UNIVERSITATEA OVIDIUS

BAZELE ŞTIINŢEI POLITICE

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
ANUL I
- SUPORT DE CURS –

1
I. INTRODUCERE IN STUDIUL POLITOLOGIEI
1.1.Aparitia si evolutia stiintei politice 1.2. Obiectul de studiu al stiintei
politice
1.3. Locul politologiei in sistemul stiintelor sociale si politice
1.4. Functiile politologiei
1.1. Aparitia si evolutia stiintei politice
Inca din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupati de
cunoasterea, stapanirea si studierea societatii, a cadrului in care traiesc si isi
desfasoara activitatea. In consecinta, ea a fost analizata atat in ansamblul ei,
ca intreg, cat si in domeniile si partile ei ce o compun. Dintre stiintele care
sunt preocupate de descifrarea esentei societatii, a proceselor si legitatilor
devenirii ei, un loc aparte il ocupa si politologia.
In cadrul oricarei societati, indiferent de natura si nivelul ei de
dezvoltare, politicul si politica au constituit activitati umane fundamentale, o
functie esentiala a sistemului social. Drept urmare, orice investigatie
profunda si detailata a oricarui sistem social, inclusiv a conditiei umane, nu
se poate realiza fara o analiza a politicului.
Istoriceste, primele elemente ale gandirii social-politice apar inca din
antichitate, de care se leaga insasi etimologia termenului. Notiunea de
politologie vine de la cuvintele grecesti polis-stat, cetate si logos-stiinta,
adica stiinta despre stat, despre putere. De-a lungul vremii, aceasta notiune a
imbracat diferite acceptiuni cum ar fi: arta de guvernare, de conducere, de
politica, pana la termenul modern de politologie. Denumirea noua, moderna
de politologie a aparut in 1954 si a fost pusa in circulatie de politologul
german Eugen Ficher Baling si de francezul A. Therive.
Atat in antichitate cat si in feudalism, intre stiintele care studiau
societatea nu exista o democratie, o individualizare, drept urmare, elemente,

2
cunostinte despre societate vor fi nediferentiate, cele specifice filosofiei sau
politicii se vor intersecta, suprapune cu cele economice, sociale sau
religioase. In primele sale manifestari gandirea politica a aparut si s-a
dezvoltat fie in interiorul filosofiei, ca filosofie politica in Grecia antica, fie
in stransa legatura cu juridicul, in Roma antica. In toate cazurile, atat asupra
politologiei cat si a celorlalte stiinte sociale, a cunoasterii in special, a
societatii in general in epoca sclavagista si medievala isi va pune amprenta
religia. In feudalism viata si gandirea politica se vor afla sub puternica
influenta a dogmei teologice si a bisericii, stiintele in totalitatea lor, vor fi
integrate teologiei, devenind ramuri ale acesteia, iar dogma teologica devine
axioma politica a societatii.
Procesul de disociere a stiintelor, a celor sociale in special de teologie
si de morala crestina va incepe odata cu descompunerea societatii feudale.
Renasterea prin spiritul sau laic si stiintific isi va pune pecetea asupra
evolutiei tuturor stiintelor, inclusiv a celor politice. Ganditori de seama ai
acestei perioade, dar mai ales a perioadei moderne N. Machiavelli, Th.
Hobbes, J. Bodin, iluministii francezi Voltaire, Montesquieu, Rousseau in
lucrarile lor social-politice s-au pronuntat pentru individualizarea stiintei
politice, pentru constituirea ei intr-o stiinta de sine statatoare.
Disocierea politologiei, individualizarea ei ca stiinta de sine statatoare
a inceput abia la mijlocul secolului al XIX-lea, odata cu cresterea
considerabila a rolului si locului politicului in domeniul cunoasterii teoretice
si a practicii sociale. Acest proces de emancipare a stiintei politice s-a
desfasurat in doua etape:
a) prima la mijlocul secolului al XIX-lea si a vizat in principal,
desprinderea politologiei impreuna cu sociologia de celelalte stiinte socio-
umane;

3
 b) cea de a doua etapa s-a consumat catre sfarsitul secolului al XIX-
lea si a constat in separarea stiintei politice de sociologie, fenomen asociat si
cu aparitia noului sau sens si continut de stiinta a studierii politicului si tot ce
tine de acesta.
Acest proces a determinat aparitia in SUA in 1880 la Colegiul din
Colorado a primei scoli si catedre de stiinte politice. In perioada interbelica
si indeosebi postbelica, studierea politologiei in SUA, in Europa apuseana si
nordica, Canada si Japonia s-a generalizat, atat ca stiinta cat si ca obiect de
invatamant. Astazi in lumea civilizata si democratica nimeni nu mai poate
concepe realizarea si functionarea sistemului politic, a omului modern fara o
cultura politica infaptuita pe calea institutionalizata.
In Romania, nici in perioada interbelica si cu atat mai putin
postbelica, politologia nu a existat nici ca disciplina de studiu si nici ca
stiinta de cercetare a fenomenului politic. In perioada interbelica politicul era
investigat din perspectiva istorica sau sociologica in stransa interactiune cu
acestea. In perioada dominatiei comuniste, ceea ce se realiza in domeniul
politicului era in realitate o indoctrinare a oamenilor cu ideologia totalitara
comunista. Astazi in conditiile refacerii vietii si sistemului politic
democratic, a necesitatii formarii si pregatirii cetatenilor, a racordarii
invatamantului romanesc la cel european si universal, studiul stiintei politice
a devenit o necesitate.
1.2. Obiectul de studiu al politologiei
Precizarea obiectului unei stiinte in general si in mod deosebit al unei
stiinte sociale, cum este cazul politologiei, este o problema extrem de
dificila, complexa si care presupune un permanent proces de definire si
redefinire. Dificultatea acestui proces decurge din complexitatea si dinamica
vietii politice contemporane, din marea explozie informationala, precum si

4
din aparitia a numeroase stiinte de studiu a societatii, in special a celor de
granita cu politicul.
Stabilirea obiectului de studiu al stiintei politice impune precizarea
unor elemente preliminare cum ar fi: domeniul sau distinct de studiu;
notiunile, categoriile, conceptele procesele si legitatile specifice cu care
aceasta opereaza; functiile indeplinite in domeniul cunoasterii, a
interdisciplinaritatii si mai ales in practica sociala; locul pe care respectiva
stiinta il ocupa in sistemul stiintelor sociale si politice; utilitatea si eficienta
sa sociala.
Definirea obiectului politologiei a nascut si dezvoltat o diversitate de
opinii, pozitii in gandirea contemporana, care pot fi sintetizate in trei mari
orientari:
a)Politologia – stiinta a studiului statului
Este o orientare mai veche, ea fiind prezenta inca dinainte de
Montesquieu ea aducand in sustinerea sa urmatoarele argumente:
- insasi etimologia termenului de politologie polis-stat si logos-stiinta, adica
stiinta care are ca obiect de studiu statul, puterea si institutiile sale;
- statul ar fi cea mai veche si mai importanta institutie politica a societatii, cu
un rol central in sistemul politic, fapt ce ar presupune de asemenea studiul
acestuia de politologie.
O asemenea orientare nu este acceptata de cei mai multi politologi care la
randul lor aduc contra argumente:
- termenul initial de politologie nu avea in vedere sensul, continutul
actual, ci el se referea la politica, putere, conducere in general, iar statul era
conceput si ca o comunitate sociala, nu numai ca o institutie politica;
- asa cum o dovedesc ultimele cercetari statul nu este cea mai veche
institutie politica a societatii, ea a fost precedata de altele. Chiar daca este

5
cea mai importanta institutie a sistemului politic, dar nu unica, importanta ei
decurge tocmai din existenta celorlalte si interactiunea cu acestea;
- statul este studiat si de alte stiinte cum ar fi cele economice, juridice,
filosofice fapt ce ne poate conduce la ideea ca si aceste stiinte ar trebui sa
aiba ca obiect de studiu statul;
- politologie-stiinta a statului inseamna o ingustare nejustificata a
obiectului acestei discipline. Importante elemente ale sistemului politic ca
partidele politice, puterea, spiritualitatea politica, norma, conduita si
activitatea politica ar ramane in afara obiectului sau de studiu.
b) Puterea politica – obiect de studiu al politologiei
Este o orientare destul de raspandita in cadrul gandirii politice
contemporane, atat nord americane George Catalin, Harold Lasswel cat si
din Europa apuseana M. Duverger, R. d’Aron etc.
Argumentul fundamental in cazul acestei orientari este acela ca
puterea constituie obiectivul oricarei actiuni politice, ca aceasta se afla in
centrul politicii.
Si fata de aceasta orientare marea majoritate a cercetatorilor si
politologilor aduc contra argumente.
Ca si statul si puterea politica este doar o componenta a sistemului
politic si nu politicul ca atare. In nici un caz, ea nu este in masura sa acopere
sistemul politic.
Insasi notiunea de putere, definirea acesteia nu este pe deplin
elucidata in stiinta politica, existand tendinta de extindere a sferei acesteia si
asupra unor elemente nepolitice sau dimpotriva de restrangere a acesteia
numai la aspectele autoritatii. In aceste conditii, cu atat mai mult se ridica
semnul intrebarii asupra capacitatii puterii de a “umple” continutul
politicului;

6
 Nici in cazul relatiei stiinta politica-stiinta a puterii, politicul nu este
in totalitatea sa studiat ci, dimpotriva, importante elemente ale acestuia, cum
ar fi: institutiile politice, spiritualitatea, relatiile politice etc., raman in afara
investigatiei acesteia.
b)Politicul-obiect de studiu al politologiei
Politicul in multitudinea si diversitatea formelor sale de manifestare si
exprimare trebuie sa constituie obiectul de studiu al stiintei politice.
Politologia este o stiinta de sinteza, de analiza in ansamblu a politicului si
politicii, a genezei, esentei proceselor, legitatilor si relatiilor specifice
acestuia.
Sintetizand, politologia studiaza si explica natura si esenta politicului,
geneza si dinamica lui, precum si rolul pe care il are in realitatea complexa.
Ea nu este nici o pseudo-stiinta, asa cum o prezinta ideologul francez Gaston
Bouthaul sau un capitol teoretic al sociologiei ca la R. Aron.
Evident ca nici politologia nu este in masura sa epuizeze intreaga
cercetare a politicului, dar ea este singura care o face de la nivel de
ansamblu, de sinteza si din acest punct de vedere este unica stiiinta din
cadrul stiintelor politice capabila prin studiul ei, sa acopere intreaga sfera de
cercetare a politicului.
1.3. Locul politologiei in sistemul stiintelor sociale si politice
Fiind o stiinta a studiului societatii, a politicului, politologia face parte
atat din cadrul stiintelor sociale, cat si a celor politice. Ea se afla in relatii de
comunitate, dar si de identitate, particularitate cu stiintele sociale: istoria,
filosofia, economia, politologia. Relatia, raportul de comunitate dintre
politologie si stiintele sociale decurge din faptul ca toate au ca obiect de
studiu societatea. Particularitatea, individualitatea dintre politologie si
stiintele sociale vine de la domeniul distinct de studiu al societatii, specific

7
fiecarei stiinte in parte. Intre politologie si stiintele sociale se naste, se
dezvolta relatii de interactiune, interdependenta, de complementaritate
reciproca. Cunostintele, datele, informatiile acestor stiinte sociale sunt
folosite de politologie in studiul politicului. La randul lor si aceste stiinte se
pot folosi de datele si cunostiintele oferite de politologie, contribuind astfel
la o analiza detaliata si profunda a societatii.
Un al doilea plan al relatiilor, raporturilor este cel dintre politologie si
stiintele politice de ramura: filosofia politica, sociologia politica,
antropologia politica, doctrina politica, stiinta puterii, stiinta partidelor, etc.
Acest raport impune atat precizarea elementelor de comunitate intre
politologie si stiintele politice de ramura, dar indeosebi si mult mai
important, a celor de distinctie, de individualitate.
Relatiile de comunitate dintre politologie si stiintele politice sunt date
de politic, care constituie domeniul comun de studiu al tuturor acestor
stiinte.
Individualitatea acestor stiinte vine din modalitatea lor diferita de
analiza a politicului, de studiul general al politicului sau a unor segmente
partiale ale acestuia; metodele si tehnicile folosite in investigarea
fenomenului politic; scopul, utilitatea si finalitatea acestei cercetari; rolul pe
care acestea il au in procesul general al cunoasterii si al practicii sociale.
Politologia este singura stiinta politica care studiaza politicul in
ansamblul sau, pe cand celelalte stiinte politice cerceteaza doar unele
segmente, parti ale acestuia. In studiul sau, politologia porneste de la
conditiile generale ale societatii, rezultatele cercetarii sale fiind un bun al
intregii societati, ele regasindu-se in cadrul spiritualitatii politice generale
ale societatii; in ideologiile, programele, strategiile unor partide, forte social
politice. Nefiind legata de un anumit emitent politic, sau neafandu-se in

