Prof.univ.dr.

Dumitru Tudorache
MONEDA

5
 PREFAŢĂ
Este unanim acceptat că în economia de piaţă, rolul banilor şi al
băncilor este imens. Economia de piaţă înseamnă în primul rând,
economie de schimb, iar schimbul se realizează prin bani şi bănci.
Lucrarea de faţă se adresează în primul rând, studenţilor
economişti şi, în consecinţă, are un pronunţat caracter didactic.
În prima parte a lucrării, care este intitulată MONEDA se pune
accent pe conţinutul, funcţiile monedei, sisteme monetare, politici
monetare, masa monetară, emisiunea, puterea de cumpărare a monedei,
inflaţia. De asemenea, date fiind adevăratele revoluţii existente în
circulaţia monetară în primul rând sub aspectul perfecţionării
modalităţilor şi instrumentelor de plată, aceste aspecte îşi găsesc în
carte, un loc pe măsură.
În economia de piaţă,moneda si băncile pătrund cu un pas înaintea
altor sectoare economice, tocmai pentru că trebuie să le susţină pe
acestea în demersul lor temerar. De aceea, partea a doua a lucrării se
intitulează ‚Institutii de credit”
In ultimele doua decenii şi în ţara noastră s-a trecut la realizarea
unei reforme economice care a avut şi urcuşuri şi coborâşuri, dar a
cărei evoluţie este, indiscutabil, către economia de piaţă.Acest caracter
s-a accentuat odata cu aderarea Romaniei la Uniunea Europeana
Sectorul bancar românesc a fost însoţit de schimbări profunde în
principalele sale domenii şi anume: produse şi servicii, capitalizare,
privatizare, informatizare, dezvoltarea reţelei, pregătirea personalului,
activitatea de corespondenţă cu băncile din străinătate. Întreg sistemul
6
bancar a fost organizat pe două niveluri, iar legislaţia a fost mult
îmbunătăţită. Banca Naţională a României a devenit bancă centrală şi
de emisiune, cât şi cu sarcini de supraveghere şi control pentru băncile
comerciale. Al doilea segment al sectorului bancar românesc este
format tocmai din societăţile bancare, care au rol operativ.
Lucrarea de faţă prezintă cititorilor săi şi un segment al activităţii
complexe a băncilor şi anume management bancar, elemente de tehnică,
operaţiuni şi strategie bancară. Dacă tehnicile bancare au existat o
dată cu băncile şi ele reflectă operaţiunile bancare în conexiunea lor,
elementele de management şi strategie bancară sunt relativ noi întrucât
până de curand, ele erau confundate de cele mai multe ori cu
„principiile“ politicii economice. Centralismul excesiv făcea ca şi aici,
rolul băncilor în stabilirea strategiilor de acţiune şi de dezvoltare să fie
foarte redus.
Cartea nu cuprinde întreaga mulţime de tehnici, produse, servicii şi
strategii monetare si bancare. Ar fi imposibil acest lucru, având în
vedere dimensiunile lucrării, dar şi faptul că unele din aceste elemente,
abia acum se definitivează şi se aşază. Desigur că, aproape întregul
material are în vedere prezentarea produselor monetare si bancare
aşa cum sunt ele în bănci, de altfel, acestea interesând în cel mai înalt
grad pe specialiştii economişti în general, şi pe cei din sectorul monetar
si bancar in mod special .
Principalele aspecte abordate în a doua parte a lucrării,intitulata
INSTITUTII DE CREDIT, se referă la:
-continutul institutiilor de credit
7
 -organizarea institutiilor de credit
- organizarea sistemului bancar;
- management bancar;
- strategii bancare;
- marketing bancar;
- operaţiuni bancare;
- tehnici bancare;
- contabilitate bancară;
- operaţiuni de casă în bănci;
- operaţiuni şi tehnici de creditare;
- garanţii bancare;
- asigurări bancare;
- control bancar;
- riscul bancar.
Lucrarea încearcă să răspundă exigenţelor actuale de abordare şi
analiză a fenomenului monetar şi bancar. Oriunde şi-ar desfăşura
activitatea, economiştii realizează legături complexe şi frecvente cu
circulaţia monetară şi cu băncile, mai ales o dată cu dezvoltarea fără
precedent a produselor şi serviciilor bancare. Desigur, creditul a rămas
produsul principal al băncilor noastre şi ca atare are afectat un spaţiu
mai mare în lucrare.
În această concepţie şi formă, cartea reprezintă o primă apariţie,
autorul fiind conştient de unele neîmpliniri, printre care şi
imposibilitatea tratării mai pe larg a unor laturi ale activităţii monetare
şi bancare (din cauza spaţiului restrâns).
8
 Autorul mulţumeşte sincer colegilor care vor transmite eventuale
sugestii pentru îmbunătăţirea cursului.

2008 AUTORUL

9
10
11
 MONEDA

12
 CAPITOLUL I
CONŢINUTUL ŞI FUNCŢIILE MONEDEI
1.1. Conceptul de monedă
Moneda se manifestă, se situează în centrul vieţii economice sociale.
Este utilizată permanent de către toţi agenţii economici, toate instituţiile
şi persoanele fizice.
Moneda este un bun indirect, reprezentând un drept de creanţă şi
constituind un instrument cu putere liberatorie generală, nedeterminat şi
imediat.
Moneda se găseşte actualmente în forme foarte variate, care au
evoluat şi continuă să evolueze în sensul dematerializării. Se poate
afirma că moneda este în sensul cel mai ferm, o instituţie umană.
A) Actualmente, este foarte utilizat termenul de monedă virtuală sau
dematerializată. Valoarea acestei monede este pur simbolică, nu are nici
o valoare intrinsecă.
Prima formă a monedei dematerializate a fost moneda de
hârtie(biletul), care la rândul ei a evoluat astfel:
1) un bilet ce reprezenta un metal preţios(un simplu certificat că
există aurul înscris pe el, într-un depozit la o bancă;
2) biletul de bancă convertibil sau moneda fiduciară(îmbinarea
între emisiunea de bilete reprezentative şi scontarea efectelor de
comerţ;acesta era defapt, un titlu de credit la purtător constând în
obligaţia de a vărsa o sumă precisă de bani la o anumită dată; acest bilet
prezenta următoarele avantaje:
- era invariabil ;
13
 - avea un nivel dat ;
- era anonim ;
- era transmisibil ;
- era plătibil la vedere.
3) biletul neconvertibil sau moneda-hârtie propri-zisă, care nu
presupune o încasare de metal preţios şi este investită de către stat cu
putere circulatorie; de exemplu, tratatul de la Maastricht constituie baza
legală a emisiunii de monedă fiduciară EURO(art. 106 al acestui tratat).
B) Moneda scripturală care se numeşte aşa, pentru ca are înscrisă
instituţia emitentă(de regulă, o bancă), sub forma deschiderii unui cont
către un client. Această deschidere de cont dă naştere unui depozit la
vedere, care reprezintă o recunoaştere a datoriei pe care titularul de cont
o contractează la bancă. Deci moneda scripturală circulă doar în
înscrisuri, în documente şi prin ea sunt efectuate cele mai multe plăţi.
Circulaţia prin monedă scripturală se efectuează prin instrumente
diverse şi anume:
1) cecul bancar(un ordin de plată scris);
2) viramentul bancar;
3) cărţile bancare în cazul în care informaţiile privind contul
bancar al plătitorului sunt conţinute direct şi încorporate în carte;
4) moneda electronică(dreptul de creanţă asupra emitentului
înregistrat pe un suport electronic şi acceptată peste tot la plată) ;moneda
electronică are şi ea două forme:un card cu microprocesor(port monnaie
electronique PME) şi care poate fi independentă sau asociată unei cărţi
bancare;
14
- portmoneul virtual(le port monnaie virtuel-PMV) care înseamnă că
datele sunt stocate în memoria unui calculator personal sau într-un
server accesibil la distanţăşi care permite efectuarea de plăţi la distanţă,
utilizând reţele electronice de tip internet.
Banii reprezintă bunuri ca oricare altele, indiferent că se
prezintă sub forma variată de la început, sau sub forma lor proprie. Cu
toate acestea subliniem încă de la început că este o mare deosebire între
bani şi celelalte bunuri. Cele mai multe bunuri sunt destinate
consumului, întrebuinţării permanente sau temporare, pe când banii au
ca destinaţie schimbul celorlalte bunuri. Banii circulă permanent şi
continuu. Cu cât banii sunt mai mult folosiţi, cu atât ei ajută desfăşurării
normale a schimbului de mărfuri.
Banii au apărut ca urmare a unei îndelungate evoluţii economice.
La începuturi, banii erau constituiţi din unele bunuri economice cu o
circulaţie mai intensă şi mai recunoscută pe zone geografice cât mai
mari. Aceste bunuri îndeplineau şi funcţia lor de schimb, de bani, dar şi
pe cea normală lor şi anume de utilizare sau de consum.
După un timp îndelungat, banii au luat forma lor proprie şi precisă,
devenind monedă! Moneda a fost realizată la început din metale şi a
căpătat forma ei consacrată prin metale preţioase – aur sau argint.
În perioada când banii se găseau sub formă de monedă metalică, ei
aveau o latură comună cu celelalte bunuri economice, deci erau
consideraţi monedă marfă. Era cazul îndeosebi, al monedelor de aur şi
argint, care aveau o valoare proprie apropiată de valoarea metalului
preţios din care erau confecţionate.
15
 Există deci, pe lângă valoarea lor legală, adică cea imprimată de
stat sau de organul de emisiune, o valoare comercială dată de valoarea
metalului preţios conţinută. De aceea, nu era necesară simpla numărare
în procesul schimbului, ci şi cântărirea, deci determinarea valorii reale.
Se poate afirma că această deosebire între marfă şi monedă, concretizate
în acelaşi bun economic se mai practică şi acum, chiar dacă nu mai este
aproape nici o legătură între monedă şi aur. De exemplu, de curând au
fost emise de către BNR, monezi de aur şi argint, care înglobau în
valoarea lor nominală, atât valoarea metalului preţios, cât şi valoarea
numismatică. Evident că înainte de 1974 (când a fost eliminat etalonul
aur) această practică era mult mai frecventă, deşi banii de hârtie
deveniseră atotputernici în circulaţie.
Aurul şi argintul puteau fi cumpărate ca marfă, chiar dacă se găseau
sub formă de monedă, ca urmare a utilizării lor în industrie, ca bijuterii,
în medicină etc.
Limita dintre marfă şi monedă era stabilită precis prin lege (se putea
schimba la bancă o anumită cantitate de aur şi se putea obţine o anumită
cantitate de monedă, sau altfel spus, monedă de o anumită valoare).
Deci aurul nu avea întotdeauna calitatea de monedă, ci doar când lua
forme monetare, precis stabilite prin lege.
În definirea banilor nu putem face abstracţie de un element extrem
de important şi anume că ei au în principal destinaţia de a folosi la
circuitul normal, la schimbul altor bunuri şi de a stabili valoarea
acestora. Banii nu sunt un scop în sine, ci sunt utilizaţi într-un scop bine

16
determinat. Ei au un rol imens în economie, aceasta neputând exista fără
bani.
De-a lungul secolelor şi chiar mileniilor, banii au influenţat foarte
puternic economia, modul ei de organizare şi desfăşurare.
În abordarea problematicii monedei, nu este suficient să cunoaştem
numai conţinutul, evoluţia, formele şi procesul monetar, ci şi aspectele
legate de natura şi esenţa economiei (de schimb sau autarhică, de piaţă
sau planificată etc.), sistemele monetare, puterea de cumpărare, inflaţia,
politicile şi tehnicile monetare, instrumentele şi formele de plată.
Conceptul de bani este complex, subtil, dar esenţial pentru orice
economie modernă. Banii nu trebuie confundaţi nici cu moneda, nici cu
avuţia, bogăţia sau veniturile. Valoarea banilor depinde şi de modul cum
sunt ei acceptaţi, utilizaţi şi cum servesc circulaţiei celorlalte bunuri. Ea
depinde de modul în care sunt îndeplinite funcţiile monedei.
În teoriile monetare moderne, banii nu sunt definiţi numai ca
monedă. Banii au o sferă mai largă decât moneda. Numai o mică parte
din valoarea în bani a schimburilor, a cumpărăturilor este plătită cu
ajutorul monedei.
Banii cuprind nu numai moneda propriu-zisă, ci şi depozitele şi
disponibilităţile din conturi (cecurile).
Banii sunt depozite esenţiale, iar moneda este o formă redusă de
exprimare a sistemului monetar. De pildă, oamenii de afaceri nu
utilizează numerarul, ci în principal, fluxul, transferul fără fir, adică prin
mesaje.

17
 Banii nu pot fi confundaţi nici cu avuţia pentru că nu cuprind
acţiunile, obligaţiunile şi alte forme de avuţie.
Moneda poate fi definită numai prin rolul şi funcţiile sale în
economie, anume în economia de piaţă.
Prin cele de mai sus, banii şi moneda au acelaşi înţeles deoarece au
acelaşi rol şi funcţii.
Fluxurile monetare însoţesc procesele economice şi contribuie la
modificarea şi dezvoltarea acestora. Deşi economia reală are rolul
hotărârilor, moneda se întrepătrunde permanent cu economia, ea este în
centrul vieţii economice a unei ţări şi pe planul economiei mondiale.
Conţinutul monedei s-a modificat de îndată ce moneda-marfă a fost
eliminată din mecanismele monetare şi din circulaţia monetară propriu-
zisă, fiind înlocuită cu moneda-semn.
1.2. Funcţiile monedei
Moneda are următoarele funcţii:
- instrument unic de schimb;
- etalon al valorii;
- instrument de rezervă a valorii;
- instrument de plată;
- mijloc de transfer al valorilor;
- bază a creditului.
Manualul „Monedă, credit, bănci“, elaborat de catedra de monedă
din ASE în coordonarea Profesor Univ. Dr. Cezar Basno, subliniază că
cele mai importante funcţii ale monedei sunt:
a)moneda - instrument unic al tranzacţiilor;
18
 b) moneda - etalon al valorii;
c)moneda - rezervă a valorii.1
De altfel, moneda are mult mai multe funcţii decât cele enumerate
mai sus, dat fiind rolul copleşitor al ei în economia de piaţă.
Funcţiile acestea s-au consolidat de-a lungul vremii, pentru că
moneda a urmat pas cu pas dezvoltarea economică.
Necesitatea monedei a apărut şi s-a impus din nevoia schimbului
produselor şi serviciilor.
1.2.1. Moneda, instrument unic de schimb
Această funcţie a monedei a apărut ca urmare a necesităţii creării
unui instrument care să mijlocească schimbul economic. Acest
instrument de schimb serveşte în acelaşi timp ca măsură a valorii
bunurilor schimbate.
Producţia, circulaţia, consumul sunt realizate prin mai multe cicluri
de operaţiuni:
M-B-M
BMB
Acestea se realizează continuu prin intervenţia monedei.
Marele economist Victor Slăvescu susţinea că „moneda este tot atât
de necesară schimbului de bunuri şi servicii economice, pe cât este de
necesar graiul pentru înţelegerea oamenilor între ei“.2
Mijlocirea schimbului este cea mai importantă funcţie a monedei,
pentru că şi economia de piaţă se bazează în cel mai înalt grad pe
schimb. Economia de schimb este o economie a banului.

1
Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Ed.P. 1997, pag 8.
2
Victor Slăvescu, Curs de monedă, credit, schimb, Ed. Scrisul Românesc Craiova 1932, pag.90.
19
 Moneda poate îndeplini funcţia de schimb, pentru că este singura
marfă general acceptată. Fiecare din participanţii la schimb ştie că o
poate ceda pentru a obţine un alt bun de care are nevoie.
Moneda nu numai că mijloceşte schimbul, dar îl şi simplifică.
Prin prezenţa monedei nu mai este nevoie de prezenţa simultană a
două produse. Cu ajutorul monedei, schimbul se descompune în două
acte: vânzare şi cumpărare, despărţite în timp şi spaţiu. Prin monedă,
schimbul are mult mai multă libertate de acţiune şi de mişcare.
Progresul omenirii se datorează în bună parte intervenţiei monedei
în schimbul produselor şi serviciilor.
Funcţia de instrument unic de schimb a monedei dă posibilitatea
disocierii fluxurilor reale (specifice trocului), în fluxuri reale şi
monetare (vânzare), iar apoi în fluxuri monetare şi fluxuri reale
(cumpărare).
Abordând funcţia de mijloc unic de schimb a monedei, nu putem
face abstracţie de rolul finanţator al acesteia. Participanţii la piaţă au
nevoie în prealabil de încasări în monedă pentru a avea capacitatea de a
cumpăra produsele şi serviciile de care au nevoie (inclusiv produse de
investiţii).
1.2.2. Funcţia de măsurare (etalon) a valorii bunurilor
schimbate
Desigur că mijlocind schimbul, moneda serveşte la măsurarea
valorii acestor bunuri ce se schimbă.

20
 Valoarea bunurilor schimbate este exprimată în bani, în monedă.
Deci, în mod firesc instrumentul de măsurare a valorii mărfurilor este
moneda, pentru că ea este un numitor comun între bunuri eterogene.
Această funcţie a devenit tot mai necesară o dată cu dezvoltarea
economică şi implicit diversificarea şi multiplicarea bunurilor.
Moneda este invariabilă, numai puterea ei de cumpărare creşte sau
scade pentru asigurarea unei echivalenţe pe piaţă. Dacă o monedă se
depreciază, dăunează celor ce o posedă şi foloseşte celor ce o datorează.
Dacă puterea monedei creşte (de cumpărare), foloseşte celor ce o posedă
şi dăunează celor ce o datorează.
Variaţia puterii de cumpărare a monedei este în contradicţie cu
funcţia acesteia de etalon al valorii şi cea de schimb de bunuri.
Dacă moneda ca măsură a valorii nu este fixă, stabilă, apare
dezordinea în economie, cumpărătorii fiind mereu păcăliţi, deza-
vantajaţi.
În calitate de măsură a valorii mărfurilor ce se schimbă, moneda este
şi instrument de plată.
Autoritatea statului trebuie să creeze o monedă legală, unanim
acceptată de toţi „actorii“ de pe piaţă. Prin mijlocirea acestei monede
sunt lichidate toate obligaţiile între aceşti actori. Moneda naţională unică
trebuie să constituie singurul mijloc legal de plată. Statul şi autorităţile,
agenţii economici şi persoanele fizice sunt datoare să o accepte la plată.
Statul se îngrijeşte ca moneda naţională să fie stabilă şi pentru
aceasta elaborează politica monetară.

