IREALITĂŢI ŞI SUBREALITĂŢI

IMEDIATE
 Din generaţia de scriitori români interbelici, doi dintre ei se remarcă prin felul în
care se concentrează asupra detaliilor aparent insignifiante ale vieţii de zi cu zi, datorită
modului de percepţie a realităţii şi singurătăţii obsedante care izbucneşte din paginile
cărţilor scrise de ei. Amândoi sunt nişte marginali, unul pentru că suferă de o boală a
trupului (însă care îi va afecta şi spiritul) care îl imobilizează la pat de la nouăsprezece
ani, celălalt pentru că poartă în interior o maladie incurabilă a sufletului. Cei doi sunt:
Max Blecher şi Constantin Fântâneru, atât de diferiţi dar în acelaşi timp atât de
asemănători.
Destinele lor de scriitori se desfăşoară aproximativ identic, cu parantezele de
rigoare. Ambii debutează tineri, la douăzeci şi cinci de ani şi publică puţine volume.
Fântâneru se face cunoscut în 1932 cu singurul său roman : Interior (un roman cu o
structură foarte atipică de altfel), iar apoi mai publică un volum de versuri şi o lucrare
critică despre poezia lui Blaga. Max Blecher se lansează în 1934 cu o plachetă de versuri
şi îi mai apar ulterior trei volume în proză : Întâmplări în irealitatea imediată, Inimi
cicatrizate şi Vizuina luminată, tipărit postum de prietenul său Saşa Pană. Ambii au
parte de o primire bună atât din partea criticilor cât şi din partea altor scriitori.
Însă, după aceea, prezenţele lor fulgurante pe scena literaturii intră sub semnul
morţii, în cazul lui Blecher a celei fizice, cauzate de boală; în cel al lui Fântâneru a morţii
literare, acesta retrăgându-se la ţară în 1948 după revenirea dintr-o îndelungată depresie.
Dacă opera lui Blecher a rămas într-o zonă de semiobscuritate şi nu a fost cuprinsă cu
totul de uitare, aceasta se datorează şi celor câţiva prieteni pe care i-a avut acesta, printre
care se numără şi nume cunoscute ca Mihail Sebastian, Geo Bogza sau Saşa Pană. Pe de
altă parte, Fântâneru are o fire mai dificilă, e un om introvertit, nu are norocul unor
asemenea prieteni. Iată ce scrie despre el Eugen Ionesco cu care fusese amic : «retras
într-un colţ şi tăcând cu atâta violenţă, cu atăta zgomot » încât « împiedică lumea să
vorbească şi să se amuze ». Despre Constantin Fântâneru se poate spune că a urmat
oarecum destinul literar al lui Salinger, el izolându-se în anonimat. Ar fi rămas în
continuare în acel anonimat dacă opera sa nu ar fi fost recuperată de Aurel Sasu şi apoi
Simona Popescu.
Dacă ne îndreptăm atenţia asupra operelor celor doi, atunci cărţile care îi
apropie cel mai mult sunt fără îndoială Întâmplări în irealitatea imediată şi Interior. În
acestea, cei doi autori recurg la o redactare la persoana întâi singular, care trimite cu
gândul mai mult spre nişte jurnale ale unor singurătăţi decât la romane, cu cititorul în
postură de confesor. Elementele autobiografice nu lipsesc din cele două cărţi dar acest
fapt nu trebuie să ne mire, e dificil de presupus că un scriitor poate să scrie fragmente
de-o natură atât de intimă şi cu atât de multă pasiune dacă nu a experimentat niciodată
aspecte similare ale vieţii interioare.
E necesar să precizăm că în aceste cărţi accentul cade pe stări, pe trăirile
sufleteşti şi nu pe acţiuni. Întâmplările prin care trec sunt dinadins banale în cea mai mare
parte, cu unele excepţii din zona oniricului la Blecher, despre care să nu uităm că e un
mare admirator al lui Salvador Dali. Alter ego-urile lor rătăcesc aparent fără ţintă pe
străzi, prin parcuri şi prin zone mărginaşe (de fapt rătăcirile au drept cauză tocmai
căutarea unui sens), iau parte la înmormântări sau doar se alătură pentru o vreme unui
cortegiu funerar. Întâlnesc oameni cu care vorbesc sau pur şi simplu contemplă acţiunile
altora, bun prilej de a observa seriozitatea cu care cei din jurul lor îşi îndeplinesc toate
acţiunile, această gravitate reflectându-se în final asupra modului în care oamenii din
jurul lor îşi trăiesc viaţa. Fără îndoială că operele celor doi pot fi privite şi ca nişte
proteste tăcute împotriva banalităţii şi cenuşiului cotidian şi că vizată este în primul rând