8
serviciul acestuia, politologia realizeaza o cunoastere obiectiva, cat mai
apropiata de realitatea social-politica.
Concluzionand putem aprecia ca relatiile de interdependenta,
interdisciplinaritate si complementaritate se mentin si se amplifica intre
politologie si stiintele politice de ramura. Astazi ca urmare a cresterii rolului
politicului in societate se amplifica si consolideaza statutul sistemic si
plurivalent al politologiei, ea impunandu-se tot mai mult ca o stiinta
fundamentala cu rol coordonator in studiul politicului si al stiintelor politice.
1.4. Functiile politologiei
Ca teorie generala a politicului, politologia exercita in cadrul
societatilor, in special a celor democratice o serie de functii. Prin aceste
functii, ea isi exprima, manifesta, rolul, utilitatea si eficienta sociala.
Amploarea acestor functii, utilitatea lor nu sunt aceleasi in toate societatile si
sistemele sociale, ci ele sunt, in mare masura determinate de o serie de
factori, cum ar fi:
- natura regimului social si a fortelor social-politice aflate la putere;
- nivelul dezvoltarii vietii materiale si spirituale;
- gradul dezvoltarii vietii politice si in special a democratismului;
- sarcinile, obiectivele politice urmarite si realizate.
In esenta, politologia exercita urmatoarele functii:
a)functia cognitiva
Politologia realizeaza o functie de cunoastere si interpretare a realitatii
politice. Aceasta cunoastere este obiectiva, nepartinica si nepartizana, lipsita
de pozitie si incarcatura ideologica si este un bun al intregii societati si
vizeaza politicul in ansamblul sau, procesele si legitatile sale generale.
b)functia creativa

9
Cunoasterea realizata de politologie se materializeaza in elaborarea unor
teorii, conceptii, doctrine si programe politice, intr-un cuvant in crearea unor
valori politice ce vor crea si fundamenta cultura politica.
Politologia nu numai ca se intemeiaza pe valori, ci ea insasi creeaza valori,
valorile politice.
c)functia praxiologica
Politologia nu este numai o stiinta teoretica, abstracta ci ea este dublata de o
importanta dimensiune praxiologica. Prin rezultatele si concluziile la care
ajunge, ea este in masura sa ofere solutii pertinente pentru imbunatatirea si
perfectionarea sistemului politic. Totodata politologia ofera modele
alternative de dezvoltare social-politica fie pentru reformarea sistemului
existent sau chiar pentru transformarea radicala a acestuia.
d) functia formativ-educativa civica si patriotica
Prin datele, cunostintele si informatiile dobandite, prin valorile politice
create si puse in circulatie, politologia contribuie in mare masura la formare
si dezvoltarea unei educatii civice patriotice si politice, a constinţei de sine a
individului si a societaţii.
e) functia previzionala
Singura sau impreuna cu alte stiinte sociale sau politice de ramura,
politologia poate prefigura modelele si alternativele de dezvoltare sociale si
le pune la dispoziţia societaţii.
In sistemul contemporan al stiinţelor politice, politologia reprezinta o
disciplina fundamentala, o stiinţa sociala particiulara consacrata
fenomenului politic , singura in masura sa studieze “politicul in sine“ sau
dupa cum aprecia Julien Freund “politicul ca esenţa autonoma“.

10
 II. SISTEMUL POLITIC
2.1. Sistemul politic-sistem social global. Definitie -trasaturi.
2.2. Functiile sistemului politic
2.3. Componentele structurale ale sistemului politic
2.3.1. Relatiile politice, 2.3.2. Comunicatia politica, 2.3.3. Norma si
comportamentul politic, 2.1. Sistemul politic-definite, trasaturi, 2.1.
Sistemul politic-sistem social global. Definitie -trasaturi.
Societatea, viata sociala in general, se prezinta ca un sistem social
global care este structurat in subsisteme, care la randul lor constituie sisteme
de sine statatoare cu structuri, mecanisme si functii proprii. Din cadrul
oricarui sistem social global, cele mai importante sisteme partiale sunt:
sistemul politic, sistemul economic, sistemul informational, sistemul
spiritual, sistemul militar, etc.
Conceperea si analiza societatii ca sistem social global, a
componenetelor sale ca sisteme partiale, constituie o metoda de cercetare
relativ noua si ea apartine teoriei generale a sistemelor create de Lwon
Bertolanffy in 1937.
In cadrul oricarui sistem social global, prin locul si rolul pe care-l
ocupa in cadrul acestuia, prin multitudinea, complexitatea si diversitatea
relatiilor ce le genereaza, prin impactul asupra celorlalte sisteme partiale,
insasi asupra intregului, se detaseaza si se impune sistemul politic.
Orice sistem social, indiferent de gradul sau de organizare, de nivelul
dezvoltarii sale, de natura sa, implica cu necesitate o dimensiune si o functie
politica. De altfel, politicul si politica au fost dintotdeauna coordonate
majore ale existentei si actiunii umane. “Astazi, mai mult ca oricand –
precizeaza politologul G. Burdeau – epoca noastra este martora unei

11
politizari universale. Totul a devenit politic, deoarece totul se afla sub
influenta politicii sau se oglindeste in ea”1.
Desi conceperea si studierea sistemica a politicului s-a impus relativ
de curand ca metodologie, aceasta nu este absolut noua. Inca din antichitate
au existat asemenea tentative si ele au apartinut lui Aristotel.
In 1651, Th. Hobbes in lucrarea sa Lexiathon face deja un
comentariu asupra politicului ca sistem. Cercetarea sistemica a domeniului
politic, fenomen inceput dupa cel de-al doilea razboi mondial, desi a
realizat unele succese notabile, intampina astazi o serie de dificultati,
greutati si neimpliniri. Toate acestea se regasesc inca in identificarea
sistemului politic cu sistemul social global, sau in confuziile intalnite
adeseori in literatura de specialitate, in care pana nu de mult, conceptele de
“sistem politic”, “organizare politica” si “sistem de organizare”, erau
considerate identice.
Cu tot rolul si locul important pe care sistemul politic il joaca in orice
sistem social global, identificarea acestora nu este justificata. Sistemul social
este un intreg, in timp ce sistemul politic in raport cu acesta, reprezinta o
parte. Prin urmare, relatia dintre acestea nu este de la intreg la intreg, deci
egala, ci de la intreg la parte si deci nici sub acest aspect nu poate fi vorba de
egalitate sau identitate, ci cele doua elemente sunt concepute distincte, atat
sub aspectul naturii, structurii cat si al functiilor.
Conceptul de sistem politic s-a impus atat asupra notiunii de
“organizare politica”, cat si a celui de “sistem de organizare politica”.
Primul aspect, de “organizare politica” este notiunea folosita de politologii
tributari formatiunii juridice si nu este in masura sa acopere intregul
domeniu al politicului, mai ales ca ea integreaza, pe langa elemente politice
si pe cele de natura juridica.

12
 Notiunea de “sistem de organizare politica” a fost introdusa in
circuitul literaturii politologice de gandirea marxista si voia sa evidentieze
distinctia dintre sistemul politic specific capitalismului si cel al
socialismului. Este adevarat, cu timpul aceasta notiune a fost treptat
abandonata, impunandu-se cea de sistem politic.
I. Primul cercetator care a incercat si, in mare masura a reusit sa
abordeze politicul in spiritul teoriei sistemice, a fost David Easton. In
lucrarile sale “Sistemul politic”, aparuta in 1953 si “O analiza sistemica a
vietii politice”, elaborata in 1956, Easton desi avanseaza elemente valoroase
privind definirea sistemului politic, indeosebi a caracterului sau deschis, nu
reuseste sa impuna o definitie a acestuia.
1. In lucrarea din 1953, D.Easton defineste sistemul politic ca
“alocarea autoritara a valorilor”.
2. In 1963, intr-o alta lucrare, A Framework for Political Analysis,
aparuta la New York, Easton considera sistemul politic “un ansamblu de
variabile, oricare ar fi gradul de relatii intre ele”.
3. Intr-o alta lucrare aparuta in 1974 la Paris, politologul american
defineste sistemul politic ca “ansamblul interactiunilor prin care
obiectele de valoare sunt repartizate pe cale autoritara intr-o societate”.
Desi criticata si de multi contestata, teoria lui D. Easton, ramane un
punct de plecare si chiar de referinta in conceperea si studierea politicului ca
sistem, avand si astazi numerosi adepti.
II. In 1968 in “Analiza sistemelor politice”, J.W. Lapierre incearca
si el sa defineasca sistemul politic ca “ansamblul proceselor de decizie
care privesc totalitatea unei societati globale”, definitie care nu acopera
nici pe departe politicul, vizand numai un aspect al sistemelui politic, cel

13
decizional, iar structura, relatiile, institutiile, comportamentul, normele
conduitei politice, ramanand in afara unei asemenea abordari.
III. Pe aceeasi linie functionala se inscrie si definitia lui T. Parsons:
“Conceptul nostru cheie de orientare este politica definita ca un
subsistem primar functional al societatii, strict paralel cu statusul
teoretic, cu economia”.
IV. O incercare remarcabila dar cu anumite limite, de analiza
sistemica a politicului o face cercetatorul sovietic F. M. Burlaţki. Pornind
de la extinderea puterii politice asupra unor noi sfere ale vieţii economice,
sociale si culturale, el incearca sa largeasca definitia sistemului politic.
Abordarea lui F.M. Burlatki are multe elemente valoroase, atat sub aspect
structural, destul de cuprinzatoare, dar mai ales a includerii in sistemul
politic al comunicatiilor, fapt neglijat de majoritatea definitiilor date
acestuia, element cu un rol major in viata politica contemporana. In acelasi
timp insa, definitia lui F.M. Burlatki are si unele neajunsuri: ea este
conceputa si realizata pe modelul fostei societati totalitare a Uniunii
Sovietice, sistem politic relativ inchis, cu limite in dezvoltare si
perfectionare si supus totodata, procesului de conducere centralizat.
Canalizata pe un anumit model – cel al sistemului politic, totalitar, definitia
sa nu poate acoperi conceptul general de sistem politic, avand in vedere
indeosebi latura sa functionala, imposibilitatea de adaptare la cerintele
dezvoltarii sociale si, mai ales, ale democratismului politic.
V. 1. O abordare functionala a dat-o sistemului politic si Gabriel
Almond. El defineste sistemul politic ca “un sistem de interactiuni
prezente in toate societatile independente care indeplinesc functia de
integrare si adaptare”5.

14
 2. Intr-o alta lucrare mai recenta din 1974, G. Almond considera ca
sistemul politic este compus din structura politica si cultura politica:
“Structura politica cuprinde ansamblul activitatilor politice: institutiile
politice, dar si aspectele politice ale structurilor sociale”. Importanta ni se
pare, in mod deosebit, clasificarea sistemelor politice: “Autonomia
sistemelor – precizeaza el – caracterizeaza sistemele democratice, in timp ce
subordonarea lor riguroasa este trasatura sistemelor totalitare”.
VI. Şi cercetatorii romani au fost tentaţi sa analizeze si sa defineasca
societatea ca sistem social global. O asemenea poziţie a promovat-o Aneta
Busuioc, care in demersul sau filosofic-politic considera ca: “Societatea
poate fi cunoscuta, explicata si transformata constient numai prin
conceperea ei ca sistem“.
Prin sistem politic intelegem acel sistem partial al societatii ce
cuprinde ansamblul relatiilor, institutiilor, conceptiilor, comunicatiilor
de natura politica, prin care se asigura organizarea, functionarea si
conducerea societatii.
In concluzie, am putea formula cateva coordonate de baza in
abordarea si intelegerea teoretica a sistemului politic:
- practica istorica a demonstrat ca omul, ca fiinta sociala, nu poate
exista si actiona decat in cadrul organizat al unui sistem social. “Activitatile
indivizilor – precizeaza A. Busuioc – sunt de fapt si in mod esential
activitatile sistemelor sociale”;
- sistemul politic constituie una dintre cele mai importante
componente ale societatii contemporane privita si conceputa ca sistem social
global;

15
 - el trebuie abordat ca un sistem mereu deschis supus incorporarii
continue a elementelor noi ale vietii sociale, ale fenomenelor si proceselor
politice ce apar in conditiile noii dezvoltari sociale;
- sistemul politic este intr-o continua devenire, perfectionare si
autoreglare. Aceste aspecte sunt in mare masura determinate de existenta si
gradul dezvoltarii vietii politice si mai ales a democratismului politic;
- in cadrul societatilor nedemocratice, asa cum a fost cazul celor
fasciste si chiar comuniste, posibilitatile de innoire, de perfectionare a
sistemului politic, sunt limitate de insasi natura acestor societati, a lipsei lor
de transparenta si democratism social-politic;
- caracterul dinamic specific sistemului politic, impune o permanenta
definire si redefinire a componenetelor sale;
- autonomia relativa a sistemului politic. Desi sistemul politic este
parte integranta a societatii si unul dintre elementele ei structurale si
functionale cel mai important, el nu se dizolva, disipeaza in sistemul social
global, nu se substituie acestuia si nu se identifica cu el, ci se afirma si
functioneaza ca un element distinct, avand propria sa identitate, fizionomie
si autonomie.
2.2. Functiile sistemului politic
Latura functionala a sistemului politic are in vedere functiile
exercitate de acesta atat la nivelul si interiorul propriului sistem, cat al
societatii. Pe marginea acestei probleme, in literatura de specialitate, exista
vii dispute legate de continutul functiilor sistemului politic, de eficienta,
amplitudinea acestora si utilitatea lor sociala.
Inca din “The Political System”, D.Easton sustine ca sistemul politic
are in societate un rol reglator. Aceasta reglare sociala este realizata prin
“alocarea autoritativa a valorilor la nivelul intregii societati”.