21
 1.2.3. Funcţia monedei de rezervă a valorii
Moneda este un rezervor de valoare pentru că permite
înmagazinarea valorii într-o marfă compactă, acceptată unanim şi care
poate fi păstrată în mod nedefinit, fără pierderi (în condiţii de
stabilitate).
Oamenii păstrează bani din mai multe motive (prudenţă, prevedere,
vanitate). Condiţia este ca moneda să poată fi păstrată vreme
îndelungată, să-şi menţină valoarea şi să poată fi schimbată oricând
contra altor bunuri.
Moneda nu este niciodată marfă de ocazie. Ea este totdeauna egală
cu ea însăşi şi nu pierde nimic dacă este înmagazinată.
Pentru monedă nu există riscul deteriorării fizice şi este totdeauna
uşor schimbabilă.
Moneda favorizează economisirea într-o formă foarte uşoară şi
mobilă. Într-o mare perioadă de timp, moneda simbolizează bogăţia
însăşi.
În orice moment ea se poate schimba în altă bogăţie.
Această funcţie a monedei prezintă actualmente o importanţă mai
redusă în economiile moderne.
Acum banii sunt folosiţi pentru depozite, procurarea de acţiuni şi
obligaţiuni. Moneda nu numai că se păstrează, dar se şi înmulţeşte prin
dobânzi, dividende etc.
Desigur că funcţia monedei de rezervă a valorii nu poate să dispară.
De exemplu, între două tranzacţii, orice firmă are o rezervă de valoare,

22
fiind un instrument de tezaurizare. Orice persoană fizică păstrează
monedă pentru procurarea curentă de bunuri de consum.
Pentru agenţii economici moneda este un activ ca oricare altul
(depozite, acţiuni, obligaţiuni, bunuri imobiliare). Moneda face parte
din activele lichide (poate fi schimbată în orice moment). Rezerva de
valoare înseamnă de fapt, puterea de cumpărare (evident, alături de
alte active cu un mare grad de lichiditate). Puterea de cumpărare mai
înseamnă şi capacitatea de schimb a agenţilor economici şi persoanelor
fizice.
Faţă de alte active lichide, moneda prezintă avantajul că poate fi
schimbată imediat, fără cost de transformare şi cu un risc minim.
1.2.4. Moneda ca instrument de plată
Moneda este un instrument legal al fiecărui stat de efectuare a
plăţilor. Plăţile în moneda naţională sunt obligatorii pe teritoriul unei ţări
(evident că doar pe piaţa internă şi cu unele excepţii). Plăţile într-o
anumită monedă sunt unanim acceptate.
Cu excepţia unor pieţe monetare internaţionale (de exemplu, zona
EURO), pe teritoriul fiecărei ţări există o singură monedă cu curs legal
şi a cărei valoare este stabilită prin lege sau prin calcule complexe. Toţi
„actorii“ pieţei monetare sunt obligaţi să primească moneda naţională ca
plată. Evident că unele plăţi sunt legate de convertibilitatea monedei
naţionale. De exemplu, cu leul românesc încă nu se fac plăţi
internaţionale, întrucât are o convertibilitate limitată. Statul este obligat
să asigure toate condiţiile pentru ca moneda naţională să poată fi un
mijloc de plată deplin.
23
 1.2.5. Moneda ca mijloc de transfer al valorilor
Această funcţie poate fi îndeplinită, întrucât moneda poate cuprinde
o valoare mare într-un volum mic. De asemenea, moneda are o valoare
mai constantă, mai stabilă şi care poate fi schimbată pe alte valori. Prin
această funcţie, moneda permite transferul de valori dintr-un loc în altul.
De asemenea, când schimburile de mărfuri sunt inegale, se poate face
compensarea valorilor rămase neachitate.
Chiar avuţia unei persoane fizice poate fi mai uşor transferabilă în
bani, decât în bunuri.
1.2.6. Moneda, bază a creditului
Creditul este de multe ori emisiune monetară. O dată ce a fost
aprobat creditul, se deschide un cont clientului solicitant, iar acesta face
din acest cont, plăţi diverse.
Banii din cont sunt bani reali, monedă scripturală.
De asemenea, moneda serveşte pentru efectuarea unor plăţi
amânate. Moneda mijloceşte deci, creditul. Achitarea unor bunuri se
poate face ulterior, conform contractelor încheiate între parteneri.
În al treilea rând, moneda stă la baza emisiunii şi circulaţiei titlurilor
de credit (obligaţiuni, cambii, bilete la ordin). Toate acestea au o valoare
nominală, una de piaţă etc., dar exprimate în monedă. În aceste
tranzacţii este indicat ca moneda să aibă o valoare cât mai constantă,
bazată pe o putere de cumpărare relativ ridicată.
1.3. Evoluţia monedei
În perioadele de început ale schimburilor, funcţiile banilor erau
îndeplinite de alte bunuri economice, care în acelaşi timp serveau şi
24
scopurilor de întrebuinţare sau consum (animale, cereale, peşti, metale).
Când banii au căpătat forma lor proprie şi precisă, ei au devenit
monedă.
Moneda a fost confecţionată mult timp din metale, îndeosebi metale
preţioase. Tocmai prin aceasta s-a diferenţiat mult faţă de alte bunuri,
mărfuri.
Evoluţia monedei a fost determinată de însăşi funcţia pe care ea o
îndeplinea în viaţa economică.
În perioada când banul era reprezentat de moneda metalică, el mai
avea o latură comună cu celelalte mărfuri şi anume că materialul din
care era confecţionat putea fi socotit marfă.
Monedele de aur şi argint aveau o valoare proprie nu departe de
valoarea metalului preţios din care erau confecţionate.
Dar pe lângă valoarea legală imprimată şi fixată de stat, monedele
metalice aveau şi o valoare comercială egală cu valoarea metalului
preţios ce îl conţinea. Diferenţele de conţinut metalic atrăgeau după sine
diferenţe de valoare. Apăreau incertitudini în determinarea valorii reale
a monedei, de aceea, schimbul se făcea prin cântărirea monedelor, deci
prin cantitatea de metal preţios conţinut de monedă. Aceste diferenţe au
condus la abuzuri în emiterea monedelor.
Monedele de aur şi argint puteau fi uşor apreciate şi cumpărate ca
marfă. Moneda era marfă, dar nu orice obiect (marfă) de metal preţios
este monedă.
Deosebirea s-a accentuat şi a devenit definitivă o dată ce banul a luat
forma proprie de hârtie-monedă, adică bilete de bancă. Acestea nu mai
25
au o valoare intrinsecă, ci doar garanţia celor ce le-au emis, sau cea
conferită de autoritatea statului care le punea pe piaţă.
Pentru a se ajunge aici a fost nevoie de o lungă evoluţie istorică, de
o puternică dezvoltare economică şi de cadrul juridic bine precizat.
Prin ea însăşi, crearea de monedă nu aduce avantaje. De pildă, dacă
creăm mai multe bunuri şi servicii, oamenii trăiesc mai bine.
Dacă producem mai multă monedă, nu se poate spune acelaşi lucru.
Cu toate acestea, moneda şi instituţiile legate de ea au o mare
însemnătate pentru economie.
Moneda este mai activă într-o societate cu o economie dinamică,
dezvoltată. O dată cu sporirea veniturilor primare sau derivate, fluxul de
monedă sporeşte.
Fluxurile monetare influenţează puternic procesele economice,
deţinând un rol esenţial în mecanismul de funcţionare a acestora, în
mecanismele autoreglării. Economia nu poate fi despărţită de monedă,
pentru că aceasta este prezentă permanent în schimburile dintre persoane
fizice, firme, stat, organisme financiare internaţionale.
Totuşi aurul nu a dispărut de pe piaţă, chiar dacă a fost eliminat ca
bază a sistemelor monetare. El este utilizat mai ales în tranzacţiile
internaţionale şi ca rezervă valutară în toate ţările.
1.4. Semnele monetare
O dată cu dezvoltarea economiilor a crescut cantitatea de bunuri
supuse schimbului, pe când producerea de monedă-marfă sau metalică
(metalele preţioase) era limitată. A apărut un dezechilibru între cererea

26
şi oferta de monedă marfă, ceea ce a avut drept efect apariţia monedei
de hârtie (fiduciare).
Moneda de hârtie se prezintă sub două forme:
- bancnotele (biletele de bancă);
- moneda de cont (scripturală).
Apariţia monedei de hârtie a avut precedente în efecte de comerţ
sau scrisori de schimb. Ea a apărut prima dată în Europa la sfârşitul
secolului al XII-lea şi a avut drept cauză, limitarea pericolului
transportului de monedă metalică. Efectele de comerţ propriu-zise sau
tratele comerciale au apărut de fapt în secolele XVII - XVIII.
Scrisoarea de schimb şi tratele nu au o valoare intrinsecă. Ele sunt
doar un angajament de plată al celui ce le emite, pentru o anumită dată.
În aceeaşi perioadă apar primele bilete de bancă şi moneda de
cont.
Moneda de hârtie sau biletele de bancă puteau fi schimbate oricând
în monedă metalică, la ghişeele băncii şi era garantată de rezerva de aur-
monedă pe care o deţinea banca emitentă. Moneda de hârtie s-a
generalizat în secolul al XIX-lea.
Moneda de cont sau scripturală a apărut ca urmare a dezvoltării
băncilor comerciale, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Băncile comerciale au creat moneda de cont, adică înscriau într-un
cont suma de bani deţinută de un client al său-titular de cont.
Actualmente, sunt mult mai multe forme ale monedei scripturale printre
care amintim aici cecurile şi viramentele (ordinul de virament, de
plată).
27
 Moneda scripturală şi moneda de hârtie sunt forme ale monedei
semn, şi au aceleaşi funcţii şi valoare precum moneda marfă.
Emisiunea monedei este un drept al statului, care deleagă în acest
scop, o instituţie de emisiune, care de regulă este banca centrală.
Treptat, moneda semn va lua locul monedei marfă.
Sub formă de valută, moneda semn preia şi rolul de a realiza
tranzacţiile pe plan internaţional, avându-se în vedere însă, converti-
bilitatea.
În epoca modernă, se face şi emisiune de monedă internaţională de
către FMI (DST) sau Sistemul Monetar European (ECU, EURO).
S-a ajuns şi la dispariţia (în unele cazuri) a suportului de hârtie al
monedei scripturale prin apariţia cărţilor electronice de plată şi de
credit, care înlocuiesc cecurile clasice.
1.5. Puterea de cumpărare a monedei
Puterea de cumpărare este dată de valoarea monedei. Această
valoare se calculează la rândul ei pe baza cantităţii de bunuri ce pot
fi procurate cu o unitate monetară, deci pe baza preţurilor.
Puterea de cumpărare a unei monede este variabilă, deoarece
cantitatea şi valoarea bunurilor ce pot fi procurate diferă şi ele.
Variaţia valorii monedei şi deci a puterii ei de cumpărare este în
funcţie de:
- perioade;
- loc;
- situaţii conjuncturale.
Rezultatul se concretizează în fluctuaţiile de preţ.
28
 Într-o economie instabilă, caracterizată prin inflaţie, evident că
această fluctuaţie este de fapt, o creştere permanentă a preţurilor, care de
multe ori ia forme galopante. În aceste perioade, puterea de cumpărare a
monedei naţionale este greu de determinat şi se schimbă rapid în sensul
descreşterii ei.
Asanarea monetară din perioadele de criză are mare însemnătate
pentru stabilirea puterii de cumpărare a unei monede naţionale. Această
asanare poate fi efectuată şi prin limitarea circulaţiei monedei de hârtie.
În orice moment trebuie fixat un raport raţional între circulaţia monetară
şi cantitatea de produse şi servicii realizate de economia reală. Când
moneda avea acoperire în aur sau argint, puterea ei de cumpărare era
apropiată de valoarea intrinsecă a aurului sau argintului conţinut de
fiecare monedă. Cu atât mai mult exista această acoperire, când
monedele erau confecţionate din aur sau argint.
Puterea de cumpărare a monedei poate creşte prin aplicarea unor
măsuri deflaţioniste. Deflaţia presupune în primul rând, restrângerea
semnelor monetare aflate în circulaţie. De asemenea, trebuie avut în
vedere abuzul de credit, care alături de abuzul de hârtie monedă
constituie cauze principale ale inflaţiei ridicate şi deci ale puterii reduse
de cumpărare a monedei. Statul trebuie să-şi echilibreze bugetul numai
prin venituri normale, nu prin emisiune de monedă. Deflaţia este în mare
parte sinonimă în această situaţie, cu revalorizarea sau aprecierea
monetară.
Prin inflaţie, preţurile cresc şi se creează o situaţie economică de
fapt, care nu poate fi schimbată dintr-o dată. Creşterea preţurilor poate fi
29
bruscă şi înaltă. Scăderea lor, deci revenirea la situaţia iniţială, este foarte
complexă şi aproape imposibil de realizat.
O putere de cumpărare stabilă se poate realiza prin existenţa
excedentelor bugetare şi a balanţei de plăţi externe.
În sfârşit, o reformă monetară profundă poate redimensiona puterea
de cumpărare a unei monede.
Puterea de cumpărare a unei monede se poate stabili pe plan
naţional şi la nivel internaţional. Şi în acest din urmă caz, puterea de
cumpărare are la bază sistemul de preţuri, dar prin raportare la alte
monede naţionale prin cursul valutar sau rata de schimb. Raportarea se
face de cele mai multe ori nu în mod direct, ci pe baza unor monede de
referinţă cum ar fi: dolarul american, marca germană, lira sterlină, yenul
japonez şi francul francez.
Pe plan internaţional, în stabilirea puterii de cumpărare a intervenit
noţiunea de standard al valorii. Standardul de valoare este moneda
naţională într-o anumită perioadă şi care se bazează pe funcţia banilor de
mediu de schimb şi pe lichiditatea lor. Pentru determinarea puterii de
cumpărare sunt luate în consideraţie doar moneda, cecurile de
călătorie şi depozitele stocabile.
Alţi specialişti americani acordă o mai mare atenţie în determinarea
puterii de cumpărare a monedei, a raportului macroeconomic între
venituri şi cheltuieli. De exemplu, cheltuielile de consum sunt explicate
cu ajutorul venitului disponibil, avuţiei, investiţiilor şi ratelor dobânzii.
Sau alt exemplu: schimbările în mărimea avuţiei determină urmări
majore asupra cheltuielilor consumatorilor.
30
 În concluzie, se poate afirma că puterea de cumpărare a monedei,
înseamnă de fapt valoarea ei în raport cu un bun. Deci ce cantitate
dintr-un bun poate fi achiziţionată cu o unitate monetară sau cu un
număr de unităţi monetare. De exemplu, dacă o pâine are un preţ de
2000 lei, puterea de cumpărare a leului nostru este de 1/2000 dintr-o
pâine.
Teoria modernă privind puterea de cumpărare a monedei utilizată pe
plan mondial, cât şi în ţara noastră se bazează pe un „coş“, în care
bunurile sunt ponderate în funcţie de rolul lor în operaţiunile
comerciale şi care la rândul lor au în vedere utilitatea produselor luate
în consideraţie. „Conţinutul“ coşului diferă de la o ţară la alta, în funcţie
de obiceiuri, necesităţi stricte, tradiţii, locul geografic etc. De exemplu,
pentru o ţară dintr-o zonă geografică caldă, în coş nu va intra încălzirea
apartamentelor pe timpul iernii.
În conformitate cu produsele pe care le cuprinde, coşul are un preţ,
care poate fi exprimat prin următoarea relaţie matematică:3
P = ∑aipi
în care:
P= preţul coşului;
ai= ponderea produsului „i“ în totalul operaţiunilor comerciale;
pi= preţul monetar al produsului i.
În final se stabileşte valoarea produsului „coş“, format din i produse
şi care - aşa cum am mai arătat, diferă de la o ţară la alta.

3
Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, op. cit, pag. 22.
31
 Rezultă că fiecare monedă naţională are o putere de cumpărare
internă şi una externă.
Aceasta din urmă are la bază cursurile reale de schimb, care sunt
determinate de organisme financiar-monetare internaţionale, de marile
bănci sau de burse, pe baza unor indicatori printre care: produsul intern
brut, productivitatea muncii, inflaţia, dobânda, riscul de ţară, creşterea
economică, deficitul bugetar şi al balanţei de plăţi externe etc.
În practică, puterea de cumpărare a unei monede naţionale pe plan
extern se determină pe baza parităţii monetare.

1.6 Rolul monedei în economia de piaţa

Desigur că acest rol trebuie abordat dintr-o perspectivă istorică şi

graduală.
Primul rol al monedei şi cel mai important până azi îl constituie
separarea de către aceasta a schimbului cu caracter de troc (ca act
unitar) în două laturi distincte şi anume, vânzarea şi cumpărarea. De aici
decurge şi rolul că vânzarea nemaifiind însoţită obligatoriu sau automat
de cumpărare, s-a creat posibilitatea economisirii monedei, a creării
depozitelor şi a amânării plăţilor. În acest fel se accelerează creşterea
economică. De asemenea, prin disponibilităţile foarte mari de monedă,
aceasta devine principalul finanţator al economiilor naţionale. Cu
ajutorul monedei are loc, de cele mai multe ori, stingerea datoriilor în
economie şi societate, fie că este vorba de firme, persoane fizice sau
stat.
32
 Rolul monedei apare ca fiind mult mai mare şi complex, dacă avem
în vedere cererea şi oferta globală de bani, pot fi evitate dezechilibrele în
economie, poate fi gestionată inflaţia, poate fi determinat necesarul de
credit şi multiplicatorul creditelor.
Moneda are un mare rol în determinarea gradului de lichidităţi a
firmelor şi băncilor, în analiza fluxului de numerar şi în consecinţă, în
fixarea bonităţii în legătură cu activităţile de finanţare şi creditare.
Cantitatea de monedă aflată în circulaţie influenţează foarte mult
rata dobânzii de refinanţare şi chiar nivelul dobânyii interbancare (de
exemplu, surplusurile foarte mari de capital al unor mari bănci conduc la
reducerea dobânzii interbancare.
O monedă puternică, eficientă are şi rolul important de a fi un
motor pentru dezvoltarea economiei reale dintr-o anumită ţară.
Moneda este un denominator comun, ceea ce face ca toate
bunurile materiale, îndeosebi produsele şi serviciile să devină omogene.
Moneda are şi rolul de a „inocula încredere” firmelor şi statelor
străine pentru ţara care a emis-o. În funcţie de ceastă încredere este şi
puterea de cumpărare a acestei monede naţionale şi pe care pieţele
financiare internaţionale o acceptă. Acelaşi rol al monedei naţionale este
demonstrată prin mijloacele de plată pe care o ţară sau firmele din ţara
respectivă le utilizează în tranzacţiile internaţionale.
Rolul monedei a fost pe larg dezbătut în literatura de specialitate.
Astfel, monetariştii în funte cu americanul Milton Friedman şi Karl
Bruner dar şi Allan Meltzer, adepţi ai teoriei contitative, subliniind rolul

33
hotărâtor al monedei în economie, leagă cererea globală din economie
de cantitatea de monedă necesară procurării produselor şi serviciilor.
Moneda are un rol imens în fixarea şi evoluţia preţurilor. Nu este
vorba, în primul rând, de faptul că preţurile produselor şi tarifele
serviciilr se exprimă în monedă, ci mai ales de faptul că moneda, prin
puterea sa de cumpărare determinată obiectiv, determină la rândul ei,
însăşi mărimea acestor preţuri, valorile produse într-o economie sau
într-o ţară, produsul intern brut, datoria externă, productivitatea
muncii şi alte mărimi reprezentative pentru fiecare stat.
Nu întâmplător moneda este unul din simbolurile fiecărei ţări.
Rolul monedei este demonstrat şi în teoria economistului englez
John Maynard Keynes, a cărei esenţă constă în analiza cererii globale
prin luarea în considerare a componentelor sale consum – venit,
investiţii – cererea consumatorilor – ratele dobânzii. Evident că toate
acestea sunt raportate la valorile şi funcţiile monedei.

34
 CAPITOLUL II
SISTEME MONETARE
2.1. Conceptul de sistem monetar. Etalonul monetar
În literatura de specialitate, conceptul de sistem monetar are
înţelesuri şi abordări diferite.
Costin Kiriţescu a dat definiţia cea mai cuprinzătoare la noi
„Sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor legale şi
instituţiilor care reglementează, organizează şi respectiv suprave-
ghează relaţiile băneşti dintr-un stat“.4 Pentru ca Sistemul Monetar
să fie omogen este necesară şi existenţa unui sistem de relaţii între
instituţiile ce au ca obiect de activitate circulaţia monetară (bănci,
trezoreria publică, organisme specializate, casieriile etc.)
Fiecare ţară are sistemul său monetar.
Sistemele monetare sunt foarte diferite. De aici apare necesitatea
calculării echivalenţei de valoare (curs valutar şi schimb valutar).
Nu se poate ajunge la un sistem monetar unitar.
Încercări de realizare a unor sisteme monetare unitare au fost făcute
mai de mult, dar primul mai elaborat şi mai credibil a apărut în prima
jumătate a secolului al XIX-lea prin crearea Uniunii Latine. A fost un
eşec total. Nu s-a putut ajunge la un sistem monetar unitar şi pentru că
ţările şi cetăţenii lor ţin la monedele lor naţionale, fiind considerate
uneori chiar simbol al independenţei ţării respective. Dovada că aşa stau
lucrurile este recenta realizare a Pieţei Monetare Europene, când
introducerea monedei EURO a determinat mari convulsii interne şi între

4
Costin Kiriţescu, Moneda, mică enciclopedie, Ed. Ştiinţifică, 1982, p.278
35
ţările membre ale Uniunii Europene, o parte din aceste ţări amânând
intrarea în zona EURO, tocmai pentru motivele menţionate mai sus.
Sistemul monetar unitar nu poate fi realizat nici ca urmare a
disparităţilor de curs, de pondere de cumpărare, paritate sau etalon
monetar.
Etalonul este unitatea monetară stabilită şi recunoscută de către
stat şi care este utilizată ca unitate de bază pentru măsurarea
valorilor bunurilor şi serviciilor.
2.2. Sisteme monetare
Primele sisteme monetare au fost constituite pe baza metalelor
preţioase, folosite ca material pentru confecţionarea diferitelor monede.
Ca urmare, la baza primelor sisteme au stat monedele metalice.
Când etalonul monetar era metalic, un stat putea să-şi aleagă unul
sau două metale din care putea să-şi confecţioneze monedele etalon.
Dacă alegea un metal, sistemul monetar se numea monometalist.
Dacă erau folosite doua metale, era sistem monetar bimetalist. La rândul
lor, aceste sisteme erau de mai multe feluri. De exemplu, cel
monometalist putea fi:
- sistem monetar monometalist de aur;
- sistem monetar monometalist de argint.
În orice caz, numai monedele confecţionate din aceste metale aveau
putere totală, adică erau considerate monede etalon.
Bimetalismul, ca sistem monetar poate fi şi el:

