Cum am distrus natura

4.1 Presiunea antropică

Relaţia conflictuală a omului cu celelalte specii din biosfera se înscrie

în normalitatea funcţionării acesteia. Armonia aparentă la diferite niveluri
de organizare a materiei vii acoperă, în fapt, o permanentă interacţiune, un
conflict, generat de raritatea ecologică a resurselor. Acest conflict a
determinat însă o evoluţie pozitivă per ansamblu, în sensul creşterii
eficienţei în utilizarea resurselor.
Omul dispune de un avantaj competitiv net, reprezentat de
informaţie, respectiv de posibilitatea de a o modifica într-un timp
incomparabil mai scurt faţă de celelalte vieţuitoare. Rezultă de aici
decalajul enorm pe scara temporală în posibilităţile de transformare a
mediului de viaţă, de valorificare a resurselor materiale şi energetice. Tot
astfel, în interacţiunea cu celelalte specii omul devine un competitor
avantajat, cu posibilitatea de a elimina concurenţii în ceea ce priveşte
spaţiul de viaţă, resursele de hrană, de apă etc. Prin urmare, dintre
mecanismele ecologice de control a nivelului populaţional, cele legate de
interacţiunile biotice nu mai au efect, iar epuizarea resurselor a fost
depăşita, până în prezent, prin „progresul limitelor”, fie în plan calitativ,
prin diversificarea resurselor şi a modalităţilor lor de valorificare, fie prin
extinderea spaţială a oicumenei. Această perspectivă este strict ecologică,
exprimând posibilele influenţe ale factorilor externi. Ea trebuie completată
cu acţiunea factorilor interni, activitatea economică, relaţiile sociale, regimul
politic etc. care generează noi tipuri de influenţe asupra evoluţiei demografice.
Pragul dintre milenii este momentul în care „seminţele lipsurilor”
încolţesc şi omul este nevoit să îşi reevalueze locul în biosferă, să îşi
formuleze o perspectivă ecologică asupra funcţionării sistemelor pe care le-a
 Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

creat, fiind confruntat cu acţiunea milenară de limitare a creşterii

populaţionale ca rezultat al epuizării resurselor care o susţin.
Trebuie să adăugăm faptul că, spre deosebire de celelalte specii,
presiunea asupra resurselor nu depinde neapărat de dimensiunea
numerică a populaţiei umane. Astfel, în economiile dezvoltate, rata de
creştere a populaţiei este foarte redusă sau chiar negativă, dar în continuare
are loc o creştere a consumului de resurse prin sporirea consumurilor
individuale, de unde şi noţiunea de „societate de consum”.
Relaţiile omului cu biodiversitatea pot fi analizate pe mai multe
planuri. Lansarea conceptului se suprapune includerii varietăţii de viaţă a
planetei în rândul resurselor economice, dar acesta este numai un aspect al
problemei. Concurenţa pentru spaţiu şi resurse de viaţă, serviciile
ecologice, beneficiile estetice, morale şi spirituale sunt alte domenii de
interferenţă eco-economică între biodiversitate şi activitatea antropică.
Efectele de diminuare a biodiversităţii rezultă, în ceea ce priveşte
activitatea antropică, din utilizarea directă, precum şi ca urmare a unor
transformări generate de amenajarea spaţiului, depozitarea deşeurilor,
poluarea atmosferică şi a apelor etc.
Presiunea antropică asupra biodiversităţii este determinată de
factori cum sunt: 1
8 Creşterea populaţiei şi consumarea resurselor. În fiecare din viitoarele
decenii populaţia va creşte cu câte un miliard de oameni, ceea ce, numai
dacă luăm în considerare nevoile primare, va determina o diminuare a
biodiversităţii prin restrângerea spaţiilor de existenţă a ecosistemelor
naturale datorită extinderii terenurilor cultivate; creşterea presiunii
asupra capacităţii productive a ecosistemelor oceanice; reducerea
disponibilităţii resurselor de apă dulce (de exemplu,
supradimensionarea sistemelor de irigaţii în bazinul hidrografic al
Lacului Aral a condus la dispariţia acestui ecosistem) ş.a;
8 Îngustarea continuă a spectrului produselor comercializate în domeniul
alimentar. Creşterea cererii pentru produse agroalimentare a focalizat
atenţia spre elaborarea de soiuri/rase cu productivitate foarte mare, iar
mai nou spre transferurile de gene care să asigure acelaşi obiectiv.
Posibilul impact al unor indivizi rezistenţi la agenţii patogeni majori sau

1 Bleahu, M. (2002), Priveşte înapoi cu mânie... Priveşte înainte cu spaimă, Bucureşti, Editura
Economică, p.188-190
Cum am distrus natura

care au rate de creştere duble faţă de speciile originare poate să fie cel al
uniformizării ecosistemelor naturale prin dominanţa noilor specii;
8 Evaluarea greşită a mediului şi a resurselor sale. Astfel de situaţii conduc la
transformarea unor ecosisteme naturale în terenuri agricole (de
exemplu, desecarea zonelor umede, defrişarea pădurilor), distrugerea
unor ecosisteme prin amenajări hidroenergetice sau turistice
supradimensionate, fiind generate de ignorarea costurilor de mediu a
produselor sau serviciilor astfel obţinute;
8 Inechitatea în distribuţia beneficiilor din protejarea şi utilizarea biodiversităţii
determină, pe de o parte, o scădere a interesului pentru conservarea
ecosistemelor din partea celor care le utilizează direct (de exemplu,
proprietarii de terenuri cu pădure), iar pe de altă parte, orientează
investiţiile în sensul exploatării resurselor în arii cu biodiversitate
ridicată, fără a asigura măsuri de protecţie, cum este cazul proiectului de
exploatare a zăcămintelor auro-argintifere de la Roşia Montană;
8 Deficienţe în cunoaşterea ştiinţifică şi economică. Acestea sunt cele care au
stat şi stau la baza exploatării speciilor care prin diverse caracteristici
şi-au creat o utilitate economică legată de valoarea lor estetică,
nutriţională sau medicală. Hermina, egreta, zimbrul, capra neagră, râsul,
păstrăvul, tisa, papucul doamnei, floarea de colţ etc., aflate pe cale de
dispariţie în România, sunt numai câteva din speciile prin care se poate
exemplifica lipsa de informaţie a celui care beneficiază, dar şi a celui care
oferă aceste specii.
Activităţile oamenilor au pus ecosistemele sub asediu: 75% din
stocurile de peşte marin au fost fie epuizate, fie sunt exploatate la limita lor
de regenerare biologică; suprafaţa acoperită cu păduri s-a micşorat cu cel
puţin o jumătate, iar drumurile, fermele şi locuinţele fragmentează rapid
ceea ce a mai rămas în pâlcuri mici de pădure; 58% din recifele de corali
sunt ameninţate de tehnicile distructive de pescuit, presiunea turistică,
încălzirea apei şi de poluare; 65% din terenurile agricole au suferit
degradări ale solului prin eroziune, compactare, destructurare sau
sărăturare; apele subterane sunt exploatate peste rata de refacere cu cel
puţin 160 miliarde m3/an. Presiunile responsabile pentru aceste declinuri
continuă să crească, accelerând schimbarea ecosistemelor, ceea ce de multe
ori corespunde cu o simplificare a acestora.
Presiunea antropică asupra biodiversităţii se regăseşte în
funcţionalitatea subsistemului economic. Astfel, relaţiile comerciale naţionale
 Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

şi internaţionale determină, direct sau indirect, manifestarea principalelor

cauze de degradare: poluarea şi depozitarea deşeurilor, epuizarea
resurselor şi distrugerea şi transformarea habitatului.
Efectele comerţului asupra biodiversităţii trebuie evaluate pe trei niveluri:
Efectele indirecte, prin influenţa asupra activităţii economice;
Efectele directe sau independente;
Efectele comerţului şi reglementărilor comerciale asupra politicii publice.
A. Efectele indirecte pot fi grupate în trei categorii conform lucrărilor
OECD: efecte de producţie, efecte de scară şi efecte structurale.2
Efectele de producţie sunt cele determinate de măsurile comerciale
asupra produselor sau claselor de produse. Pentru evaluarea acestora este
necesară caracterizarea influenţei produselor obţinute asupra
biodiversităţii şi a modului în care măsurile comerciale afectează producţia,
transportul, consumul şi depozitarea sau recuperarea produsului (analiza
impactului ciclului de viaţă asupra mediului/biodiversităţii). Aceste efecte
sunt cel mai uşor de cuantificat, întrucât majoritatea evaluărilor privind
impactul de mediu sau asupra biodiversităţii gravitează în jurul produsului
sau a sectorului de producţie (de exemplu, agricultura, silvicultura,
minerit etc.).
Efectele de scară sunt efecte amplificate asupra biodiversităţii
rezultând din creşterea nivelului general al activităţii economice stimulate
de liberalizarea comerţului. Creşterea nivelurilor producţiei şi consumului
intensifică presiunea asupra biodiversităţii, întrucât valorile (beneficiile)
acesteia nu se regăsesc în evaluările economice.
Efectele structurale sunt schimbări în caracteristicile activităţii
economice stimulate de comerţ, cum ar fi evoluţia investiţiilor, dezvoltarea
de noi tehnologii şi capacităţi de producţie. Liberalizarea comerţului ar
trebui să conducă la o eficienţă economică sporită în producţie, consum şi
alocarea resurselor şi, astfel, să aibă un impact pozitiv asupra
biodiversităţii. Pe de alta parte, dacă politicile comerciale favorizează
transferul activităţilor economice cu impact negativ asupra mediului în ţări
cu politici ecologice inadecvate, impactul asupra biodiversităţii va deveni
negativ. Acest lucru se întâmplă adesea, dat fiind faptul că ţările încearcă
să-şi maximizeze avantajul lor comparativ în resurse naturale.