16
 Un alt autor, J.M.Cotteret, sustine ca “sistemul politic indeplineste
functii de integrare si de adaptare, prin recurgerea sau ameninţarea cu
recurgerea la o constrangere psihica sau mult mai puţin legitima. Sistemul
politic urmareste in cadrul societaţii obiective precise: menţinerea sau,
dimpotriva, modificarea ordinii sociale“10.
Pentru Almond si Coleman, sistemul politic are rolul legimitatii celor care
guverneaza, de a asigura un echilibru intre conducatori si condusi, intre
guvernanti si guvernati.
Sintetizand, putem aprecia ca sistemul politic realizeaza in orice
societate urmatoarele functii:
1) De organizare si conducere a sistemului global. Aceasta functie
decurge din faptul ca politicul stabileste obiectivele sistemului social si
subsistemelor sale si asigura prin mobilizarea resurselor materiale si umane
realizarea acestora.
2) De autoreglare a sistemului social global. Regland intregul sistem
social global, sistemul politic asigura implicit functionalitatea diverselor
subsisteme ale sistemului social global. El este singurul sistem din cadrul
societatii care se autoregleaza prin propriile institutii si mecanisme.
3) De distribuire in cadrul societatii a valorilor in general, a celor
politice in special. Aceasta distributie trebuie facuta in concordanta cu
interesele sociale globale si cu cele ale diferitelor clase si grupuri sociale, ale
intregii societati.
Functiile sistemului politic nu se manifesta in mod izolat, ci intr-o
stransa corelatie cu cele ale celorlalte subsisteme sociale, se intrepatrund si
completeaza reciproc, asigurand astfel reglarea, autoreglarea si functionarea
sistemului social global, a societatii in ansamblul ei.

17
 Functiile din cadrul sistemului politic difera de la o societate la alta,
atat in ceea ce priveste continutul cat si in formele si mecanismele de
realizare. Acest fapt e in legatura directa cu obiectivele si sarcinile pe care si
le propune in fiecare etapa respectivul sistem, de dinamica acestuia, de insasi
calitatea si functionalitatea elementelor sale componente si situaţia
internationala.
2.3.Componentele structurale ale sistemului politic
Problema definirii componentelor structurale si functionale ale
sistemului politic, trebuie sa porneasca de la unitatea si diversitatea partilor
sale constitutive, a multitudinii si varietatii relatiilor ce le guverneaza si
indeosebi a impactului acestuia asupra celorlalte sisteme partiale ale
societatii.
Natura regimului politic, formele sale de exercitare a puterii, contextul
intern si international isi vor pune amprenta atat asupra componentelor
sistemului politic, dar mai ales asupra amplitudinii si eficientei functiilor
sale, a rolului sau reglator la nivelul intregii societati si a propriei
autoreglari.
Sub aspectul dimensiunii structurale a sistemului politic, cele mai
multe pareri converg spre acceptarea urmatoarelor componente: relatiile
politice; institutiile politice; constiinta si cultura politica. La acestea noi ne
permitem sa includem normele si comportamentul politic, comunicatia
politica, actiunea politica.
2.3.1. Relatiile politice
Acestea alcatuiesc unul din fenomenele cele mai importante ale vietii
sociale, studierea lor prezentand un interes deosebit atat pentru teoria
politica, cat si pentru practica social-politica.

18
 Problema definirii relaţilor politice a nascut vii dispute in literatura de
specialitate. Din multitudinea interpretarilor si nuanţarilor date de diferiţi
autori relaţiilor politice evidenţiem cateva:
- Karl Smith rezuma relaţiile politice la relaţiile de ostilitate, adica la
raportul de “amic si inamic“;
- C. E. Catalin, limiteaza relaţiile politice la relaţiile puterii.
- Raymond Aron si Maurice Duverger privesc relaţiile politice ca
relaţii de autoritate, primul reducandu-le la raporturi dintre indivizi si
grupuri, in schimb pentru Maurice Duverger relaţiile de autoritate sunt
“relaţii inegalitare, in cadrul carora unul sau mai mulţi indivizi domina pe
ceilalţi si ii supun intr-o maniera mai mica sau mai mare voinţei lor…
relaţiile politice au o larga sfera de cuprindere, ele au existat in toate
societaţile, inclusiv in societatea comunei primitive“.
Forma specifica de manifestare a relatiilor sociale in domeniul vietii
politice, relatiile politice pot fi definite intr-o acceptiune mai restransa sau
mai larga. In sens restrans, prin relatii politice se inteleg acele relatii ce se
nasc si se dezvolta intre oamenii care actioneaza atat in mod individual ca
cetateni, alegatori, parlamentari, membrii ai unor partide politice,
reprezentanti ai unor institutii politice sau in mod colectiv, organizati politic.
In extenso, relatiile politice sunt acele relatii de natura politica ce se
formeaza si desfasoara intre mari comunitati umane, clase, grupuri sociale,
partide politice, intre acestea si stat, sau intre state, natiuni, popoare ca
entitati distincte. Acest ultim segment formeaza relatiile politice
internationale.
Rezumand, putem aprecia urmatoarele:

19
 1. Obiectivul fundamental pe care sunt centrate relatiile politice este
acela al problemei puterii sub diferitele ei forme, in special a celei politice,
cucerirea, mentinerea, influentarea sau monitorizarea ei.
2. Avand in vedere locul si rolul politicului in societate, relatiile
politice in actiunea lor nu vizeaza numai politicul, ci ele privesc organizarea
si conducerea intregii societati, intrucat orice act de conducere, indiferent de
domeniul sau de manifestare economic, spiritual sau militar, are intotdeauna
un substrat si un continut politic;
3. In actiunea lor, relatiile politice se manifesta sub o forma
organizata, programatica si constienta. La nivelul social, ele actioneaza nu
direct, ci prin intermediul institutiilor politice (stat, partide politice,
formatiuni politice, etc.);
4. Atat sub aspect teoretic, dar mai cu seama practic, relatiile politice
isi fundamenteaza actiunea pe o ideologie, care in cele mai multe cazuri se
materializeaza in programe si doctrine politice. Acest fapt confera relatiilor
politice un pronuntat caracter si continut ideologic-partinic.
2.3.2. Comunicatia politica
Comunicaţia politica constituie componenta sistemului politic cea mai putin
uzitata in studiul sistemic al acestui domeniu. Unii autori renunta la folosirea
ei sau chiar neaga apartenenta ei la sistemul politic.
Cu privire la locul si rolul comunicatiei politice in cadrul sistemului politic
se pot face urmatoarele precizari:
1. In conditiile exploziei informationale, inclusiv a cunoasterii si
cunostintelor despre politic, a sporirii considerabile a rolului acestuia in
societate, comunicatia politica trebuie sa constituie astazi in orice sistem
politic modern o componenta majora a acestuia;

20
 2. Comunicatia politica exercita in cadrul societatilor democratice prin
excelenta o functie de difuzare a valorilor politice, deci, ea joaca un rol
informational cu dublu sens, atat din directia celor ce guverneaza catre cei
guvernati, dar si invers;
3. Comunicatia politica nu trebuie monopolizata de cei ce guverneaza
si folosita de acestia pentru “uniformizare” si indoctrinarea politica a celor
guvernati, asa cum s-a intamplat in societatile totalitare. Ea nu trebuie sa
devina un mijloc, un instrument de guvernare, de impunere a ideologiei
guvernantilor, ci dimpotriva, existenta si dezvoltarea ei trebuie privita ca un
element al democratismului politic, a adancirii acesteia;
4. In actualele conditii ale dezvoltarii moderne, comunicatia politica
poate juca in cadrul societatii un rol constructiv, functional, de optimizare si
perfectionare a mecanismului de functionare al sistemului politic, de
autoreglare si de reglare a societatii;
5. Un deosebit impact il exercita comunicatia politica asupra
subiectilor sociali politici, organizatiilor si institutiilor politice societale.
Difuzarea obiectiva, netrunchiata a informatiilor si cunostintelor politice,
receptarea acestora de catre cetatean, le va da posibilitatea sa actioneze in
cunostinta de cauza, sa-si formeze si modeleze un comportament adecvat
cerintelor actiunii politice. In felul acesta, cetateanul va deveni un
participant constient si activ la derularea vietii si practicii politice,
responsabil fata de actiunea si conduita sa politica. La randul lor,
organizatiile si institutiile politice, in primul rand formatiunile si partidele
politice corect informate, isi vor armoniza pozitia si actiunea politica in
functie de necesitatile si cerintele reale ale vietii social-politice;
6. Prin informatiile si cunostintele pe care le transmite in societate,
comunicatia politica creeaza la nivelul acesteia, o anumita stare de spirit,

21
concretizata si exprimata prin opinia politica si care poate genera o anumita
orientare a actiunii si conduitei politice fata de putere, de autoritatea si
institutiile acesteia. Actiunea si atitudinea politica creata de comunicatia
politica, poate evolua fie in directia armonizarii pozitiei guvernantilor cu cea
a celor guvernati sau, dimpotriva, sa impuna necesitatea reformarii,
restructurarii puterii si autoritatii, sau chiar in situatia de criza, de
imposibilitate de reglare, inlocuirea a acesteia.
2.3.3.Norma si comportameul politic
Acestea constituie alte doua componenete ale sistemului politic
ignorate, ocolite sau foarte putin abordate de literatura politologica.
A) Norma politica reprezinta un ansamblu de reguli, prescriptii,
indicatii referitoare la comportamentul politic al indivizilor si al
grupurilor de indivizi organizati in institutii, partide, formatiuni politice,
raportat la viata politica specifica a unei societati.
In raport cu celelalte norme care regleaza diferite segmente ale vietii
sociale si indeosebi fata de norma juridica, norma politica se caracterizeaza
prin cateva elemente particulare, specifice:
a) aplicarea si respectarea ei nu este obligatorie pentru toti membrii
societatii, ci doar pentru aceia care sunt angajati in viata politica, fie ca
persoane individuale fie inregimentate in institutii si organizatii politice;
b) respectarea normei politice este in exclusivitate rezultatul vointei si
constiintei individului, a membrilor respectivei comunitati politice. Ea se
realizeaza nu prin forta coercitiva a autoritatii de stat ca in cazul normei
juridice, ci in primul rand, prin constiinta individului, printr-un anumit
sistem ce tine de anumite traditii, obiceiuri, educatie specifica fiecarui
organism sau institutie politica;

22
 c) pentru buna functionare a anumitor organisme politice, normele de
conduita politica se regasesc in elaborarea unor regulamente, coduri, statute
in care sunt incluse drepturile, obligatiile, regulile de conduita, anumite
prescriptii si sanctiuni proprii membrilor acestora;
d) desi la nivelul societatii se constituie un anumit cod al conduitei
politice, care reflecta specificitatea vietii politice din cadrul respectivei
societati, fiecare organism, institutie politica, dar mai ales fiecare partid
politic, isi are propriul sau sistem de norme politice in baza caruia membrii
sai isi desfasoara activitatea si isi regleaza conduita politica;
e) asupra normei politice specifice unei institutii politice, dar mai cu
seama asupra partidelor politice, isi pun amprenta o serie de factori cum ar
fi: stadiul general al dezvoltarii societatii, nivelul evolutiei democratiei si a
culturii politice, gradul dezvoltarii sistemului informational si indeosebi a
comunicatiei politice, independenta si obiectivitatea acestora, natura
ideologiei politice pe care isi fundamenteaza activitatea partidul politic,
compozitia si structura sociala a membrilor sai, interesele si obiectivele
politice urmarite;
f) la randul lor, organismele si institutiile politice internationale isi
desfasoara activitatea in baza unor sisteme de norme politice internationale
care constituie parte a dreptului international. Aceste norme de conduita
politica internationala reflecta stadiul relatiilor internationale, tendinta
dominanta din cadrul acestora, raportul de forte international, eventuala
directie, tendinta spre care se indreapta omenirea.
B) Comportamentul politic
In stransa legatura cu norma politica se afla comportamentul politic. El este
expresia cea mai concludenta a normativitatii sistemului politic.