36
 - integral (când se stabilea un raport de valoare între cele două
metale preţioase şi ambele metale aveau aceeaşi putere de plată,
iar confecţionarea lor era nelimitată);
- parţial (când numai aurul se putea folosi nelimitat în
confecţionarea monedei, iar argintul era fixat de stat a fi folosit
doar pentru un număr şi o valoare limitate de monede);
- paralel (când cele două monede au o putere nelimitată şi sunt
independente una de alta, neexistând între ele un raport de
valoare).
Cel mai vechi sistem monetar monometalist a fost cel de argint.
El nu excludea şi utilizarea şi a altor monede în circulaţie, de
exemplu a celor de argint. Acestea aveau însă, doar o valoare comercială,
etalon, moneda legală, atotputernică, era numai din argint. Celelalte
monede erau considerate ca orice marfă.
Etalonul de argint s-a manifestat mai puternic în secolele XVI-
XVIII în ţări dezvoltate, precum Anglia, Franţa, Germania, dar şi în ţări
ca Rusia şi în întregul continent european. Cu timpul, au început să
circule tot mai multe monede de aur, creându-se un sistem monetar
paralel.
Deprecierea permanentă a argintului, descoperirea mai multor
zăcăminte (ceea ce a dus şi mai mult la scăderea valorii acestui metal) a
contribuit hotărâtor la introducerea sistemului monetarist bazat pe
etalonul aur. Monedele de aur erau tot mai mult tezaurizate sau utilizate
în plăţi peste graniţă. În sistemul monetar de aur, numai monedele de
aur aveau putere legală şi puteau fi confecţionate nelimitat. Dar nu mai
37
era absolut necesar şi obligatoriu să fie puse în circulaţie numai monedele
de aur. Ele puteau fi confecţionate şi din aur, dar şi din alte metale,
inclusiv din argint.
Confecţionarea monedelor din alt material era însă limitată şi o
putea face numai statul.
Sistemul bimetalist. În acest sistem, confecţionarea monedelor era
total liberă, iar circulaţia celor două monede era simultană.
Se stabilea un raport între aur şi argint, în general acesta fiind de
1/15,5-16 (un kilogram de aur echivala cu 1/15.5-16 kilograme de
argint).
Ţara clasică a bimetalismului a fost Franţa, care a introdus acest
sistem încă din anul 1803. Ambele monede (de aur şi de argint) aveau o
valoare corespunzătoare valorii legale imprimate pe ele. Deci ambele
monede aveau o valoare intrinsecă şi erau socotite ca monede principale.
Dar foarte greu putea să se menţină pe o perioadă de timp, o echivalenţă,
un raport corect între valoarea legală şi valoarea intrinsecă.
Moneda slabă alunga din circulaţie moneda bună (criteriul lui
Gresham). Deşi aurul se devaloriza din mai multe cauze, el devenea tot
mai mult, „moneda rea“ care izgonea din circulaţie „moneda bună“,
adică cea de argint, care se răreşte ca monedă de circulaţie.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost făcută şi prima
încercare de sistem monetar internaţional. Este vorba de Uniunea Latină
creată prin Convenţia Monetară din 23 Decembrie 1865. La ea au aderat
iniţial Franţa, Belgia, Elveţia, iar din 1874 şi Grecia. Ea s-a format
având la bază următoarele principii:
38
 - menţinerea sistemului bimetalist integral (monedele de aur şi
argint erau considerate în continuare monede etalon, deci puteau fi
emise nelimitat şi acceptate fără limită);
- pentru monede sub 5 franci se reducea dreptul de emisie iar suma
limită liberatorie era de până la 50 de franci; peste această sumă,
nimeni nu putea să fie obligat să primească în plată aceste
monede;
- fixarea unei anumite cantităţi de monede (de exemplu 6 franci pe
locuitor).
În anii 1870, preţul aurului a sporit, iar al argintului a scăzut.
Valoarea monedelor de argint a scăzut şi ea ca urmare a modificării
raportului aur-argint de la 15 la 1, la 20 la 1 şi chiar mai mult. A fost
necesară retopirea unor monede de argint şi rebaterea lor cu adăugarea
unei cantităţi noi de argint. Dar acest lucru era foarte greu de realizat şi a
devenit necesar un nou acord între state. În 1878 a fost convocată o nouă
Convenţie (o conferinţă internaţională), care la 5 noiembrie 1878
părăseşte definitiv sistemul monetar al bimetalismului. A urmat aşa-zisul
sistem monetar bimetalist şchiop.
Apoi a urmat sistemul monetar monometalist aur. El a avut diferite
forme şi diferite raporturi între aur şi argint în funcţie de condiţiile din
fiecare ţară. De exemplu, în Statele Unite ale Americii, prin legea din 14
martie 1900, s-a instituit dolarul-aur ca bază monetară, dar s-a păstrat şi
pentru dolarul de argint, puterea de circulaţie nelimitată. În timp, s-a
pierdut importanţa argintului ca bază a unui sistem monetar, cu toate ca
această pierdere a fost de durată, ca urmare a tradiţiei de 300 de ani a
39
sistemului monetar bazat pe argint. Unul din factorii care au îngreunat
părăsirea sistemului monetar bazat pe argint a fost respectarea
principiului stabilităţii preţurilor (de multe ori variaţiile de preţ nu se
datorau schimbării valorii bunurilor şi serviciilor, ci mai ales modificării
valorii monedelor).
Încă din secolul al XIX-lea, sistemele monetare metalice au avut de
suferit prin apariţia monedei de hârtie, puse în circulaţie de către bănci
de emisiune. Totuşi, această monedă fiduciară avea acoperire în aur,
ceea ce a fost încă un factor al devenirii aurului în plan mondial în
comparaţie cu argintul.
A început deci, perioada de existenţă a sistemelor monetare bazate
pe etalonul aur (aur-monedă, aur-lingouri, aur-devize) şi moneda de
hârtie.
Hârtia monedă a îmbrăcat două forme şi anume:
- moneda de hârtie reprezentativă;
- moneda de hârtie convenţională.
1. Moneda de hârtie reprezentativă are la bază o valoare reală.
Această valoare nu este încorporată în moneda de hârtie (aşa cum
era cazul cu moneda metalică). Valoarea reală este dată de
reglementările foarte precise ale emisiunii şi circulaţiei acestei monede.
Mai intervine şi aspectul psihologic al încrederii. Elementul de încredere
se mai numeşte şi fiduciar şi este determinant în cazul monedelor de
hârtie. De aceea, moneda de hârtie se mai numeşte şi moneda
fiduciară. Moneda de hârtie este reprezentată de biletul de bancă sau
bancnotă.
40
 2. Moneda de hârtie convenţională este emisă şi pusă în circulaţie
din ordinul şi pe cheltuiala statului. Ea nu are altă acoperire sau garanţie.
Statul nu are obligaţii cu privire la modalităţile şi condiţiile de
rambursare. Această monedă se asimilează titlurilor de credit ale statului
şi care nu sunt purtătoare de dobândă. Ea are putere de plată legală şi
nelimitată.
Această monedă convenţională a fost utilizată în momente mai grele
pentru stat şi anume: conflicte armate, crize economice, tulburări
sociale.
Aşa cum s-a amintit deja mai sus, un alt tip de sistem monetar este
cel bazat pe etalonul aur. El a funcţionat la noi şi în lume, până la
începutul anilor ’70. Etalonul aur a constituit baza sistemelor monetare
naţionale. Conform acestui sistem, metalul monetar circula liber pe piaţa
monetară internă şi internaţională. În paralel, circula şi moneda de hârtie.
Emisiunea monedelor de aur era liberă, ca şi convertibilitatea
bancnotelor.
Etalonul aur-monedă a fost introdus şi generalizat în Anglia în
1818. În România, el a fost aplicat începând cu anul 1890.
Un alt sistem bazat pe etalonul aur a fost etalonul aur-lingouri.
Perioada lui de aplicare a fost scurtă (după primul război mondial).
În cazul lui, aurul-monedă a fost retras de pe piaţă şi păstrat la băncile
emitente sub formă de lingouri. În felul acesta a fost limitată
convertibilitatea în aur a monedei de hârtie.
Mai aproape de zilele noastre a fost utilizat sistemul monetar bazat
pe etalonul aur-devize. El a fost adoptat de majoritatea statelor, încă
41
din 1944, la Conferinţa de la Brettan Woods. Pentru prima dată, un
sistem monetar are şi instituţiile financiar-monetare care să îl organizeze
şi să îl susţină. Pentru prima dată, băncile de emisiune depozitează pe
lângă aur, titluri de credit şi valute puternice. Cu timpul, valutele forte
au devenit principala rezervă a băncilor centrale.
O dată cu introducerea etalonului aur-devize şi cu gestionarea
circulaţiei monetare internaţionale de către instituţiile specializate (FMI,
Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaţionale etc.), circulaţia
monetară internaţională şi în interiorul multor ţări s-a dezvoltat foarte
mult, scăzând treptat rolul aurului. Sistemul monetar bazat pe etalonul
aur a slăbit foarte mult, iar în 1974 a fost abandonat.
Din anul 1974, sistemul monetar este construit pe baza unui nou
etalon şi anume puterea de cumpărare a monedei naţionale. Era firesc
să se ajungă aici, întrucât circulaţia monetară este direct legată de
vânzare-cumpărare, deci de preţuri, de cantitatea de bunuri şi/sau
servicii care pot fi procurate cu o unitate monetară.
S-au dezvoltat şi fenomenele inflaţioniste şi dezechilibrele, o dată cu
intrarea în vigoare a acestui sistem monetar bazat pe puterea de
cumpărare.
Puterea de cumpărare reprezintă un etalon aparte. El se bazează pe
contribuţia bunurilor şi serviciilor fiecărei ţări la determinarea cursului
monetar. La determinarea puterii de cumpărare a unei monede naţionale,
sarcini şi contribuţii mari revin acum Sistemului Financiar Internaţional
şi îndeosebi Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale. Acestea
stabilesc puterea de cumpărare a monedelor naţionale, pe baza costului
42
valutar, care ţine seama de ponderea şi preţurile produselor de bază, dar
şi de unii indicatori realizaţi de ţara respectivă, cum ar fi: preţurile
interne raportate la cele internaţionale, nivelul produsului intern brut,
ritmul creşterii economice, productivitatea muncii, datoria externă,
deficitele bugetare şi ale balanţei de plaţi externe, etc. Etalonul putere de
cumpărare este deci abstract, nu are un corespondent material, este mai
degrabă un calcul, un model.
În concluzie, putem afirma că sistemele monetare moderne,
performante, au apărut şi s-au dezvoltat o dată cu moneda de hârtie,
când aurul nu mai îndeplineşte funcţii monetare principale.
Acum, valoarea etalon este cuprinsă în puterea de cumpărare a
monedei naţionale sau internaţionale.
2.3. Sisteme monetare în România
Până în a doua jumătate a secolului al XIX –lea, în România nu
exista un adevărat sistem monetar.
Prima lege monetară a ţării noastre a fost adoptată în 1867.
Ea a adoptat un sistem monetar zecimal şi „regimul monetar
bimetalist“. Tot prin această lege a fost creată moneda naţională-leul de
argint de 5 grame cu o puritate de 835/1000. De la început, România a
adoptat normele monetare aplicate de Uniunea Latină. Principalele
monede româneşti au fost confecţionate în Anglia şi erau de aramă.
Apariţia monedelor de aur şi de argint a avut loc după 5-6 ani. La
început, monedele româneşti au circulat în paralel cu monedele de aur şi
argint străine. Abia în 1873 se pun în circulaţie monede de argint în
valoare de 25 milioane lei (în monede de câte 2 lei). În acelaşi an se
43
confecţionează şi monede de aur de 20 lei (în valoare de 3 milioane lei).
Confecţionarea s-a realizat în Belgia.
Se consideră că legea monetară din 1867 a constituit baza
organizării monetare a României. Apoi au fost efectuate reforme
complementare.
Nu exista o bancă de emisiune. Se recurge la sistemul monetar hârtie-
monedă prin emiterea de înscrisuri (bilete) ipotecare.
După încheierea Războiului de Independenţă, moneda începe să se
revigoreze şi se confecţionează monede de argint (1879, 1881, 1882).
În 1880-1881 se înfiinţează Banca Naţională a României.
Funcţiona deja sistemul bimetalist argint-aur.
În luna mai a anului 1889 România a trecut oficial la etalonul
monetar aur. Până în 1915, statul era autorizat să confecţioneze şi să
pună în circulaţie monede metalice în valoare de 100 milioane lei. Cea
mai mare parte (78%) era confecţionată din argint, dar operaţiunile erau
raportate la aur. Monedele au mai fost confecţionate în 1900, 1905,
1906 şi 1927.
Între cele două războaie mondiale, România şi-a modernizat
circulaţia monetară şi sistemul bancar şi s-a aliniat tot mai mult la
reglementările şi normele emise pe plan internaţional. Au acţionat
parţial şi incomplet, sistemele monetare aur-lingouri şi aur-devize.
În perioada comunistă, în România, circulaţia monetară s-a rupt de
contextul internaţional. Moneda naţională nu a avut practic acoperire
nici în aur şi nici măcar (doar parţial) în bunuri şi servicii.

44
 După anul 1989, România încearcă să se alinieze din nou rigorilor
Sistemului Monetar Internaţional. Deşi a fost o perioadă economică
grea, cu inflaţie, depreciere monetară continuă şi scădere economică,
deşi a crescut mult datoria externă, publică şi deficitele, totuşi ţara
noastră se implică tot mai mult în mecanismele monetare internaţionale.
Fiind membră a organismelor financiare internaţionale, evident că
România a adoptat sistemul monetar bazat pe puterea de cumpărare
a monedei naţionale.

45
 CAPITOLUL III
SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

3.1 Oganizarea Sistemului Monetar European

Actualmente, principala instituţie care organizează şi reglementează

Sistemul Monetar European este Banca Centrală Europeană, dar acest
proces complex s-a perfecţionat pe parcursul a circa 40 de ani,
constituind azi o puternică bază pentru integrarea economică.
Astfel, în 1969 a apărut Planu Barre acesta fiind considerat printre
primele proiecte de modernizare economică şi monetară a Europei.
Acesta presupunea, printre altele:
- interdependenţa economie-monedă;
-convergenţa politicilor bugetare şi monetare .
In 1970 a fost elaborat Planul Werner care a dezvoltat Planul Barre
în sensul că propune:
-crearea unei monede unice;
-liberalizartea mişcării capitalurilor ;
-fixarea irevocabilă a unor parităţi monetare;
-păstrarea simbolurilor monetare naţionale.
În 1971, SUA. a suspendat convertibilitatea dolarului în aur. Era un
semn de mare slăbiciune pentru întreg Sistemul Monetar Internaţional.
De aceea, UE. a întărit interdependenţa şi solidaritatea între monedele
statelor membre.

46
 În 1972, la Paris, a fost lansat Fondul European de Cooperare
Monetară. Acesta gestiona cursurile de schimb , făcea compensare
bancară şi gestiona creditele pe termen scurt între statele membre.
În 1979, la Berna , a fost lansat Sistemul Monetar European.
La început, acesta avea următoarele atribuţii de bază:
1. Crearea unei monede coş (ECU);
2. Participarea la mecanismele de schimb europene,prin acţiuni
simetrice;
3. Crearea unor rezerve comune de susţinerea a monedelor statelor
membre aflate în dificultate;
4. Includerea Fondului European de Cooperare Monetară în Sistemul
Monetar Internaţional;
5. Ecu devine monedă de cont prin care se realizează contracte
economice, dar şi rezervă de valoare şi modalitate de plată.
În 1989 apare Raportul Jacques Delors care accentuează necesitatea
unei uniuni economice şi monetare caracterizată prin:
1) O piaţă unică bazată pe politica de concurenţă ;
2) Politici de ajustare structurală ( cote, ponderi);
3) Politici de dezvoltare regională;
4) Coordonare politicilor macroeconomice;
5) O convertibilitate totală a monedelor ţărilor membre între ele;
6) Fixarea irevocabilă a parităţilor;
7) Integrare completă a pieţelor montare şi financiare ale ţărilor
membre.

47
 În 1992 a fost aprobat Tratatul asupra Uniuni Europene la
Maastricht. Acesta subliniază obiectivele principale în domeniile
economic şi monetar şi anume :
1. Existenţa unei monede unice
2. O derulare pe trei etape:
1) libera circulaţie a capitalurilor (1 iulie 1990)
2) crearea Institului Monetar European cu sediul la Frankfurt
3) moneda unică să fie euro începând cu anul 1999
3. Criterii de convergenţă nominală:
a) criteriul stabilităţii preţurilor (procentul de inflaţie nu
trebuie să depăşească mai mult de 1,5% în raport cu cele trei state cu
rezultatele cele mai bune în materie)
b) criteriul de convergenţă al preţurilor curente
c) criteriul de participare la mecanismul de schimb din cadrul
SME.
d) criteriul finanţelor publice care prevede că un stat membru
nu trebuie să aibă un deficit excesiv (deficitul public din PIB nu trebuie
să depăşească 3%, iar datoria publică 60% din PIB)
4. Statele derogatoare posibile ( se pot găsi în două forme)
1) Clauza ,,opting-out”-este clauza stipulată în tratat prin care un
stat membru poate să adere sau nu la Uniunea Europeană Monetară (
UEM.) ca în cazul Regatului Unit şi Danemarcei.
2) Nerespectarea criteriilor-reprezintă nerespectarea criteriilor de
convergenţă ceruţi.

48
 La 3 mai 1998, 11 state ale Uniunii din 15 au fost calificate de către
o decizie a Consiliului Uniunii Europene. Două state nu îndeplineau
criteriile de convergenţă şi acestea sunt: Grecia şi Suedia ; iar două au
apelat la clauza derogatoare ( Danemarca şi Regatul Unit ).

5. Lansarea euro
Din primele zile ale luni ianuarie 1999 şi anul 2002, euro devine
monedă scripturală ; iar lansarea în circulaţie a monedei se va face
începând cu data de 1 ianuarie 2002 până la 1 iulie 2002.

Raporturile de preţ al monedelor statelor member în corelaţie cu moneda

EURO au ramas fixe timp de trei ani.

3.2 Moneda unică EURO, pilon de bază al Sistemului Monetar Eu-

ropean prin Banca Centrală Europeană

Desigur că Europa concentrează o foarte mare parte a circulaţiei

monetare internaţionale. De aceea, marile puteri europene au încercat
să-şi unifice nu numai piaţa economică, dar şi pe cea monetară )facem
referire la moneda ECU pe care nu o putem trata pe larg din lipsă de
spaţiu şi la recenta trecere la moneda unică EURO, pe care o abordăm
pe scurt în continuare).
Introducerea monedei unice EURO este o treaptă în constituirea
Uniunii Economice şi Monetare Europene. Este în acelaşi timp o etapă
în consituirea unui Sistem Monetar Regional.
49
 EURO a fost introdusă de la 1 ianuarie 1999 în 11 şi apoi 12 cu
Grecia din cele 15 ţări ale Uniunii Economice Europene. A avut o
perioadă de tranziţie până la 1 ianuarie 2002 şi încă 6 luni (primul
semestru al anului 2002) pentru generalizarea folosirii ei şi renunţarea la
monedele naţionale ale celor 12 ţări membre şi ale lator ţări care vor mai
adera din cei 15 membri ai U.E. Introducerea EURO are un impact
deosebit de puternic asupra pieţei financiar-valutare. De exemplu, a
dispărut riscul valutar între cele 12 state membre ale zonei EURO. Se
menţin numai ratele CROSS cu monedele externe (EURO/dolar,
EURO/yen etc).
Statele membre U.E. realizează o politică monetară comună.
Au fost afectate mai ales operaţiunile valutare pe termen scurt (cu
scadenţă sub un an). S-a realizat convergenţa pieţelor naţionale de
capital pentru că de la 1 ianuarie 1999 cotaţiile au fost exprimate în
aceeaşi monedă. Moneda EURO este influenţată esenţial şi de
activităţile agenţilor economic, ale firmelor. Creşte accesul firmelor pe
piaţa unică europeană printr-o transparenţă a preţurilor şi prin reducerea
costurilor tranzacţiilor externe. Reducerea costurilor operaţiunilor
valutare are loc ca urmare a exprimării preţurilor numai în EURO.
Se înăspreşte concurenţa pe piaţa europeană şi deci a crescut
calitatea serviciilor valutare. Se simplifică gestionarea trezoreriilor şi se
reduc nevoile de fond de rulment.
Pentru ţările din Europa de Est, criteriile de convergenţă stabilite la
Maastrich nu sunt obligatorii, dar aceste ţări vor fi supuse unei tranzacţii
putând să-şi urmeze politicile de austeritate şi să se pregătească pentru a
50
deveni membre ale Uniunii Monetare Europene. Prin participarea la
Sistemul Monetar European, ţările din Centrul şi Estul Europei vor
câştiga credibilitate internaţională şi vor beneficia de condiţii
avantajoase de finanţare externă. Este posibil ca finanţările directe din
aceste ţări să scadă pentru că simplificarea în cadrul zonei EURO ar
putea îndrepta anumiti investitori din Est spre această zonă. Investiţiile
de portofoliu din Est ar putea să se reducă pentru că, ancorând monedele
naţionale la EURO, băncile centrale vor avea mai puţină libertate în
stabilirea propriilor dobânzi.
Deoare companiile multinaţioanle, care îşi desfăşoara activităţile în
Est îşi derulează în mare parte tranzacţiile în EURO, aceasta (moneda)
s-a impus ca mijloc de plată în tranzacţiile comerciale şi valutare din
zonă şi ca mijloc de rezervă, ceea ce creşte interesul acestor ţări de a
opera în EURO pentru a reduce costul tranzacţiilor.
Introducerea EURO constituie una din cele mai mari schimbări
strategice în instituţiile financiare şi bancare din întreaga lume.
Băncile româneţti au fost pregătite să servească clienţii care au
optat pentru folosirea monedei EURO. Aceasta s-a putut realiza prin
conturile lor deschise la băncile corespondente din străinătate. Băncile
corespondente permit accesul la sistemele naţionale şi internaţionale de
păţi. Băncile corespondente din lume, au trimis deja băncilor româneşti
oferte pentru deschiderea de conturi pentru derularea operaţiunilor cu
EURO.