2 OECD (1994), Commision of Environmental Cooperation

Cum am distrus natura

BUNURI ŞI SERVICII
ECOLOGICE

SUBSISTEM ECOLOGIC
SUBSISTEM ECONOMIC
Funcţionalitate şi
Bunăstare umană stabilitate ecologice

Modificarea şi
degradarea habitatului
Producţie şi consum Resursele ecologice

Supraexploatare

Figura 4.1 Efectele comerciale indirecte asupra biodiversităţii

B. Conceptul de efect independent evidenţiază modul în care

condiţiile create de liberalizarea comerţului conduc la intensificarea
activităţii economice în anumite sectoare care contribuie hotărâtor la
degradarea biodiversităţii, în absenţa unei politici adecvate de protecţie.
Efectele independente sunt legate în totalitate de condiţiile create prin
liberalizarea comerţului şi pot transforma semnificativ economiile locale.
Aceste condiţii sunt reprezentate de accelerarea puternică a economiilor
(bazate în exclusivitate pe produsele comercializate pe piaţa
internaţională); internaţionalizarea investiţiilor de capital (reducerea
barierelor comerciale la scară globală a permis exploatarea resurselor şi
satisfacerea cerinţelor pieţei internaţionale din orice locaţie) şi separarea
spaţială a consumului unui produs de costurile de mediu şi de
biodiversitate asociate cu obţinerea acestuia; tot de aici, a rezultat şi nevoia
de transport care, la rândul ei, exercită o presiune majoră asupra biodiversităţii
prin distrugerea habitatului, smog-ul urban, poluare sonoră, poluare chimică.

Efecte de producţie
Schimbări în nivelul sau metodele de
Măsuri comerciale producţie al unui produs sau a unei Impactul asupra
Ž Măsuri naţionale clase de produse biodiversităţii
Ž Măsuri Schimbări în impactul
internaţionale Efecte de scară ciclului de viaţă al
limitate Creşterea sau descreşterea nivelului producţiei influenţate
Ž Acorduri general al activităţii economice de export (de
preferenţiale exemplu, din poluare,
Ž Acorduri Efecte structurale degradarea
internaţionale Schimbări în caracteristicile activităţilor habitatului, utilizarea
resurselor)
economice legate de comerţ (evoluţia
investiţiilor, tehnologii noi,
redistribuirea industriei)

Figura 4.2 Efectele comerciale independente asupra biodiversităţii

 Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

În aceste condiţii, se individualizează patru direcţii pe care se

manifestă presiunea asupra biodiversităţii:
8 Intensificarea extracţiei de resurse naturale pentru export, ceea ce a
generat poluare, epuizarea de resurse, precum şi distrugerea habitatelor;
8 Intensificarea monoculturii în producţia agricolă pentru export, sporind
dependenţa de comerţul internaţional. Monocultura a dus la degradarea
terenurilor agricole, dislocarea culturilor tradiţionale, transformarea
ecosistemelor naturale;
8 Serviciile legate de activitatea comercială se dezvoltă fără a ţine cont de
cerinţele interne şi de conservare (de exemplu, infrastructura de
transport, emisiile poluante ale transportului);
8 Introducerea de specii străine, care poate avea efecte puternice, adesea
ireversibile , asupra biodiversităţii.
C. Efectele asupra politicii publice. Acordurile de liberalizare a
comerţului stabilesc cadrul reglementativ şi încurajează comerţul, ceea ce
afectează politicile publice şi, în consecinţă, conservarea biodiversităţii. Se
diferenţiază trei modalităţi în care sunt influenţate politicile publice:
8 Creşte presiunea asupra politicilor care încurajează dezvoltarea
sectoarelor comerciale – adesea aceste politici subevaluează
biodiversitatea, mai ales acolo unde prioritatea este dezvoltarea
economică;
8 Prin efectul de reglementare – legat de impactul politicilor ecologice
asupra competitivităţii internaţionale. Astfel, formularea reglementărilor
de mediu poate fi amânată pentru a evita scăderea competitivităţii pe
pieţele internaţionale sau dimpotrivă, poate să fie stimulată în funcţie de
produsele care urmează a fi comercializate;
8 Obligaţia de a nu formula politici care nu sunt corespunzătoare
reglementărilor comerciale poate induce atât efecte pozitive, cât şi
negative (de exemplu, eliminarea subvenţiilor din agricultură, stipulată
de Runda Uruguay a generat efecte pozitive asupra biodiversităţii).
Politicile publice care induc efecte asupra biodiversităţii se
îmbunătăţesc pe măsura ce se ating niveluri mai ridicate ale dezvoltării şi
cererea publică pentru conservarea biodiversităţii creşte. Cu toate acestea,
în multe ţări, politica statului şi capacitatea instituţională nu induce o
cerere latentă pentru conservare.
Cum am distrus natura

4.2 Căi de degradare

Relaţiile economice duc la determinarea comportamentului faţă de

resurse, inclusiv cele legate de biodiversitate. Intervenţiile umane nu sunt
negative numai prin faptul că folosesc la maximum resursele biologice, dar
şi prin activităţi care nu vizează direct aceste categorii. Principalele căi prin
care omul contribuie la degradarea biodiversităţii sunt: modificarea şi
distrugerea habitatelor, transferul voluntar şi involuntar de specii şi
supraexploatarea.

4.2.1 Modificarea şi distrugerea habitatelor.

Sunt considerate cele mai importante cauze ale erodării

biodiversităţii. Acestea se manifestă direct, prin reducerea suprafeţei
ocupate de ecosistemele naturale sau indirect prin efectele poluării asupra
condiţiilor de viaţă ale speciei.3
A. Reducerea suprafeţelor ocupate de ecosistemele naturale
A1. În prima grupă se încadrează una din aşa-zisele „probleme
globale ale omenirii”, respectiv diminuarea suprafeţelor ocupate de pădure,
altfel spus, defrişarea pădurilor. Diminuarea spaţiului în perimetrul
pădurilor a condus, în toate regiunile globului, la tăierea arborilor în
vederea valorificării lemnului sau pentru extinderea terenurilor agricole.
Lemnul a fost combustibilul dominant, fiind folosit şi ca material de
construcţie a locuinţelor, ambarcaţiunilor. Mai nou, cantităţi mari se
utilizează în industria celulozei şi hârtiei, lemnul recoltat pentru aceasta
reprezentând 25% din total. În plus, producţia de hârtie la nivel mondial
este de 20 de ori mai mare în prezent decât la începutul secolului.
În 5 000 de ani, presiunea antropică a dus la diminuarea suprafeţei
împădurite de la 50% din suprafaţa uscatului la 20%, cât reprezintă în
prezent, iar ratele defrişărilor continuă să crească. Mare parte din suprafaţa
„masei verzi” (stepe, preerii, savane) au fost împădurite înainte de
intervenţia omului.