23
 Comportamentul politic este un adevarat “barometru” al vietii
politice dintr-o societate, fiind o transpunere in practica a valorilor
politice, a constiintei membrilor societatii, a normelor ce structureaza
activitatea politica.
In limba romana, termenul de comportament isi are originea in
cuvantul frantuzesc comportament “modalitate de a actiona in anumite
imprejurari sau situatii, conduita, purtare, comportare”.
Ca si in cazul altor componente ale sistemului politic (norma,
comunicaţia politica) si in cel al comportamentului politic, literatura de
specialitate atat naţionala cat si universala este deficitara. In lipsa acestor
precizari fixe ale literaturii de specialitate, pe baza unor mai vechi
preocupari ale noastre vom incerca sa punctam cateva precizari:
1. Prin comportament politic se intelege acel mod de a actiona, de
a se comporta si raporta al membrilor societatii, claselor, grupurilor
sociale, al partidelor si formatiunilor politice fata de valorile si doctrinele
politice, de principiile si normele politice ale societatii, de activitatea
politica desfasurata de organismele si institutiile politice societale;
2. La nivelul oricarei societati distingem un comportament politic
individual, al cetateanului in calitate de alegator, de participant la viata
politica si un comportament politic colectiv ce poate imbraca forma de clasa,
grup, partid, natiune, etc;
3. Desi se manifesta in si prin individ, in mod individual sau colectiv
– organizat, comportamentul politic este un produs si un fapt social, format
si determinat de sistemul politic social, de societate in general;
4. Spre deosebire de comportamentul juridic, caci exista si un
asemenea comportament impus de norma juridica, comportamentul politic
este o obiectivizare in practica social – politica, liber consfintita si acceptata

24
a normelor, principiilor si sistemului de valori politice interiorizate si
aplicate in cunostinta de cauza;
5. La baza declansarii si orientarii comportamentului uman sta o
varietate de mobiluri, trebuinte si interese. Dintre acestea, interesul politic
este cel care da scop, sens, semnificatie activitatii si comportamentului
politic, il declanseaza si directioneaza, contribuind totodata si la reglarea sa.
P.H.Holbac considera interesul “unicul mobil al actiunii si conduitei
umane”, iar pentru C.A.Helvetius “interesul conduce toate judecatile
noastre”.
Pentru politologul roman Trofin Dragan, “interesul politic reprezinta
trecerea omenirii din imperiul necesitatii in cel al libertatii”15.
6. Comportamentul social, cel politic in mod special nu este un dat al
societatii, al indivizilor, ci el este rezultatul unei intense si permanente
activitati ale societatii.
In cadrul procesului de formare, dezvoltare si modelare a
comportamentului politic, un rol important il joaca cultura si comunicatia
politica, activitatea educativa si politica desfasurata de diferite organisme si
institutii politice, dintre care se detaseaza prin importanta si eficienta
actiunea partidelor politice, a mass mediei scolii si familiei.
7. La fel ca in cazul normei politice si in cel al comportamentului, pe
baza normelor politice generale ale societatii la nivelul acesteia, exista o
anumita conduita politica, aceasta neexcluzand situatia ca fiecare clasa,
partid politic sa-si aiba propriul ei comportament politic, caracterizat prin
anumite particularitati ce decurg din fundamentul ideologic, din locul si rolul
efectiv pe care-l joaca in societate, din interesele si obiectivele politice
urmarite.

25
 III. STATUL- INSTITUTIE FUNDAMENTALA A SISTEMULUI
POLITIC

3.1. Teorii privind apariţia si definirea statului

3.2. Componentele statului: populaţia, teritoriul si organizarea politica
3.3. Tipuri de stat: democratice- dictatoriale
3.4. Forma de stat
3.5. Statul de drept
3.1. Teorii privind apariţia si definirea statului

In cadrul oricarei societati o componenta importanta a sistemului

politic o constituie institutiile politice. Ele asigura derularea si realizarea
efectiva a vietii si practicii politice. Principala lor caracteristica este aceea ca
au ca obiect de activitate puterea politica, organizarea, transmiterea,
exercitarea, conducerea si legitimarea ei.
In cadrul oricarui sistem politic se intalnesc doua tipuri distincte de institutii
politice:
a) institutii politice statale care au in centrul lor statul, cea mai importanta si
cea mai veche institutie a societatii si care in functie de natura puterii
exercitate se impart in:
- institutia politica executiva – guvernul;
- institutia legislativa – parlamentul;
- institutia sefului statului.
b) institutii politice extrastatale din care fac parte partidele politice.
Cea mai importanta si eficienta institutie in exercitarea puterii politice a fost
si ramane statul. Ea este in acelasi timp si prima institutie politica

26
structurala, organizata si institutionalizata de detinere, exercitare si
legitimare a puterii politice.
Importanta si esentialitatea statului pentru orice societate a facut ca
inca din antichitate ea sa fie supusa unei intense si permanente preocupari a
celor ce se ocupa cu descifrarea elementelor vietii sociale si studiul politicii.
Inca din primele sale manifestari, statul a fost vazut intr-o dubla ipostaza,
atat ca teritoriu ce desemna si identifica o continuitate sociala cat si ca
institutie suprema a societatii.
Vechii greci defineau statul cu notiunea de polis-stat cetate, ca asezare
delimitata de alta, dar si ca institutie de exercitare a conducerii sociale.
La randul lor, romanii, pentru a face o mai mare distincti intre stat ca
teritoriu, asezare si stat ca institutie, foloseau doi termeni distincti: de
“civitate”-stat in sensul de teritoriu si “res-publica” – ca institutie politica,
aceasta din urma fiind mult mai aproape de semnificatiei ei reale.
Si vechii germani au vazut in stat atat o organizare teritoriala, cat si una
politica, definindu-l cu notiunea de land.
Pentru intaia oara notiunea de stat – “statio” este folosita de
N.Machiavelli in scrierea sa Principele (1513), cand se refera la ideea
unitatii.
Incepand cu secolul al XVIII-lea termenul de stat, in sens de putere si
institutie politica cu rol major in organizarea si conducerea societatii, se
impune treptat in limbile moderne. Dupa aceasta perioada noţiunea de stat
va fi folosit in sensul de institutie politica sau de comunitate umana aflata
sub o anumita autoritate, acceptiune care si astazi si-a pastrat valabilitatea.
O problema mult disputata care nu si-a gasit nici astazi o rezolvare
deplina, este aceea a definirii si genezei statului.

27
 De-a lungul vremii, problema definirii originii si continutului statului
a generat mai multe teorii:

1. Teoriile teocratice
Acestea sunt proprii societatilor antice si feudale. Potrivit acestora,
statul este o creatie divina, rezultatul vointei lui Dumnezeu, acceptarea si
supunerea fata de acesta este o obligatie religioasa.
In feudalism are loc o coabitare intre puterea laica si biserica, ce a
avut ca efect imprimarea unui pregnant caracter divin atat puterii cat si
institutiilor sale politice, fapt ce a determinat o justificare si o legitimare
supranaturala a acestora.
In acelasi timp biserica, prin dogma sa teologica a contribuit in mare
masura la fundamentarea pe un temei divin a doctrinei monarhice absolute.
Potrivit acesteia, monarhul este reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant, el
primeste si exercita puterea de la Dumnezeu, iar pentru faptele si actele sale
nu este raspunzator decat in fata divinitatii.
Cei mai de seama reprezentanti ai teoriei teocratice au fost Aurelian
Augustin cu lucrarea De civitate Dei, si Toma D’Aquino cu Suma
Teologica.
Aurelian Augustin este primul teolog al bisericii crestine care pune
problema raportului dintre statul pamantesc si statul lui Dumnezeu,
deschizand lupta pentru hegemonie dintre biserica si puterea laica.
La randul sau, calugarul Toma d’Aquino va crea la mijlocul secolului
al XIII-lea asa cum spunea si papa Leon al XIII-lea, “singura si cea mai
autentica filosofie a bisericii catolice”, care era un mixaj intre credinta si
ratiune, la care se adauga numeroase referiri din Sfanta Scriptura.

28
 In aceeasi teorie se incadreaza si conceptia lui Platon care in
Republica realizeaza o constructie teoretica a statului pe principii divine,
dar cu multe elemente de elitism politic si de utopie. Statul, dupa Platon,
reprezinta o organizare de tip artistocratica, bazat pe caste, unde conducerea
este asigurata de elita filosofilor si inteleptilor.

2. Teoria patriarhala
Aceasta teorie este foarte apropiata de cea teocratica. Ea sustine ca statul ar
fi luat nastere direct din familie, iar puterea monarhului din puterea
parinteasca a lui Dumnezeu. Elemente ale unei asemenea teorii intalnim la
Aristotel, dar si la unii politologi contemporani ca Robert Filmer, care in
lucrarea sa Patriarhul (1953) considera ca monarhul, ca mostenitor, al lui
Adam, este creat de Dumnezeu, ar detine puterea de la acesta si deci implicit
ea ar avea un caracter, o natura divina.

3. Dreptul natural
Dreptul natural este o veche teorie sociala, ea aparand inca din
antichitate, fiind sustinuta si promovata de ganditori ca Mo-tzi, Men-tzi,
scoala stoica greceasca, Epicur etc.
Despre un drept natural nescris aflam si de la Sofocle si Cicero, acesta din
urma, in scrierea sa De republica face distinctia intre dreptul natural si cel
legal.
In feudalism, dreptul natural a fost inlocuit cu cel divin, intreaga
explicare si reglementare a relatiilor sociale se va face prin divinitate.
In perioada descompunerii feudalismului si trecerii la capitalism, dreptul
natural isi va recapata caracterul laic, rational si va deveni o arma ideologica
in lupta burgheziei contra feudalitatii.

29
 Dreptul natural exprima pozitia, atitudinea noii clase in ascensiunea
burgheziei fata de problema preluarii si organizarii puterii politice.
In acceptiunea dreptului natural, statul nu este o institutie de esenta
divina, vesnica si imuabila, ci o creatie umana, supusa unor continui
transformari, schimbari.

4. Teza contractualista a statului

Este in stransa legatura cu dreptul natural, care de altfel constituie
temeiul, fundamentul acesteia. Ea marcheaza un pas inainte in evolutia
teoriilor despre stat, in sensul ca inlatura vechea ipoteza teocratica potrivit
careia statul ar fi ca o creatie si o vointa divina.
Desi originile teoriei contractualiste se regasesc in antichitate, ea a
fost fundamentata si dezvoltata in epoca iluminista, avand ca principal
protagonist pe Montesquieu si mai ales pe J.J.Rousseau. Acesta din urma,
intr-o lucrare cu titlul semnificativ Contractul social, considera ca statul a
aparut dintr-o nevoie naturala, pe baza unei intelegeri intre putere si cetateni,
cand acestia din urma si-au delegat atributiile lor puterii pentru a le folosi in
numele comunitatii, a binelui comun.
Aflati intr-o lupta deschisa pentru putere cu vechea clasa si monarhia
absoluta, reprezentantii politici si ideologici ai noii clase – burghezia, merg
si mai departe, sustinand ca in cazl in care una din parti, cum era cazul in
acel moment al puterii feudale, nu-si respecta obligatiile asumate prin
contract, acesta poate fi anulat, ceea ce in practica politica insemna
inlocuirea puterii.
In felul acesta se justifica si legitima revolutiile burgheze care
urmareau abolirea vechii puteri si a vechiului stat de esenta feudala.

30
 5.Teoria organicista
A aparut ca o riposta spirituala, ca o contrarevolutie ideologica a
vechii clase feudale si a bisericii fata de burghezie, de revolutie si doctrina
sa liberala.
Ea este o varianta a conservatorismului politic din perioada cand
aceasta se prezinta si se manifesta ca o ideologie antiburgheza.
Teoria organicista este o analogie mecanicista intre organismul uman
si cel social.
Statul este sinonim cu organismul uman si este format din mai multe
parti intre care exista o legatura indestructibila. El dispune de un cap care sa
conduca, sa orienteze activitatea, acesta fiind sinonim cu aristoctratia
feudala, un stomac care sa consume, adica aceeasi aristocratie, si un membrii
care sa produca ţarani, muncitori, comercianţi.
Altfel spus, statul este un organism viu cu manifestari in viata sociala
si care, ca si individul, are si el perioada de crestere, apogeu, declin si
moarte.
Aceasta teorie a urmarit sa justifice, sa legitimeze existenta statului
feudal, a inegalitatilor sociale din cadrul acestuia, sa evidentieze
predestinatia rolului si statutului claselor si categoriilor sociale, in special al
uneia de a conduce aristocraţie si a celorlalte de a se supune si de a fi
conduse.

6. Teoria violentei
A incercat sa explice aparitia statului ca o simpla necesitate naturala a
oamenilor de a curma violenta din societate, de a statua ordinea intre
oameni, clase si grupuri sociale.

31
 Thomas Hobbes considera ca statul nu rezulta dintr-o inclinatie a
omului spre viata sociala, ci, dimpotriva, din necesitatea temperarii
agresivitatii lui naturale.

7. Teoria psihologica
Conform acestor teorii, statul este rezultatul unor factori biologici,
psihologici, cum ar fi: vointa, dorinta de a trai impreuna, existenta acelorasi
obiceiuri, facturii psihice, elemente ce au ca impus si inchegat statul.

8. Teoria juridica
In viziunea teoriei juridice, statul a aparut din necesitatea
reglementarii prin acte normative de esenta juridica a relatiilor, raporturilor
dintre oameni, grupuri si clase sociale, a statuarii rolului si locului acestora
in societate. Fondatorul acestui curent, Hans Kelsen, vedea aparitia statului
ca “personificarea totala a dreptului” sau “personificarea ordinii juridice”2

9) Paradigmele doctrinar politice moderne si contemporane sunt

cele care analizeaza puterea statala din perspectiva politica. Ele pun accentul
pe locul si rolul statului in societate, pe atributele si prerogativele institutiilor
sale.
Doctrinele politice clasice – liberalismul si conservatorismul – confera
statului un rol minimal, acela de a crea cadrul social, economic, politic si
juridic pentru buna functionare a societatii. La randul lor,
neoconservatorismul si mai ales neoliberalismul vor realiza trecerea la statul
cu rol maximal, inegratoriu in societate. El este esenta, motorul dezvoltarii
moderne a societatii.