51
 Tranziţia până în anul 2002 a însemnat şi petnru băncile noastre
necesitatea adaptării line, treptate, fără perturbări, odată cu dispariţia
celor 12 monede naţionale.
În prezent, băncile româneşti acţionează în următoarele direcţii
principale:
- menţinerea unor conturi în valute naţionale ale ţărilor membre
ale Uniunii Monetare Europene prin intermediul cărora să poată
fi efectuate operaţiuni în EURO;
- menţinerea unor conturi în valute naţionale şi deschiderea în
paralel a unui cont în EURO;
- închiderea conturilor în valute naţionale şi deschiderea unui cont
în EURO.
Aceste oferte de cont vor fi susţinute suplimentar prin serviciile de
„bancă electronică”. Acestea vor permite urmărirea constantă şi
permanentă a situaţiei operative dispuse în şi din cont, cât şi a soldurilor
conturilor. Informaţiile în legătură cu EURO se numesc ERI.
Băncile ţărilor din zona EURO, în primul rând cele din cele 12 ţări
îşi vor actualiza standardele mesajelor SWIFT, inclusiv vor determina
rata de conversie a monedelor şi a monedei naţionale în EURO.
Deci EURO va concura cu dolarul ca monedă de decontare a
operaţiunilor valutare internaţionale şi de păstrare a rezervelor publice şi
private. Băncile româneşti asigură după 4 ianuarie 1999, informaţii
privind produsele de trezorerie (cotaţii ferme şi informative, spot şi la
termen, pe piaţa valutară internă, cotaţii de schimb valutar între valutele

52
convertibile, operaţiuni de arbitraj, operaţiuni de acoperire a riscului
valutar, depozitele în cont curent şi la termen).
Acestea vor fi exprimate şi în EURO sau în raport cu EURO.
Alegerea momentului tranzacţiei de către clienţi le va aparţine
conform principiului: „nu obligi, nu opreşti”.
Pentru România, introducerea EURO nu are momentan un impact
important. Leul are curs liber dar BNR a introdus din 1999 o bandă
lejeră în ceea ce priveşte evoluţia valorii monedei naţionale situată
deasupra inflaţiei, care să facă cursul leului mai previzibil şi atractiv.
Introducerea EURO înseamnă crearea unei pieţe financiare lichide
foarte mari, la care ţara noastră va adera gradual.
Trebuie rezolvate problemele legate de:
- rezerva valutară;
- datoria externă;
- rata de schimb (cursul valutar);
- amortizarea legislaţiei.
Băncile autorizate să participe pe piaţa valutară sunt obligate să
coteze permanent pe ecranele de tranzacţionare cursurile de schimb ale
leului la vedere şi la termen pentru următoarele valute: dolar, EURO,
liră sterlină şi francul elveţian cât şi cursurile celor 12 valute ale ţărilor
participante la EURO.
De la 1 aprilie 2003, EURO a devenit monedă de referinţă pentru
România.
Condiţiile de aderare sunt forte aspre şi anume:
- inflaţia anuală să nu depăşească 2-3%;
53
 - rata dobânzii de bază să fie sub 8%;
- datoria publică să fie sub 60% din produsul brut;
- deficitul bugetar să fie sub 2% din produsul intern brut.
EURO va accentua presiunea asupra rentabilităţii băncilor din
statele U.E. şi va precipita reorganizarea sectorului bancar.
Procesul de ajustare a avut drept efect, un sector bancar mai
puternic şi mai bine adaptat. UEM va acţiona pentru reducerea
supracapacităţilor şi pentru diversificarea şi accelerarea fuziunilor şi
achiziţiilor interbancare.
A crescut gradul de concentrare a sistemului bancar european.
Băncile trebuie să-şi reducă capacităţile excedentare, care rezultă
dintr-o concurenţă imperfectă. Deci băncile îşi vor reduce numărul
sucursalelor şi a salariaţilor. După 1 ianuarie 2002, monedele naţionale
au fost înlocuite treptat (până la sfârşitul lunii iunie 2002) cu EURO.
Ele au circulat în paralel cu EURO în această jumătate de an
(2002).
Politica monetară a zonei EURO este înfăptuită de către Banca
Centrală Europeană, care are sediul în Germania şi ca preşedinte –
Director general pe olandezul Wim Duisenberg. Mandatul este pe 8 ani.
Banca Centrală Europeană este o instituţie independentă care
elaborează şi decide politica monetară acum şi în perspectivă a celor 12
membri. Ea defineşte şi aplică politica monetară, coordonează
operaţiunile valutare, gestionează rezervele valutare oficiale ale ţărilor
membre şi realizează emisiunea monetară EURO. Chiar dacă
actualmente EURO este doar o monedă de cont, pregătirea emisiunii
54
propiu-zise a acesteia se face încă de pe acum. Astfel, s-a stabilit că
bancnotele au pe avers, porţi şi ferestre cu arhitectură europeană (ceea
ce simbolizează deschiderea) iar pe revers, un pod (simbol al
comunicării între europeni şi restul lumii).
Monedele au pe avers o hartă a Uniunii Europene pe fondul
drapelului european iar pe revers, un desen specific fiecărei ţări membre
a Uniunii Monetare Europene.
Indiferent de ţara unde sunt confecţionate, monedele şi bancnotele
sunt folosite în toate cele 12 ţări membre (deci indiferent de desenul ţării
specifice).
Ratele de conversie au fost fixe până la 1 ianuarie 2002 şi se
prezentau astfel:

1 EURO = 1,9558 Mărci germane

1 EURO = 6,5595 Franci francezi
1 EURO = 40,3399 Franci Luxemburg
1 EURO = 40,3399 Franci belgieni
1 EURO = 0,7875 Lire irlandeze
1 EURO = 1936,2700 Lire italiene
1 EURO = 166,3860 Pesetas spaniole
1 EURO = 2,2037 Guldeni olandezi
1 EURO = 13,7603 Şilingi austrieci
1 EURO = 200,4820 Escudas portughezi
1 EURO = 5,945 Mărci finlandeze
7
55
 La 1 ianuarie 1999 un EURO = 1,16 USD; = 132,81 yeni japonezi;
= 0,705 lire sterline; = 7,448 coroane daneze; = 9,488 coroane suedeze.

3 .3 Valorile monedei unice europene (EURO)

Integrarea europeană este un proces dinamic. Poate că accelerarea

cea mai spectaculoasă a procesul de reglementare şi aderare se petrece
în sectorul bancar. A existat şi o premisă favorabilă în acest sens şi
anume, alinierea la standardele europene a fost precedată de obligaţia
băncilor de a introduce standardele financiare internaţionale. Această
implementare a început încă din anul 1992 prin asigurarea de
consultanţă de specialitate de către Banca Mondială, în scopul
compatibilizării băncilor româneşti cu sectorul bancar internaţional şi al
armonizării termenelor de tranziţie la economia de piaţă.
Procesul de integrare a României în structurile Uniunii Europene a
început cu negocierea unor capitole, care cuprind segmentele cele mai
importante ale vieţii economice şi sociale. Din punct de vedere al
sectorului bancar, cele mai importante capitole negociate pentru aderare
sunt:
Capitolul III – Libera circulaţie a serviciilor;
Capitolul IV – Libera circulaţie a capitalurilor;
Capitolul XI – Uniunea economică şi monetară
Aderarea la Uniunea Europeană presupune, în domeniul sectorului
bancar, respectarea calendarului legislativ (îmbunătăţirea legislaţiei
56
bancare), liberalizarea fluxului de capital, alinierea practicilor bancare
din ţara noastră la cele din Uniunea Europeană. În viitor, accentul va
cădea pe implementarea Agus-ului comunitar care este în strânsă
legătură cu stadiul reformelor structurale.
Integrarea sectorului bancar românesc în Uniunea Europeană se
bazează şi pe prevederile Planului de Acţiune privind Serviciile
Financiare (FSAP) elaborat în 1999.

Obiectivele principale ale acestui plan sunt:

- să creeze o piaţă retail a serviciilor financiare care să fie
funcţională;
- introducerea de regului, uzanţe şi practici pridenţiale moderne în
sectorul bancar;
- să constituie o piaţă financiară integrată de vânzări unică.
În sectorul bancar românesc au loc deja, modificări de structură,
precum concurenţa şi concentrarea în sectorul bancar, reducerea riscului
bancar şi creşterea eficienţei activităţii bancare. Acestea sunt cu atât mai
necesare cu cât întregul sistem financiar, atât în România cât şi din
Uniunea Europeană, se bazează pe sectorul bancar ca principală sursă de
finanţare (avem în vedere capitalizarea bursieră foarte redusă la noi).
Apropierea sectorului bancar de cel european se realizează şi prin
concentrarea capitalului social cu băncile româneşti, chiar peste
exgenţele Uniunii Europene. Astfel, din 31 mai 2004, capitalul social al
băncilor comerciale româneşti trebuie să fie cel puţin 8,5 milioane

57
EURO, adică 370 miliarde lei iar exigenţele Uniunii Europene sunt de 5
milioane EURO (minim).
Şi în Uniunea Europeană şi în România se constată o reducere a
numărului de bănci şi o concentrare continuă a capitalului bancar.
Rezultatele bune ale sectorului bancar românesc trebuie privite şi
sub prisma a doi indicatori şi anume, rentabilitatea activelor bancare şi
rentabilitatea capitalurilor bancare.
ROA (Return on Assets)
ROE (Return of Equity)
Primul a crescut de la 0,06% în 1998 la 2,43% iar al doilea de la
1,03% la 17,17% în 2003.
Se poate vorbi chiar de o creştere a ponderii băncilor care au
capital din UE. De exemplu, BRD GSG, sucursalele unor bănci străine.
Ponderea acestora a ajuns la 46,58% în 2003 în total capital social al
băncilor din România şi 83,48% în total capital străin în bănci.
Integrarea sectorului bancar în UE este în strânsă legătură cu
integrarea europeană a capitalurilor bancare româneşti şi mobilitatea
acestora pe pieţele financiare europene. Pentru aceasta este nevoie să
cunoaştem ponderea portofoliului în monedă naţională cu cea efectiv
înregistrată la nivelul băncilor. Se constată o creştere a plasamentelor în
valută la băncile comerciale româneşti şi o pătrundere a lor în sistemul
de plăţi din U.E.
O altă mobilitate demnă de luat în consideraţie în legătură cu
integrarea sectorului bancar românesc în U.E. este tendinţa de
reducere, de flexibilizare a graniţelor dintre diferitele segmente ale
58
 pieţei financiare. Putem lua cu titlu de exemplu, apropierea dintre
sectorul bancar şi piaţa asigurărilor.
Valorile EURO trebuie subliniate pornind de la dezideratul că
moneda este activul simbolic cel mai general (universal), pornind de la
faptul că economia însăşi este reală şi simbolică.
Automatizarea pieţelor simbolice este mult mai accentuată în raport
cu toate pieţele reale. În acest context se poate considera că EURO
acţionează ca un mecanism de transmitere a impulsului simbolic între
pieţele financiare şi între ţările membre ale Uniunii Europene şi nu
numai. Acest impuls simbolic, iniţial apare la interfaţa dintre economia
reală şi cea simbolică. De exemplu, inflaţia, impulsul inflaţionist apare
ca urmare a raportului dinamic dintre cererea şi oferta de bunuri şi
servicii din economia reală. Deci impulsul simbolic iniţial nu este
generat la nivelul pieţelor financiare, ci la nivelul economiei reale în
strânsă legătură cu moneda.
Moneda EURO, în principal prin funcţia ei de mijloc de schimb,
acţionează asupra pieţei creditului, transformându-se în impuls al ratei
dobânzii bancare, cu acţiune directă asupra pieţei valutare (impuls al
cursului valutar).

3.4 Rolul B.C.E.in sistemul monetar european

Banca Centrală Europeană (BCU) reprezintă o instituţie unică şi

complexă

59
 a) Unică deoarece nici o altă bancă central modernă nu a mai fost
creată prin voinţa politică a 15 state dezvoltate în cadrul unui tratat;
b) Complexă datorită faptului că reprezintă vârful Sistemului Euro-
pean al Băncilor Centrale (SEBC), care influenţează băncile centrale
naţionale.
Banca Centrală Europeană trebuie analizată prin prizma a două
caracteristici de bază: este o bancă centrală şi o instituţie
supranaţională.
Este bancă centrală deoarece:
 administrează începând cu 1 ianuarie 1999 sistemul monetar în
euro
 joacă un rol important în conducerea politicilor economice
 Se poate implica în menţinerea stabilităţii preţurilor şi a resur-
selor umane.
Instituţie supranaţională pentru că :
 organizează relaţiile monetare între mai multe ţări cum a făcut
şi Sistemul Monetar European (SME) lansat în 1979 şi care a
supravieţuit până la apariţia euro
 este bancă centrală a statelor din Uniunea Europeană
 este instanţă federală în UE
Aceasta are aceleaşi atribuţii ca şi Fondul Federal de Rezerve
(FED) în Statele Unite ale Americii.
Sistemul European al Băncii Centrale este cuprins din:
 Banca Centrală Europeană (BCE)

60
  Băncile Centrale Naţionale (BCN) ale tuturor statelor membre
Uniunii Europene chiar dacă aparţin sau nu zonei euro.
S-au creat două zone:
a) Eurosistemul-cuprinde statele în care circulă euro (state ale UE)
b) SEBC ce cuprinde Eurosistemul şi se extinde pe teritoriul aces-
tuia, state membre ale Uniunii Europene.
Caracteristici ale BCE
1) Federalismul reprezintă sistemul SEBC şi este un sistem de tip
federal unde deciziile sunt luate în mod colegial şi central în cadrul
Băncii Centrale Europene;
2) Independenţa; de aici rezultă că SEBC este independent faţă de
puterea politică şi anume:
-Independenţa instituţională care interzice acceptarea de
instrucţiuni ce nu aparţin sferei SEBC;
-Independenţa personală ce decurge din statutul decidenţilor ;
-Independenţa funcţională de unde rezultă obligaţiea de a
stăpâni inflaţia ;
-Independenţa financiară provine din capitalul şi din resursele
proprii ale SEBC-ului;
3) Obiectivul de stabilitate a preţurilor;
4) Subsidiaritatea de unde rezultă metoda de repartiţie a
competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre;
5) Transparenţa ce arată independenţa Sistemului European al
Băncii Centrale îi conferă o obligaţie de transparenţă vis-à-vis de statele
membre;
61
 6) Responsabilitatea în a atinge obiectivele de stabilitate a
preţurilor pe care tratatul le-a fixat;
7) Cooperarea în interiorul Uniunii Europene;
8) Comunicarea spre exterior a monedei EURO prin interme-
diul Băncii Centrale Europene.
Banca Centrală Europeană, înfiinţată la 1 iunie 1998 şi devenită
operaţională la 1 ianuarie 1999 cu sediul la Frankfurt are următoarele
stucturi:
 Consiliul guvernatorilor reprezintă organ de decizie supreme, şi
are în alcătuirea sa şase membrii ai Băncilor Centrale Naţionale
care aparţin Eurosistemului iar în anul1999 numărul membrilor s-a
mărit, ajungând la 17.
Responsabilităţi:
 defineşte politica monetară a Eurosistemului;
 ia deciziile privind obiectivele monetare intermediare şi a
aprovizionărilor în rezerve a Eurosistemului;
 decide recursul la alte metode operaţionale de control monetar;
 reglementează limita rezervelor obligatorii;
 autorizează emisiunea de bilete de bancă în euro şi a volumului
acesteia;
 decide asupra regulilor contabile şi de informaţii ale
operaţiunilor Băncilor Centrale Naţionale;
 adoptă regulamentul interior al BCE şi a organelor de decizie.

62
  Consiliul director se compune din preşedinte, vice-preşedinte şi alţi
patru membrii, care sunt aleşi pe un mandate de opt ani care nu se
poate reînnoi.
Responsabilităţi:
 pun în practică politica monetară adoptată de Consiliul guverna-
torilor;
 transmite instucţiuni necesare Băncilor Centrale Naţionale:
 pregăteşte întrunirea Consiliului guvernatorilor:
 are responsabilitatea afacerilor curente a BCE.
 Preşedintele prezidă ansamblul organelor ale Băncilor Centrale Eu-
ropene şi o reprezintă în exterior.
 Consiliul general al Băncii Centrale Europene se compune din
preşedinte şi vice-preşedinte BCE şi guvernatorii tututror Băncilor
Centrale Naţionale (BCN).
3.4 BCE, reprezentantă a Sistemul Monetar European
Numărul de salariaţi ai Băncii Centrale Europene se ridică la 604,
iar la acest număr se adaugă şi personalul băncilor centrale naţionale ale
statelor membre.
Exemplu: Banca Naţională a Franţei înregistrează un număr de
14.000 salariaţi.
Articolele 104 şi 104A a Tratatului stipulează interzicerea SEBC-
ului de a finanţa deficitele publice prin emisiune de monedă.
FMI reprezintă centrul Sistemului Monetar Internaţional (SMI), iar
Sistemul European al Băncii Centrale este reprezentat şi el de băncile
naţionale ale statelor membre UE.
63
 La 21 decembrie 1998 FMI a acordat Băncii Centrale Europene un
post de observator permanent.
Resursele Băncii Centrale Europene
 Capitalul BCE la creare a avut un fond de 5 miliarde de euro
 Rezervele de schimb în afară de moneda euro, aceasta mai are
rezeve şi în cadrul FMI-ului şi DST-ului în valoare de 50 mi-
liarde de euro.
 Contribuţia fiecărui membru este fixată în mod proporţional în
funcţie de capitalul subscris.Fiecare BCN primeşte din partea
BCE în contrapartidă o creanţă echivalentă acestei contribuţii.
 Repartizarea beneficiilor BCE
Comitetul Economic şi Financiar nu este un organism al SEBC,
dar are o funcţie important în politica monetară a UE. A fost creat la 1
ianuarie 1999 şi succeed Comitetul Monetar .
Misiunile CEF:
 formează propriile iniţiative în faţa Consiliului Ecofin şi a Comi-
siei
 organizează situaţia în materie a mişcărilor de capital şi libertăţii
plăţilor
 contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului Ecofin în domenii
ca: afacerile bugetare,financiare şi plăţile internaţionale.
3.5 Politica monetară a BCE
Politica monetară a SEBC a fost creată de către Institutul Monetar
European(IME).
Strategiile Băncii Centrale Europene
64
 O strategie de politică monetară reprezintă ansamblul de pro-
ceduri care fondează coerenţa deciziilor luate de o bancă centrală pentru
a atinge obiectivul său final. Obiectivul principal al SEBC reprezintă
menţinerea stabilităţii preţurilor şi susţinerea politicilor economice în
Comunitate.
Afirmarea caracterului monetar al inflaţiei
Inflaţia, fără prezenţa monetară şi nivelul general al preţurilor nu ar
putea exista, şi deci cauza principală a acesteia reprezintă o creştere
necontrolată corespunzător a masei monetare în circulaţie.
Avantajele stabilităţii preţurilor se bazează pe patru argumente:
 eliminarea distorsiunilor în mecanismul de ajustare a preţurilor rela-
tive
 diminuarea preţurilor curente de interes nominal
 economia din punct de vedere a resurselor reale care este mobilizată
pentru a reduce efectele de incertitudine asupra preţurilor viitoare
 dispariţia efectelor inflaţioniste asupra repartiţiei patrimoniilor reale
şi financiare şi asupra repartiţiei veniturilor între creditori şi debito-
ri.
Nici o bancă central nu dispune de instrumente de politică
monetară care să îi permită controlul direct asupra nivelului preţului.
Căutarea unei credibilităţi operaţionale
O politică monetară utilizează anumite instrumente pentru a-şi
atinge obiectivele finale. Uneori pentru a ajunge şi a controla ţinta finală
este mai uşor de a întrebuinţa un obiectiv intermediar ;deci se poate vor-
bi de ţinte finale şi ţinte intermediare.
65
 Credibilitatea operaţională a BCE presupune:
 eficienţă;
 transparenţă;
 responsabilitate din partea BCE;
 orientare pe termen mediu-anticipări inflaţioniste pe termen me-
diu;
 continuitate;
 coerenţă cu statutul de independenţă a SEBC.
Institutul Monetar European (IME) a reţinut două strategii posibile
pentru Banca Centrală Europeană:
 un obiectiv monetar ca ţintă intermediară;
 o ţintă directă asupra inflaţiei.
Obiectivul monetar ca ţintă intermediară se bazează pe compararea
evoluţiilor prevăzute şi constate a agregatelor monetare ca ţintă. Dacă
creşterea înregistrată a unui agregat monetar este mai rapidă decât
creşterea anticipată, politica monetară trebuie să devină mai restrictivă.
Ţinta directă asupra inflaţiei se bazează pe compararea între
inflaţia prevăzută şi cea realizată.
BCE a decis să-şi impună propria politică monetară îndreptată asu-
pra unui obiectiv final reprezentat de preţ şi un obiectiv intermediar un
agregat monetar.
Pentru a pune în aplicare aceste două strategii BCE s-a ajutat de
cele patru recomandări ale IME:
 fixarea unui obiectiv cuantificat pentru inflaţie;
 fixarea unui obiectiv cuantificat pentru masa monetară;
66
  a utiliza o largă gamă de indicatori;
 a fi prospectivă.
Politica monetară a BCE în domeniul inflaţiei presupune:
a) un obiectiv al inflaţiei strict cuantificat
- Un nivel al inflaţiei < 2% pe termen mediu. Acesta subliniază
faptul că BCE fixează limitele precise a valorii maxime a inflaţiei
compatibilă cu stabilitatea preţurilor;
- Recurgerea la indicele IPCA (Indicele de Preţ a Consumului
Armonizat). Acest indice a fost creat pentru a evalua mărimea inflaţiilor
naţionale în cursul celei de-a II-a faze a Uniunii Economice Monetar, şi
este calculat lunar pentru fiecare Eurostat.
b) o ţintă monetară
 agregat monetar la nivelul preţurilor.
În concepţia BCE inflaţia reprezintă în ultimă instanţă un fenomen
monetar şi deci va trebui să controleze tendinţa evoluţiei masei mone-
tare de unde rezultă un aşa numit agregat monetar.
 alegerea agregatului M3
Un agregat monetar se defineşte ca fiind suma monedei în
circulaţie şi atragerea anumitor exigibilităţi ale instituţiilor financiare.
Aceste exigibilităţi trebuie să aibă un carcater puternic monetar din
punct de vedere ai agenţilor economici şi deci ne îndreptăm către lichi-
ditate.
În sens mai restâns şi imediat, moneda reprezintă o monedă
fiduciară (bancnote şi monezi) şi ansamblul depozitelor la vedere deţin-
ute de public.
67
 __________________________________________________________
M1 (40%) = Monedă fiduciară (7%)
(agregat restâns) (+) Depozite la vedere (33%)
M2 (88%) = M1 (40%)
(agregat intermediar) (+) Depozite la termen < 2ani (20%)
(+) Depozite rambursabile cu preaviz
≤ 3 luni (28%)
M3 (100%) = M2 (88%)
(+) Pensiuni (4%)
(+) Titluri monetare şi instumente
din piaţa monetară (6%)
(+) Titluri de creanţă cu o durată
≤ 2ani (2%)
____________________________________________________________
 O creştere anuală de referinţă pentru M3
Consiliul Guvernatorilor a anunţat la data de 1 decembrie 1998 o
valoare de referinţă cuantificată pentru creşterea M3 pentru anul 1999.
Acesta va trebui să fie de 4,5%.
c) tendinţele inflaţioneste
 Cauzele non-monetare generale a preţurilor:
-factori exogeni (TVA-ului)
- factori endogeni
 Recurgerea la o gamă largă de indicatori ca:
-Indicatorii cererii :- evoluţia salariilor
- evoluţia patrimoniilor financiare private
- Indicatorii ofertei:
- procentul şomajului
- procentul utilizării capacităţii de
68
 producţie
- evoluţia costurilor salariale
- costul materialelor prime
- evoluţia procentului de schimb
- subvenţiile asupra producţiei
- evoluţia preţurilor industriale
- distanţa între producţia potenţială şi cea efectivă
Instrumentele şi procedurile de politică monetară fixează cadrul
operaţional al politicii dusă de către BCE. Aceasta se află în raport cu
trei instrumente:
 Operaţiile de OPEN MARKET din care fac parte:
- operaţii de cesiune temporară
- operaţii ferme ( vânzare-cumpărare de active de
către SEBC)
- emisiunea de certificate de datorii de către BCE
- operaţii de schimb de devize a SEBC-ului
- lichidităţi în alb ( depuneri la termen remunerate ,
efectuate de bănci la SEBC)
 Facilităţile permanente permit furnizarea sau retragerea de lichidi-
tate ca:
- facilitate de împrumut marginal
- facilitate de depozit
 Rezervele obligatorii
Cele trei instrumente ( operaţii ) sunt în acord cu :