3 Bran, Florina, Ioan, Ildiko (2002), Ecosferă şi politici ecologice, Bucureşti, Editura ASE, p.61
 Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

Ca urmare a defrişării, 80-100 mii de specii de arbori sunt ameninţate

cu dispariţia.4 Împăduririle (vezi subcapitolul 3.1.) nu reuşesc să echilibreze
această balanţă, cu atât mai mult cu cât noile păduri au o biodiversitate
vegetală şi animală mult mai mică, fiind astfel mult mai puţin rezistente la
îmbolnăviri şi invazii ale dăunătorilor.
Diminuarea suprafeţelor de păduri din zona temperată are ca
motivaţie, în prezent, recoltarea lemnului folosit apoi în diverse scopuri.
Astfel, în SUA, aproape jumătate din suprafaţa împădurită este declarată
pădure comercială producătoare sau capabilă să producă lemn. Mai mult,
conform planificării realizate de instituţiile guvernamentale, producţia de
lemn va fi în continuă creştere, chiar dacă de multe ori aceasta va fi
vândută la preţuri derizorii. De asemenea, companiile din domeniu sunt
subvenţionate anual cu circa 500 milioane $, acest suport fiind justificat
prin faptul că apar efecte externe, precum construcţia de drumuri,
îmbunătăţirea habitatului pentru multe specii sălbatice, îndepărtarea
arborilor bolnavi etc. Motivaţia reală rezidă însă în faptul că recoltarea
neprofitabilă, trebuie susţinută pentru a asigura locuri de muncă
lucrătorilor forestieri.
Companiile americane, în încercarea de a evita restricţiile impuse la
nivel naţional, au realizat investiţia în alte ţări cu legislaţii mai puţin stricte.
Astfel, tăierile s-au extins în nord-estul Rusiei, favorizate fiind şi de
depresiunea economică din zonă, respectiv de nevoia de locuri de muncă şi
de venituri. Aceste păduri reprezintă însă ultimul refugiu al tigrului
siberian, astfel că ultimele 300 de exemplare au în faţă un viitor sumbru, cu
atât mai mult cu cât sunt şi obiectivul braconierilor.
Un alt factor de risc îl reprezintă incendiile forestiere. Anii secetoşi au
favorizat extinderea focului pe mari suprafeţe. În taigaua siberiană focul a
distrus aproape 100 mii km2, în care se includ şi 2/3 din suprafaţa insulei
Sahalin. Comerţul ilegal cu lemn de cedru, ulm sau frasin, în China,
Coreea şi Japonia şi-a adus, de asemenea, o contribuţie marcantă la
reducerea suprafeţelor împădurite, mai ales după colapsul URSS, impactul
acestuia fiind echivalent cu cel al incendiilor.
Deşi astfel de date sunt în măsura să ilustreze cauze şi efecte ale
defrişării, dimensiunea globală a acesteia este dată de ceea ce se întâmplă în

4 *** (1998), Annual Report, World Wildlife Found

Cum am distrus natura

pădurile tropicale. Defrişarea pădurilor tropicale conduce la dispariţia a

mii de specii, din care multe necunoscute, neidentificate.
Cadrul 4.1
Defrişarea tropicală şi dispariţia speciilor
Defrişarea aproape completă a Insulelor Mauritius a condamnat la extincţie 12 specii de
păsări. În mod similar, Insula Cebu (Filipine) a pierdut toate cele 10 specii endemice de
păsări. În insula Sf. Elena, defrişarea a dus la dispariţia a 80 din cele 100 de specii endemice
de plante, majoritatea speciilor de gasteropode şi 3 din cele 4 specii native de păsări.
Orangutanul va dispărea în următorii 20 de ani ca urmare a pierderii habitatului de pădure.

În profil teritorial, situaţia defrişărilor se prezintă astfel:

• Pădurea amazoniană.
8 Producţia de cherestea. În perioada 1995-1998, defrişările anuale au fost
de 2 milioane hectare (şapte terenuri de fotbal pe minut). Companii
din Malaiezia, Indonezia, China, Coreea de Sud şi Singapore
exploatează pădurea pentru a recolta esenţe valoroase, în special
mahon, dar în acelaşi timp distrug multe alte specii. Principalii clienţi
sunt SUA, UE şi Japonia.
8 Infrastructura. Construcţia autostrăzilor a tăiat mari fâşii în regiunea
pădurilor, în special prin incendiere.
8 Agricultura. În Rhondonia 20 % din suprafaţa împădurita a fost
incendiată pentru obţinerea de terenuri agricole. Guvernul a
împroprietărit populaţia cu suprafeţe împădurite pentru a încuraja
stabilirea ei în această zonă. În perioadele de vârf, în Brazilia ardeau
88 de focuri forestiere, emanaţiile echivalând cu o erupţie vulcanică.
În noiembrie 1999, guvernul brazilian interzice defrişarea, ca urmare
a unui raport din anul anterior care semnala faptul că 27 % din suprafeţe
fuseseră distruse.
• Madagascar. Fiind o insulă separată de continentul African cu 65
milioane de ani în urma, aici s-a format o floră şi o faună caracteristice, fapt
demonstrat de proporţia covârşitoare de endemisme (97% din speciile de
fluturi; 90% din primate; 75% din plantele superioare). Pădurile tropicale
umede acoperă în prezent numai 15% din suprafaţă, din care pădurile
protejate reprezintă numai 2%, deşi defrişările au continuat şi în acestea.
• Africa. Defrişarea pădurilor de savană a echivalat cu deşertificarea, în
special în Sahel. Aceasta a fost motivată de cererea de lemn de foc, dar şi de
extinderea terenurilor agricole ca urmare a creşterii populaţiei sau în
perioada colonială (vezi subcapitolul 3.2). „Deoarece cererea urbană de
 Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

lemn de foc depăşeşte producţia suportabilă a pădurilor din vecinătate,

pădurile se retrag treptat concentric din jurul oraşelor pe un cerc cu rază
crescătoare, un proces vizibil evident pe fotografiile luate în decursul
timpului de sateliţi”5.
• Australia. Defrişările se realizează datorită extinderii păşunilor, culturii
de cereale şi expansiunii urbane, iar ritmul acestora (5 200 km2/an) situează
această ţară pe primul loc în rândul ţărilor dezvoltate. Prin urmare,
numeroase specii de marsupiale au fost afectate de restrângerea habitatelor,
fiind ameninţate cu dispariţia.
Din cele de mai sus, rezultă cele mai importante cauze/activităţi care
contribuie la scăderea suprafeţelor ocupate de ecosistemele de păduri
tropicale. Astfel, acestea sunt reprezentate de:6
8 Producţia de lemn/cherestea. Se estimează că numai pentru esenţe
valoroase, precum abanosul, se defrişează anual 52 000 km2. Cele mai
afectate sunt ţările Asiei de Sud – Est, cu deosebire în Malaiezia. Cel mai
mare importator (circa 2/3 din piaţa mondială) este Japonia, care
încearcă astfel să evite despăduririle la nivel naţional.
8 Agricultura extensivă şi itinerantă. Solurile din această zonă îşi pierd
fertilitatea după câţiva ani de cultivare. Spre deosebire de solurile din
zona temperată, în care se înmagazinează 97% din elementele nutritive
necesare creşterii plantelor, în zona tropicală stocul de elemente
nutritive este în materia organică (lemn, frunze, liane, animale etc.) şi
este distrus prin arderea acestuia. Creşterea animalelor a dus la defrişări
majore în special în America Centrală (Costa Rica), unde companii
americane produceau carne de vită şi o exportau apoi tot în SUA,
datorită costurilor mult mai mici din această ţară.
8 Producţia de combustibil (lemn pentru foc) contribuie la defrişarea anuală
cu circa 13 mii km2 şi afectează o suprafaţă considerabilă din pădurea
tropicală. Lemnul poate fi folosit direct, dar şi sub formă de mangal.
Datele prezentate au ilustrat pentru prima dată dimensiunea
catastrofei tropicale. Între timp, ultimele decenii au dus la agravarea
situaţiei, astfel că din cele 10 milioane km3 din 1979, în prezent mai există
numai puţin mai mult de jumătate. În plus, imaginile fotografiate din
sateliţi arată că numeroase suprafeţe declarate păduri sunt de fapt lipsite de

5 Brown, L. (2001), Eco-economia, Bucureşti, EdituraTehnică, p.61-62

6 Myers, N. (1979), The Sinking Ark, Perganon Press, p.238
Cum am distrus natura

arbori, iar din ceea ce se consideră suprafaţă împădurită la nivel planetar,

numai 40% sunt păduri frontaliere, respectiv păduri naturale întinse,
intacte, relativ virgine şi suficient de mari pentru a menţine toată
biodiversitatea, incluzând populaţiile viabile ale speciilor de largă
răspândire asociate cu fiecare tip de pădure.7
La acestea se adaugă incendiile forestiere. Anul 1998 a marcat, din
acest punct de vedere, un reper istoric prin dimensiunea incendiilor la nivel
planetar, care au fost considerate cele mai grave dintre cele înregistrate în
prezent.
A2. Zonele umede, mlăştinoase sunt alte ecosisteme care şi-au
diminuat considerabil suprafeţele în ultimele decenii. Lucrările de asanare
au urmărit extinderea terenurilor agricole. „Cucerirea acestor noi spaţii a
fost considerată întotdeauna ca o victorie hotărâtoare a omului asupra
naturii. În plan ecologic, este mai degrabă vorba de insuccese (...)”8, întrucât
a dus la dispariţia a numeroase specii.
A3. Recifele de corali sunt degradate ca urmare a unui complex de
factori. Diminuarea suprafeţelor ocupate de corali echivalează cu defrişarea
pădurilor tropicale. Spre deosebire însă de ecosistemele terestre, aici nu
este vorba de a înlocui un ecosistem cu altul. Distrugerea directă a coralilor
se realizează în activităţile de pescuit, deşi cele mai mari pagube s-au
produs ca urmare a modificării condiţiilor de mediu (vezi B). Multe dintre
recifele de corali ale Oceanului Indian au fost distruse de pescarii care
detonau dinamită pentru a putea captura cât mai mult peşte. În largul
apelor din Madagascar, au fost perioade când răsunau până la 30 de astfel
de explozii zilnic. Acelaşi procedeu se aplică şi când se recoltează coralii
pentru bijuterii şi alte obiecte de mare valoare.
Supraexploatarea resurselor de peşte a generat şi efecte care s-au
repercutat asupra coralilor. Astfel, reciful de corali din largul insulei
Jamaica a fost aproape în totalitate acoperit de alge. Dezvoltarea acestora a
fost puternică, datorită îndepărtării peştilor erbivori şi a diminuării
populaţiilor altor fitofage în urma unor epidemii.