32
 Alte doctrine democratice, cum este cazul celei democrat-crestin, dar
mai ales social-democrate, incearca sa faca din stat un element de echilibru,
de mediere al societatii, de realizare a pacii si protectiei sociale.
Un cu totul alt statut confera paradigmele nedemocratice puterii
etatice, in special doctrina fascista si comunista. Acestea au facut din stat
principalul mijloc pentru realizarea si impunerea politicii lor dictatoriale si
totalitare.
Istoriceste, momentul aparitiei statului difera de la o societate la alta,
dar ca proces istoric el are loc in perioada de trecere de la socitetatea
gentilica la cea sclavagista.
Procesul aparitiei statului a fost unul obiectiv, determinat de urmatorii
factori:
- dezvoltarea de ansamblu a societatii in plan social, organizatoric, economic
si politic;
- trecerea la sedentarism a impus existenta si apararea unui teritoriu si in
stransa legatura cu acestea, existenta unei institutii politice adecvate,
concretizate in stat;
- aparitia proprietatii private, diviziunea sociala a muncii si a plusprodusului
a determinat de asemenea aparitia unor institutii politice autonome care sa
reglementeze relatiile dintre producatori, dintre membrii societaţii.
Toate aceste modificari si transformari pe care le-a cunoscut
societatea, au impus aparitia unui organism si a unor institutii specializate
care si-au gasit exprimarea in stat, precum si anumite persoane carora li s-au
incredintat anumite functii de organizare, aparare si conducere sociala.

33
 3.2. Componentele statului: populaţie, teritoriu, organizare politica
Notiunea filosofica, ideologica si abstracta, statul exista in si prin
institutiile sale, numai prin acestea, el devine o realitate, o prezenta vie a
vietii si practicii social-politice.
Existenta si functionalitatea statului ca entitate distincta, de sine
statatoare, este conditionata de prezenta unor componente fundamentale,
definitorii: populatia, teritoriul si organizarea politica.
Aceste componente au existat in toate formele pe care le-a imbracat
statul de-a lungul istoriei, dar in fiecare perioada acestea au avut
semnificatii, valori si continuturi diferite.
Populatia constituie pentru existenta oricarei forme statale o
componenta de baza, fara aceasta statul nu si-ar justifica prezenta, nu ar
exista obiectul asupra caruia sa-si exercite autoritatea.
In acelasi timp, oamenii sunt cei ce creeaza si dau viata statului, il pun
in miscare si fac din el o realitate vie.
Aceiasi oameni creeaza vointa de a trai in cadrul aceleeasi comunitati
si tot ei dau nastere solidaritatii, fara de care statul nu s-ar putea inchega si
functiona.
Populatia este aceea da identitatea si unitatea unui stat, ii conferao
solidaritate rationala si voluntara.
Teritoriul constituie factorul material, spatiul in limitele caruia se
creaza si functioneaza statul. Existenta sa este tot atat de necesara si
importanta ca si cea a populatiei sau organizarii politice.
El este un bun al intregii comunitati si in aceasta situatie pune
problema apararii integritatii si suveranitatii sale.

Organizarea politica

34
 Componenta cu rol major in structurarea si functionarea statului. Ea
instituie ordinea, legaturilr intre componentele politice ale statului, le
stabileste rolul si statutul in societate, normele si limitele functionalitatii.

3.3.Tipuri de state: democratice, dictatoriale

De-a lungul istoriei, societatea a fost confruntata cu mai multe tipuri si
forme pe care le-a imbracat statul in existenţa si functionalitatea sa.
Raportat la cetateni, la modul cum respecta si promoveaza interesele
si vointa acestora, la principiile pe care se intemeiaza, de-a lungul istoriei s-
au conturat doua tipuri de state: democratice si dictatoriale.

Statele democratice
Au aparut inca din antichitate, in special in Grecia Antica si in
anumite perioade si in Roma in perioada sa republicana.
O adevarata dezvoltare a acestora va avea loc odata cu societatea
moderna si mai ales cea contemporana.
Acest tip de stat e in concordanta cu vointa si interesele majoritatii
cetatenilor, ele fiind exponentul acestora, le fundamenteaza, apara si le
promoveaza interesele si aspiratiile.
Aceste tipuri de state se intemeiaza pe principii si valori democratice
cum ar fi: principiul separatiei puterii, al reprezentativitatii si eligibilitatii, al
democratismului politic. Ele confera si asigura transpunerea in practica a
unor largi drepturi si libertati social politice.
Sunt tipurile de state majoritare ale epocii noastre, spre ele se
orienteaza astazi cele mai multe din tarile si popoarele lumii.

Statele dictatoriale, nedemocratice

35
 Sunt primele tipuri pe care le-au imbracat statul in existenta si
functionalitatea sa. Aceste tipuri de stat au dominat sclavagismul si
feudalismul intr-o mare masura si epoca moderna.
Statele dictatoriale promoveaza interesul de grup sau de clasa, care in
raport cu societatea sunt in minoritate, excluzand optiunile si vointa
majoritatii, interesele si aspiratiile acestora.
Unicitatea puterii, exercitarea ei in mod discretional si absolut, forta,
teroarea, frica sunt doar cateva din caracteristicile acestor tipuri de state.
Astazi aceste state sunt intr-un continuu regres atat ca sfera de influenta, cat
si ca numar.

3.4.Forma de stat
Are in vedere modul de constituire si organizare al puterii de stat. Ea e
data de trei elemente: forma de guvernamant, structura de stat, regimul
politic.

3.4.1.Forma de guvernamant
Desemneaza modul de exercitare si manifestare a puterii de stat,
constituirea si functionarea organelor acesteia. Altfel spus, ea exprima
modul in care se exercita puterea de stat. Forma de guvernare e independenta
fata de structura de stat.
Inca din antichitate, forma de guvernamanta constituit un subiect de
meditaţie pentru ganditorii acestei perioade: Herodot, Platon, Aristotel,
Cicero, care s-au preocupat de studiul ei, a formelor pe care le imbraca in
practica social politica.
In feudalism, dar mai ales in epoca moderna, forma de guvernamant a
constituit terenul unor aprigi dispute teoretice cu importante efecte pentru

36
practica politica. J. Locke, Thomas hobbes, Montesquiere, Voltaire, J.J.
Rousseau, B. Constant etc sunt doar caţiva din ganditorii care au legat
realizarea noii societaţi si de o noua forma de guvernare.

Astazi se intalnesc urmatoarele forme de guvernamant:

􀂾 Monarhiile constitutionale, cum este cazul

Angliei, Japoniei, Suediei, Olandei, Belgiei, adica acele state unde monarhul
domneste dar nu guverneaza, el avand o simpla functie de reprezentare a
statului;

􀂾 Republici parlamentare – sunt acele state

unde Parlamentul, in raport de celelalte institutii, are un rol primordial,
hotarator in organizarea, directionarea si conducerea societatii, dispunand in
raport cu executivul sau institutia sefului statului de un surplus de atribute si
prerogative. In aceste societati, cum e cazul Germaniei, Italiei, Greciei,
Africii de Sud, presedintele, ca sef al statului, are numai un rol reprezentativ,
foarte apropiat de cel al monarhilor constitutionali;

􀂾 Republici prezidentiale. In aceste societati, cum e cazul S.U.A., Rusiei,

Frantei, presedintele, in calitatea sa de sef al statului, detine si exercita
importante prerogative legislative si executive, punandu-l intr-o situatie cel
putin egala cu cea a parlamentului sau guvernului. In S.U.A., presedintele
este insusi seful executivului.
Intre caracterul statului si forma de guvernare exista o stransa
legatura, unui stat democrat ii corespune o republica parlamentara sau
prezidentiala.

37
 Forma de guvernamant nu e in masura sa determine esenta statului,
caracterul sau democrat sau dictatorial, cel mult o poate influenta, dar in nici
un caz determina.

3.4.2. Structura de stat

Are in vedere raportul dintre organele centrale si locale ale statului.
Din aceasta perspectiva se intalnesc: state unitare, state federative, state
confederative.

Statele unitare
Se caracterizeaza prin existenta unui singur stat, a unui singur
Parlament, Guvern, Constitutie, adica a unor singure organe si institutii
centrale de stat.
O problema care a starnit vii controverse este aceea a raportului dintre
caracterul unitar al statului si principiul descentralizarii. Unii autori sustin ca
descentralizarea ar conduce la destramarea, dizolvarea statului unitar.
Descentralizarea in sensul cresterii autonomiei locale administrative, a
sporirii competentelor de decizie a organelor locale (consilii , primarii) nu e
incompatibila cu statul unitar. Aceasta nu pune in discutie unitatea statului,
teritoriu, granitele sale, ci ea trebuie privita ca un fapt de dezvoltare si
adancire a democraţiei social politice.
Romania, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Suedia, Marea Britanie etc sunt
cateva din statele contemporane unitare.
Statele federative
Presupun o comunitate a statelor nesuverane, care dispun de un stat
central cu competente si personalitate distincta fata de celelalte state
membre.

38
 Statul federativ se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:
􀂾 Ordinea constitutionala comuna. Aceasta se regaseste in existenta unei
singure constitutii care are prioritate asupra tuturor celorlalte reglementari
􀂾 Functiile statului sunt impartite intre statul federal si statele membre. In
consecinta, in cadrul statului federal se intalnesc paralel organe ale puterii si
ordinii de drept federale si organe ale puterii si ordinii ale statelor membre;
􀂾 Statul federal e insarcinat cu rezolvarea problemelor comune, el
reprezentand si statul in relatiile internationale;
􀂾 Statele membre isi pastreaza o autonomie relativa. Ele au o legislatie
proprie, organe si institutii proprii de aplicare a acesteia fara a se substitui
celor ale statului federal. Sub rezerva respectarii constitutiei federale, fiecare
stat are o ordine constitutionala proprie, consacrata in constitutia sa.

State confederative
Sunt state suverane, ele pastrandu-si suprematia si independenta in
mod integral. Au luat nastere prin asocierea a doua sau mai multe state care
au convenit sa-si creeze sau nu organe comune, pastrandu-si suveranitatea si
calitatea de subiect de drept international.
Confederatia are urmatoarele caracteristici:
- statele asociate sunt independente, suverane, atat in plan intern cat si
international;
- nasterea confederatiei este rezultatul vointei statelor membre, creatia unui
act juridic de drept international;
- poate presupune existenta unuia sau mai multor organisme comune, dar cu
autoritate limitata, bine precizata si stabilita (seful statului, organe
diplomatice), asa cum a fost cazul Austro-Ungariei. De cele mai multe ori

39
competenta statului confederativ se rezuma la consultarea, armonizarea unor
pozitii, decizii in planul international.
Ca exemple de confederatie de state pot fi mentionate: S.U.A. intre
1778-1787, Confederatia Elvetiana intre 1815-18 48, Imperiul Austro-Ungar
1867-1918, iar astazi Comunitatea statelor independente, ce grupeaza o parte
din fostele state din spatiul sovietic.

Regimul politic constituie modul concret de organizare,

instituţionalizare si funcţionare a sistemului politic si de exercitare a puterii
politice de catre o forţa social-politica in cadrul unei comunitaţi sociale sau a
unui sistem social. El are in vedere modul concret de constituire, organizare
si funcţionare a sistemului politic, in principal a statului si a instituţiilor
acestuia.*)

3.5. Statul de drept

Ideea statului de drept a aparut inca din antichitate, cand o serie de
scoli filosofice, in special grecesti, ca cea a sofistilor, sau ca cea a
legitimistilor din China Antica, dar si o serie de ganditori, ca Platon,
Aristotel, au formulat ideea fundamentarii statului pe lege, pe drept. In
forma clasica, statul de drept a aparut odata cu societatea moderna, cu
asezarea societatii pe principii laice, rationale, pe principii de drept.
Odata cu aceasta au aparut si teorii despre statul de drept. Primele
asemenea teorii au apartinut dreptului natural. Denumirea de stat de drept a
fost pusa in circulatie de Montesqieu, dar conceptul a fost elaborat si
fundamentat de doctrina germana din a doua jumatate a secolului al XIX–
lea.

40
 In general, prin stat de drept se intelege statul care se fundamenteaza
pe lege, functioneaza si isi exercita prerogativele pe baza legii. El foloseste
forta argumentelor si legea ca argument. Se distinge de celelalte forme ale
statului prin urmatoarele trasaturi:
- se intemeiaza si functioneaza pe baza legii supreme a Constitutiei.
Constitutia este cea care fundamenteaza, legitimeaza, argumenteaza,
orienteaza si conduce intreaga activitate a statului, a institutiilor sale;
- exista un larg sistem de drepturi si libertati cetatenesti fundamentate pe
lege, pe Constitutie care le garanteaza existenta si aplicarea in practica;
- se aplica in practica si se respecta principiul separatiei puterilor in stat;
- organele si institutiile statului atat centrale cat si locale sunt rezultatul
votului, a optiunilor exprimate de cetateni, de majoritatea acestora;
- in Statul de drept exista o delimitare clara intre institutile, prerogativele si
atributele statului si cele ale partidelor politice.
Asemenea state de drept funcţioneaza astazi in tarile democratice din
Europa Apuseana, Japonia, Canada, SUA, etc.
Statul de drept este un nou model de concepere a raportului si
relatiilor dintre institutii, dintre acestea si cetatean, dintre societatea civila si
politica.
El constituie o garantie suplimentara pentru drepturile si libertatile
cetatenesti. Si in Romania, dupa 1989, se poate aprecia ca se infaptuieste un
stat de drept, fundamentat pe suprematia legii, a Constitutiei.
Constitutia din 1991 se bazeaza pe principii si valori care garanteaza
existenta statului de drept in Romania, pe care, de altfel, o si mentioneaza
expres.