69
  Contrapartidele exigibile a pieţei monetare care reprezintă
un ante-contract într-o operaţie financiară şi trebuie să
răspundă la anumite criterii de exigibilitate
 Activele exigibile unde toate operaţiile de credit SEBC tre-
buie să fie efectuate asupra unei baze de siguranţă ( art.18
ce priveşte protocolul asupra SEBC şi BCE)
 Sisteme de plăţi ce abordează atât operaţiile de plăţi cât şi
cele de titluri de valoare.SEBC a pus în funcţiune două tipu-
ri de mecanisme de plăţi :
a) Sistemul TARGET( acronimul lui Trans-european Au-
tomated Real-time Gross settlement Express Transfer) pentru plăţile in-
terbancare.
b) Sistemul de plăţi a titlurilor de valoare .

70
 CAPITOLUL IV
ELEMENTE DE TEORIE MONETARĂ

Teoriile monetare au evoluat foarte mult, de la „integrarea” totală a

monedei în viaţa ecomonico-socială, până la considerarea unei economii
ca fiind esenţial monetară. Adevărul este că economiile moderne sunt
monetare. Dar este vorba în primul rând, de „reluarea” monetară a
proceselor economice. Teoriile monetare deţin un loc special în cadrul
teoriilor economice.
4.1. Abordarea clasică a teoriei monetare
Evident că această abordare este legată de teoriile prind economia de
piaţă în general.
Prima construcţie teoretică privitoare le monedă a fost de natură
cantitativă. Moneda ca valoare este legată de cantitatea acestei monede
de piaţă. După Jean Badin(sec al XVI-lea) este o legătură esenţială
între variaţia masei monetare şi evoluţia nivelului general al preţurilor.
După el, cresterea constantă a preţurilor are drept cauză principală
abundenţa de metale preţioase din care se confecţionează şi
moneda.Aprecierea era justa într-o perioadă de timp în care moneda
metalică era un bun real. Pe măsură ce bunurile devin mai abundente,
sau sunt diminuate costurile lor de producţie, este normal ca valoarea lor
să se diminueze. Valoarea monedei este elementul central al analizei
valorii de piaţă a mărfurilor care pot fi procurate.

71
 David Ricardo a fost primul ecomonist care a pus corect relaţia. El
propune includerea „ecuaţiei monetare” în „ecuaţiile reale” adică
M=P*T
în care
M=moneda;
P=nivelul mediu al preţurilor;
T=volumul tranzacţiilor bunurilor din economia reală.
John Stuart Mill a introdus pentru prima dată noţiunea de viteză de
circulaţie(V). După el, problema principală nu este să ştii de câte ori se
schimbă moneda într-un timp dat, ci de câte ori ea se schimbă pentru a
tranzacţiona o cantitate de bunuri. Relaţia devine
M*V=P*T
Mai târziu J. Walras a modificat raţionamentul economiştilor clasici
asupra funcţionării ecomoniei. El a prezentat o analiză construită pe
echilibrul general al pieţei, într-o economie descentralizată şi
concurenţială, unde sistemul relativ al preţurilor permite realizarea unui
echilibru similtan al tuturor preţurilor. Un echilibru există pe fiecare
piaţă, iar prin agregarea echilibrelor parţiale se realizează echilibrul
general. Acest echilibru al pieţelor face ca moneda să fie neutră, întrucât
este introdusă ultima în raport cu cererea şi oferta. În acest context
valoarea muncii(după concepţia economiştilor clasici), este privită ca
valoare utilă(teoria utilităţii). Volumul producţiei în raport cu volumul
tranzacţiilor va atrage imediat consecinţe monetare. Inserţia monedei în
această ecuaţie se face în felul următor:
Qa*Pa=Ha
72
în care:
Qa=cantitatea de monedă;
Pa=preţurile;
Ha=necesarul de plăţi pentru tranzacţii.
J.Holras conservă deci esenţa teoriei cantitative, conform careia
funcţionează legea proporţionalităţii inverse între valoarea monedei şi
cantitatea sa.
J.Fischer propune o formulare mai riguroasă, care să ţină seama
deviteza de circulaţie monetară(neglijată de Walras). El consideră că la
fiecare vânzare şi cumpărare, moneda şi bunurile schimbate sunt „ipso
facto” echivalente. Timp de un an, totalul monedei cu care s-a plătit are
o valoare egală cu totalul bunurilor cumpărate. Dar ambii termeni ai
ecuaţiei sunt relativi. Moneda plătită poate fi considerată ca un raport
între produsul monedă şi viteza sa de circulaţie.
Se obţine corelaţia:
M*V=M’*V’=P*T
unde:
M=cantitatea de monedă materială;
M’=cantitatea de monedă scripturală;
V=viteza de circulaţie a monedei materială;
V’=viteza de circulaţie a monedei scripturale;
P=preţul sintetic al mărfurilor vândute;
T=volumul tranzacţiilor monetare pe o anumită perioadă.
Rezultă că moneda este un adevărat motor al variaţiei preţurilor, iar
moneda scripturală joacă rolul de amplificator. Toeria cantitativă asupra
73
monedeia fost considerată mult timp singura explicaţie cu privire la
inflaţie. În foarte multe cazuri, creşterea preţurilor însoţeşte creaţia
monetară suplimentară.
În teoria contitativă sunt neglijate fenomenul de tezaurizare a
monedei, dar şi stocarea bunurilor.

4.2. Şcoala suedeză

Marginaliştii au considerat că în teoria cantitativă, relaţiile monedă-
bunuri schimbate se realizează prin intermediul veniturilor. Există
totuşi o separare între sectorul monetar şi cel al economiei reale. Clasicii
au introdus moneda în cadrul schemei echilibrului general, dar nu au
depăşit ipotezele statice.
Gumar Mzrdal susţine că o relaţie importantă din teoria
monetaristă tradiţională(cantitativă).Este vorba de determinarea
factorului multiplicator prin care preţurile relative expuse în teoria
echilibrului pot fi transformate în preţuri monetare absolute. Teoria
preţurilor nu a putut integra creditul.
În faţa definirii relaţiilor între sectoarele real şi monetar, autorii
şcolii suedeze au fost preocupaţi de integrarea mecanismelor de credit şi
de creaţie monetară scripturală. Volumul de credite nu este nelimitat şi
în consecinţă, condiţiile de distribuţie a lor influenţează cererea de
preţuri. Echilibrul va fi menţinut, atât timp cât repartiţia creditului
rămâne paralelă desvoltării activităţii ecomonice.
K Wicksell introduce teoria valorii monetare în teoria generală a
valorii (mecanismul ofertă-cerere). Creditul stă în centrul analizei pentru
74
că alimentează cererea de monedă, influenţează băncile şi banca
centrală, încât rolul acestora să devină hotărâtor. Băncile pot modifica
costul şi cererea de credit. Variaţiile ratelor dobânzii sunt deci
privilegiate şi constituie elementul cauzal al dezechilibrelor.
Gunar Myrdal a introdus anticipaţiile şi elementele de monopol care
participă la formarea preţurilor şi a obţinut un rezultat semnificativ. A
demonstrat că echilibrul monetar poate contribui la reducerea numărului
de şomeri şi la subutilizarea capacităţilor de producţie.
Nici sistemul suedez nu a integrat toate funcţiile monedei.

4.3. Analiza monetară a lui J.M.Keynes

Joacă un rol cheie în teoria monetaristă. Se trece de la termeni de
neutralitate la termeni de integrare a monedei, adică de la economie
monetizată la o economie monetară, încă din 1930 J.M.Keynes cretică
lipsa de studiu şi de implicare a creditului, a ciclului de credit. În
tratatul de monedă apărut în anul 1930 el sublinia că nu vor dispărea
confuziile şi nu va exista o viziune realistă, atât timp cât nu se va ţine
seama de rata dobânzii în procesul de formare a preţurilor. De
asemenea, trebuie făcută distincţia între venituri şi profit şi între
economii şi investiţii.
Keyneseismul presupune o analiză dinamică a valorii monetare. Ea
ţine seama de anticipări şi de previziuni. Totul trebuie privit în mişcare,
nu static. Cantitatea de monedă depinde de preferinţele pentru
lichiditate(cerere de monedă), de rata dobânzii, de eficienţa marginală a
capitalului.
75
 Această eficienţă depinde de volumul de investiţii(care la rândul său
este influenţat printre altele de rata dobânzii şi de multiplicatorul de
investiţii, care este influenţat de cererea efectivă). Cererea efectivă este
influenţată de economii, cererea de consum, oferta de bunuri de consum
şi oferta de bunuri de capital. Teoretic cantitatea de monedă este
modificată de cererea efectivă. În realitate, în toate analizele Keynesiste,
cantitatea de monedă este considerată ca un factor de mărime exogenă
(dată de puterea publică), care se adaptează în totdeauna nevoilor
economice. Această investiţie care determină cererea efectivă, depinde
ea însăşi de comportamentul agenţilor economici în preferinţă pentru
lichiditate.
Moneda, elementul dinamic al teoriei Keynesiste este legată în timp
de riscul economic prin funcţia sa de rezervă, care ajută funcţia clasică
de schimb.
Teoria monetară a lui J.M.Keynes integrează ştiinţific motivaţiile
care explică deţinerea de numerar. Ea ţine seama de incertitudine.
Factorii monetari nu sunt neutri. Rata dobânzii a devenit un fenomen
monetar care depinde de încrederea şi de oferta de monedă. Concepţia
clasică presupune că rata de dobândă este rezultatul confruntării între
oferta de economii şi cererea de investiţii.
Modelul lui Keynes se înscrie într-o economie de producţie, dar în
care rolul monedei este foarte mare. Pe baza teoriei monetare a lui
J.M.Keynes a fost elaborată mai târziu de alţii, o teorie globală a
monedei ca valoare.

76
4.4. Reformularea teoriei monetare monetare cantitative de către
şcoala de la Chicago
Şcoala de la Chicago a fost reprezentată în principal de Milton
Friedman. Acesta a propus reformularea teoriei cantitative. În primul
rând trebuie studiată întreaga cerere de monedă. Moneda este
considerată ca un activ de patrimoniu, adică un element de avere a
agenţilor economici. Averea, dupa Friedman poate lua 5 forme şi
anume: moneda, acţiunile, obligaţiunile, bunurile materiale şi capitalul
uman. Alte forme pun în valoare randamentele, gusturile şi preferinţele
agenţilor.
Cererea de monedă este în funcţie de nivelul general al preţurilor, de
randamentul acţiunilor şi obligaţiunilor, de variaţia preţurilor bunurilor,
de preferinţă pentru avere(îmbogăţire), de nivelul global al
patrimoniului.
În toate analizele privind cererea fondate pe maximizarea unei
funcţii de utilitate definită în termeni reali, ecuaţia cererii trebuie
considerată ca fiind în esenţă independentă de unităţile nominale
utilizate pentru determinarea variabilelor monetare. Ecuaţia exprimă
cererea de monedă reală ca o funcţie de variabile reale, independente de
valorile monetare nominale.
Echilibrul monetar se realizează prin egalitatea între oferta şi cererea
de monedă. Oferta, sau cantitatea de monedă în circulaţie variază în
funcţie de trei elemente, care reflectă comportamentul a trei categorii de
agenţi:

77
 - monedă centrală, care este egală cu bancnotele aflate în circulaţie,
plus rezerva monetară a băncii centrale(MC=B+R);
- depozitele de rezervă a agenţilor bancari(D.R)
- depozitele de rezervă a agenţilor nebancari(D.B)
M. Friedman demonstrează că oferta este instabilă şi această
instabilitate este independentă de cererea de monedă. Keynesiştii au
considert invers şi anume că cererea este instabilă în raport de
anticipările agenţilor economici. Friedman vorbeşte chiar de o mare
stabilitate ”a cererii de monedă”. Stabilitatea cererii nu poate fi studiată
decât privind de la noţiunea de viteză, care depinde de agenţii
nonfinanciari. Dar această viteză de circulaţie trebuie privită din două
unghiuri de vedere şi anume, din punct de vedere al comportamentului
istoric şi din cel al comportamentului ciclic. Acest ultim comportament
trebuie ajustat în funcţie de veniturile şi preţurile dintr-o perioadă
viitoare.
Cererea de monedă, din punct de vedere global este stabilă spune
Friedman. Faptul că inflaţia este “totdeauna şi peste tot” se datorează în
principal unei creşteri anormal de rapide a cantităţii de monedă în raport
cu volumul producţiei. Creşterea circulaţiei monetare nu influenţează(
nu antrenează) creşterea cererilor de numerar. Dacă s-ar întâmpla aşa,
am obţine obligatoriu o creştere de preţuri. Dacă de exemplu ar avea loc
o creştere a ofertei de monedă pe termen scurt, va avea loc o creştere a
venitului naţional şi a preţurilor. Dimpotrivă, pe termen lung, cererea de
monedă fiind stabilă şi anticipările realizate, va aveaq loc o variaţie
diminuată a preţurilor.
78
4.5. Noua şcoală clasică
Revine la moneda neutră.
Principalii reprezentanţi au fost R.Lucas(Chicago), T.Sargent(Stanford)
şi R.Barro(Harvard). Ei au fondat noua macroeconomie clasică între anii
1970-1980.
După aceştia, monetarismul tradiţional a plecat de la o premisă falsă
şi anume că viteza de rotaţie a monedei ar fi stabilă. Noua şcoală clasică
demonstrează că viteza de rotaţie poate evolua. Agenţii pot modifica
comportamentul lor în faţa unei variaţii a masei monetare.
Noua şcoală clasică porneşte de la două considerente(ipoteze):
4.5.1. Raţionamentul trebuie făcut în cadrul unei pieţe care se ajuntează
instantaneu şi permanent. Variaţiile de preţ, de ofertă şi de cerere sunt
rezultatul unui proces, al unor tendinţe. Vom regăsi aici modelul
echilibrului general al pieţei şi flexibilitatea preţurilor şi salariilor.
Noii clasici se preocupă mai intens în special de oferta globală care stă
la baza tuturor modificărilor de preţ.
4.5.2. Raţionamentul integrează conceptul de anticipare raţională.
Agenţii cunosc modele moderne de previziune economică şi utilizează
toate informaţiile disponibile pentru a determina variabile viitoare.
Agenţii prevăd valoarea viitoare a unui indicator pornind de la valoarea
actuală şi de la erorile de previziune din perioadele trecute.
Această şcoală consideră că moneda este întotdeauna neutră, în timp
ce neoclasicii(Chicago) consideră că ea poate juca un rol pe termen
scurt. Nu există iluzia monetară din partea agenţilor. Sistemul lor de
79
informaţii este astfel conceput încât poate anticipa comportamentul
autorităţii monetare, adică variaţia cantităţii de monedă. Numai
“şocurile “ care nu pot fi anticipate de către agenţi sunt eficiente în
raport de atitudinea lor raţională. Dar autoritatea naţională nu dispune de
nici un mijloc retroactiv care să-i permită să influenţeze sistematic
speranţa publicului. Neutralizarea monedei este totală, întrucât acţiunile
guvernului sunt integrate în comportamentul agenţilor economici.
Această şcoală a influenţat acţiunea autorităţilor monetare la nivel de
credibilitate şi de autonomie a băncilor centrale.
Noua Scoală Clasică a perfecţionat analiza fluctuaţiilor economice
prin anticipări raţionale şi preţuri flexibile. Prin aceasta se poate
relativ uşor rolul monedei. În cazul ciclurilor economice reale în care
fluctuaţiile sunt date de efectele reale, cum ar fi de exemplu, inovaţiile
tehnologice, moneda este total neutralizată, atât pe termen scurt cât şi
pe termen lung.
După reprezentanţii aceste şcoli, serviciile monetare sunt bunuri
intermediare realizate de sectorul privat, ale căror calităţi cresc sau se
diminuează in funcţie de dezvoltarea economiei reale.
În replică, primii autori ai noului clasicism macroeconomic au
dezvoltat modele, cu cicluri monetare de echilibru. Prin acestea, se
demonstrează că moneda contribuie la fluctuaţiile economice, deci nu
este neutră. Introducerea modelelor de anticipare raţională, reduce
marjele de manevră.
Marii economişti Milton Friedman(monetarist), J.Tobin(Keynesist)
şi R.Lucas(noul clasicism) admit rolul ratei de creştere a masei monetare
80
şi efectele ei reale asupra activităţii economice. Acest lucru este ilustrat
de forţa corelaţiei dintre indicatorii monetari şi cei de producţie. Nu a
dispărut deci dilema: moneda este un produs sau produsul este
monedă.* *
*
Gândirea monetară actuală este foarte activă. Există numeroase
întrebări cărora nu li s-a găsit un răspuns satisfăcător. Printre acestea
enumerăm:
- de ce deţinerea de monedă este considerată un bun intrinsec, fără
valoare ?;
- dacă moneda este un bun, acesta este un bun special ?;
- de ce agenţii deţin bunuri emise de puterea publică ?;
- în ce măsură politicele monetare influenţează funcţia de schimb a
monedei ?;
- moneda este factorul unic ce influenţează preţurile ?;
- diversitatea funcţiilor exercită influenţă asupra determinării
cantităţii de monedă ?;
- moneda influenţează schimbul şi producţia ?;
- ce este o economie monetară ?;
- moneda depinde de creştere ?;
În toate cazurile şi accepţiunile, moneda rămâne un pilon al teoriei
economice. Teoriile monetariste sunt contradictorii dar
complementare. Fiecare pune accent pe o funcţie a monedei.
Integrarea şi neutilizarea monedei sunt “nodul gordian” al teoriei
monetare.
81
 CAPITOLUL V
POLITICI MONETARE
5.1. Obiectivele politicii monetare
Experienţa unor ţări dezvoltate arată că politica monetară are
următoarele scopuri:
- stabilitatea preţurilor şi deci a monedei naţionale;
- asigurarea în mai mare măsură a angajărilor;
- o rată adecvată a schimbului valutar;
- o rată ridicată a creşterii economice.
Pentru realizarea acestor obiective sunt necesare unele constrângeri,
care sunt:
- să prevină panicile financiare;
- să evite instabilitatea excesivă a ratei dobânzii;
- să prevină ca anumite sectoare ale economiei să suporte povara
politicii restrictive;
- să câştige şi să menţină încrederea investitorilor străini.
Scopurile sau obiectivele sunt:
1. Stabilitatea preţurilor
Acest obiectiv pare evident în orice economie modernă, dar este
departe de a fi realizat. Inflaţia reprezintă un mare pericol pentru că nu
se redistribuie corect veniturile. Mai exact, toate salariile, contractele,
legislaţia, impozitele şi procedeele contabile sunt adaptate inflaţiei.
De exemplu, dacă inflaţia este de 100%, iar productivitatea muncii
creşte cu 2%, salariile cresc cu 102%, rata dobânzii cu 103% în loc de
3% etc.
82
 Creşterea inflaţiei are trei inconveniente:
- trebuie să modificăm frecvent preţul maxim şi catalogul preţurilor;
- atât timp cât preţurile nu pot fi modificate continuu, ele se află în
afara echilibrului pe perioadele scurte de timp dintre două
modificări;
- inflaţia îndeamnă la păstrarea unei cantităţi foarte reduse de valută
pentru că valuta păstrată îşi pierde valoarea, fără a beneficia de o
rată nominală a dobânzii mai mare decât alte active.
Politica monetară are în vedere că inflaţia nu poate fi totdeauna
anticipată corect, iar economia nu poate nici ea să fie indexată în
întregime.
De exemplu, venitul nominal (salariul etc.) este mai supus taxelor
decât venitul provenit din dobânda reală.
Politica monetară încearcă să reducă alocarea ineficientă a fondului
de investiţii pe perioade de inflaţie.
Politica monetară are în vedere să reducă impactul inflaţiei asupra
distribuirii venitului şi avuţiei. Neanticiparea inflaţiei deranjează pe
creditori, pe cei pensionaţi şi este în favoarea debitorilor. Impactul
inflaţiei dezavantajează pe salariaţi dacă salariile se află în urma
preţurilor.
Politica monetară poate ajuta totuşi pe cei săraci când dispune ca
distribuirea veniturilor să fie mai puţin inegală. Distribuirea veniturilor
are loc şi prin faptul că unele familii sunt doar solicitante de
împrumuturi, iar altele doar ofertante.