7 Brown, L. (2001) - Op.cit., p.61

8 Idem, p.62
 Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

B. Modificarea habitatelor survine ca urmare a manifestării unor

efecte cumulative la nivel global sau regional, datorită poluării directe, dar
şi prin amenajare (infrastructura de transport, turistică, industrială,
hidroenergetică etc.)
Schimbarea climatică determinată de emisiile de „gaze de seră” îşi
arată semnele prin temperaturi record, valuri de căldura fără precedent,
creşterea nivelului mărilor, retragerea gheţarilor şi formarea de gheţari
uriaşi în Antarctica, topirea timpurie a zăpezii, cantităţi record de
precipitaţii sau dimpotrivă secetă prelungită. Ca răspuns, unele specii de
plante îşi modifică lent aria de răspândire. Alte specii nu se pot adapta atât
de rapid sau nu au posibilitatea de a ocupa teritorii noi, astfel că
înregistrează un declin al populaţiilor. Cel mai relevant exemplu în acest
sens îl reprezintă „albirea” coralilor care s-a extins în Oceanul Pacific,
Caraibe, Bahamas şi Bermude. În 1998 s-a înregistrat cel mai puternic
proces de „albire” ca urmare a creşterii temperaturilor (datorită fenomenului
El Nino), singurele recife neafectate fiind cele din Pacificul Central.
Ploile acide transferă efectele poluării la distanţe mari de surse, la
aceasta contribuind şi capacitatea diferită de neutralizare a lor. De
exemplu, ploile acide din Sudul Peninsulei Scandinave au fost determinate
de emisiile produse în Europa Centrală şi în Marea Britanie, iar 50 % din
depunerile de sulfaţi din Canada provin din SUA. Precipitaţiile acide
distrug plantele şi animalele pe diferite căi, astfel:
8 Acidifierea lacurilor distruge direct algele, nevertebratele, amfibienii
şi în final peştii. Rezultatul este un loc cu apă transparentă, aparent
curat, dar mort.
8 La nivelul solului, scăderea pH-ului conduce la levigarea elementelor
nutritive, dar şi la distrugerea microflorei care nu poate asigura astfel
serviciile de reciclare.
8 Dizolvarea metalelor toxice, cum sunt aluminiul şi mercurul, care vor fi
absorbite de plante şi se vor răspândi prin lanţurile trofice.
8 Supliment de azot care în apele marine şi continentale poate declanşa
„înfloriri” algale.
Poluarea cu pesticide, hidrocarburi, metale grele, dioxină, substanţe
nutritive, induce modificări în structura şi rezistenţa populaţiilor, generând
efecte pe termen lung. În ultimele decenii, au fost raportate numeroase
mortalităţi în masă ale unor specii acvatice. Deşi cauzele pot fi de natură biologică,
Cum am distrus natura

infecţii virale, bacteriene, specialiştii consideră că este vorba de o perturbare a

sistemului imunitar ca urmare a prezenţei pesticidelor sau altor poluanţi.

Mortalitatea în masă a unor mamifere marine

Tabelul 4.1
Dimensiune
Categorii Perioada Localizare Cauze/Observaţii
(nr. exemplare)
Foci 1987 – 1988 M. Nordului
20 000 Un nou virus
M. Baltică
1997 „Înflorirea” unor
Oc. Atlantic dinoflagelate. Au
81
Mauritania fost afectaţi numai
adulţii
Balene 1987 Oc. Atlantic
15 -
Massachutes
1999/2000 Oc. Pacific
274/2300 -
SUA
Delfini Virus + sensibilitate
Oc. Atlantic
1987 – 1988 2 500 Datorită poluării cu
SUA
DDT
1990 Mexic 250 Pesticide
„Înfloririi” de alge
Golful
1997 162 roşii (Gymnodinium
California
breve)
Sursa: www.unep.org

Declinul amfibienilor indică, de asemenea, poluarea habitatelor. În

deceniile opt şi nouă din secolul trecut, s-a înregistrat în multe locuri din
lume (Australia, Mexic, Brazilia, SUA – statele Colorado, Wyoming) un
puternic declin al acestor specii. Faptul că amfibienii dispar în acelaşi timp
din teritorii protejate în întreaga lume sugerează o cauză globală.
Amfibienii sunt organisme care au supravieţuit multor schimbări
ambientale. Fiziologia lor îi transformă în adevăraţi indicatori ai nivelului
de poluare pentru mediul înconjurător – trăiesc atât în aer, cât şi în apă,
ocupă niveluri trofice superioare, astfel că pot fi influenţaţi de
bioconcentrarea unor poluanţi. Cauzele acestor dispariţii simultane au fost
puse pe seama ploilor acide, dar şi a creşterii intensităţii radiaţiilor
ultraviolete, ca urmare a distrugerii stratului de ozon.
 Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

4.2.2 Transferul de specii

Contribuie puternic la diminuarea biodiversităţii, fiind al doilea

factor după distrugerea şi modificarea habitatelor. Ori de câte ori omul a
stabilit noi aşezări la mare depărtare de cele de provenienţă, a căutat să-şi
aducă speciile familiare, furnizoare de hrană şi alte bunuri, acestea
reprezentând primul pas sau transferul voluntar. În majoritatea cazurilor,
concomitent, are loc şi un transfer involuntar al speciilor simbionte sau
parazite, dar şi a altora care s-au adaptat să trăiască în apropierea omului
(şobolani, şoareci, pisici etc.).
Perioada marilor descoperiri geografice a reprezentat şi începutul
unor transformări ireversibile în ecosistemele din noile teritorii, soldate
adesea cu dispariţia speciilor indigene (autohtone).
Speciile alohtone (exotice, introduse) au în multe cazuri
comportament invaziv, întrucât factorii care limitau creşterea populaţiilor
nu mai acţionează cu aceeaşi intensitate în noile condiţii, speciile de pe
nivelurile trofice inferioare nu au adaptări care să permită evitarea noului
prădător/parazit, iar cele de pe acelaşi nivel nu reuşesc să le concureze.
Plantele exotice formează adesea monoculturi înlocuind speciile indigene.
Deoarece populaţiile speciilor exotice se regenerează, acestea pot genera
probleme pe termen lung sau chiar permanent. În SUA, se consideră că 42% din
speciile de pe „lista roşie” au ajuns aici ca urmare a prezenţei speciilor exotice.
Zambila de apă, plantă acvatică originară în America de Sud, a
invadat numeroase ecosisteme acvatice în SUA, înlocuind vegetaţia
naturală. Statele Florida, Louisiana şi Texas cheltuiesc anual 11 milioane
dolari în încercarea de a limita creşterea ei. De asemenea, ea produce
pagube însemnate şi în Africa. Astfel, dezvoltarea luxuriantă în apele
lacului Victoria împiedică funcţionarea instalaţiilor de tratare a apei, a
hidrantelor, dar şi accesul ambarcaţiunilor.
În Marea Neagră, la mijlocul anilor ‘80 a fost introdusă accidental o
specie de meduză (Mnemiopsis leidyi) provenită din oceanul Atlantic.
Caracterul invaziv s-a manifesta în 1987 şi 1989, prin impactul asupra
puietului de peşte. La începutul anilor 90’, masa totală a populaţiei era de
900 milioane tone, cantitate comparabilă cu masa de peşte capturată la
nivel global într-un an. Ca urmare, multe specii de peşti autohtoni au
înregistrat un puternic declin al populaţiilor.
Cum am distrus natura

Albinele ucigaşe din SUA erau specii hibride scăpate dintr-un

experiment realizat în Brazilia, în 1950, în care se încerca combinarea
productivităţii ridicate a albinelor africane cu calitatea mierii produse de
albinele europene. Roiurile s-au deplasat spre nord cu 400–500 km/an,
astfel că în 1998 au ajuns în Los Angeles, răspândindu-se apoi pe mari
suprafeţe.