41
 IV. PUTEREA POLITICA

4.1 Puterea politica. Continut, trasaturi

4.2 Autoritatea
4.3. Legimitatea politica
4.4. Consensul politic

4.1. Puterea politica. Continut si trasaturi

Ca urmare a rolului important pe care politicul il exercita in orice
societate, puterea politica, ca forma specifica a puterii sociale, joaca in
cadrul acestuia un rol major.
Notiunea de putere, inclusiv cea de putere sociala este extrem de vaga,
de generala, fara a fi in masura sa aiba niste delimitari clare, precise.
Unii autori definesc puterea prin stat, avand in vedere rolul acestei
institutii in cadrul puterii. Pentru Franz Neuman "puterea politica este
puterea sociala concentrata in stat". O poziţie apropiata o are si G Burdeau,
nici pentru el neexistand o delimitare clara intre puterea de stat si cea
politica.
Un fapt incorect, intrucat statul este numai o componenta a puterii, si
nu puterea in totalitate. In sistemul puterii in afara de stat, intra si alte
institutii politice cu rol important in derularea vietii politice, cum ar fi
partidele politice, forma de guvernare, regimul politic, etc.
Intr-adevar, statul concentreaza in cea mai mare masura puterea
politica, dar nu in totalitate si nici in situaţia de a se identifica cu ea, intrucat
fiecare din aceste concepte acopera realitaţi sociale distincte si, in acelasi
timp, intercondiţionate.

42
 Alti autori reduc puterea politica la forta social-politica care o detine
si o exercita. Este o abordare simplista, reductionista. Daca pentru un regim
autoritar, cum ar fi cazul celor comuniste, o asemenea definitie se poate
apropia de realitatea politica, in teorie, faptele stau si in acest caz altfel.
Chiar si in aceste regimuri alaturi de forta social-politica care detine si
exercita puterea, exista si se manifesta, este adevarat in anumite limite, si
alte elemente ce constituie puterea.
In regimurile democratice situatia este si mai putin relevanta, unde, in
afara de elementele institutionalizate ale puterii, in cadrul acesteia trebuie sa
includem si opozitia politica.
In definirea puterii politice trebuie pornit de la faptul ca aceasta este
in primul rand o notiune ideologica, ce exprima, interpreteaza si
fundamenteaza de pe pozitiile si din perspectiva intereselor unei forte social-
politice, realitatea politica.
Orice forta social-politica si cu atat mai mult una care se afla la
conducerea societatii, are o anumita viziune despre societate si pe care si-o
impune in practica prin putere. Acest fapt este valabil atat in cazul
societatilor totalitare unde exista o unica forta social-politica care prin
putere, organizeaza si conduce societatea, isi promoveaza interesele, cat si in
societatile democratice. In cazul acestora din urma unde intalnim forte
politice aflate la putere si forte politice ale opozitiei si intr-un caz si in altul
avem de-a face cu o putere politica bazata pe aceleasi principii
fundamentale, urmarind in esenta aceleasi scopuri si interese, ceea ce le
deosebeste fiind modalitatea proprie de infaptuire, caile, mijloacele,
ritmurile, intr-un cuvant paradigmele doctrinare. Componenta ideologica a
puterii este data de emitentul politic, de cel care o detine si o exercita in
scopul sau.

43
 Rolul oricarei puteri politice este acela de a asigura corespunzator cu
interesele claselor sau categoriilor sociale apartinatoare, coeziunea si
functionalitatea diferitelor structuri si organisme, echilibrul colectivitatilor
ce alcatuiesc societatea cu compatibilitatea activitatilor ce se desfasoara.
Altfel spus, scopul puterii politice este de a asigura existenta
societatii, posibilitatea functionalitatii acesteia.
Reputatul politolog roman Anton Carpinski considera ca puterea
politica este “capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat sa-si
indeplineasca obligatiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizand
resursele societatii in vederea asigurarilor obiectivelor propuse”.
Din aceasta perspectiva am putea spune ca puterea politica este
mijlocul prin care se constituie, fiinteaza si dureaza o societate.

In raport cu celelalte forme ale puterii sociale, puterea politica are

urmatoarele trasaturi:
1. Caracterul integrator ce consta in capacitatea pe care puterea
politica o are de a-si subordona celalalte forme ale puterii, de a se manifesta
prin ele, de a le constitui drept instrumente prin care sa-si exprime propriile
sale scopuri si interese. Subordonarea celorlalte forme ale puterii sociale de
catre puterea politica, este conditia esentiala a realizarii actului de conducere
sociala. Nu exista fapt politic care sa nu fie in acelasi timp un fapt social si,
cu atat mai mult, nu exista procese si fenomene sociale care sa nu fie
susceptibile de a imbraca un caracter politic. Tocmai aceasta ingemanare
intre social si politic permite puterii politice sa-si subordoneze si sa-si
foloseasca celelalte forme ale puterii sociale, in mai multe situaţii acestea
fiind chiar forme ale miscarii si exprimarii politicului.

44
 2. Caracterul suveran. Puterea politica este singura si unica instanta
suprema dintr-o societate. In aceasta calitate ea este singura care prin
institutiile sale legitime are dreptul de a lua si aplica decizii, de a exercita
controlul fara amestecul sau influenta unei alte puteri din interior, cat mai
ales din exterior. Altfel spus puterea politica este suverana, unica,
indivizibila, exclusiva si inalienabila.
3. In raport cu alte acte ale conducerii sociale, puterea politica are un
caracter imperativ, obligatoriu si ierarhic atat pentru societate in ansamblul
ei cat si pentru celalalte forme particulare ale puterii sociale. Tocmai aceste
calitati-imperativitatea si obligativitatea ii asigura impunerea, randamentul si
eficienta, elemente necesare oricarui act de conducere a societatii. Puterea
politica se prezinta sub forma unor centre si nuclee ale puterii.
4. Puterea politica in exercitarea atributiilor sale are un caracter
relational si asimetric. Infaptuirea puterii este o relatie sociala care impune
cu necesitate cel putin doi parteneri: conducatorii sau conducerea si condusii
si supunerea, adica aceia asupra carora sa se impuna, sa se realizeze in
interiorul ei.
5. In contextul oricarui sistem politic, statul reprezinta principalul
instrument de realizare in practica a puterii politice. Statul este este cel
care, prin institutiile sale, elaboreaza deciziile, legile (parlamentul), le pune
in aplicare (guvernul), realizand astfel obiectivele si sarcinile puterii politice.
Tot acelasi stat infaptuieste si controlul modului de aplicare in
practica a deciziilor si hotararilor puterii politice.
Aceasta nu inseamna o identificare, confundare a statului cu puterea,
intrucat acestea sunt elemente distincte ale sistemului politic.
Fiecarei oranduiri sociale, societatii ii este specific un anumit tip de
putere politica.

45
 Forma pe care o imbraca puterea politica este determinata de o
serie de factori, cum ar fi:
- natura si esenta sistemului politic. In cadrul acestuia un rol important il
joaca clasa sau grupul social pe care o reprezinta si ale caror interese,
aspiratii si scopuri le fundamenteaza, legitimeaza, apara si promoveaza;
- raportul de forte dintre clase, grupuri, partide si forte politice din
societate la momentul dat;
- nivelul de dezvoltare al democratismului politic.
In decursul istoriei s-au constituit doua tipuri de puteri politice –
puterea politica democratica si puterea politica dictatoriala.
6. In societatile democratice, puterea politica se intemeiaza pe lege,
pe drept. Ea exprima si promoveaza vointa, aspiratiile interesele majoritatii
cetatenilor. In societatile totalitariste, fundamentarea pe lege este doar
teoretica, in realitate ea este o incalcare a legii sub toate formele si aspectele
ei.

4.2. Autoritatea politica

Termenul de autoritate provine de la cuvantul latinesc autoritas care
inseamna forta, putere de convingere. Autoritatea politica este modalitatea
concreta de manifestare a puterii politice, capacitatea acesteia de a-si impune
vointa in societate.
In stiinta politica actuala, prin autoritate se intelege “dreptul de a
indeplini o actiune, implicit de a face legile, si de a exercita celelalte drepturi
atasate functiei guvernamentale”6.
In esenta, este vorba despre dreptul si capacitatea guvernantilor
de a guverna. Acest fapt se realizeaza in principiu pe doua cai:
a) prin convingere

46
b) prin constrangere
a) Stabilitatea, functionalitatea societatii este legata in mod direct de
autoritatea politica. Practica social-istorica a demonstrat ca autoritatea
politica este cu mult mai mare cand aceasta se realizeaza prin convingere,
cand ea se bazeaza pe forta argumentelor.
Aceasta relatie presupune o concordanta intre obiectivele puterii si
cele ale majoritatii. In aceste conditii, autoritatea politica se defineste drept
capacitatea de a obtine ascultare in absenta constrangerii. Ea se bazeaza pe
consensul majoritaţii.
Autoritatea politica realizata prin convingere este caracteristica
societatii democratice.
Dupa cum remarca si sociologul Robert Bierstedt “intr-un sens mai
larg societatea este sinonima cu ordinea – iar autoritatea serveste drept
fundament pentru o mare parte din ordinea pe care o societate o manifesta”7.
b) Autoritatea politica obtinuta prin constrangere are la baza
argumentul fortei. De regula ea se afla in minoritate cu societatea, cu
interesele majoritatii.
Practica societatii politice obtinuta pe calea constrangerii, isi pierde treptat
din forta, fapt ce duce la declinul si pierderea ei. Ea este caracteristica
societatilor totalitare nedemocratice.

4.3. Legimitatea politica

Ca sa se poata impune puterea trebuie sa fie legitima. Termenul de
legitimitate provine din latinescul “legitimus”- ce inseamna "conform cu
legea".
Legitimitatea politica constituie un principiu conform caruia un sistem
de guvernare, o putere politica se exercita pe baza unui drept conferit de

47
guvernati, de cetateni, pe baza unor intelegeri legiferate. Prin aceasta
cetatenii recunosc dreptul de guvernare al puterii politice.
Legitimitatea politica da si autoritatea politica, cu cat o putere politica
este mai legitima, cu atat autoritatea ei politica este mai mare.
Legitimitatea unui regim nu poate fi recunoscuta odata pentru
totdeauna, ea trebuie supusa mereu unei revizuiri deoarece trebuie sa existe
mereu o concordanta intre valorile proclamate initial si realizarile sale
ulterioare.
De-a lungul istoriei s-au inregistrat trei forme de manifestare a
legitimitatii politice.

Legitimitatea divina sau traditionala

Aceasta isi intemeiaza dreptul la guvernare pe ideea caracterului sacru
al puterii, a originii divine, a reprezentantului ei – de regula monarhul.
Acest tip de legitimitate a corespuns antichitatii si societatii medievale
si o buna parte a epocii moderne sub forma monarhiilor constitutionale, cand
daca nu puterea in ansamblul ei avea caracter divin, cel putin o parte a
acesteia, cea detinuta de monarh. O asemenea forma de legitimare a puterii
in special in sclavagism si feudalism nu avea in vedere acceptul, vointa
maselor, puterea se exercita fara consultarea acestora. Puterea, guvernarea
era impusa prin forta si temeiul divin, orice ridicare impotriva puterii era
sinonima cu ridicarea contra divinitatii. In aceasta situatie legitimitatea
puterii se facea prin divinitate, ea fiind exterioara omului, societaţii.

Legitimitatea charismatica
Acest tip de legitimitate al puterii se face de catre persoana
carismatica a conducatorului. Acesta sub diferite forme (duce, fuhrer,

48
conducator, capitan, mare lider) prin calitatile sale naturale exceptionale,
legitimeaza puterea, se impune maselor care il accepta legitimand astfel
puterea.
In aceasta situatie, legitimitatea puterii se face cu concursul si
adeziunea maselor. Calitatile morale, volitive, politice, intelectuale ale
conducatorului au rolul decisiv in legitimitatea politica. In realitate, nu este
vorba de o legitimitate a guvernului, a puterii, ci o manipulare a maselor, a
fortei de persuasiune si instinct, de dominare pe care conducatorul o are
asupra celor guvernati. La aceasta trebuie sa adaugam si calitatile strict
personale ale liderului – frumusetea fizica, prezenta scenica, gesticulatiile,
stilul exprimarii, caldura si atractia pe care o emana, sinceritatea, cinstea,
modestia, toate acestea contribuind in mare masura la explicarea impunerii si
dominarii. Asa a fost cazul in istorie cu Cicero, Napoleon, Cuza, Charles de
Gaulle, J.F.Kennedy.