83
 Inflaţia provoacă nesiguranţă şi incertitudine. Familiile nu îşi pot
planifica viitorul pentru o perioadă mai lungă pentru că nu cunosc ce
valoare reală vor avea activele lor fixe. Oamenii sunt înclinaţi să
economisească, dar neanticiparea inflaţiei îi pedepseşte aspru.
Inechitatea îi face să-şi piardă încrederea în puterea politică.
Efectele corozive ale inflaţiei îi copleşeşte pe toţi.
Inflaţia măreşte veniturile guvernului faţă de cheltuieli.
Politica monetară trebuie să stabilească cu cât. Nu trebuie rupt
echilibrul. Guvernul este cel mai mare debitor din economie şi deci el
câştigă din inflaţie. Politica monetară este cea care trebuie să stabilească
acest câştig.
Când rata inflaţiei creşte, valoarea reală a datoriilor statului şi
dobânzile ce trebuie să le plătească se reduc.
Statul mai deţine privilegii în perioade de inflaţie şi pentru că este
deţinător de valută şi rezerve bancare (ex.: Bancorex, ca bancă de stat a
rezistat mulţi ani, doar ca urmare a reevaluării fondurilor sale în valută).
2. Angajări mai multe
Politica monetară are drept obiectiv şi creşterea de angajări (să evite
şomajul). Problema principală care se ridică este determinarea nivelului
cel mai indicat al şomajului.
Există două criterii de alegere:
- rata şomajului să fie eficientă din punct de vedere al maximizării
producţiei;
- o rată minimă a şomajului, stabilită pe baza urmăririi lunare a
familiilor.
84
 Ultima este incertă şi mai puţin eficientă, deci conduce în final la
accelerarea inflaţiei. Aceasta şi pentru că datele privind şomajul nu pot
fi exacte. De exemplu, sunt eliminaţi cei care au renunţat să mai caute
de lucru sau cei care lucrează cu program redus nu sunt socotiţi parţiali
şomeri.
Numărul de şomeri depinde şi de nivelul şi de durata plăţilor
compensatorii.
3. O rată adecvată de schimb valutar
Desigur că politica monetară trebuie să aibă în vedere creşterea ratei
de schimb a monedei naţionale (deci a cursului valutar). Aceasta
conduce şi la scăderea ratei inflaţiei. Exportatorii câştigă, iar urmarea
directă este intrarea în ţară a unei cantităţi mai mari de valută.
Politica monetară trebuie să manifeste şi aici un echilibru (al
cursului valutar).
4. Creşterea economică
Politica monetară contribuie hotărâtor la o rată permanentă a
creşterii economice. Nu este bine ca rata creşterii economice să fie mică.
Politica monetară poate promova creşterea creditelor şi chiar
creşterea monetară pentru creşterea economică. Pentru a promova
investiţiile, politica monetară are în vedere o rată reală a dobânzii foarte
reduse.
Această măsură trebuie să fie însoţită de o politică fiscală restrictivă,
inclusiv menţinerea unui deficit bugetar mai mic.

85
 Investitorii trebuie să aibă în vedere în primul rând, echipamente
noi. O rată mai mare a investiţiilor să însemne neapărat mai mult capital
productiv pe muncitor.
Constrângerile:
1. Prevenirea panicii financiare
Panica financiară şi recesiunea economică conduc la creşterea
şomajului, deci nicidecum la creşterea numărului de salariaţi, care s-a
văzut că este un obiectiv al politicii monetare. De exemplu, se produce
panică atunci când, după ce au crescut spectaculos preţurile, urmează
perioada de reducere a lor.
Cei care au cumpărat active pe credit, le pot vinde achitându-şi
obligaţiile către creditori. Pe măsură ce unii din solicitanţii de credite dau
faliment, pentru că nu-şi pot achita creditele, unii dintre creditorii
acestora dau şi ei faliment (de exemplu, băncile). Falimentele bancare şi
incapacitatea lor temporară de a-şi reface depozitele au constituit
principalele trăsături ale panicilor financiare. Pentru prevenirea panicilor
financiare, în ţările cu economie de piaţă dezvoltată au fost create rezerve
(ex.: în SUA – Rezervele Federale).
2. Stabilitatea ratei dobânzii
Menţinerea relativ stabilă a ratelor dobânzii este o politică monetară
a echilibrului, dar trebuie prevenite vârfurile prea ridicate ale ratei
dobânzii. Pieţele financiare operează mai eficient dacă dobânzile sunt
stabile. Dacă ratele dobânzii cresc foarte mult, scade valoarea
portofoliilor băncilor şi societăţilor de asigurare, ceea ce echivalează cu
o pierdere de capital. Panicile financiare se realizează şi pentru că
86
oamenii au aversiune faţă de riscuri. De aceea, preferă să-şi vândă
activele la preţuri care se află sub valoarea lor. Ratele instabile de
dobânzi conduc şi la fluctuaţii ale cursurilor de schimb valutar. Dacă
ratele dobânzilor vor creşte în SUA, străinii vor cumpăra dolari pentru a
achiziţiona titluri de asigurări în SUA. Datorită cererii mai mari de
dolari, cursul acestei monede va creşte. Acest lucru creează probleme,
atât economiei americane, cât şi celei străine.
Publicul vociferează şi panica financiară creşte. În general, panicile
financiare cresc în perioade de instabilitate monetară. Politica monetară
este cea care ia decizia ca rata dobânzii să fie la nivelul la care oferta şi
cererea de bani sunt egale. Mai concret, statul poate regla oferta de bani,
o dată cu schimbarea cererii de bani.
3. Suportarea sarcinii politicii restrictive de către unele sectoare
economice
Politica monetară restictivă face ca unele sectoare să aibă mai mult
de suferit decât altele. Cele mai afectate sunt sectoarele care exportă.
De asemenea, sectorul construcţiei de locuinţe este mai afectat.
Scopul politicii restrictive este de a reduce cererea de resurse, când
această cerere este excesivă şi prea inflaţionistă.
4. Încrederea investitorilor străini trebuie menţinută
Politica monetară trebuie să acorde o mai mare atenţie modului în
care investitorii străini răspund la modificările aduse în circulaţia
monetară şi pe piaţa financiară. Dacă activele unei ţări sunt în declin,
investitorii străini îşi vor retrage capitalul. Ei vor vinde şi stocurile şi
obligaţiile deţinute în ţara respectivă. De aceea, preţurile stocurilor şi
87
obligaţiunilor se reduc (creşte oferta). Această reducere a preţurilor
conduce la reducerea avuţiei şi creşterea costului investiţiilor şi în final,
la recesiune economică.
5.2. Instrumente ale politicii monetare
Obiectivele politicii monetare se suprapun în mare parte cu cele ale
politicii fiscale în măsura în care ambele reprezintă instrumente de
stabilizare macroeconomică. O altă posibilitate pe care o are politica
monetară pentru îmbunătăţirea circulaţiei monetare este constrângerea
bugetului şi anume, posibilitatea acestuia de a se finanţa din împrumuturi.
Datoria, adică deficitul bugetar poate fi monetizat (de exemplu:
emisiunea monetară şi stabilizarea ratei dobânzii).
În general, într-o economie de piaţă dezvoltată, politica monetară nu
impune legi prin care să crească sau să reducă cererea globală.
Printre instrumentele utilizate de politica monetară, reţinem:
1. Operaţiuni pe piaţa liberă
De exemplu, cumpărările şi vânzările de asigurări (poliţe). Este
vorba de un număr redus de agenţi de asigurare care aparţin unor bănci
sau altor instituţii specializate în vânzarea de asigurări guvernamentale.
Acest instrument este aplicat prin Banca Naţională a României care
cunoaşte tot timpul preţul şi rata dobânzii. De asemenea, BNR acordă
credite băncilor pentru relansarea economiei, în primul rând a
investiţiilor.
BNR conduce operaţiunile de pe piaţa liberă (de ex.: operaţiunile cu
efecte de comerţ sau titluri financiare şi de credit). Tot BNR poate creşte

88
sau reduce rezervele de stat sau valutare. BNR poate dirija operaţiunile
cu titluri de stat (bonuri de tezaur, bilete de trezorerie etc.).
2. Mecanismul scontării
El constă în posibilitatea unor bănci de a se împrumuta la banca
centrală sau la rezerve. Tot BNR este ofertant de împrumuturi de ultim
moment. Dacă băncile ca instituţii depozitare se confruntă cu reducerea
lichidităţii, mecanismul scontării trebuie utilizat pentru extinderea
cumpărărilor de pe piaţa liberă. A doua funcţie a mecanismului scontării
este de a oferi soluţia pentru creşterea lichidităţii unor instituţii aflate în
dificultate.
A treia funcţie este legată de încurajarea sau descurajarea
împrumuturilor prin modificarea ratei de scont. Banca Naţională a
României mai are din acest punct de vedere şi funcţia de a informa piaţa
asupra intenţiilor sale viitoare privind modificarea ratei de scont. Banca
poate face des împrumuturi de la BNR, dar aceste credite trebuie
limitate.
Ele trebuie să împrumute numai în caz de nevoie.
BNR poate varia rata de scont (a dobânzii). BNR poate obliga
băncile să-şi creeze provizioane şi rezerve pentru a putea ţine stabilă rata
de scont. Totuşi schimbarea mai frecventă a ratei de scont se face ca o
reacţie la creşterea ratei dobânzii pe piaţa liberă. Dacă BNR măreşte rata
scontului, ea validează creşterea precedentă a ratei dobânzii.
3. Modificarea necesarului de rezerve

89
 BNR are puterea de a varia necesarul de rezerve în cadrul anumitor
limite. Creşterea necesarului de rezerve afectează stocul de bani (de ex.:
dacă rezervele sunt excedentare, se apelează la emisiunea monetară).
Dacă rezervele sunt mari, băncile nu mai constituie depozite ale
persoanelor fizice şi juridice sau scad dobânzile. În ţările dezvoltate,
necesarul de rezerve nu se modifică zeci de ani.
4. Contractele selective
Cele trei instrumente prezentate mai sus acţionează asupra cererii
globale prin modificarea rezervelor şi a ratei dobânzii şi afectând în
acest fel, întreaga economie.
Controalele se efectuează mai cu seamă pe pieţele financiare mai
izolate, unde rolul factorilor locali este mai mare. Controlul are ca
principal rol, depistarea problemelor nedorite care apar când cererea este
excesivă.
De exemplu, se controlează cu deosebire:
- creditul destinat procurării stocurilor (se stabileşte un cost
marginal al acestui împrumut);
- creditul consumatorului (de consum).
5. Convingerea morală
Ea constă în faptul că BNR (banca centrală în general) îşi foloseşte
puterea sa de convingere asupra băncilor sau asupra lumii financiare în
general pentru ca acestea să-şi schimbe comportamentul (ex.: limitarea
împrumuturilor străine sau încurajarea cumpărării de titluri de stat).

90
 6. Publicitate şi consiliere
Creşte atenţia acestor bănci, băncile centrale sunt mai solicitate de
către presă. Aceasta ajută la promovarea politicii monetare. Există
consilieri de afaceri care ajută în promovarea politicii monetare.
5.3. Politici monetare în România şi în lume
Politicile monetare din toate ţările şi din toate perioadele au vizat în
primul rând, stabilitatea monedei, menţinerea ei la un nivel relativ
constant de valoare, deci de putere de cumpărare. Politica monetară nu
poate conduce în mod direct la stabilitatea monedei, oricât ar fi de bună
legislaţia.
Politica monetară se desfăşoară în funcţie de jocul forţelor
economice şi pe baza principiului autoreglării.
Politicile monetare eficiente pornesc de la idea că moneda reprezintă
fluxuri băneşti care apar în timpul tranzacţiilor şi proceselor economice
interne şi internaţionale. Toate aceste fluxuri şi schimburi se întâlnesc în
stabilitatea şi creşterea economică, balanţa de plăţi externe, balanţa
comercială, excedentul sau deficitul bugetului statului. La rândul lor,
toate aceste fenomene şi procese economice au legătură cu banca centrală
şi de emisiune a unei ţări, întrucât această instituţie are însemnate
atribuţii în realizarea politicii monetare.
Orice dezechilibru major între tranzacţii, fluxuri băneşti, fie pe plan
intern, fie între două sau mai multe ţări, deci pe plan internaţional,
conduce la o rezolvare pe bază de monedă, care afectează nu numai
stabilitatea şi puterea de cumpărare a acestei monede, dar şi rezerve

91
valutare şi puterea economică ale celei ce suportă operaţiunile
nefavorabile.
În orice perioadă şi în orice ţară, banca centrală veghează
menţinerea stabilităţii monedei naţionale.
La noi a existat o perioadă, îndeosebi între cele două războaie
mondiale, când exista o puternică stabilitate monetară şi pentru că era o
politică monetară foarte riguroasă. În primul rând, în această perioadă,
moneda noastră avea acoperire în aur şi era convertibilă. Exista o paritate
legală a leului, adică o cantitate de aur pe care o conţinea. Când paritatea
scădea sau creştea, ca urmare a fluxurilor monetare şi situaţiei
economice, banca centrală intervenea şi echilibra cererea cu oferta de
bani. La acea vreme, echilibrarea se făcea îndeosebi prin importul sau
producerea aurului. O monedă convertibilă presupunea menţinerea
echilibrului şi stabilităţii monetare între punctele de ieşire şi de intrare ale
aurului.
Când balanţa de plăti externe era defavorabilă, banca centrală
intervenea prompt, punând la dispoziţia pieţei monetare şi valutare aur
sau devize. Dar stocul ei de acoperire era în pericol, din care cauză
banca centrală trebuia să recupereze această eventuală pierdere. Dacă nu
existau alte posibilităţi, banca centrală era nevoită să restrângă
emisiunea şi circulaţia banilor de hârtie, care aveau acoperire în aur şi
deci creştea (relativ) rezerva de aur şi devize. Retrăgând o parte din
banii (bancnotele) din circulaţie, procentul de acoperire în aur faţă de
banii din circulaţie se menţinea. O altă soluţie era ca banca centrală să
nu mai acorde credite de scont pe piaţa internă, decât cu mare
92
precauţie. Acest lucru se realiza simplu şi anume prin ridicarea ratei
scontului la banca centrală şi printr-o gestionare mai riguroasă a
cambiilor şi a altor titluri de credit şi de plăţi. Ridicarea dobânzii (taxei
scontului) temporizează unele iniţiative, unele tranzacţii şi deci
reducerea creditelor. O dată cu creşterea taxei de scont, moneda devine
mai căutată, deci creşte puterea de cumpărare. Înseamnă că preţurile
încep să scadă, ceea ce încurajează exporturile şi limitează importurile.
Se poate obţine în acest fel o îmbunătăţire a balanţei comerciale şi se
poate echilibra rezerva valutară.
Creşterea taxei scontului are influenţe şi în privinţa fluxurilor
monetare pe care o ţară le are cu străinătatea. Creşterea dobânzilor
înseamnă scumpirea capitalurilor. Rezultă că în mai mare măsură,
capitalurile străine sunt atrase în ţară, pentru că vor realiza profituri mai
mari (dobânzile fiind mai mari). Aceste capitaluri străine au efect pozitiv
asupra economiei (aceasta se înviorează), ceea ce dă posibilitatea reluării
creditării şi în totalitate a activităţilor economice.
Importanţa foarte mare pe care o are politica monetară în orice
economie a condus în permanenţă la aplicarea unor măsuri de protecţie a
monedei şi de înlăturare a factorilor de dezechilibru.
Politicile monetare au de cele mai multe ori în vedere şi un control
asupra fluxurilor şi tranzacţiilor monetare interne şi internaţionale în
care este implicată fiecare ţară. Sunt impuse de asemenea, măsuri de
supraveghere a cursului de schimb şi a comerţului cu devize şi titluri.
Multe dintre instrumentele politicii monetare dintre cele două
războaie mondiale sunt utilizare şi acum în ţara noastră.
93
 Deşi de la începutul perioadei actuale de tranziţie, promovarea unei
politici monetare eficiente a fost unul din obiectivele prioritare, totuşi
această eficienţă încă nu s-a dovedit decât parţial. Puterea de cumpărare
a leului a scăzut enorm, deprecierea faţă de monedele de referinţă a fost
şi ea foarte mare, convertibilitatea nu s-a realizat în cea mai mare parte,
inflaţia a fost de multe ori galopantă, dobânzile mari, iar măsurile fiscale
excesive.
Cu toate că Banca Naţională a României, una dintre cele mai
serioase instituţii ale ţării, a intervenit deseori, politica monetară nu a
putut să suplinească deficienţele mari existente în economia reală.
Pe plan internaţional, politicile monetare se caracterizează în ultimul
timp printr-o relaxare pe plan coercitiv, legislativ şi intervenţionist.
Politicile protecţioniste nu mai reprezintă factorul numărul 1 în
stabilitatea monedelor naţionale. Mult mai importante sunt politicile de
deschidere, de ajustare, de determinare a puterilor de cumpărare ale
monedelor naţionale pe baza unor calcule şi modele complexe cu un
grad ridicat de exactitate şi rigurozitate. Au loc dezvoltări regionale ale
politicilor monetare şi crearea de uniuni monetare. Cea mai recentă şi
mai spectaculoasă este crearea Uniunii Monetare Europene (sau zona
EURO). Monedele slabe depind tot mai mult de monedele de referinţă şi
de monedele internaţionale, implicit de organismele financiare şi
monetare internaţionale.