Cadrul 4.2
Invazia iepurilor în Australia
În Australia, iepurii au fost aduşi de un mare proprietar de pământ pentru a-şi alina
dorul de casă, în 1859. După şase ani, el estima că a împuşcat circa 20 000, dar probabil că
mai sunt 10 000 de iepuri („populaţia” iniţială era de 12 perechi). Ulterior, iepurii s-au
înmulţit în modul caracteristic, astfel că vânătoarea de iepuri a devenit foarte populară,
iar exporturile de carne şi piei, înfloritoare. Această creştere a fost favorizată de lipsa
prădătorilor, aici reprezentaţi de câinele dingo şi lupul tasmanian, care erau vânaţi de
crescătorii de oi. În plus, concurenţii potenţiali, cangurii, suportau acelaşi tratament. În
50 de ani, iepurii s-au înmulţit atât de mult, încât devorau orice fir de iarbă, iar producţia
de lână a Australiei s-a înjumătăţit datorită distrugerii păşunilor. Desigur au urmat ample
acţiuni de exterminare fără prea mult succes. Printre ele s-a numărat şi Gardul de Iepuri,
construit între 1902–1907, cu o lungime de peste 3 000 km pentru a proteja culturile de
cereale, precum şi infectarea iepurilor cu virusul myxomatosis. Nici una din aceste măsuri
nu a prelungit foarte mult efectele.
În prezent, populaţiile de iepuri sunt ţinute în şah de un nou virus care s-a răspândit
accidental dintr-un centru de cercetări, dar care ar putea avea efecte letale şi pentru unele
specii indigene.

Transferul de specii nu aparţine însă trecutului, cu atât mai mult cu

cât comerţul cu specii sălbatice a luat o amploare deosebită în ultimele
decenii, iar modalităţile de transport s-au diversificat. Principalele căi de
transfer sunt reprezentate în prezent de:
ª Transportul containerizat – a permis transferul speciilor nu numai
în zonele portuare, ci chiar în locaţiile interioare, deoarece
containerele sunt livrate, fără a fi deschise decât la destinaţie.
Containerele asigură un adăpost temporar, stau mult timp înainte
de a fi încărcate/descărcate şi sunt dificil de examinat.
ª Apa de balast – navele comerciale neîncărcate sunt stabilizate prin
umplerea calelor cu apă de mare sau apă dulce şi, o dată cu
aceasta, sunt transportate specii şi animale acvatice. Meduzele
exotice din Marea Neagra au venit pe această cale.
 Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

ª Traficul aerian – asigură multor specii o modalitate rapidă de

răspândire, fiind preferate de insecte şi reptile.
ª Agricultura – speciile de plante cultivate se răspândesc în
ecosistemele naturale, devenind de multe ori invazive. În plus,
ele reprezintă şi vectorii pentru răspândirea unor agenţi
fitopatogeni şi a insectelor dăunătoare (de exemplu, răspândirea
filoxerei în Europa prin introducerea viţelor americane). Aceleaşi
caracteristici sunt valabile şi pentru speciile silvice şi
dendrologice.
ª Acvacultura – contribuie la răspândirea speciilor exotice de peşti,
dar şi a paraziţilor acestora, efectele fiind mai puţin evidente.
Amplificarea comerţului internaţional, susţinută de liberalizarea
comerţului, va contribui în continuare la transferul de specii. În acest
context, ne putem aştepta la atenuarea diferenţelor dintre ecosisteme
echivalente, dar individualizate ca urmare a izolării geografice, astfel că
degradarea biodiversităţii specifice va conduce la scăderi şi pentru
următoarea componentă – biodiversitatea ecologică.

4.2.3 Supraexploatarea

Conceptul de biodiversitate este adesea sinonim cu cel de resurse

biologice. Ţinând cont de percepţia actuală asupra vieţii, respectiv integrarea
componentelor habitatului, noţiunea de resurse ecologice devine mult mai
potrivită pentru a caracteriza provenienţa unor materiale vegetale sau animale.
Prelevarea de fructe, frunze, animale etc. a fost una din primele relaţii
stabilite între om şi mediul său; o relaţie ecologică integrată în structura
ecosistemelor. Acesta este contextul abundenţei, în care efortul depus
pentru a concentra resursele, prin cules sau vânat, este considerat mai mult
decât suficient pentru a „plăti” beneficiile ulterioare. Trebuie adăugat
faptul că datorită mijloacelor rudimentare, eforturile erau într-adevăr
considerabile, iar nivelul cererii era foarte redus, astfel că putem caracteriza
relaţia respectivă ca fiind biocenotică.
Prin urmare, ne-am apropiat de păduri, de mări, de oceane, de păşuni
ca de rezervoare inepuizabile, a căror refacere depinde de „ordine” venite
din unităţi sistemice superioare, dimensiunile lor fiind mult mai mari decât
posibilităţile noastre de a le influenţa.
Cum am distrus natura

O astfel de atitudine a justificat orice tip de exploatare – pescuit,

vânat, cules, defrişat, păşunat etc., indiferent de nevoile celor cărora le furniza
materiile prime sau serviciile care contribuiau la satisfacerea acestora.
Termenul de supraexploatare incumbă faptul că exploatarea este
normală, în sensul că nu are un impact negativ asupra disponibilităţii
resurselor, nu afectează producerea sau refacerea lor. De asemenea, rezultă
faptul că există un prag care a fost depăşit. Cum s-a identificat faptul că s-a
trecut de la exploatare la supraexploatare? Este o întrebare care, din păcate,
ţinând cont de statisticile din acest domeniu, ne apare inutilă. Într-adevăr,
efectele supraexploatării din ultimele secole, dar mai ales decenii, sunt atât
de evidente, încât nimeni nu mai pune sub semnul întrebării încălcarea
pragului, a limitei pe care sistemele naturale o pot suporta.
Actualitatea ne pune în faţa unor provocări mult mai mari,
reprezentate de întrebări precum: Care sunt cauzele supraexploatării? Care
este nivelul utilizării resurselor biologice la care capacitatea lor de
regenerare nu este afectată, cu alte cuvinte cât de mare este capacitatea de
suport a ecosistemului? Care vor fi consecinţele pierderilor de
biodiversitate, identificate sau nu? Care este structura resurselor ecologice
afectate de supraexploatare? Cum poate fi diminuată presiunea antropică
de acest gen asupra resurselor ecologice? Şi încă multe altele.
Supraexploatarea are ca obiect atât anumite specii, cât şi ecosistemele.
Majoritatea studiilor se concentrează asupra primului aspect şi în special
asupra speciilor de animale. Ca urmare a supraexploatării se înregistrează
diminuarea efectivelor pentru speciile vizate, iar în cazurile extreme,
extincţia acestora. De asemenea, trebuie menţionat faptul că presiunea
umană, deşi a crescut după o traiectorie asemănătoare cu tendinţa
demografică, s-a manifestat în acest fel chiar înainte de timpurile moderne.
Astfel, se disting două etape ale supraexploatării, măsurate prin scara
extincţiilor: extincţia istorică a speciilor şi extincţia contemporană a speciilor.9
A. Extincţia istorică începe cu câteva cazuri izolate şi îmbracă forme
dramatice prin episoadele vânătorii de bizoni.