burghezia, simpatiile lor îndreptându-se cu preponderenţă spre periferia societăţii : ţigani,
nebuni, circari care beneficiază de o libertate căreia ceilalţi nici măcar nu par a-i simţi
lipsa.
De altfel, dacă ne oprim pentru o clipă asupra elementului protestatar, trebuie să
observăm că cele două romane par a fi cărţile unor adolescenţi întârziaţi, sau mai bine zis
ale unor oameni care trăiesc cu nostalgia unei eterne adolescenţe. Amândoi speră mai
mult de la realitate, dar aşteptările le sunt înşelate, nimic nu se schimbă în structura
exterioară a realităţii, felul în care aşteaptă ei având ceva din aşteptarea lui Godot.
Rezultatul este un sentiment de inadecvare, cei doi nu pot să-şi găsească locul în această
lume, pe care n-o înţeleg şi care pare să ascundă altceva, dar nu le relevă nimic nou.
Spre deosebire de puţinătatea întâmplărilor vieţii exterioare cei doi au vieţi
interioare foarte bogate. Luciditatea combinată cu o sensibilitate aparte îi caracterizează
pe amândoi, rezultatul fiind că din cărţile lor emană un subtil iz metafizic. La Blecher
mai atrage atenţia şi o exacerbare aproape nefirească a simţurilor care poate iniţial a fost
declanşată de boală însă ulterior a devenit parte din însăşi natura sa profundă. Nu degeaba
Inimi cicatrizate a fost comparată (păstrând proporţiile, bineînţeles) cu Muntele vrăjit a
lui Thomas Mann, în care boala e privită ca o iniţiere. Blecher mai părea şi că nu acordă
mare importanţă suferinţei trupeşti, o minimiza. De aici putem înţelege suferinţa organică
ca poartă prin care suferindul trece spre conştientizarea unei alte suferinţe mai profunde,
cea provocată de un exces de luciditate, de perceperea unei doze prea mari de realitate
exactă. Odată conştientizată acesta din urma, prima suferinţă păleşte şi nu mai captează
atenţia. Fie aceasta, fie Blecher, cu sensibilitatea-i cunoscută evita subiectul bolii pentru a
nu-i indispune pe cei din jur.
Dacă am văzut în rândurile de mai sus prin ce sunt asemănători cei doi, să
acordăm acum puţină atenţie şi elementelor care îi diferenţiază. S-ar zice că deşi
experimentează stări similare cei doi au atitudini complementare. În vreme ce alter ego-ul
lui Blecher are pusee rare de optimism, disipate rapid în melancolia şi tristeţea care-l
stăpânesc, tocmai datorită imposibilităţii de a transcende irealitatea percepută de ceilalţi
ca realitate; Călin Adam al lui Fântâneru manifestă rar emoţii negative - şi aceastea au
drept cauză mizantropia şi incapacitatea de comunicare a acestuia - fiind de cele mai
multe ori scufundat într-o subrealitate fericită. El găseşte motive de bucurie în aparent
cele mai mărunte detalii ale vieţii: flori, fluturi, strălucirea unei raze de soare, prezenţa
copiilor care îl acceptă. Poate că aceasta bucurie exuberantă, paradoxală şi de cele mai
multe ori inexplicabilă se datorează şi unui senzor de simţire a divinităţii mai bine
dezvoltat la Fântâneru (vezi prezenţa elementelor religioase în carte).
Înainte de a încheia, să reţinem că aşa cum observa şi Simona Popescu, Interior
al lui Fântâneru are şi un rol de deschizător de drumuri în seria romanelor adolescenţei
din literatura noastră. Cât despre Întâmplări în irealitatea imediată, ecouri ale stilului şi
atmosferei blecheriene pot fi regăsite în prezent la Mircea Cărtărescu în Orbitor, unde
apar stări de leşin şi melancolii inexplicabile în pasajele despre adolescenţă.
Ce putem spera în legătură cu aceşti doi autori e ca în viitor să beneficieze de o
receptare cât mai bună şi să fie extraşi din nişa lor îngustă (cea a literaturii etichetate ca
experimentale, etichetă care mai degrabă îndepărtează cititorii decât îi atrage) pentru a fi
aşezaţi la locul pe care îl merită în literatura română.
VICTOR FLUERAŞ
BIBLIOGRAFIE:

- M. BLECHER, Întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate, Ed.

Minerva, Bucureşti, 1970
- Constantin FÂNTÂNERU, Interior, Ed. Polirom, Iaşi, 2006
- Mădălina LASCU, M. Blecher, mai puţin cunoscut, Ed. Hasefer, Bucureşti,
2000