Cearta intelectualilor

"Muşcînd silueta unui mort"

- o scrisoare către Andrei Pleşu -

Dragă Andrei,

Întîmplarea face că zilele trecute, păstrînd încă în

minte mîrşăvia din Observator cultural - cea cu
"nota" lui Marino care te urechea pentru premiul ce-
ţi fusese conferit cu două-trei zile înainte de către un
juriu al cărui preşedinte era Marino însuşi -, am
umblat prin arhiva Noica, adăpostită pînă una-alta
într-un dulap din casa mea. Şi în dosarul cu
"Corespondenţă primită", peste ce crezi că dau?
Peste o scrisoare de la chiar preşedintele juriului, de
la vajnicul apărător al valorilor Europei împotriva
"spiritului absolutist, totalitar, metafizic şi etnicist"
întruchipat de "şcoala Noica" şi răzbind acum încă o
dată, după cum ne previne vigilent Marino, în cartea
ta Despre îngeri.

Scrisoarea, scrisă pe o frumoasă foaie velină, cu

irizaţii chamois, pe ambele pagini, datată 16 martie
1980 şi expediată de la Cluj, aparţinea aşadar celui
care la începutul anilor '90 lansase primul teza
"colaboraţionismului" lui Noica. Vorbind aşa, omul
te lăsa să înţelegi că el, care bătea lumea în lung şi în
lat şi era în contact nestingherit cu editurile Vestului
într-o perioadă în care pînă şi un telefon la Paris te
transforma într-un suspect, avea parte de asemenea
delicatese în virtutea spontanei admiraţii pe care
performanţele sale culturale o stîrneau în sufletul
organelor de partid şi de stat. Scrisoarea era de la
cel care, lăudîndu-l pe Gelu Ionescu doar ca să se
poată răfui mai bine cu tine, vorbea în referatul lui
de preşedinte de juriu de "lecţia binevenită de
sinceritate, curaj al confesiunii şi autoculpabilizare"
şi de "poziţia demnităţii discrete şi modeste".
Scrisoarea venea de la cel care, 25 de ani mai tîrziu,
aplauda cartea lui Gelu Ionescu "în care se vorbeşte
despre autocenzură, fricile, laşităţile,
compromisurile şi cedările intelectualilor români în
perioada comunistă".

Ce scria în această scrisoare cel care acum mustea

de scîrbă păltinişeană, care te numea "elitist şi
restrictiv" şi care - acordîndu-ţi scuza că ai trage
după tine, iresponsabil, sechelele unei boli
ruşinoase de tinereţe - se întreba dacă nu cumva
cartea cu îngeri este "o reminiscenţă involuntară şi
inocentă a «şcolii Noica»"? Judecînd după
inflamaţiile anti-noiciene ale lui Marino, vizibile de
un deceniu încoace, mi-am zis, în timp ce
despătuream foaia epistolară, că mă aflu, pesemne,
în faţa unui document care funda divergenţa şi că
respectabilul nostru cărturar clujean îi opunea încă
de pe atunci lui Noica o viziune "raţionalistă,
criticistă şi pro-europeană", făcîndu-l să se ruşineze
- pe monograful lui Platon, Aristotel, Descartes,
Kant şi Hegel - de provincialismul şi etnicismul lui.
În loc de asta, Marino, care îşi trăia megalomania
nevrotic şi libidinos, compunîndu-şi un chip de erou
cultural persecutat, mobiliza toată suflarea în jurul
evenimentului care marcase decisiv istoria
începutului de an 1980: apariţia la Editura Dacia
din Cluj a volumului său Hermeneutica lui Mircea
Eliade. Aflăm din scrisoare că apariţia cărţii a fost,
pînă în ultima clipă, incertă şi că volumul a fost
"salvat in extremis, printr-un demers al meu, de
ultimă oră". Sleit de "demersul" pe care trebuise să
îl facă (care o fi fost acela?, te întrebi răzbit de
curiozitate şi ştiind că veneam cu mîinile goale în
faţa cenzurii), Marino nu mai putea gusta succesul.
Nici măcar geamurile sparte de fanii lui, care
luaseră cu asalt curajoasa librărie ce pusese cartea
în vînzare, nu-i mai spuneau nimic dezabuzatului
autor. Pe de altă parte, i se plîngea Marino lui Noica,
importanţa evenimentului oricum nu putea fi
semnalată, de vreme ce "critica literară curentă" era
"total străină de aceste probleme" şi, pe deasupra,
"invidioasă" că "un marginal, un tolerat în cultură -
dv. mult mai mare, mai important, eu mult mai mic
- a îndrăznit şi a... reuşit". Iată-l, aşadar, pe Marino
în 1980, instalat, mic şi modest, alături de "marele"
Noica, în lotul "toleraţilor şi marginalilor".

Neşansa dlui Marino este că, la capătul unei

conferinţe pe care am ţinut-o undeva în ţară, un
domn care asistase de la distanţă la indignatele sale
ieşiri anti-noiciene din ultimii ani şi la felul în care
îşi alcătuia portretul de demnitate persecutată, îmi
pune
.