9 Bryant, J.P. (2003), Biodiversity and Conservation, University of California, Irvine, Hypertext Book
 Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

Dispariţia bourului, animal masiv, înrudit cu bovinele domestice,

care popula pădurile din nordul Europei (Polonia), este consemnată în
1627. Vaca de mare, mamifer marin masiv şi greoi atât în apă, cât şi pe
uscat, a fost descoperită în 1741 în Insulele Pribilof din Marea Bering
(Pacificul de Nord). Vânătorii au folosit aceste animale pentru a-şi reface
rezervele de hrană. Ca urmare, în 1728, după numai 27 de ani, specia a
dispărut. Porumbelul Dodo (Didus ineptus), pasăre nezburătoare de mărimea
unui curcan, a fost descoperit în Insulele Mauritius, în anul 1505. Navele
comerciale au folosit apoi acest popas pentru a se aproviziona cu carne, dar
numai până în 1693, când a dispărut şi ultimul exemplar. Nici păsările
zburătoare nu au avut o soartă mai bună. Papagalul nord-american şi
porumbelul călător au dispărut la începutul secolului al XX-lea, ultimele
exemplare supravieţuind în grădina zoologică din Cincinati până în 1918,
respectiv 1914.
Comerţul cu blănuri (piei). Vânătoarea speciilor pentru piele sau
blănuri a constituit o parte importantă în explorarea şi istoria Europei,
Asiei şi Americii de Nord. Aceasta a condus la o diminuare drastică a
efectivelor pentru animalele de blană, deşi nu a determinat dispariţia lor.
În Europa, comerţul cu blănuri îşi are începuturile în evul mediu
timpuriu, subiectul fiind animalele din Europa care furnizau blănurile
pentru garderobele aristocraţilor, reprezentate de veveriţă, hermină, jder,
vulpi. Acestea erau prinse vii pentru ca blana să nu se deterioreze. Câteva
sute de veveriţe erau necesare pentru a confecţiona o manta, astfel că
numărul animalelor capturate a fost enorm. La începutul secolului al
XVI-lea, majoritatea populaţiei a fost decimată, ceea ce a condus la
explorarea pădurilor din Rusia. Acest comerţ a fost forţa motrice care a dus
la extinderea Rusiei în Siberia şi a devenit, în timp, responsabilă de
prosperitatea economică a ţării. Se estimează că la Novgorod, unul din
principalele centre, se exportau anual milioane de piei de veveriţă, astfel că
în secolul al XVIII-lea, chiar şi imensul „rezervor” pe care îl reprezenta
taigaua Siberiană a fost epuizat. Epuizarea speciilor terestre a condus
vânătorii spre vidrele de mare descoperite în 1741 în Pacificul de Nord.
Efectivele de circa 150–300 de mii de exemplare au fost decimate în
perioada 1750-1790, după care au devenit prea greu de găsit. Plecând de la
Cum am distrus natura

circa o mie - două mii de animale rămase, populaţiile s-au refăcut destul de
bine, dar în perioada 1992-2000 s-au diminuat din nou puternic (95%), ca
urmare a schimbărilor intervenite în ecosistem (vezi subcapitolul 4.2.1).
Dat fiind colapsul comerţului de blănuri rusesc, dar şi vastele teritorii
neexplorate au favorizat ascensiunea acestei activităţi în Lumea Nouă,
fiind, din nou, motivaţia extinderii în zonele nepopulate şi sălbatice din
vest. Castorii au fost primele victime, populaţia cunoscând un declin
puternic încă din 1638 la est de Mississippi. Explorările s-au extins spre
vest, în Munţii Stâncoşi, la începutul secolului al XIX-lea, iar după nici
40 de ani populaţiile de castor şi vidre au scăzut puternic. Au urmat jderul şi
alte specii cu blănuri mai puţin valoroase, dar curând şi acestea au devenit prea
rare.
Vânătoarea de bizoni este un alt exemplu elocvent pentru
supraexploatare. În anii 1800, peste 65 milioane de bizoni străbăteau încă
preriile Marilor Câmpii. Turmele se desfăşurau pe zeci de kilometri şi
cuprindeau peste 10 milioane de exemplare. Măcelărirea bizonilor a
început odată cu venirea europenilor şi a luat proporţii dezastruoase după
construirea reţelei de căi ferate în a doua jumătate a secolului. Bizonii au
fost ucişi pentru carne şi piele, dar şi pentru a extermina populaţiile
indigene (amerindienii), prin înfometare, şi a-i forţa să se retragă în
rezervaţii. În perioada 1870-1875, au fost ucişi anual circa 2.5 milioane de
bizoni, iar în 1883 a fost decimată ultima turmă. Dispariţia bizonilor a forţat
prădătorii să caute noi surse de hrană, iar animalele domestice s-au dovedit
a fi o pradă uşoară. Aşadar, în urma unor campanii de exterminare,
populaţiile de lupi au fost duse în pragul extincţiei.
Epuizarea resurselor pentru piele şi blană a reprezentat motivul
important pentru vânătoarea de foci. Aceasta s-a desfăşurat după un
scenariu similar. Ţărmurile erau explorate pentru a identifica populaţiile,
care erau vânate până la exterminare şi se căutau apoi noi locuri. Prima
fază 1780-1820 s-a desfăşurat în emisfera sudică, vânătoarea fiind realizată
de către companii din Europa, Rusia, Canada şi SUA, trecându-se de la o
locaţie la alta, conform datelor din tabelul 4.2.
 Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

Exterminarea populaţiei de foci în emisfera sudică

Tabelul 4.2
Perioada Regiunea
1790-1791 Tristan da Cunha
1790-1791 Insulele Falkland
1790 -1791 Ţara de Foc
1797-1803 Insulele Juan-Fernandez
1800-1825 Georgia de Sud
? Insulele Shetland-ului de Sud
1800-1825 Insulele Kergnellu
? Australia
1810-1820 Insulele Macquarie
Sursa: www.darwin.bio.uci.edu

Observăm faptul că, în unele cazuri, resursa se exploatează numai un

singur an. Focile erau ucise prin lovituri, care se pretindea a fi o metodă
mai umană, dar care reducea, în fapt, costurile prin economisirea muniţiei.
Cea mai mare parte a profitului provenea din vânzarea penisurilor, prin
care se aproviziona piaţa asiatică de afrodisiace.
A doua etapă s-a desfăşurat în emisfera de nord, începând cu
vânătoarea din Marea Bering, ca o urmare a vânătorii de vidre şi
continuând în Canada (Labrador, New Foundland). Aici erau vânaţi în
special puii, pentru blana lor albă, deşi nici adulţii nu erau cruţaţi, întrucât
furnizau ulei, dar şi piei. La jumătatea secolului al XIX-lea se ajunsese la
600 000 exemplare/an, astfel că populaţiile s-au redus la efective care
reprezentau circa o cincime din cele iniţiale, iar vânătoarea a intrat în declin
la începutul secolului XX, dar nu a încetat. Încă este permisă vânarea a
350 000 foci pe sezon, deşi specialiştii consideră că aceasta depăşeşte
capacitatea de refacere a speciei. Norma a fost diminuată în 1999 la 275 000,
dar şi această cifră se poate dovedi prea mare. În Insulele Mayen din
Oceanul Arctic focile au fost exterminate între 1840-1860.
B. Extincţia contemporană este determinată de comerţul cu specii
sălbatice, desfăşurat după specificul celor menţionate anterior, cu
deosebirea că sunt implicate un număr mult mai mare de specii, atât
animale, cât şi vegetale. La acestea se adaugă pescuitul comercial,
considerat responsabil pentru diminuarea populaţiilor, dar şi pentru
Cum am distrus natura

distrugerea unor ecosisteme extrem de valoroase, cum sunt, de exemplu

recifele de corali.

Comerţul internaţional cu specii sălbatice are ca obiect atât

organisme vii – animale pentru companie, plante rare, cât şi anumite părţi
ale organismelor – piei, blănuri, oase, fildeş, organe sexuale, perle ş.a.
pentru a fi folosite ca ornamente, bijuterii, medicamente sau afrodisiace.
Toate acestea sunt produse de lux, căutate de consumatorii din ţările
industrializate, puţin informaţi asupra faptului că speciile respective
suportă presiuni prea mari. Acest comerţ a crescut şi a devenit foarte
profitabil ca urmare a prosperităţii şi a progreselor în domeniul
transportului naval şi aerian. Exportatorii sunt reprezentaţi de ţările
tropicale şi subtropicale din Asia de Sud şi Sud-Est, Africa şi America de
Sud, iar importatorii sunt SUA, Europa şi Japonia (tabelul 4.3).

Marii exportatori şi importatori în comerţul internaţional

cu specii sălbatice
Tabelul 4.3
Exportatori Importatori
Argentina, Bolivia, Brazilia, Africa Centrală, Canada, China, U.E., Hong Kong,
China, Congo, Guyana, Japonia, Singapore, Taiwan, S.U.A.
Honduras, Indonezia, Paraguay, Peru,
Filipine, Senegal, Africa de Sud, Coreea
de Sud, Sudan, Taiwan, Tanzania,
Thailanda, Turcia, SUA C.S.I., R.D. Congo.

