Realizator: Pausan George Prof: Decanovici Maria

Arcurile sunt organe de maşini care realizează o legătură elastică

între anumite piese sau subansamble ale unei maşini. Prin forma lor şi prin
caracteristicile mecanice deosebite ale materialelor din care se confecţionează, arcurile
au capacitatea de a se deforma sub acţiunea unei forţe exterioare, preluând lucrul
mecanic al acesteia şi înmagazinându-l sub formă de energie de deformaţie. La dispariţia
sarcinii exterioare, energia înmagazinată este restituită sistemului mecanic din care face
parte arcul.
Clasificarea arcurilor se face după o serie de criterii, prezentate în continuare.
După forma constructivă, se deosebesc: arcuri elicoidale, arcuri bară de torsiune, arcuri
spirale plane, arcuri în foi, arcuri inelare, arcuri disc şi arcuri bloc.
După modul de acţionare a sarcinii exterioare, clasificarea se face în: arcuri de
compresiune, arcuri de tracţiune, arcuri de torsiune şi arcuri de încovoiere.
După solicitarea principală a materialului, se deosebesc arcuri solicitate la torsiune, la
încovoiere şi la tracţiune-compresiune.
După natura materialului din care este executat arcul, se deosebesc arcuri metalice şi
arcuri nemetalice.
După variaţia rigidităţii, arcurile pot fi cu rigiditate constantă sau cu rigiditate variabilă
(progresivă sau regresivă).
După forma secţiunii arcului, se deosebesc arcuri cu secţiune circulară, inelară,
dreptunghiulară, profilată sau compusă.
Domeniile de folosire ale arcurilor sunt variate,
cele mai importante fiind:
amortizarea şocurilor şi vibraţiilor (la suspensiile
autovehiculelor, cuplaje elastice, fundaţia
utilajelor etc.);
acumularea de energie (la ceasuri cu arc,
arcurile supapelor etc.), care apoi poate fi
restituită treptat sau brusc;
exercitarea unei forţe permanente, elastice (la
cuplajele de siguranţă prin fricţiune, ambreiaje
prin fricţiune etc.);
reglarea sau limitarea forţelor (la prese, robinete
de reglare etc.);
măsurarea forţelor şi momentelor, prin utilizarea
dependenţei dintre sarcina exterioară şi
deformaţia arcului (la cântare, chei
dinamometrice, standuri de încercare etc.);
modificarea frecvenţei proprii a unor sisteme
mecanice.
Materialele utilizate în construcţia arcurilor se aleg astfel încât să
îndeplinească o serie de condiţii generale, cum sunt: rezistenţă
ridicată la rupere, limită ridicată de elasticitate, rezistenţă mare la
oboseală (uneori şi rezistenţă la temperaturi înalte, rezistenţă la
coroziune, lipsa proprietăţilor magnetice, dilataţie termică redusă,
comportare elastică independentă de temperatură etc.).
Materialele feroase dedicate construcţiei arcurilor sunt
oţelurile. Acestea pot fi oţeluri carbon de calitate (OLC 55A, OLC
65A, OLC 75A, OLC 85A) sau oţeluri aliate (cu Si, pentru
rezistenţă şi tenacitate; cu Mn sau Cr, pentru călibilitate şi
rezistenţă la rupere; cu V, pentru rezistenţă la oboseală; cu Ni,
pentru termorezistenţă). Oţelurilor pentru arcuri li se aplică un
tratament termic de călire şi revenire medie, obţinându-se în acest
mod o elasticitate mărită în toată masa materialului. Mărcile de
oţeluri pentru arcuri sunt standardizate. Materialele neferoase se
folosesc, de regulă, la arcuri care lucrează în câmpuri
electrostatice, pentru care se doreşte lipsa proprietăţilor magnetice.
Cele mai utilizate materiale neferoase pentru arcuri sunt alama şi
bronzul, dar şi anumite aliaje speciale (Monel, Inconel etc.).
Materialele nemetalice utilizate la arcuri sunt cauciucul,
pluta etc.