94
 CAPITOLUL VI
MASA MONETARĂ
6.1. Conţinutul şi structura masei monetare
Moneda este o creanţă, o formă de avere. Dar nu toate creanţele sunt
monedă, dintr-un motiv foarte simplu şi anume, că ele nu pot circula
libere (de ex.: depozitele bancare).
Averea monetară este utilizată pentru schimb, pentru procurarea altor
active în vederea obţinerii unui profit. De pildă, sunt cuprinse aici
depozitele pe diferite termene sau procurarea de valută.
În practică, de multe ori este dificil să separăm activele monetare de
cele nemonetare.
Moneda apare ca o creanţă în bilanţurile firmelor, agenţilor
economici.
Activele monetare sunt formate în primul rând, din numerar şi
depozite, dar şi din rezervele în numerar ale băncilor şi depozitele
băncilor la banca centrală şi de emisiune. Cele de mai sus sunt creanţe
monetare pentru că sunt creanţe asupra unor bănci, fie ele bănci
centrale sau bănci de depozite.
Masa monetară este formată din totalitatea activelor care pot fi
utilizate pentru obţinerea de bunuri şi servicii, cât şi pentru achitarea
datoriilor. Ea mai poate fi definită ca totalitatea produselor monetare
create la un moment dat şi puse la dispoziţia economiei şi societăţii
dintr-o ţară.
Masa monetară cuprinde următoarele active:
- numerarul (moneda efectivă) ;
95
 - moneda de cont sau disponibilităţile în conturile curente;
- depozitele (sumele depuse la termen, de obicei la băncile de
depozit);
- alte active monetare.
Cea mai mare parte a numerarului este deţinută de persoanele
fizice şi agenţii economici şi este utilizată pentru procurarea de produse
şi servicii, deci în tranzacţiile comerciale şi valutare (în ţara noastră,
moneda naţională are o convertibilitate limitată). Numerarul este activul
monetar cel mai lichid, pentru că poate fi schimbat, folosit în orice
moment şi în mod nemijlocit.
Moneda de cont este dată de disponibilităţile din conturile curente.
În limita acestor disponibilităţi din conturi pot fi eliberate cecuri de plăţi
sau pot fi achitate datoriile. Moneda de cont poate fi transformată
oricând în numerar, totuşi ea este mai puţin lichidă decât numerarul,
întrucât sumele trebuie mai întâi retrase din cont.
Depozitele prezintă o mare variaţie de forme, tipuri, termene de
retragere. Spre deosebire de moneda de cont, depozitele nu dau dreptul
eliberării pe seama lor de cecuri sau carduri.
Uneori însă, ele pot fi desfiinţate şi utilizate, cel mai des, pe baza unui
preaviz. Actualmente, depozitele au o pondere foarte mare în totalul
activelor monetare, pentru că sunt aducătoare de mari venituri reprezentate
de dobândă. Totuşi, esenţialul este că depozitele au un grad mai mic de
lichiditate, întrucât nu pot fi utilizate oricând.
În categoria alte active sunt cuprinse cele plasate în diferite titluri
de pe piaţa monetară.
96
 Ele cuprind cambiile şi biletele la ordin, biletele de trezorerie şi
bonurile de casă. Acestea sunt pe termen scurt şi au un grad mai mare
de lichiditate decât titlurile pe termen lung şi mediu şi care sunt
reprezentate de acţiuni şi obligaţiuni. Titlurile pe termen scurt au o
lichiditate mai mare pentru că pot fi valorificate înainte de termen, deci
sunt negociabile. Deţinătorii lor le pot vinde oricând pentru a-şi achita
datorii sau pentru mărfuri şi servicii.
Chiar dacă diferă în funcţie de durata lor de viaţă, pe total, titlurile au
un grad de lichiditate mai mic decât alte active monetare.
Determinarea masei monetare este foarte dificilă şi complexă, tocmai
din cauza variaţiei acestor forme sub care ea se găseşte în economie. De
exemplu, în cadrul titlurilor, un grad mai mare de lichiditate îl au
bunurile de tezaur şi obligaţiunile. Motivul este tot valorificarea lor
înainte de termen.
Din cele afirmate mai sus se poate constata că în marea lor
majoritate activele monetare, masa monetară reprezintă o sumă de
creanţe asupra sistemului bancar, chiar dacă se găsesc la persoane
fizice şi firme nebancare. Dezvoltarea produselor şi serviciilor bancare a
făcut ca în ultimul timp să apară noi produse monetare, ceea ce a
diversificat şi masa monetară.
6.2. Agregatele monetare
Au apărut ca instrumente de analiză a masei monetare, ca o
necesitate de a dezvolta şi poziţiona indicatorii legaţi de masa şi
circulaţia monetară.

97
 Aşa cum afirmă profesorul universitar Silviu Cerna „banii de hârtie
şi moneda scripturală se creează cu ocazia monetizării unor active
nemonetare“.5 În activele nemonetare sunt cuprinse: aurul, devizele,
creanţele asupra trezoreriei statului, creanţe asupra economiei.
Pentru a analiza masa monetară, cât şi evoluţia acesteia este necesar
să se ţină seama de cursurile flotante, şomaj, inflaţie, criză economică.
Cei mai mulţi monetarişti şi îndeosebi cei americani consideră şi
acum că moneda are un rol dominant în viaţa economică, ceea ce
înseamnă că instrumentele monetare şi mai ales circulaţia bănească,
inclusiv masa monetară influenţează economia.
Această influenţă poate fi determinată cu ajutorul indicatorilor
monetari, care la rândul lor nu au în vedere doar moneda, banii, ci şi
procesele economice principale, adică producţia, comerţul, preţurile,
operaţiunile valutare, bugetul, balanţa de plăţi externe.
De altfel, această influenţă este reciprocă.
Conform monetariştilor, indicatorii monetari se împart în două
grupe:
- indicatorii care determină evoluţia masei monetare;
- indicatorii ce estimează efectele politicii monetare asupra
economiei.
Această împărţire este valabilă pentru ţările cu economii de piaţă
dezvoltate.
Obiectivele şi caracteristicile monetare sunt definite, determinate
cu ajutorul indicatorilor ratei dobânzii şi agregatelor monetare.

5
Silviu Cerna, Sistemul monetar şi politica monetară, Ed. Enciclopedică 1996, pag.68
98
 Influenţa puternică a unor factori nemonetari a făcut ca mai demult,
rata dobânzii să nu mai fie un indicator suficient pentru analiza,
structura şi evoluţia masei monetare. El nu este atât de complex pentru a
putea determina toate influenţele şi perturbările.
Deşi rolul indicatorului ratei dobânzii a rămas însemnat, acum se
pune accent pe indicatori de politică monetară, adică indicatori monetari
complecşi cuprinşi în agregate monetare, care la rândul lor sunt utilizate
în modele de analiză a masei monetare şi a circulaţiei monetare în
general. Aceste modele complexe ţin seama şi de rata dobânzii.
Agregatele monetare se grupează în trei categorii şi anume:
1. Moneda primară sau moneda de rezervă (baza monetară).
Această monedă este creată şi controlată de banca centrală 6
şi se
determină ca diferenţa între totalul activului şi totalul pasivului
bilanţului acestei bănci. Banca centrală creează moneda prin distribuirea
de credite băncilor şi altor instituţii de credit şi tezaurului, cât şi prin
reescontarea efectelor comerciale şi publice. Aceste creaţii monetare se
regăsesc în activul bilanţului.
Pasivul bilanţului băncii centrale arată volumul şi repartizarea pe
deţinători a monedei primare. Este vorba de biletele de bancă
(bancnotele), moneda divizionară, disponibilităţile tezaurului şi
disponibilităţile în conturile băncilor creatoare de monedă scripturală.
Combinarea elementelor de activ şi pasiv este foarte variată, de
aceea şi agregatele monetare sunt foarte variate.

6
Cezar Basno, N.Dardac, C.Floricel, Monedă, credit, bănci, EDP 2005, pag. 82.
99
 Pentru a determina corect moneda primară trebuie să ţinem seama
de modificarea bazei monetare şi de multiplicatorul monetar sau al
creditelor.
1) Moneda ca mijloc de plată mai este denumită şi masă
monetară în sens restrâns. Ea este constituită din produsele monetare
create de băncile centrale, celelalte bănci şi instituţii financiare.
2) Moneda avuţie netă este formată din produsele monetare
enumerate mai sus, inclusiv activele neutilizate ca mijloace de plată
curente dar care pot fi transformate relativ uşor în lichidităţi.
Agregatele monetare necesită alegerea grupului de active, măsurarea
performanţelor faţă de evoluţia preţurilor şi PIB, cât şi agregarea
activelor monetare selectate.
Agregatele cuprind atât mijloacele de plată, cât şi plasamentele
financiare care pot fi transformate rapid în mijloace de plată.
Agregatele monetare au tocmai rolul de a integra succesiv produsele
monetare create în scopul asigurării lichidităţii agenţilor financiari şi
nefinanciari. În raport de modul de includere a diferitelor active
monetare în structura masei monetare, avem următoarele agregate
monetare.7
M1 este agregatul care cuprinde toate mijloacele de plată sub forma
monedei efective şi depunerilor în cont curent. Acest agregat este partea
cea mai activă a masei monetare sau lichiditatea primară. Având în
vedere că o unitate monetară este utilizată de mai multe ori este necesar
să determinăm cu ajutorul acestui agregat viteza de rotaţie a banilor. Din

7
Documente ale BNR, Caiete de studii, Buletine BNR.
100
acest punct de vedere, agregatul M1 reprezintă un stoc, iar rotaţiile un
flux monetar. Viteza de rotaţie se determină astfel ca un raport între
valoarea bunurilor tranzacţionate într-o perioadă de timp sau PIB şi
agregatul M1:
VBTR PIB
V 
M1 M1
unde:
V = viteza de rotaţie;
VB = valoarea bunurilor tranzacţionate
TR într-o perioadă de timp.

Din acest punct de vedere se mai poate spune că M1 înseamnă

capacitatea monedei de a se cheltui în totalitate.
M2 include agregatul M1, la care se adaugă plasamentele la termen
şi cele în vederea economisirii, dar care pot fi oricând transformate în
lichidităţi (prin eliberare de cecuri sau cărţi de plată cu preaviz). Deci
M2 cuprinde pe lângă M1 şi lichiditatea secundară.
M3 cuprinde agregatul M2, dar şi alte active cu grad diferit de
lichiditate şi anume, certificate de depozit, bonuri de casă, conturi de
economii pe termen mediu, alte titluri emise de firme pe piaţa
monetară.
L cuprinde agregatul M3, dar şi titlurile emise pe termen lung şi
mediu, negociabile.
În cele ce urmează, prezentăm situaţia titlurilor de creanţă
negociabile în Franţa.

101
 6.3. Titluri de creanţe negociabile
Analiza titlurilor de creanţă negociabile nu poate fi înţeleasă, decât
dacă este amplasată într-un cadru mult mai larg şi anume, reforma
pieţei de capital. Aceasta vizează modernizarea pieţei financiare,
dându-i instrumentele şi structurile necesare unei astfel de mutaţii.
În analiza titlurilor de creanţă negociabile trebuie să ţinem seama de
caracteristicile produsului şi de modul de acţionare pe piaţa primară şi
secundară.
Caracteristicile comune se referă la:
- suma minimă;
- negocierea;
- o piaţă primară;
- o piaţă secundară;
- subscriitorii (fără excepţie, deci de toate categoriile);
- calitatea judiciară;
- prima de emisiune şi de rambursare;
- durata;
- sursele de informare statistică;
- reglementările şi fondurile de plasament.
Titlurile de creanţe negociabile intră în categoria valorilor care nu
sunt cotate. Ele cuprind în principal, bonurile de tezaur, biletele de
trezorerie, certificatele de depozit negociabile, bonuri ale
instituţiilor şi societăţilor financiare.
Titlurile de creanţă negociabile sunt emise de Ministerul Finanţelor,
întreprinderi (altele decât cele de credit), instituţiile de credit, instituţiile
102
financiare de specialitate bancară, societăţi bancare supuse regimului
rezervelor obligatorii. Durata maximă a acestor titluri este de 7-10 ani.
În Franţa, suma minimă a titlurilor de creanţe negociabile este de 5
milioane franci.
O dată cu schimbările de ordin financiar intervenite în economie,
trebuie regândită noţiunea de agregate monetare.
Dezvoltarea titlurilor de creanţe negociabile, în care scadenţele se
reduc mult (de exemplu, în Franţa, de la 6 luni la 10 zile), fac total
imposibil un clasament nemonetar al acestor instrumente.
Printre agregatele monetare, alături de cele clasice poate fi creat şi
un agregat de lichidităţi, incluzând titluri de creanţe negociabile de
origine nebancară.
Un model al noilor agregate ar putea fi în Franţa:
M1 = cuprinde toate mijloacele de plată emise sau girate de
instituţiile de credit bancar, centrele de cecuri poştale şi de Trezorerie
(bilete, monede divizionare, depozite la vedere);
M2 = M1+ ansamblul plasamentelor la vedere (librete A, B, Bleu,
librete obişnuite de bancă, librete de economii pe termen lung, librete
populare de economii);
M3 = M2 + conturi în devize, plasamente cu scadenţă nenegociabile
(conturi la termen, bonuri de casă şi de economii, bonuri de tezaur) şi
titluri de creanţe negociabile bancare (certificate de depozit, BSF etc.);
L = M3 + titluri de creanţe negociabile, emise de agenţi nebancari,
cum ar fi economiile contractuale (planul de economii pe termen lung,
librete de economii ale întreprinderilor).
103
 L
- bilete de trezorerie
- bonuri de tezaur negociabile
- bonuri ale instituţiilor financiare
specializate nebancare

M3
- bonuri ale instituţiilor
financiare specializate
bancare
- certificate de depozit
negociabile
- bonuri ale societăţilor
financiare

M2

Bonuri de tezaur negociabile

104
 Caracteristici
Reforma bonurilor de tezaur este elementul central şi dominant al
renovării pieţei de capital. Prin introducerea titlurilor de creanţe
negociabile, Ministerul Finanţelor dă fiecărui participant (întreprinderi,
bănci, stat) un nou instrument de finanţare negociabilă şi de gestiune a
datoriei publice. Aceasta apare, se amplifică prin creşterea nevoilor de
finanţare ale statului şi lipsa de adaptare a instrumentelor existente.
Prioritatea reformei pieţei monetare nu este crearea biletelor de
trezorerie, ci reintroducerea bonurilor de tezaur. Aceasta pentru că într-o
ţară doritoare de a menţine o politică monetară prin intermedierea ratei
dobânzii, bonurile de tezaur sunt negociabile pe o piaţă veritabilă, unde
pot interveni toţi operatorii. Aici Banca Centrală este suportul privilegiat.
Pentru a se realiza acest lucru, ele trebuie să fie fungibile, standardizate,
lichide şi accesibile la toţi subscriitorii, ceea ce nici în Franţa nu a fost
posibil până în anul 1986.

Situaţia bunurilor de tezaur înainte de reformă

Tipologia bonurilor de tezaur
Se face diferenţa între bonurile de tezaur destinate publicului şi cele
destinate băncilor şi altor organisme financiare. Băncile şi alte
organisme financiare sunt obligate să depună banii în conturi curente la
banca centrală, bonurile de tezaur pe care le deţin în portofoliu şi de a
efectua în conturile curente subscripţiile lor ulterioare.
Modelul francez grupează astfel bonurile de tezaur:

105
 - bonuri în cont curent (pentru intervenţiile pieţei monetare nema-
teriale);
- bonuri pentru formele (participaţiile) care au un suport material,
printr-un titlu imprimat (pentru public), (acestea două diferă în
funcţie de priorităţile politicii economice);
- bonuri în cont curent emise prin adjudecarea unor instrumente
(datorii) de pe piaţa monetară;
- bonuri pe formule subscrise la ghişeu şi ale căror rate fixe
constituie un instrument de politică de economii.
Pot fi emise două categorii de bonuri:
- cu dobândă progresivă cu o durată maximă de 5 ani;
- bonuri de tezaur de 1-2 ani (când dobânzile sunt plătite în avans,
atunci când se face subscrierea).
Bonurile de tezaur în conturi curente
Aceste bonuri constituie piaţa cea mai importantă pentru finanţarea
pe termen scurt a bugetului (Trezoreriei).
Înainte de reforma din Franţa, aceste titluri erau rezervate băncilor şi
instituţiilor financiare, băncilor cu statut special, agenţilor de schimb,
curtierilor (societăţilor) de valori mobiliare sindicalizaţi. Bonurile de
tezaur sunt depozitate în mod obligatoriu la Banca Centrală, care
deschide pentru fiecare instituţie depozitară un cont. Bonurile sunt
emise prin adjudecare şi ele pot avea o rată a dobânzii variabilă sau
fixă.
Ţările cu economie de piaţă dezvoltată îşi propun - şi deja au realizat
în mare măsură - să raţionalizeze şi să dezvolte bonurile de tezaur în
106
conturi curente, să atragă şi prin acest mijloc, investitorii, să faciliteze
negocierea pe o piaţă secundară largă şi activă.
Şi la noi, în viitor, se va pune problema simplificării evidenţei
bonurilor de tezaur prin conturile curente şi a transformării populaţiei în
astfel de investitori, cât şi normalizarea procedurilor de emisiune.
Piaţa bonurilor de tezaur negociabile se concretizează, atât pe piaţa
primară, cât şi pe piaţa secundară.
Piaţa primară presupune mai întâi ca la fiecare început de trimestru,
Ministerul Finanţelor să fixeze calendarul de adjudecare şi nivelul
fiecărei adjudecări (valoarea bonurilor adjudecate).
De asemenea, se fixează modul de adjudecare a bonurilor cu rată
fixă şi variabile, tipurile bonurilor ce vor fi adjudecate, suma supusă
adjudecării, accesul sau nu al publicului, modalităţile practice de
subscriere.
Biletele de trezorerie
În Franţa, apariţia biletelor de trezorerie a însemnat un element
esenţial (al doilea, adică după bonurile de tezaur) al reformei pieţei
monetare.
I s-a făcut cea mai mare publicitate. A fost pusă în cauză din nou
autoritatea monetară bancară, care a refuzat mereu operarea directă între
întreprinderi. Înainte de biletele de trezorerie au existat biletele
industriale, care erau de fapt, împrumuturi ale companiilor de asigurări,
garantate de bănci.
Biletul de trezorerie este un titlu de creanţă negociabil, la purtător,
născut din creanţa ce rezultă din împrumuturi pe care le face emitentul.
107
 Biletele de trezorerie pot fi emise de către toate societăţile pe acţiuni,
care au o anumită vechime şi care dispun de un capital social cel puţin
egal cu emisiunea. Sunt excluse: statul, băncile, instituţiile şi societăţile
financiare.
Emisiunea trebuie să aibă un nivel minim, de exemplu în Franţa 1,5
milioane sau 5 milioane de franci. Durata poate fi de la 10 zile la 7 ani.
Ratele dobânzii diferă şi în funcţie de durată. Rata poate fi fixă sau
flotantă.
Biletele de trezorerie sunt bilete la ordin, sunt la purtător şi sunt
reprezentate printr-un document scris (ca orice bilet la ordin).
Banca centrală nu instituie un plafon al emisiunii biletelor de
trezorerie, dar asigură un control, care se referă la obligativitatea
declarării volumului emisiunii.
Biletele de trezorerie pot fi cumpărate de către oricine (particulari,
agenţi economici, companii de asigurare, instituţii cu scop nelucrativ,
bănci).
Piaţa biletelor de trezorerie cuprinde pe emitenţi, intermediari şi
investitori.
Băncile pot fi intermediari, alături de emitenţii de bilete care nu vor
să facă un plasament greşit, agenţii pieţei interbancare (curtieri) şi
agenţii de schimb, cât şi de investitori (particulari, agenţi economici
etc.).
Certificatele de depozit

108
 Certificatul de depozit este un titlu de creanţă negociabil la un nivel
minim. Durata 10 zile - 7 ani. Este vorba de un depozit la termen
negociabil.
Emitenţii sunt instituţiile de credit abilitate să administreze fondurile
populaţiei, care pot fi la vedere sau pe un termen mai mic de 2 ani.
Obligaţiunile
Obligaţiunile reprezintă o creanţă a deţinătorilor asupra emitenţilor.
Deţinătorul unei obligaţiuni are dreptul să încaseze o dobândă.
Obligaţiunile sunt răscumpărate la scadenţă de către cel ce le-a emis.
Obligaţiunile sunt foarte importante pentru cei care le-au emis,
pentru că alte resurse de fonduri nu aveau, ori acestea erau insuficiente.
Ele reprezintă deci un mijloc de mobilizare a capitalurilor de împrumut.
Obligaţiunile pot fi emise de firme, instituţii publice şi/sau private,
bănci, organisme internaţionale, consorţii bancare etc.
Rambursarea obligaţiunilor, care se mai numeşte şi amortizarea
împrumutului obligatar poate fi făcută o singură dată la termenul
scadent sau prin anuităţi (cote anuale la care se adaugă dobânda
aferentă).
Dobânda poate fi determinată ca o cotă fixă la valoarea obligaţiunii
sau ca o rată procentuală. Dobânda se mai numeşte în cazul
obligaţiunilor, cupon. Fie că se percepe dobândă, fie cupon, valoarea
de rambursare a obligaţiunii este de obicei egală cu valoarea nominală
sau de emisiune.
Emisiunea şi circulaţia obligaţiunilor presupune următorii
participanţi:
109
 - emitentul;
- investitorii;
- instituţiile organizatoare şi gestionare.
Uneori, obligaţiunile pot fi convertite în acţiuni ale emitentului sau
ale altei firme, evident cu acceptul acestora.
Obligaţiunile reprezintă pasive pe termen lung. Ele sunt deci datorii
pe termen lung, făcute pe piaţa de capital.
Dintr-un alt punct de vedere, obligaţiunile (bonds) reprezintă
documente, titluri emise de cei care au nevoie de capital, deci
contractează un împrumut. Prin aceste documente se face promisiunea
legală de a restitui suma împrumutată plus dobânda sau comisionul
aferente.
Specific emisiunii de obligaţiuni este faptul că o firmă descompune
o sumă mare de bani de care are nevoie, în foarte multe unităţi mici
numite obligaţiuni. Aceste obligaţiuni sunt vândute publicului.
Spre deosebire de acţiuni, obligaţiunile nu aparţin capitalului social,
adică al acţionarului firmei. Deţinătorii de obligaţiuni nu au drept de vot
şi nu primesc dividende.
Firma care emite obligaţiunile numeşte un curator care reprezintă şi
apără interesele deţinătorilor de astfel de titluri.
Această funcţie de curator este îndeplinită de regulă de bănci.
Emisiunea de obligaţiuni fiind un împrumut pe termen lung, ea
trebuie garantată cu o parte din activele companiei.