Sursa: www.darwin.bio.uci.edu

Cea mai mare piaţă pentru specii sălbatice este în SUA, exporturile şi
importurile totalizând circa 1 miliard $ anual. Structura importurilor arată
faptul că articolele de îmbrăcăminte sunt cele care beneficiază de cea mai
mare atenţie, mai ales dacă este vorba de blănuri, în timp ce primatele
folosite în cercetările medicale reprezintă numai o mică parte, atât ca
număr de exemplare, cât şi ca valoare (tabelul nr.4.4).
Arborii cu esenţe valoroase (mahonul, cedrul de Liban) au fost,
de asemenea, victimele comerţului internaţional, supravieţuind în
prezent în pâlcuri protejate.
 Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

Importurile de specii sălbatice în SUA

Tabelul 4.4
Tip Produs Valoare (mil. $)
12 000-14 000 vii (mai
Primate ales pentru cercetări 1.2
medicale)
6 milioane piei brute,
Blănuri 0.5-1.0 milioane ~ 800
produse prelucrate
5 000 fildeş brut
Fildeş 4-6 milioane produse 20-30
prelucrate
Păsări 800 000 vii 15
300 000-500 000 vii,
2-4 milioane piei
Reptile 200-250
15-20 milioane produse
prelucrate
Peşti ornamentali 125 milioane vii 25-30
12-15 milioane brute,
Cochilii milioane de produse 13
prelucrate
1 000-1 500 tone brut
Corali 2-3 milioane produse 5-6
prelucrate
Cactuşi 1-2 milioane plante întregi -
300 000-500 000 plante
Orhidee -
întregi
Sursa: www.darwin.bio.uci.edu

Între speciile de animale afectate de comerţul internaţional, se numără:

Tigri. Sunt vânaţi pentru oase, folosite în tratarea reumatismelor,
crampelor musculare, dar şi pentru organele genitale masculine,
considerate afrodisiace. Cea mai mare piaţa este în China, Taiwan şi Coreea
de Sud. Trei din cele opt specii sunt ameninţate cu dispariţia datorită
vânătorii şi distrugerii habitatelor. Populaţia de tigri a scăzut cu 95% în
secolul XX, efectivul total fiind în prezent de numai 5 000 de exemplare.
Ursul Panda. Este vânat pentru blană, evaluată în prezent pe piaţa
neagră japoneză la 40 000 $, dar cererea vine şi din partea grădinilor
zoologice. Prezenţa ursului Panda într-o grădină zoologică poate duce la
Cum am distrus natura

creşterea veniturilor cu 4 milioane $ într-un an. Populaţia actuală este de

numai 1 000 de exemplare, localizată în provincia Sichuan (China).
Rinoceri. Populaţiile celor cinci specii de rinoceri reprezintă 10% din
efectivele dinainte de 1970. Principalul produs valorificat este cornul, a
cărui valoare ajunge în China, Taiwan, Coreea de Sud şi Orientul Mijlociu
la 44 000 $ bucata. Valorează mai mult decât greutatea lui în aur. În Asia de
Est, cornul de rinocer măcinat este folosit în medicina tradiţională ca
remediu pentru numeroase afecţiuni – dureri de cap, difterie, intoxicaţie
alimentară, dar el a devenit foarte popular datorită faptului că i s-au
atribuit proprietăţi afrodisiace.
Elefanţii. În Africa, populaţiile de elefanţi au colapsat în anii 1980 (de
la 1.3 milioane la 625 mii), în special, datorită capturării ilegale pentru a
satisface cererea crescânda de fildeş. După ce Convenţia CITES a interzis
comerţul cu fildeş, multe populaţii s-au refăcut, dar nu mai existau habitate
suficient de mari pentru a le suporta. Astfel, în Parcul National Kruger din
Africa de Sud, rangerii sunt nevoiţi să ucidă anual 250 de elefanţi pentru că
efectivele prea mari periclitează alte specii rare prin distrugerea vegetaţiei.
O altă alternativă este transferul elefanţilor în parcuri private sau utilizarea
unor metode contraceptive.
Primate. Fiind animale foarte evoluate, pe lângă valoarea intrinsecă,
ca membri în funcţionarea ecosistemelor, acestea sunt deosebit de
importante şi pentru a înţelege funcţionarea organismului uman. Multe
cercetări medicale nu ar fi posibile fără experienţele realizate cu primate.
Păsări sălbatice. Multe specii de papagali au fost aduse în pragul
dispariţiei de comerţul internaţional. Anual sunt capturate peste 8 milioane
de exemplare pentru a fi apoi vândute ca animale de companie. Trebuie
adăugat faptul că circa jumătate din acestea mor în cursul transportului.
Declinul a peste 40 de specii de păsări se datorează acestor acţiuni.
Convenţia CITES 1997 şi 2000 a impus restricţii pentru a diminua
efectele negative ale comerţului cu specii sălbatice. Cu toate acestea,
comerţul ilegal nu intră sub incidenţa acestor acorduri, iar contribuţia lui la
degradarea biodiversităţii este semnificativă. Se estimează faptul că acestea
reprezintă între un sfert şi o treime din totalul comerţului cu specii sălbatice.
Pescuitul comercial, deşi dezvoltat pentru satisfacerea nevoilor
primare, în special alimentare, a adus prejudicii importante faunei
piscicole, atât în apele continentale, cât şi în apele oceanice. Sunt pescuite în
 Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

prezent numeroase specii a căror valoare depinde de calităţile alimentare,

dar şi de raritate. Majoritatea acestor populaţii au fost supraexploatate, aşa
cum rezultă din exemplele prezentate mai jos.
Sardine – grupă generică de peşte de talie mică în care mai importante
sunt sardinele (Sardina pileleardus), heringul (Clupea haerengus), anşoa
(Engraules enchrasicholis). După un maxim de trei – patru milioane tone
pescuite în California în anii 1936, 1937 industria prelucrării sardinelor
colapsează datorită supraexploatării. Populaţiile nu s-au mai refăcut
niciodată. O traiectorie asemănătoare a avut şi pescuitul peruvian de anşoa,
înfloritor în anii 1960, dar care intră în colaps în următorul deceniu;
pescuitul norvegian şi britanic de hering, care a determinat scăderea de 100
de ori a capturilor în patru – cinci ani (de la 1.7 milioane tone în 1966, la 20
mii de tone în 1970). Industria de pescuit a continuat să se dezvolte,
sporind numărul vaselor şi perfecţionând metodele, astfel că, deşi multe
bancuri de peşte se epuizau, cantitatea totală pescuită a crescut până în anii
1990. Stabilirea cotelor de pescuit la sfârşitul secolului XX a urmărit
diminuarea capturilor, dar raritatea pe care a indus-o, a dus la creşterea
preţurilor, ceea ce, în schimb, a determinat dezvoltarea pescuitului ilegal de
cod şi alte specii de peşte.
Statul canadian Newfoundland a avut de-a lungul secolelor o
economie bazată pe pescuitul de cod, a cărui variabile au evoluat în modul
caracteristic supraexploatării – producţie din ce în ce mai mare, ajutată
chiar de subvenţii, populaţie din ce în ce mai puţin numeroasă. După
minimul atins în 1992, se declară extincţia comercială, aducătoare de şomaj
şi criză economică în regiune, fenomene pe care guvernul canadian doar
le-a întârziat prin alocarea subvenţiilor pentru pescuit.
În mod similar au fost epuizate şi populaţiile din Marea Nordului şi
Vestul Scoţiei. În Pacificul de Nord, în 1994 s-au raportat cele mai mici
capturi de ton. Trebuie menţionat faptul că, iniţial aceşti peşti erau
subiectul pescuitului sportiv sau erau folosiţi pentru a obţine hrană de
pisici (anii ’60) şi numai în anii ’80 valoarea a crescut, peştele fiind folosit în
preparatele culinare japoneze – sushi.
Peştele spadă. Capturile din Atlantic s-au diminuat cu 70% ca urmare a
supraexploatării. Tehnicile de pescuit au avut o contribuţie importantă în
acest sens. Astfel, plasele întinse pe distanţe de zeci de kilometri capturau atât
adulţi, cât şi peşti tineri, precum şi alte specii (rechini, ţestoase). Se apreciază că
în circa zece ani se va atinge extincţia comercială şi pentru aceste specii.
Cum am distrus natura