Legitimitatea civila sau legala a aparut in societatea moderna, odata

cu democratismul politic. Ea se intemeiaza pe lege, pe votul popular, pe
referndum, care prin acesta legitimeaza puterea politica.
Aceasta forma de legitimitate, prin acordul majoritatii, asigura cea
mai mare stabilitate si da eficienta guvernarii. Tipurile de legitimitate nu
fiinteaza in stare pura, pe parcursul unui regim politic de la instaurare pana
la caderea lui, ea se poate modifica sau in aceeasi perioada, pot fiinta doua
tipuri de legitimitate: carismatica cu cea legala sau divina cu carismatica,
etc.

49
 4.4. Consensul politic
Forma a consensului social, consensul politic, consta in acordul liber
exprimat al cetatenilor asupra autoritatii, puterii politice si actului de
guvernare. El poate fi:
a) Consens de baza care vizeaza legitimitatea existentei comune in cadrul
unei societati. El este constituit prin acordul de vointa existent intre membrii
societatii asupra valorilor, credintei, modului de viata, relatiilor sociale, a
institutiilor politice, etc.
Pentru existenta unei societati este nevoie de un minim de consens de
baza, fara acest consens social societatea s-ar dezagrega.
b) Consensul politic sau fundamental vizeaza legitimitatea sistemului
politic, acordul cetatenilor asupra organizarii politice a comunitatii, a formei
de putere, a mijloacelor sale de exercitare. Consensul politic presupune
existenta unei Constitutii care sa asigure cadrul si normele politice
fundamentale ale actiunii politice a guvernantilor dar si pentru actiunea de
control a celor guvernati asupra celor ce guverneaza. Consensul politic este
prezent in societatile democratice el avand un rol major in stabilirea regulilor
jocului politic, al confruntarii pentru putere intre fortele politice
democratice. Ceea ce este important in consensul politic “nu consta in
acordul asupra principiilor politic cat in acordul asupra regulilor jocului
politic”.
In societatile democratice fara respectarea regulilor jocului politic, nu
ar fi posibila democratia. In fond, esenta acesteia consta tocmai in aceasta.
In schimb, in societatile totalitare consensul politic se obtine prin forta
si teroare, nu se admite in nici un fel dezacord fata de putere, sistem, orice
incercare fiind reprimata in mod brutal.

50
 Daca in societatile totalitare dezacordul nu este permis, pentru
comunitatile democratice, acordul de a fi in dezacord, este tocmai o
caracteristica a acesteia, o parte a jocului politic, o regula a acestuia.
c) Consensul specific Este o forma specifica a consensului politic, el vizeaza
anumite aspecte ale puterii politice. Consensul specific este dat de opinia
publica.
Principalul instrument in realizarea acestuia sunt sondajele de opinii.
Acestea au darul de a exprima atitudinea, pozitia unui grup sau segment al
acesteia fata de o anumita problema, indicand existenta sau nu a unui
consens specific.

51
 V. INSTITUTIA POLITICA EXECUTIVA GUVERNUL
5.1. Tipuri de guverne contemporane
5.2. Formarea guvernului
5.3. Functiile guvernului
5.4. Relatia dintre guvern si parlament
Prin continutul, trasaturilor si atributele sale guvernul reprezinta una
dintre cele mai importante si distincte institutii ale statului. Importanta
acestei puteri decurge din faptul ca ea este cea care organizeaza si conduce
efectiv societatea. Drept urmare, ea se afla cel mai mult si cel mai direct in
legatura cu cetateanul. Din aceasta cauza, guvernul sau executivul ii
intereseaza in cea mai mare masura pe cetateni, intrucat de activitatea si
eficienta acestuia se leaga in mare masura realizarea aspiratiilor si
intereselor lor.
In teoria si practica politica aceasta institutie este cunoscuta sub
denumirea de executiv, fapt aflat in legatura directa cu separarea puterilor in
stat sau mai nou de “administratie de stat”, “autoritate administrativa”,
“administratie politica”, etc. In constiinta si practica politica curenta, aceasta
institutie este cunoscuta sub numele de guvern, in cele mai multe cazuri,
consiliul de ministri,cabinet etc. Denumirea sa este in mare masura
determinata de sistemul constitutional, de structura sa, sau de anumite
traditii istorice.
In cele mai multe cazuri, guvernul este constituit din doua
componente distincte:
a)seful guvernului, care poarta diferite denumiri: prim-ministru, presedinte,
seful cabinetului, premier;
b)guvernul propriu-zis, format din ministri, secretari de stat, etc.
5.1.Tipuri de guverne contemporane

52
 In lumea contemporana exista o multitudine si o mare varietate de
forme pe care le poate imbraca si exprima in practica vietii politice guvernul.
In stiinta politologica tipologizarea acestora, are in vedere, in principal doua
criterii esentiale:
A. Calitatea membrilor in guvern.
B. Numarul partidelor politice ce formeaza guvernul.
A. Dupa calitatea pe care o au in guvern membrii acestuia, pot fi:
a)guverne politice
b)guverne tehnocratice
c)guverne militare
A1) Guvernul politic
In desemnarea membrilor unui asemenea guvern primeaza
componenta politica, acestia fiind membrii marcanti ai partidului sau
formatiunii politice aflate la putere. Ei sunt prin excelenta oameni politici,
fiind numiti ministri.
Calitatea de membru intr-un asemenea guvern inseamna o dubla
responsabilitate: una profesionala, ce decurge din gestionarea si
administrarea treburilor ministerului si a guvernului; cealalta politica, ea
fiind in legatura directa cu partidul sau formatiunea politica carei ii apartine
si o reprezinta. In multe situatii responsabilitatea politica este mai pregnanta,
decat cea profesionala.
Sustinerea politica a unui asemenea guvern este foarte clara, ea vine
numai din partea partidului sau a fortelor care detin majoritatea in parlament,
deci a puterii. Este o sustinere prin excelenta politica.
Aceleasi conotatii politice le capata si programul unui guvern politic.
El va reflecta si promova interesele, optiunile, aspiratiile fortei politice
sustinatoare. Va fi principalul sau instrument in realizarea si aplicarea

53
propriei sale politici. In practica politica, guvernele politice sunt cele mai
dese tipuri intalnite, uzitate.
A2)Guvernul tehnocratic
Sunt tipuri de guverne relativ noi aparute in practica politica. Ele se
constituie in situatii deosebite cum ar fi:
-o criza politica prelungita si acuta care face imposibila sustinerea in
continuare a unui guvern politic. In aceasta situatie se apeleaza la un guvern
de specialisti, neinregimentati politic, fie pentru a continua guvernarea in
vechea structura politica, fie in cele mai multe cazuri pentru a gestiona
treburile politice pana la constituirea noului guvern si a pregati si realiza
alegerile generale anticipate sau la termen. Asemenea guverne se numesc
tehnocrate, iar membrii lor specialisti sau tehnocrati. Ele se deosebesc de
guvernele politice prin urmatoarele elemente:
-membrii acestor guverne nu sunt oameni politici ci specialisti in domeniile
vieţii sociale, economice, culturale si politice;
-nefiind inregimentati politic, membrii unui asemenea guvern nu sunt
purtatorii unei responsabilitati politice, ci numai a uneia profesionala,
aceasta decurgand din gestionarea si administrarea corecta si eficienta a
obligatiilor ce le revin din calitatea lor de membrii ai guvernului;
-neavand coloratura politica, membrii guvernului tehnocratic nu vor
promova un anume program politic. Programul politic al unui asemenea
guvern nu va fundamenta si promova interesele unui anumit emitent politic,
ci acesta se va limita la interesele generale de moment, la atributiile si
competentele cu care a fost investit si abilitat;
-neangajarea politica a guvernului tehnocrat va face ca sustinerea sa sa nu
vina numai dintr-o anumita parte a parlamentului, ci aceasta va fi corelata cu
interesele imediate sau de perspectiva ale fortelor politice parlamentare, ale

54
modului cum deciziile, masurile intreprinse si aplicate de respectivul guvern
vor corespunde cu interesele particulare ale partenerilor politici si generale
ale societatii.
Astazi, intr-o lume dominata de politic si mai ales de interese politice,
durabilitatea, viabilitatea unor asemenea guverne este foarte mica.
Si in Romania postdecembrista in cursul anului 1992 a funcţionat un
asemenea guvern condus de Theodor Stolojan.
A3) Guvernele militare sunt instalate de grupuri ale armatei. De
regula acestea se impun prin forta, in urma unei lovituri de stat. Seful
guvernului si membrii acestuia sunt ofiteri, ei detin si exercita puterea in
numele armatei. In cele mai multe cazuri se instaureaza un regim
nedemocratic, dictatorial. Constitutia, activitatea partidelor politice si altor
institutii democratice este suspendata. Are loc o grava limitare sau lichidare
a drepturilor si libertatilor cetatenesti. Guvernarea se realizeaza prin
mijloace militare, decrete, ordonante, institutii. In istorie au fost insa si
cazuri cand unele guverne militare au intreprins masuri democratice:
nationalizare, reforme agrare, limitari ale capitalului strain, incurajari ale
celui autohton, etc.
B.Dupa numarul partidelor politice care participa la formarea
guvernului, acesta poate imbraca urmatoarele tipuri:
B1) Guvern monocolor format din reprezentantii unui singur partid
politic, cel care detine majoritatea in parlament si puterea. De regula aceste
guverne sunt caracteristice regimurilor totalitare dar nu putine au fost
cazurile cand asemenea guverne s-au constituit in anumite perioade si in
societatile democratice.
B2) Guvernele de coalitie sunt constituite din reprezentantii mai
multor partide politice, care fie ca au format o coalitie electorala si au

55
castigat alegerile sau pentru a obtine majoritatea in parlament si a forma
guvernul sunt nevoite sa se alieze.
Pentru buna si eficienta functionare a guvernelor de coalitie, este
nevoie de o apropiere doctrinara si pragmatica. In caz contrar, acolo unde se
intalnesc si se intrepatrund optiuni, interese ideologice si politice diferite ,
are de suferit programul de guvernare si mai ales realizarea sa in practica.
Asemenea guverne de coalitie au funcţionat si in Romania postdecembrista,
in perioada 1992-1996 si 1996-2000.
B3) Guverne de uniune nationala
Asemenea guverne se formeaza in situatii cu totul deosebite:
- o criza politica acuta care nu da posibilitate la constituirea unui alt tip de
guvern;
- stare de razboi, mari tensiuni si conflicte sociale, calamitati naturale etc.
- Guvernele de uniune nationala se formeaza din reprezentantii celor mai
importante partide si formatiuni politice ale societatii.
Durata mandatului unor asemenea guverne este in legatura directa cu
perioada crizei care a generat necesitatea instaurarii lor. Sunt guverne
impuse de situatii si stari exceptionale, ele nu sunt caracteristice unei
dezvoltari normale si democratice.
5.2. Formarea guvernului
Acest proces este specific fiecarei societati in parte, dar el se afla sub
actiunea unor factori, cum ar fi :
- natura regimului politic si a sistemului constitutional;
- forma de guvernamant;
- locul si rolul, atributiile si prerogativele celorlalte institutii ale puterii de
stat in sistemul vietii politice, in principiu al parlamentului si institutiei
sefului statului.

56
 In cazul regimurilor totalitare, guvernul este principalul instrument de
executare a puterii si de aceea, atat formarea, cat si activitatea sa este total
dependenta de cei care detin puterea.
In societatile democratice, desi guvernul este expresia indirecta a
vointei electoratului, a majoritatii acestuia, acest fapt trebuie relevat chiar
din momentul constituirii sale. In cadrul acestui proces, un rol important il
joaca forma de guvernamant: monarhica, prezidentiala sau parlamentara.
Asa de exemplu, in forma de guvernamant monarhica, unde monarhul detine
importante prerogative executive si legislative, el poate avea un rol major in
formarea guvernului, in desemnarea sefului acestuia si a membrilor sai, fapt
realizat de regula printr-un decret regal. Un asemenea mod de formare a
executivului face ca acesta sa fie total sau in cea mai mare parte aservit
monarhului, constituind un important instrument in mana acestuia de
expunere si realizare a propriilor interese sau a celor din jurul sau. O
consecinta directa a unui asemenea fel de constituire a guvernului, este aceea
ca monarhul poate oricand revoca, suspenda atat pe seful guvernului, cat si
pe membrii acestuia, avand astfel un control direct si permanent asupra
executivului.
Asemenea situatii se intalnesc in monarhiile din Maroc, Iordania,
Arabia Saudita etc.
In schimb, alta este situatia in constituirea guvernului, acolo unde
forma de guvernamant este republica prezidentiala, parlamentara sau unde
monarhul domneste, dar nu guverneaza. In aceste societati democratice vom
intalni o diversitate de situatii, roluri ale sefului statului si parlamentului in
constituirea guvernului. Principiul, de la care se porneste este acela ca el
trebuie sa exprime vointa majoritatii politice din parlament, iar pentru a
guverna trebuie sa aiba sprijinul acestei majoritati parlamentare.

