. Se ţine seama în acest fel şi de cererea şi oferta pieţei în materie de sevicii bancare
alternative la creditare.

20
 SERVICII DE AVALIZARE A EFECTELOR DE COMERŢ

Efectele de comerţ sunt titluri de credit negociabile, dar în acelaşi timp sunt utilizate pe larg ca mijloace de
plată.
Avalizarea efectelor de comerţ are în vedere cu deosebire cambia şi biletul la ordin.
Serviciile de avalizare reprezintă o garanţie personală dată de bancă în calitate de avalist pentru un efect de
comerţ în scopul garantării obligaţiei avalizatului. Avalistul este, deci, banca, iar avalizatul este trasul cambiei sau
acceptantul sau emitentul.
Banca avalizează numai pentru unul din obligaţiile cambiale şi anume pentru cel care apare pe faţa cambiei,
unde este înscrisă şi suma totală de plată sau o parte a acesteia.
Banca avalizează efectele de comerţ numai în următoarele cazuri:
a. trasul este client al băncii;
b. titlul (cambia) este acceptat şi avizat legal la plată.
Operaţiunile de avalizare implică pentru bănci riscuri asemănătoare creditului.
Acordul de avalizare se încheie pentru unul sau mai multe avaluri pentru fiecare contract comercial care
prevede efectuarea plăţii prin efectele de comerţ avalizate.
Avalizarea poate fi efectuată în lei sau în valută.
Avalizările acordate în baza acordurilor trebuie să se încadreze în sumele, termenele şi condiţiile prevăzute.
Garantarea obligaţiilor de plată pentru care se utilizează efectele de comerţ aparţine băncii. Acesată
garantare nu necesită garanţii materiale, ci doar înscrisul băncii pe versoul cambiei sau biletului la ordin prin care se
certifică preluareaobligaţiilor de către bancă în cazul în care trasul nu poate plăti.
Cambiile şi biletele la ordin care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate sunt primite de către bănci şi
înregistrate într-un fişier denumit registru de evidenţă a titlurilor prezentate la avalizare şi care se păstrează la
serviciul creditelor, acesta fiind încă o dovadă că avalizarea reprezintă pentru orice bancă o alternativă la creditare.
După acceptul băncii privind îndeplinirea condiţiilor de către solicitantul avalului, unitatea operativă a
băncii supune operaţiile de avalizare aprobării în raport de limitele de creditare şi de autoritate.
După acestă fază urmează întocmirea şi parafarea documentelor contractuale.
Efectele de comerţ avalizate se păstrează în fotocopie la bancă, originalele fiind transmise băncii,
trăgătorului sau beneficiarului.
Pentru serviciile de avalizare banca percepe următoarele comisioane:
1. comisionul de garantare care are în vedere valoarea acordului de avalizare, nivelul comisionului de garantare
şi termenul mediu de scadenţă;
2. comisionul de avalizare care are în vedere valoarea avalului acordat, nivelul comisionului de avalizare şi
scadenţa efectivă exprimată în zile calendaristice.
3. comisionul de modificare. Şi la acesta modul de calcul are în vedere aceleaşi date, adică valoarea avalului,
scadenţele şi rata de comision, dar toate acestea se referă numai la perioada de modificare.
Pe lângă avalizarea propriu-zisă efectele de comerţ pot fi scontate. Scontarea este o operaţiune bancară prin
care o bancă achiziţionează de la clientul său prin gir o cambie sau un bilet la ordin.
Achiziţia se face în condiţiile în care clientul băncii declară pe propria răspundere că a îndeplinit în
întregime obligaţiile prevăzute în contractul comercial.
Din valoarea nominală a efectelor de comerţ scontate banca ăşi reţine dobânda de scont calculată pe
perioada dintre data scontării şi data scadenţei efectelor de comerţ la care se adaugă nr. de zile necesare circuitului
bancar mediu.
21
 Banca ţine seama de valoarea efectelor de comerţ, de nivelul dobânzii aferente creditelor pe termen scurt şi
de nr. de zile calendaristice dintre data scontării şi ziua scadenţei.
Cambiile şi biletele la ordin trebuie să îndeplinească următoarele condiţii pentru a fi scontate:
 împrumutatul este beneficiarul efectului de comerţ prezentat la scont;
 trasul sau emitentul să fie clientul băncii şi să nu fie înregistrat la centrala incidentelor de plăţi;
 efectele de comerţ să îndeplinească toate condiţiile de formă şi fond acceptate pe plan
internaţionale (avem în vedere că de multe ori cambiile sunt mijloace de plăţi internaţionale);
 valoarea efectelor de comerţ prezentate la scontare să nu depăşească cifra de afaceri medie
lunară realizată de împrumutat în ultimele 6 luni;
 cambia este acceptată legal la plată de către tras;
 intervalul de timp dintre momentul prezentării la scont şi scadenţa efectului de comerţ să nu
depăşească 6 luni;
 efectul de comerţ să aibă clauza „fără protest” sau fără cheltuieli suplimentare; una din aceste
clauze trebuie să fie înscrisă de către trăgător sau emitent;
 efectul de comerţ să aibă scadenţa la o dată fixă şi să fie emis într-un singur esemplar;
 pe efectul de comerţ să fie înscris obiectul plăţii;
 în cazul efectelor de comerţ editate şi plătibile în valută, trasul sau emitentul trebuie să fie
nerezident (actualmente au fost acceptate unele excepţii de la regulă).
Banca are dreptul să solicite documente cum ar fi documente de transport, facturi care dovedesc că
respectivul client şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale care au stat la baza emiterii cambiilor şi biletelor la ordin.
Banca urmăreşte bonitatea clientului pe toată perioada scontării şi avalizării, iar dacă are unele îndoieli în
privinţa indicatorilor de bonitate poate cere clientului garanţii materiale specifice creditării pe termen scurt.