Rechinii. Până în anii ’70 erau vizaţi numai de pescuitul sportiv, dar
declinul populaţiilor de peşte spadă a dus la prinderea lor pentru a fi
folosiţi în alimentaţie, ca o alternativă ieftină. Prin urmare, populaţiile au
fost epuizate în mai puţin de două decenii, iar refacerea lor, dacă se va
realiza, este foarte lentă, întrucât ciclul reproductiv al rechinilor este foarte
îndelungat, vârsta maturităţii sexuale fiind de circa 10 ani.
Sturionii. Reprezintă cea mai valoroasă grupă de peşti, care include
27 de specii (morun, nisetru, cega, păstrăv etc.). Aceştia produc celebrele
icre negre (caviar), a căror valoare este de aproape 1 000 $/ kg. Deşi
eforturile de a pescui speciile din această grupă s-au amplificat, capturile
au scăzut continuu în ultimele decenii (de la 22 000 tone în anii ’70, la 1 100
tone în anii ’90). CITES 1997 listează toate cele 27 de specii ca fiind ameninţate cu
dispariţia.
Somonul. Pescuitul de somon a dus la distrugerea multor populaţii
din Pacific (de exemplu, în California de Sud), capturile totale fiind minime
în 1996. Crescătoriile de somon s-au dezvoltat în încercarea de a proteja
speciile sălbatice, însă specialiştii sunt de părere că reprezintă, în fapt, un
nou risc pentru acestea. Astfel, fermele de somoni permit dezvoltarea în
masă a paraziţilor şi agenţilor patogeni care vor infesta/infecta şi peştii
sălbatici, iar peştii care scapă din crescătorii, încrucişându-se cu cei
sălbatici, vor determina apariţia unor hibrizi care pot fi lipsiţi de abilităţile
necesare supravieţuirii.10 Amenajările hidrotehnice şi hidroenergetice,
construirea infrastructurii (drumuri, căi ferate), variaţia cantităţilor de
precipitaţii sunt alţi factori care au contribuit la diminuarea drastică a
populaţiilor de somon.
Nevertebrate. Valoare comercială au crabii, homarii, creveţii, calamarii,
caracatiţele, scoicile, melcii ş.a. folosiţi în special în alimentaţie, fiind
cunoscute sub denumirea generică de „fructe de mare”. Populaţiile acestea
au intrat în declin pe măsură ce se formau pieţele de desfacere şi creştea
valoarea comercială. Multe dintre ele sunt pescuite în perimetrul recifelor
de corali prin „dragarea” fundului oceanic cu plase uriaşe, în care cad
pradă multe alte specii, care nu vor supravieţui sortării. Pentru multe
dintre acestea (de exemplu, creveţi) s-au construit uriaşe ferme acvatice,
investiţiile fiind încurajate pentru a proteja populaţiile sălbatice. Dar,
acestea au înlocuit ecosisteme de mangrove indispensabile pentru

10 Montaigne, F. (2003), Somonul de Atlantic, National Geographic, 7

 Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

numeroase specii de peşti şi păsări, dar şi pentru protecţia ţărmurilor

împotriva eroziunii.
Balenele şi alte cetacee sunt, de asemenea, exploatate în diferite scopuri.
Perioada modernă a capturării acestor mamifere acvatice începe în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, o dată cu inventarea puştii cu harpon şi a
harponului exploziv, după care navele-fabrică au permis capturarea şi
prelucrarea balenelor într-o manieră foarte eficientă.
În 1946, îşi începe activitatea Comisia Internaţionala pentru Balene,
care va stabili cote pentru fiecare stat. Aceste cote fiind mari, populaţiile au
intrat în curând în declin. Pe măsura ce speciile cele mai mari (de exemplu,
balena albastră) devin prea rare, se trece la capturarea următoarelor, în
ordine descrescătoare a mărimii lor. Întrucât comisia accepta ca membri şi
ţări care nu se foloseau de aceste resurse, în timp, s-a transformat într-o
organizaţie orientată spre protecţia balenelor, astfel că, în 1982, se adoptă o
rezoluţie care impune un moratoriu nedeterminat pe vânătoarea
comercială de balene, aceasta intrând în vigoare în 1986. Prin urmare,
numeroase populaţii s-au refăcut, deşi unele rămân în continuare
ameninţate de riscul extincţiei.
Totuşi unele ţări au continuat aceste acţiuni. Printre ele se număra şi
Japonia. Deşi se încadra în cotele care i s-au alocat, capturile de balene se
realizau şi în scopul cercetării ştiinţifice, carnea fiind apoi comercializată,
iar speciile identificate prin teste ADN în restaurante au evidenţiat faptul
că japonezii nu s-au limitat la capturarea celor permise. La acestea se
adăuga vânătoarea ilegală. Astfel, navele sovietice din emisfera sudică erau
construite cu compartimente care nu permiteau inspectorilor să evalueze
întreaga cantitate. Se apreciază că, deşi s-a raportat faptul că s-au
capturat 2 700 de exemplare, numărul real ar fi fost de aproape 50 000.
Acest tip de activitate este responsabil de imposibilitatea refacerii
populaţiilor de balene din emisfera sudică.
Reglementările Comisiei permit, în continuare, vânătoarea balenelor
pentru subzistenţă. Aşa este cazul eschimoşilor din Alaska, populaţiilor din
Groenlanda, Pacificul de Nord, Siberia etc. Totuşi, în anumite situaţii
noţiunea de „subzistenţă” nu mai este valabilă. Astfel, siberienii folosesc
carnea de balene pentru a hrăni vulpile furnizoare de blănuri.
Cele de mai sus reprezintă numai situaţiile în care s-au înregistrat
efecte dramatice, iar acestea sunt măsurate prin dimensiunea populaţiilor
cu valoare comercială, respectiv prin posibilitatea de a le utiliza în astfel de
Cum am distrus natura

scopuri. Efectele trebuie însă măsurate şi prin aplicarea altor scări de

evaluare, întrucât fiecare din aceste specii face parte dintr-o entitate şi o
comunitate a cărei funcţionare va fi perturbată prin scăderea efectivelor sau
dispariţia unor populaţii. În plus, pe lângă speciile comerciale, capturile
afectează multe altele.
Istoria exploatării resurselor biologice ne arată faptul că, deşi
cantitativ schimbările au fost remarcabile, scenariul este asemănător. Chiar
dacă sunt exploatate „raţional”, unele specii vor înregistra totuşi declinul
populaţiilor. Câteva probleme comune sunt:
• Teoriile simplificate. Supraexploatarea se produce pentru că nu se pot
stabili cu exactitate efectele exploatării. Simplificarea a dat naştere la
raţionamente privind producţia durabilă maximă. Astfel, se presupune
faptul că o resursă poate fi exploatată până la un anumit nivel, fără a se
epuiza. În studiile experimentale, anumite specii se dezvoltă conform
curbei exponenţiale în care, la jumătatea curbei, rata de creştere este
maximă. Teoria dedusă de aici arată faptul că, dacă populaţia se
exploatează până la acest nivel, se va obţine rata de creştere maximă
respectiv „producţia durabilă”. Managementul pescuitului se bazează pe
această preocupare, chiar dacă nu există nici o dovadă că şi populaţiile
din ecosistemele naturale se comportă în mod similar. De altfel, ipoteza a
fost infirmată în mod repetat de diminuarea stocurilor de peşte şi balene.
• Competiţia. Atunci când o populaţie îşi diminuează efectivele, ca urmare a
vânătorii/pescuitului, resursele de hrană ale acestuia vor fi consumate de
o altă populaţie din ecosistem care va ocupa astfel nişa ecologică, ceea ce
nu va permite refacerea populaţiilor iniţiale, chiar dacă presiunea
exercitată asupra lor scade. Ipoteza a fost adoptată de vânătorii de balene
pentru a justifica capturarea altor specii care se hrănesc cu krill, hrana de
bază a balenelor albastre, pe motivul că astfel contribuie la refacerea
populaţiilor de balene albastre. Aceleaşi argumente sunt aduse şi de
vânătorii de elefanţi, care consideră acţiunea lor ca influenţând indirect
refacerea populaţiilor în cazul altor erbivore (impala, girafe, antilope).
• Variabilitatea naturală şi oscilaţiile marchează efectele supraexploatării.
Diminuarea efectivelor este pusă pe seama unor factori naturali, deşi ea
poate fi provocată de supraexploatare. De asemenea, în perioadele de
creştere a unor populaţii pot fi implementate măsuri guvernamentale
pentru limitarea lor care nu vor fi anulate, atunci când populaţia intră în
declin.
 Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

• Factorii externi, care se îmbină cu supraexploatarea, conduc la diminuarea

efectivelor. Aceştia pot fi hazarde naturale (de exemplu, fenomenul El
Nino) sau antropice (poluare, distrugerea habitatelor, transferul de
specii).
• Economia. Câştigurile pe termen scurt sunt întotdeauna mai mari decât
dorinţa de a utiliza durabil o resursă. Acest lucru este adesea amplificat
de competiţia pentru o resursă. Dacă nu o utilizăm noi, altcineva o va
face. Se presupune că resursa este accesibilă undeva în altă parte.
Stabilirea drepturilor de proprietate este considerată o etapă importantă
pentru a asigura o evaluare reală a resurselor şi creşterea valorii. Pe
măsură ce o resursă devine mai greu accesibilă (creşte raritatea ei),
valoarea ei se ridică, ceea ce măreşte presiunea prin
vânătoare/pescuit/recoltă, subvenţii perverse. Când o resursă se
diminuează până la nivelul la care exploatarea ei devine neeconomică,
guvernele subvenţionează exploatarea pentru a evita şomajul, încurajând
astfel supraexploatarea.
• Probleme de implementare. Comerţul şi capturile ilegale sunt o
caracteristică pentru speciile sălbatice. În multe ţări acestea îmbracă
forme organizate, puternic comerciale, dificil de controlat. Se apreciază
că, în SUA acest tip de organizaţii este depăşit numai de piaţa drogurilor.