în mînă două xerocopii olografe, una conţinînd o

scurtă felicitare şi cealaltă - dedicaţia de pe pagina
de gardă a volumului hermeneutic amintit, ambele
adresate "tovarăşului Dumitru Popescu". Spre
ştiinţa generaţiilor tinere, care trăiesc ca istorie ceea
ce pentru noi era biografie, reamintesc că acest
secretar al Comitetului Central al PCR "pentru
cultură, artă şi propagandă" era supranumit, tocmai
în virtutea faptului că domnea cu o autoritate
"numinoasă" şi de nimic limitată peste întreg
teritoriul culturii româneşti din anii '70-'80,
"Popescu-Dumnezeu". În prima xerocopie, Marino i
se adresează tovarăşului Popescu pe un ton măsurat
şi nu lipsit de o anume dignitate laconică: "Stimate
tovarăşe Popescu, Vă rog să primiţi felicitările mele
pentru realegerea în importanta dv. funcţie,
împreună cu urările cele mai bune pentru 1975".
Funcţia lui Popescu-Dumnezeu era cu adevărat
importantă, iar în cazul lui Marino ea făcea
adevărate minuni. "Demersul meu de ultimă oră",
de care e vorba în scrisoarea către Noica, prin care
Marino salvează in extremis apariţia cărţii despre
Eliade, la funcţia cea importantă se referă. Drumul
reiterat între Bucureşti şi Paris (în vederea apariţiei
unei versiuni franceze şi a lansării ei "în toamnă",
într-o perioadă în care Noica era dat jos din tren la
Curtici şi trimis pachet la Bucureşti) tot de funcţia
cea importantă a lui Popescu-Dumnezeu depindea.

Dedicaţia de pe pagina de gardă sună aşa: "Tov.

Dumitru Popescu, cu multe mulţumiri şi
recunoştinţă pentru sprijinul decisiv acordat acestei
cărţi - o «premieră absolută» -, cu rugămintea de a o
apăra în continuare de loviturile joase, murdare, ale
odiosului Vasile Nicolescu, satrapul presei literare
române, pe care o instigă de pe acum împotriva
acestei realizări culturale româneşti. Omagiul lui
Adrian Marino". Iată-l pe Marino aşezîndu-se sub
pulpana marelui satrap (care între timp punea sub
obroc filmele lui Pintilie şi Daneliuc), cerîndu-i
protecţie şi turnîndu-l, de sub certitudinea
faldurilor ei, pe satrapul mai mic Vasile Nicolescu.
Cu adevărat "poziţie a demnităţii discrete şi
modeste"! Şi cînd te gîndeşti că acest ipochimen,
care după ce se strecura printre picioarele marilor
activişti de partid şi îi scotocea lui Eliade prin
sertare la Paris, a ajuns să-l "demaşte" pe Noica şi să
vorbească de "colaboraţionismul" lui!

Dar ce mai aflăm din scrisoare? Că Marino, după ce

cartea făcuse ravagiile pe care le-am văzut la Cluj, ar
fi "onorat în mod deosebit" dacă Noica ar accepta să
vorbească cu ocazia lansării volumului la Sibiu
("abia îndrăznesc să vă informez despre acest
proiect"). Mai aflăm, iarăşi, că versiunea franceză va
fi mai comprimată, dar că "nici vorbă nu poate fi de
omiterea numelui dv. El este atît de prezent în
aparatul cărţii, încît dispariţia capitolului 1 nu vă
estompează prezenţa." Aşadar, "numele dv. va
figura precum se cuvine şi cum demonstraţia ideilor
o cere". În sfîrşit, după ce aflăm că discursul lui
Marino îl implică în mod firesc şi fatal pe Noica,
scrisoarea se termină cu o supremă plecăciune: "Al
dv. cu deosebită admiraţie pentru opera, caracterul
şi umanitatea dv. atît de rară, Adrian Marino".

Îl văd pe Marino, Andrei dragă, în anul de graţie

1980, fugind de colo-colo, grăbindu-se să se gudure
cînd la picioarele lui Popescu-Dumnezeu, cînd la ale
lui Noica. Fiecare gudurătură, atunci, avea sensul ei:
una îi asigura spaţiul de manevră "european",
cealaltă îl plasa "în lumea bună", aşa cum în lumea
bună îl plasa, atunci, şi o carte despre Eliade. Apoi a
venit Revoluţia. Nu mai e rentabil, astăzi, să te ocupi
de "hermeneutica lui Eliade". E de presupus, de
asemenea, că omul nostru nu îşi mai felicită
protectorul din umbră al anilor '80 şi că nu îi mai
transmite urări de bine la fiecare început de an. Iar
Noica, nici el, nu mai face parte între timp din
"lumea bună". Mai mult: dacă vrei să te pui bine cu
puterea nevăzută a lumii de astăzi, e bine să latri la
Noica. Ba chiar să-l muşti. Muşcînd silueta unui
mort, Marino face de fapt singurul lucru ce-i stă la
îndemînă mediocrităţii neînstare să admire.

Cu drag, Gabriel

(Dilema, nr. 256, 19 - 25 dec. 1997)