22
 16.12.2009
PRODUSE ŞI TEHNICI BANCARE
CURS 10

TITLURILE DE CREDIT

În contextul cursului de produse şi tehnici bancare mai exact ar fi denumirea de titlurile deţinute de bancă.
Acestea cuprind:
a. valori mobiliare de tipul acţiunilor, obligaţiunilor şi instrumentelor financiare derivate;
b. titluri de stat (bonuri de tezaur, titluri de trezorerie, obligaţiuni de stat şi municipale şi gestionate de bancă);
c. titluri de creanţă (certificate de depozit, alte produse de economie);
d. alte creanţe negociabile şi reprezentate de titluri care se negociază sau se gestionează prin bancă.
Rezultă că titlurile sunt:
. Titluri de tranzacţie;
. Titluri de plasament;
. Titluri de investiţii.
1. Titlurile de tranzacţie sunt cele achiziţionate sau vândute cu intenţia de a fi revândute sau răscumpărate
într-un termen scadent scurt (cel mult 6 luni). Aceste titluri au pentru bănci o importanţă în primul rând funcţională
adică:
− dau posibilitatea băncilor să se lanseze în operaţiuni speculative, deci să realizeze profituri mari din operaţiuni
pe termen scurt;
− băncile pot efectua operaţiuni de arbitraj când se operează pe 2 pieţe, care au o structură diferită din punct de
vedere al operaţiunilor şi produselor; aici băncile pot obţine profituri, de exemplu din diferenţe de curs;
− băncile efectuează operaţiuni de acoperire, adică împotriva unor evoluţii adverse de pe pieţele monetare şi
valutare (de exemplu vând sau cumpără valută pe o perioadă scurtă sau medie, adică până la 3 luni pentru a realiza
mai puţine pierderi din deprecierea ratelor de schimb valutar.
Titlurile de tranzacţie prezintă următoarele caracteristici:
 pot fi negociabile;
 contribuie la justificarea preţurilor prin motivaţia părţilor participante (evaluarea titlurilor se face
diferit în funcţie de momentul achiziţionării acestor titluri);
 durata deţinerii titlurilor să nu depăşească 6 luni.
2. Titlurile de plasament sunt cele achiziţionate cu intenţia de a fi păstrate cel puţin 6 luni, dar fără să
implice o conservare a lor până la scadenţă. O parte din aceste titluri provin din titlurile de tranzacţie, care nu au
fost utilizate şi care se reclasează după 6 luni.
3. Titlurile de investiţii. Acestea sunt cumpărate de bănci cu intenţia unei deţineri de durată, adică în
principiu, până la scadenţă.
Investiţia în titluri se realizează de către bănci când se urmăreşte obţinerea unor venituri frecvente pe o
perioadă lungă. Acesată activitate a băncilor trebuie să fie bine motivată, adică să existe unele resurse rezervate
special acestor operaţiuni şi să fie acoperit riscul dobânzii.