57
 In unele republici parlamentare, legislativul are un rol major in
desemnarea sefului executivului si a celorlalti membri ai guvernului. Asa
este situatia in Germania, Italia sau monarhiile parlamentare din Anglia,
Olanda, Belgia, Suedia, Japonia, etc.
In unele republici prezidentiale, ca Franta, Rusia, S.U.A., seful
statului exercita un rol important in construirea si functionarea guvernului,
fara ca aceasta sa insemne eludarea sau incalcarea a puterii legislativului.
Mai mult, in S.U.A., presedintele este si seful executivului, el formeaza
echipa si conduce guvernul.
Procesul constituirii guvernului pana la exercitarea atributiilor sale
cunoaste mai multe momente:
a)desemnarea sefului executivului si constituirea echipei guvernamentale;
b)elaborarea programului de guvernare;
c)obtinerea votului de investitura din partea parlamentului;
d)depunerea juramantului de credinta.
a)In cele mai multe sisteme constitutionale, seful statului dupa discutii
cu liderii partidelor parlamentare, la propunerea partidului sau formatiunii
politice ce detine majoritatea parlamentara, desemneaza un candidat pentru
functia de prim-ministru sau sef al executivului.
Acesta, la randul sau, intr-un termen limitat de cele mai multe ori de
15 zile, isi va forma echipa guvernamentala, desemnandu-si ministrii. In
cazul guvernelor de coalitie, desemnarea ministrilor se face in functie de
procentul obtinut de fiecare partid in parte, in alegerile parlamentare, dupa
un algoritm matematic sau in baza unei anumite intelegeri politice. Nu
putine sunt cazurile cand partidele din coalitie impun peste vointa
premierului anumiti candidati la portofoliile ministeriale.

58
 In Romania calitatea de membru al guvernului este reglementata de
legea 37/1990 si Constitutia din 1991. Potrivit acestora poate fi membru al
guvernului persoanele care au cetatenia romana, domiciliaza in Romania si
se bucura de exercitiul drepturilor electorale.
b)Programul de guvernare exprima coordonatele generale, strategice
de politica interna si externa pe care le va adopta, urma si realiza guvernul,
optiunile, solutiile, directiile majore in care acesta va orienta si conduce
viata sociala. Orice program de guvernare va reflecta optiunile ideologice si
doctrinare, interesele si aspiratiile fortei politice aflate la putere, facandu-se
purtatorul si realizatorul acestora.
c)Votul de investitura
Pentru a fi legal constituit, a putea sa functioneze si a avea autoritate,
guvernul si programul sau trebuie sa obtina votul de investitura sau de
incredere din partea parlamentului. In cele mai multe situatii acest vot se
acorda cu majoritati simple, adica 51% din votul parlamentului.
In caz de abtinere, guvernul este legal constituit. In caz contrar candidatul la
sefia executivului va depune mandatul sefului statului si se va relua procesul
formarii guvernului.
Juramantul de credinta se depune de seful guvernului si membrii sai in
fata sefului statului sau a celei mai inalte autoritati in stat. El simbolizeaza
momentul cand guvernul in intregul sau isi incepe executarea efectiva a
mandatului. El este mai mult un simbol de credinta al acestuia fata de
natiune.
Durata mandatului guvernului difera de la un sistem constitutional la
altul. Fiind emanatia parlamentului sustinut de acesta, in mod normal durata
mandatului guvernului trebuie sa fie corelat cu cel al legislativului. Acest
lucru este determinat si de faptul ca desi cele doua puteri sunt separate, in

59
actul conducerii ele se afla intr-o relatie de interdependenta, de
interconditionare, fara existenta si functionalitatea unuia nu este posibila
existenta celuilalt. Fara aceasta corelatie si relatie de interconditionare
reciproca, nu se poate realiza actul de conducere social-politic. In cele mai
multe cazuri durata mandatului executivului este de patru sau cinci ani, sunt
insa si exceptii de sase sau chiar sapte ani ca in Franta. Se intelege prin
durata mandatului guvernului acea perioada de timp scursa din momentul
depunerii juramantului de credinta de catre acesta, pana la depunerea
juramantului de urmatorul guvern.
In situatii deosebite, stare de razboi, mari calamitati si tensiuni
sociale, printr-o lege speciala emisa de legislativ, durata mandatului
executivului poate fi prelungita.
Remaniere guvernamentala
In cursul unui mandat, unul sau mai multi membri ai guvernului
pentru activitati necorespunzatoare, ineficienta, abuz de putere, depasire de
atributii, compromitere morala, civica, politica pot fi inlocuiti cu alti
ministri. Acest proces poarta numele de remaniere guvernamentala.
Calitatea de membru al guvernului poate inceta si din alte cauze:
imbolnavire grava, demisie, deces, incompatibilitate, condamnare definitiva
si irevocabila etc.
5.3. Functiile guvernului
Guvernul isi infaptuieste programul de guvernare, atributiile si
prerogativele sale printr-o serie de functii.
1.El organizeaza, coordoneaza si conduce politica interna si externa a
tarii, exercitand in aceasta calitate rolul de administrator general al treburilor
publice.

60
 Realizarea in practica a acestei functii se face de guvern prin organele
sale centrale: ministere cu ministri, ministrii de stat, secretari de stat,
institutiile politice ale administratiei locale (prefecturi-prefect, consilii
judetene, primari, consiliile locale) precum si prin institutiile descentralizate
de la nivelul fiecarui judet.
2.Initiativa legislativa
Guvernul nu este numai un simplu executant al politicii parlamentului,
ci el insusi participa la elaborarea si realizarea politicii statale. Acest fapt se
realizeaza prin initiativa legislativa. Initiativa legislativa a guvernului este
fireasca, normala si chiar obligatorie in conditiile cand alaturi de parlament,
guvernul este cel mai important partener in actul conducerii sociale. Prin
initiativa legislativa guvernul isi pune in practica programul de guvernare,
politica sa generala.
Initiativa legislativa a guvernului consta atat in modificarea,
eliminarea sau completarea unor prevederi ale legilor existente, dar mai ales
in elaborarea unor noi proiecte legislative. Aceasta se face de fiecare
ministru, membru al guvernului in parte dar si de guvern in ansamblul sau.
Orice initiativa legislativa este dezbatuta si aprobata de guvern, iar dupa ce
s-au luat toate aprobarile si avizele necesare si s-au facut corelatiile cu legile
existente, insotit de expunerea de motive, proiectul este inaintat
parlamentului. Initiativa legislativa este intalnita in toate sistemele
constitutionale, diferenta constand in gradul de implicare. In Franta, 90% din
legile adoptate au la baza initiativa guvernului.
3.Emiterea de ordonante
Constituie un atribut important al guvernului in infaptuirea actului de
conducere social. Ea reprezinta o delegare, pe care legislativul o face catre

61
guvern, o prelungire a activitatii acestuia in domeniul legislativ. Motivatia
emiterii de ordonante de catre guvern rezida in urmatoarele cauze:
-infaptuirea programului guvernamental;
-fluidizarea activitatii legislative sau completarea ei cu noi acte normative
mai ales intr-o perioada de tranzitie de la un sistem social la altul;
-rezolvarea unor probleme curente ce nu suporta amanare pe timpul vacantei
parlamentare (notificarea unor tratate, acorduri incheiate cu alte state sau
institutii internationale);
-situatii exceptionale.
Nici in cadrul acestei activitati guvernul nu este independent, ci el este
controlat de legislativ printr-o serie de parghii cum ar fi:
-delegarea guvernului in vederea emiterii ordonantelor se face de catre
parlament printr-o lege speciala in care este prevazut domeniul, perioada
emiterii ordonantelor;
-orice ordonanta emisa de guvern, indiferent de forma ei este supusa
aprobarii parlamentului;
-ordonantele emise nu privesc domenii ale legilor organice, deci legi de
importanta majora;
In practica social-politica se cunosc doua tipuri de ordonante
guvernamentale: ordonante simple si ordonante de urgenta.
Intre aceste tipuri de ordonanta exista o deosebire clara: ordonantele
simple se depun la parlament si intra in aplicare in momentul cand ele au
fost dezbatute si aprobate de acesta; ordonantele de urgenta intra in vigoare,
au efect din momentul in care au fost depuse spre aprobare la parlament.
Aprobarea sau respingerea de catre parlament a ordonantei se face tot
printr-o lege. In cazul in care o ordonanta de urgenta a fost respinsa de catre
parlament, ea isi inceteaza actiunea si efectele sau, daca a fost aprobata cu

62
modificari, ea se aplica asa cum a fost aprobata, celalalte aspecte neaprobate
incetandu-si efectul.
Indiferent de tipul lor, ordonantele constituie o importanta parghie de
care dispune guvernul pentru a infaptui politica. Important este sa nu se
abuzeze de acest atribut, intrucat ar putea da nastere la tensiuni cu
legislativul, la subordonarea sau subminarea atributelor acestuia si ar putea
deschide calea, posibilitatea instaurarii unei dictaturi sau a unor regimuri
nedemocratice, neconstitutionale.
Si in Romania post decembrista toate guvernele, mai mult sau mai
putin justificat, s-au folosit de aceasta prerogativa, in special guvernele din
perioada 1996-2000, Victor Ciorbea, Radu Vasile.
4.Asumarea raspunderii
Aceasta functie, desi este destul de des intalnita, nu este prevazuta in
toate sistemele constitutionale. In esenta, ea consta in angajarea raspunderii
guvernului fata de parlament asupra unui program de politica generala, a
unui proiect legislativ sau a unui pachet de proiecte legislative.
Daca parlamentul sau 1/3 din membrii sai nu depun motiune de
cenzura la asumarea raspunderii de catre guvern sau, daca respectiva
motiune este respinsa de parlament, asumarea de raspundere sau proiectul
legislativ se considera adoptat.
In cazul in care, in termen de trei zile de la asumarea raspunderii de
catre guvern, se depune motiune de cenzura si aceasta trece, adica este
votata de majoritatea parlamentara, guvernul este demis.
5.Promulgarea legii
Este momentul final al vastului si complexului proces de elaborare a legii.
Ea apartine executivului. In cazul in care seful executivului este seful
statului (presedinte, monarh) promulgarea legii se face de catre acesta (ex.

63
S.U.A., Franta, Rusia, Romania, etc.). In situatia cand seful executivului este
primul-ministru sau monarhul a renuntat la aceasta prerogativa (ex. Anglia,
Olanda, Belgia, Suedia, Japonia), promulgarea legii ii revine primului –
ministru.
Aceasta competenta de promulgare a legii de catre seful guvernului
este intalnita acolo unde presedintele sau monarhul are numai un rol
decorativ, reprezentativ.
In Romania, presedintele in calitatea sa de sef al statului promulga
legea. El se poate opune acesteia, poate propune modificari ale ei si o poate
returna parlamentului. Parlamentul poate sau nu sa tina cont de sugestiile
presedintelui, iar daca este votata din nou de parlament in termen de 10 zile,
chiar daca nu este promulgata de presedinte ea se promulga automat.
Promulgarea legii de catre seful guvernului acolo unde se realizeaza,
constituie un important mijloc al executivului de orientare a politicii si de
infaptuire a acesteia.
5.4. Relatia dintre guvern si parlament
Relatia dintre guvern si parlament este extrem de complexa, ea este nu
numai de interactiune, complementare reciproca, ci si de control. Sensul,
directia acestui control este dinspre parlament spre guvern. Acest fapt este
normal, intrucat parlamentul este expresia vointei natiunii, ori aceasta
expresie trebuie sa se regaseasca si asupra executivului.
Parlamentul dispune de numeroase mijloace prin care controleaza,
directioneaza existenta si activitatea guvernului, cum ar fi:
-votul de investitura dat executivului la formarea acestuia, precum si a
programului sau de guvernare;
-motiunile de cenzura ale parlamentului care pot demite guvernul;
-legile elaborate de legislativ si impuse guvernului spre aplicare si executare;

64
-bugetul, acesta desi este elaborat de guvern el este insa votat de parlament;
-interpelarile orale, scrise ale parlamentarilor la adresa membrilor
guvernului, a acestuia in ansamblu;
-comisiile de ancheta ale parlamentului.
Cu toate acestea, astazi in lumea politica moderna se constata un
proces de crestere a rolului executivului. El nu este intamplator sau
subiectiv, ci tine de o serie de factori ca:
-complexitatea si dinamica vietii sociale contemporane. Acest fenomen
impune luarea unor decizii rapide si pertinente, pe care parlamentul prin
mecanismul sau greoi si de durata nu este in masura sa le infaptuiasca;
-initiativa legislativa ca si posibilitatea de emitere de ordonante face din
guvern un partener important si in acest domeniu de conducere. Prin aceste
posibilitati guvernul este in masura sa impuna, sa dea o anumita orientare,
tenta politicii generale a societatii;
-cresterea rolului partidelor politice in viata politica. Partidul este atat cel ce
creeaza institutiile statului, ale parlamentului si indirect ale guvernului,
asigurandu-i totodata si functionalitatea. Orice partid politic, ce a castigat
alegerile si detine puterea este interesat sa promoveze un guvern puternic si
profesional, intrucat prin acesta el isi realizeaza propriul program si politica,
isi formeaza si promoveaza imaginea de forta politica capabila sa guverneze;
-prin natura activitatii sale, prin raportul direct cu realitatea sociala, guvernul
este in masura sa sesizeze eventualele cerinte, necesitati, disfunctionalitati si
sa intervina prin masuri, decizii rapide si pertinente in rezolvarea sau
deblocarea lor.
Desi este o caracteristica a dezvoltarii contemporane, cresterea rolului
executivului in conducerea sociala, trebuie sa ramana in cadrul legal, orice

65
depasire sau incalcare a acestuia putand genera efecte sau consecinte
negative pentru viata democratica.

66