23
 CESIUNEA DE TITLURI

Băncile efectuează în primul rând cesiuni temporare. Acestea se fac contra disponibilităţi, dar are loc şi
operaţiunea inversă când băncile acordă disponibilităţi contra titluri.
Dintre cesiunile temporare cele mai semnificative sunt pensiunile. Acestea sunt cesiunile de elemente de
activ însoţite de un acord prin care unitatea se angajează să reia, iar banca se angajează să retrocedeze la un preţ şi
la o dată convenită, aceleaşi elemente de activ.
În funcţie de livrarea sau nelivrarea efectivă, operaţiunile de pensiune se grupează astfel:
1. Pensiune simplă când operaţiunea de credit este garantată prin transferul temporar de proprietate asupra
titlurilor fără ca respectivele titluri să fie livrate efectiv;
2. Pensiune livrată care presupune atât transferul temporar al dreptului de proprietate cât şi livrarea efectivă a
acestora.
Unele operaţiuni de pensiune au perioadă foarte scurtă şi anume de 1 zi – overnight şi au rolul de a
eficientiza raportul dintre venituri şi cheltuieli pe perioade foarte scurte, dar şi de a adecva la rata capitalului.
Cu ajutorul acestor pensiuni care, deşi acţionează pe timp foarte scurt au un sold zilnic stabil, poate creşte
calitatea portofoliilor de credite.

ÎMPRUMUTURILE PE TITLURI
Aceste împrumuturi de titluri în bănci sunt fungibile, adică pot fi înlocuite cu altele într-un termen foarte
scurt. Aceste împrumuturi de titluri nu se efectuează între bănci şi firme, ci mai cu seamă între bănci.
Ele implică transferul titlurilor către împrumutat, acestea dispunând de ele fără reţineri şi limite şi urmând
ca la scadenţă să asigure rambursarea în formele şi valorile în care împrumutul a fost acordat.
Se spune că avem de-a face cu un raport unilateral al creditorului. Cel mai adesea termenul de scadenţă al
împrumutului pe titluri este de 1 an.

TITLURIZAREA

Se consideră că titlurizarea este un produs bancar modern. El are la bază mobilizarea unor fonduri pe
calea emisiunii de titluri de către autorităţi publice sau de către firme.
Aceşti solicitanţi de fonduri preferă tot mai mult să emită titluri şi să adreseze pieţei monetare şi altor pieţe
de capital, unde speră să le păstreze mai avantajos, acesată acţiune mai purtând denumirea de dezintermediere.
Aceste operaţiuni, uneori, sunt în defavoarea băncilor întrucât uneori împiedică funcţia principală a băncii şi
anume aceea de intermediere de capitaluri care să fie utilizate drept credite. Totuşi băncile practică titlurizarea
întrucât se obţin profituri suplimentare, uneori substanţiale.
În esenţă titlurizarea este o tehnică de refinanţare în cadrul căreia o bancă vinde creanţele care decurg din
acordarea creditelor cedându-le unei instituţii constituite special în acest scop. Aceste instituţii la rândul lor practică
finanţarea prin emiterea în contrapartida creanţelor achiziţionate a unor titluri negociabile pe o piaţă secundară de
capital la un preţ care variază în funcţie de dobânzi şi de risc.

24
 Managementul fiecărei bănci poate face însă ca aceste operaţiuni să fie de cele mai multe ori foarte
rentabile. Rezultă că la baza titlurizării stă cesiunea de creanţe. Sursele acestei finanţări trebuie să fie mobilizate în
cea mai mare parte de la marele public, astfel că organismele de plasament trebuie să facă emisiuni publice mai cu
seamă în părţi sociale, dar uneori chiar în obligaţiuni şi acţiuni.
În principiu obiectul titlurizării este legat de creanţele care decurg din creditul ipotecar. Actualmente, însă,
titlurizarea a fost extinsă asupra tuturor creditelor de consum şi chiar asupra creditelor de investiţii.

25