110
 Obligaţiunile prezintă un mare grad de lichiditate. Ele pot fi
vândute oricând (deci şi înainte de scadenţă), de obicei prin intermediul
unui broker prin bursa de valori, la preţul pieţei.
Obligaţiunile au deci o valoare de piaţă, care reprezintă un procentaj
din valoarea nominală sau valoarea de scadenţă.
Valoarea de piaţă a obligaţiunilor este influenţată de rentabilitatea
curentă (raportul dintre valoarea cuponului sau dobândă şi preţul de
piaţă curent), rata de rentabilitate a altor investiţii, timpul până la care
obligaţiunile ajung la scadenţă şi încrederea în firma ce a emis
obligaţiunile.
Obligaţiunile pot fi asigurate (cu ipotecă) sau neasigurate.
În ultimul caz, nu este necesară asigurarea datorită încrederii
generale în firma emitentă.
În general, firma emitentă are voie să răscumpere în avans
obligaţiunile (callable). În acest caz, preţul este de regulă mai mare
decât valoarea nominală, pentru a-i determina pe deţinători să renunţe la
investiţia lor.
Obligaţiunile prezintă mai multe avantaje pentru firma care le-a
emis, printre care foarte important este faptul că impozitarea firmei se
face la suma rămasă după ce s-a scăzut dobânda sau cuponul pentru
obligaţiuni.
Pentru a nu avea probleme cu răscumpărarea, firmele emitente îşi
creează din timp, un fond de amortizare. În general acest fond de
amortizare se concretizează într-un depozit la bancă.

111
 El este de aceeaşi mărime cu fondurile ajunse la scadenţă, dar firma
realizează un câştig suplimentar din dobânda primită de la bancă pentru
aceste depozite.
Acest fond de amortizare nu este cuprins în activele curente ale
firmei emitente, întrucât nu poate fi utilizat pentru acoperirea (plata)
unor pasive curente.
În cazul obligaţiunilor este de mare importanţă actualizarea. Este
vorba de a stabili în mod repetat valoarea „la zi“ (azi) a unei „sume
viitoare“.
Prin faptul că obligaţiunile pot fi cumpărate şi răscumpărate înainte
de scadenţă, ele pot fi considerate uneori şi ca instrumente de plată,
alături de cambie şi biletul la ordin.
În acelaşi timp, ele sunt o formă alternativă de creditare ca şi
leasingul, factoringul, scoringul etc., rolul major în gestionarea
obligaţiunilor revenind băncilor.

112
 CAPITOLUL VII
CREAŢIA MONETARĂ

7.1 Conţinutul creaţiei monetare

Creaţia monetară este una din atribuţiile principale ale băncilor.

Moneda comercială este un bun, o marfă ca oricare alta (din punctele de
vedere care ne interesează aici). Moneda comercială se mai numeşte şi
monedă bancară (bilet de bancă de exemplu), fie că este vorba de
numerar, cecuri sau monedă scripturală.
Monetizarea creanţelor are loc atunci când se acordă un credit
bancar sau când se face o achiziţionare de devize. Moneda nu este
colectată ca orice materie primă. Moneda este colectată de către bănci în
principal sub formă de depozite sau economii (în conturi curente sau de
economii). În felul acesta este facilitată efectuarea schimbului şi plăţilor.
Realizarea de creaţie monetară de către bănci este o chestiune
dificilă. Ideea de bază este că depozitele sunt utilizate pentru acordarea
de credite. Creditele acordate reprezintă utilizarea depozitelor de
monedă constituite.
Creaţia monetară de acest tip se realizează când băncile
achiziţionează creanţe de la agenţi nefinanciari prin monetizarea unor
active, până în momentul în care acordă credite, fără să existe alte
resurse prealabile, un exemplu de creaţie monetară ar fi următorul:
Firma X solicită un credit de 100 milioane RON băncii sale. În felul
acesta firma X recunoaşte o datorie faţă de această bancă. Această
113
datorie este înscrisă în pasivul bilanţului său. Pentru banca
împrumutătoare se constituie o creanţă. În contrapartide acestei creanţe
achiziţionate, banca creditează contul curent sau contul de investiţii al
firmei X. Banca a creat depozitul. Este ca şi cum ar plăti achizitionarea
unei creanţe emitând o datorie asupra acesteia (asupra ei înseşi). Această
datorie serveşte ca mijloc de plată până când firma X poate să-şi
mobilizeze alte mijloace (un card, un cec, un virament) pentru a onora
plăţile sale. În felul acesta, cele 100 milioane RON circulă în plus în
economie şi contribuie la alimentarea masei monetare în sensul sporirii
mijloacelor de plată în circulaţie. Reţinem totuşi faptul că acest
mecanism conţine germenul inflaţiei.

Firma X Banca
Activ Pasiv Activ Pasiv
Cont curent Titlul de Titlul de Cont curent al
deţinut la îndatorare creanţă asupra firmei X
bancă faţă de bancă firmei X 100 mil. RON
100 mil. RON 100 mil. RON 100 mil. RON

Desigur, exemplul de mai sus reprezintă o simplificare, având în

vedere că este de presupus că nu se implică o singură bancă. În realitate,
moneda astfel creată trebuie să fie convertibilă în monedele şi
mijloacele de plată emise de către alte bănci şi în moneda emisă de către
banca centrală.

114
 În acest context, băncile sunt victime ale fluctuaţiilor interbancare
care le limitează puterea.
Aceste operaţiuni cu active monetare se amplifică cu ajutorul
monedei scripturale. Această creaţie monetară se află pe toată perioada
existenţei creanţei. Moneda este progresiv diminuată pe măsură ce
creditul este rambursat, până în momentul scadenţei.
În ansamblu, sistemul bancar este creator net de monedă. Moneda
creată prin monetizarea unor active este diminuată prin creditele
scadente.
Deficitul de creaţie monetară conduce la recesiuni economice.
Băncile crează monedă „pornind de la nimic”, sau mai exact
achiziţionând creanţe. Aceste bunuri realizate prin creaţia monetară au
un statut bivalent, adică de esenţă publică şi privată.
- privată pentru că moneda creată este o monedă „fabricată” de o
entitate privată (băncile comerciale).
- publică pentru că această monedă comercială este convertibilă la
paritate (1 la 1) în moneda băncii centrale.
Creaţia monetară înseamnă „fabricarea” unui bun „fungibil” prin
concurenţă bancară şi prin banca centrală. Deci industria bancară
realizează un bun colectiv care face oficiul de liant social în interiorul
unui sistem monetar şi de plăţi. Este luat în consideraţie şi fenomenul
încredere (bănci şi clienţi), adică al „parităţii” între diferite monede,
între datorii şi creanţe.
Moneda devine în acest fel, un instrument de dialog în procesul de
schimb. Este vorba de asigurarea acestei conversii în afara preţului de
115
piaţă, dar care satisface un sistem de plăţi, mai ales în variantă
scripturală. Creaţia monetară contribuie în acest fel la liberalizarea
monedei comerciale, dar în timp şi la „denaţionalizarea” monedei. De
aici a apărut şi necesitatea unor rate de schimb flotante. Vor fi selectate
monedele în funcţie de stabilitatea lor şi de capacitatea de a păstra
puterea de cumpărare, acceptabilitatea şi calitatea gestiunii monedei,
eficienţa ei ca mijloc de plată. Putem deci aborda creaţia monetară,
realizând că moneda este un bun ca oricare altul, care nu poate fi plasat
în afara regulilor şi practicilor concurenţei. Totuşi, acest scenariu
presupune o concepţie total diferită faţă de organizarea sistemului
monetar. Creaţia monetară nu poate conduce la suprimarea monedei
centrale.
Emergenţa monedei „virtuale” pe internet riscă imposibilitatea
relansării în viitorul apropiat a unui nou scenariu. Acesta ar putea avea
ca protagonişti monedele bancare clasice şi e-monedele. Raportul poate
fi privit şi prin prisma „naţional-supranaţional”. Dar moneda clasică va
putea fi concurată de moneda privată şi de cea apatridă.
În Uniunea Europeană, încă din anul 2005 a fost introdus un proiect
de Directivă asupra serviciilor de plăţi, care vizează instaurarea unor
„instituţii de plăţi”, care vor putea concura băncile tradiţionale în
materie de servicii de plăţi.
Se conturează astfel conceptul de „free banking” (activitate bancară
liberă).
Este necesar să se facă distincţia între monedă, care este un concept
şi plată, care este o tehnică. Prestaţia serviciilor de plăţi nu conţine
116
nimic imoral. Conform funcţiilor monedei, băncile sunt instituţii
prestatoare de servicii inclusiv în materie de plăţi. Distribuţia unor
produse de plăţi din ce în ce mai diverse este în acelaşi timp o vocaţie
europeană, care construieşte infrastructuri de plăţi din ce în ce mai
sofisticate.
Pentru a facilita creaţia monetară şi sistemul de plăţi, băncile au
acces la un sistem perfecţionat de reglementări interbancare. Acesta
permite asigurarea circulaţiei depozitelor bancare ca mijloace de plată
efectuate către clientela lor sau în cont propriu.

7.2 Creditele imobiliare, formă modernă de creaţie monetară

- studiu de caz -

Băncile, casele de economii, uniunile de credit şi companiile

financiare şi cele de asigurare, pentru a enumera doar câteva din
instituţiile financiare, acordă credite imobiliare pentru finanţarea
achiziţiei de proprietăţi, ca de exemplu: case, complexe de apartamente,
centre comerciale, birouri, depozite sau alte construcţii, dar şi pentru
achiziţia de terenuri. Împrumuturile imobiliare reprezintă un domeniu în
sine, cu foarte importante diferenţe faţă de alte tipuri de împrumuturi.
Aceste credite pot fi atât pe termen scurt, pentru construcţii, achitabile în
câteva luni de la finalizarea construcţiei, sau ipoteci te termen lung pe o
durată de 25-30 de ani pentru asigurarea unei finanţări permanente în
vederea achiziţionării sau îmbunătăţirii unei proprietăţi. Indiferent de
scadenţa lor, împrumuturile imobiliare au luat o mare amploare în
117
ultimul deceniu, urcând până la dublarea cifrei ratei de creştere şi
ajungând să reprezinte, la începutul secolului al XXI- lea, circa o treime
din totalul activelor băncilor. Aceste tipuri de împrumuturi fac parte din
categoria celor mai riscante tipuri de credite oferite clienţilor.

Conţinutul creditelor imobiliare

Împrumuturile imobiliare se diferenţiază de alte tipuri de
împrumuturi în câteva puncte. În primul rând, mărimea medie a
împrumutului imobiliar este de obicei mai mare decât mărimea medie a
altor categorii de împrumuturi, în special cele de consum şi cele pentru
investiţii IMM. Pe deasupra, unele împrumuturi ipotecare, în special
cele pentru o singură familie, tind să aibă cea mai mare perioadă de
acordare (între 15 şi 30 de ani) dintre toate împrumuturile acordate.
Împrumuturile pe termen lung de acest tip sunt purtătoare de mai mari
riscuri pentru instituţia ce le acordă, datorită faptului că până la scadenţă
pot avea loc o serie de evenimente imprevizibile, ca de exemplu:
schimbări în viaţa economică, schimbări ale ratei dobânzii, sau o
schimbare în situaţia financiară a debitorului.
În cazul altor tipuri de împrumuturi, nivelul estimat al fluxului de
numerar sau a venitului debitorului reprezintă cel mai important aspect
în aprobarea sau respingerea unei cereri de credit. În orice caz, în ceea
ce priveşte împrumutul imobiliar, starea şi valoarea proprietăţii ce
reprezintă obiectul împrumutului sunt la fel de importante ca şi venitul
debitorului. De asemenea, o evaluare corectă a proprietăţii este extrem
de importantă în luarea deciziei cu privire la o cerere pentru un
118
împrumut imobiliar. Astfel de estimări trebuie să fie în conformitate cu
normele (standardele) industriale şi cu cele legale, în special în cazul în
care există probabilitatea ca ipoteca să fie ulterior vândută pe piaţa
secundară.
În Statele Unite ale Americii, toate împrumuturile ipotecare trebuie
să fie contractate de persoane a căror plăţi lunare efectuate de acasă (în
care se include: împrumutul de bază şi dobânda aferentă, taxe şi
asigurarea) să nu depăşească 28% din venitul total şi a căror cheltuieli
totale lunare (inclusiv costurile gospodăreşti) nu depăşesc 36% din
venitul lor lunar total. Perioada de acordare a împrumuturilor ipotecare
nu poate fi mai mică de 10 ani sau mai mare de 30de ani, iar
proprietatea trebuie evaluată de un evaluator specializat. Reglementările
stipulează, de asemenea, şi aspectul că raportul de credit (dosarul de
credit) al debitorului nu trebuie să aibă mai mult de 90 de zile de la
întocmire.
În timp ce astfel de reguli reprezintă o povară pentru creditorul unei
ipoteci, ele aduc un profit mărit deoarece împrumuturile ce sunt în
conformitate cu aceste standarde de reglementare pot fi, de obicei,
vândute cu uşurinţă pe piaţa secundară unor instituţii financiare sau
agenţilor guvernamentali sau de stat. Frecvent, o instituţie de credit va
grupa împrumuturile ipotecare acordate în grupuri de împrumuturi
sponsorizate şi vor vinde garanţiile ca drepturi asupra investiţiilor
deschise, procurând astfel fonduri pentru a acorda mai multe
împrumuturi.

119
 Schimbările în legislaţie a diferitelor instituţii financiare au condus
la schimbări majore în modul cum băncile acordă împrumuturi
ipotecare. În timp ce băncile comerciale preferă să acorde împrumuturi
imobiliare pe termen scurt (în special împrumuturi pentru construcţii),
alte instituţii financiare preferă să acorde credite pe termen lung. Aceste
filiale ale firmelor financiare sau nefinanciare au de obicei capacitatea
de a revinde orice împrumut ipotecar pentru achiziţia unei locuinţe.

Factorii de evaluare a cererii de credit

În evaluarea cererilor pentru împrumuturile imobiliare, ofiţerii de
credite trebuie să ţină cont de următoarele aspecte:
1. Valoarea avansului planificat de debitor în raport cu preţul de
achiziţie a proprietăţii ipotecare este un factor deciziv în a determina
cât de sigur este un împrumut ipotecar din punct de vedere al
creditorului. În general, cu cât avansul la împrumut este mai mare în
raport cu preţul de achiziţie, cu atât debitorul este mai puţin motivat
să respecte toate condiţiile împrumutului, prin simplu fapt că acesta
are mai puţine drepturi asupra proprietăţii. Atunci când nivelul
ipotecii reprezintă 90% din preţul de achiziţie a proprietăţii, devine
importantă asigurarea ipotecii, iar creditorul trebuie să pună mai
mult accent pe reputaţia şi pe simţul responsabilităţii debitorului.
2. De cele mai multe ori împrumuturile imobiliare se diversifică, cum
ar fi depozitele şi împrumuturile pentru îmbunătăţiri viitoare ale
proprietăţii clientului împrumutat. Prin urmare, acestea trebuie
privite prin prisma unei relaţii totale între debitor şi creditor. De
120
 exemplu, creditorul ar fi dispus să îi acorde solicitantului de credit
ipotecar un împrumut ipotecar la o rată ceva mai scăzută, cu garanţia
din partea clientului că acesta va apela şi la alte servicii financiare şi
să-şi menţină depuneri substanţiale la instituţia de la care a
contractat împrumutul.
3. Stabilitatea depozitelor reprezintă un factor cheie pentru o bancă sau
casă de economii în luarea deciziei privind volumul şi tipul
împrumuturilor imobiliare pe care ar trebui să le acorde. De obicei,
debitorii cu depozite mai stabile pot duce o politică mai agresivă în
ceea ce privesc programele de acordare a unui împrumut imobiliar şi
pot obţine termene mai lungi şi împrumuturi cu o eficienţă mai
ridicată.
4. În analiza cererii pentru un împrumut ipotecar privind achiziţia unei
locuinţe, agentul de credit trebuie să ia în consideraţie următoarele
aspecte:
a) Stabilitatea şi volumul venitului debitorului, în special aspectele
referitoare la mărimea împrumutului ipotecar şi la volumul
plăţilor solicitate.
b) Economiile disponibile ale debitorului şi modul cum acesta va
obţine avansul solicitat. Dacă avansul va conduce la scăderea
semnificativă a nivelului economiilor, atunci clientului îi rămân
puţine active lichide disponibile pentru urgenţele viitoare, cum ar
fi plata ipotecii în cazul în care un membru al familiei se
îmbolnăveşte sau în cazul în care îşi pierde locul de muncă.

121
 c) Dosarul persoanei care împrumută privind administrarea şi
interesul arătat faţă de proprietate. Dacă proprietatea ipotecată nu
este întreţinută în mod corespunzător, creditorul ar putea să nu
poată recupera în totalitate fondurile împrumutate în cazul
procedurii legale de stingere a dreptului de răscumpărare a unei
ipoteci sau în cazul vânzării.
d) Perspectiva asupra vânzării proprietăţilor pe piaţa locală, în cazul
în care o proprietate trebuie răscumpărată. Într-o economie locală
în criză cu o rată a şomajului, sunt puse în vînzare multe case,
apartamente şi întreprinderi, pentru care însă există foarte puţini
cumpărători activi. În această situaţie, creditorul ar putea aştepta
foarte mult timp rambursarea fondurilor sale împrumutate.
e) Perspectiva asupra ratelor dobânzii, dacă împrumutul ipotecar
pentru achiziţia unei locuinţe este purtătoare de rate flotante. În
timp ce piaţa secundară pentru împrumuturile ipotecare cu rată
flotantă a cunoscut un progres în ultimii ani, cele cu rată fixă sunt
încă cele mai uşor de văndut.

În trecut, dar şi azi (ex. crizei financiare din 2008) au apărut serioase
probleme cu privire la împrumuturile imobiliare. Câteva dintre cele mai
mari bănci au retras dreptul de răscumpărare a unei ipoteci şi au vândut
un număr important de proprietăţi rezidenţiale şi comerciale la preţuri
mult mai mici decât cele iniţiale. Ca răspuns la aceste probleme,
guvernele impun angajarea unor evaluatori licenţiaţi sau atestaţi pe
partea de credite imobiliare, şi care să fie sub autoritatea de
122
reglementare a băncilor centrale şi a agenţilor de control. Pentru
împrumuturile imobiliare de valori mici, creditorul trebuie să
urmărească cu prudenţă normele de evaluare şi documentele atunci când
întocmeşte evaluarea unei proprietăţi care reprezintă baza unui
împrumut imobiliar, inclusiv presupunerile pe care se bazează valorile
estimate ale proprietăţii.
În ultimii ani au avut loc extinderi ale standardelor şi dispoziţiilor
legale privind împrumuturile imobiliare. Acestea impun ca solicitanţilor
de credite ipotecare să le fie adusă la cunoştinţă o declaraţie indiferent
dacă drepturile de deservire (de exemplu, dreptul de a încasa plăţi de la
debitor) ar putea fi transferate la o altă instituţie cu care debitorul va
avea relaţii pe durata acordării împrumutului. Pentru a reduce pierderea
casei prin procedura legală de stingere a dreptului de răscumpărare a
ipotecii, multe state au stipulat ca toţi creditorii să îi informeze pe
clienţii care nu reuşesc să îşi efectueze la timp plăţile dacă creditorul are
cunoştinţă de organizaţii nonprofit care acordă consiliere.
În prezent există două tipuri de împrumuturi pentru nevoile
personale. Primul este împrumutul „tradiţional” pentru nevoile
personale, care acoperă o perioadă (luni sau ani) şi este folosit în special
pentru lucrări de îmbunătăţire ale locuinţei. Împrumuturile „tradiţionale”
pentru nevoile personale sunt, în general, plătite în rate egale, lunare sau
trimestrial, şi sunt frecvent garantate de o a doua ipotecă asupra
proprietăţii debitorului
Recent mulţi dintre creditori au mărit oportunităţile de capital prin
oferirea clienţilor unui nou tip de împrumut pentru nevoile personale –
123
linii de credit pentru baza împrumutului lor . În mod obişnuit, creditorii
stabilesc limita creditului prin luarea unui procent din valoarea stabilită
(după evaluare) a locuinţei celui ce ia cu împrumut (de exemplu 75%),
din care scad valoarea pe care clientul o mai datorează din împrumutul
ipotecar contractat. Aceasta ar fi:

Valoarea stabilită a proprietăţii 150.000$

Procentul planificat permis x 75%
Ratele procentuale ale valorii stabilite a proprietarului 112.500$
Minus restul de plată încă datorat la ipotecarea proprietăţii -
60.500$
Ratele maxime disponibile pentru client pentru o linie de credit
52.200$
Valoarea maximă permisă a împrumutului ar putea fi ajustată pe
baza venitului clientului şi a altor datorii ale acestuia, la care se adaugă
rambursări ale altor credite contractate în trecut.
Aceste linii de credit pot fi folosite în orice scop justificat, nu doar
pentru cheltuielile legate de gospodărie - de exemplu, cumpărarea unui
automobil sau finanţatea studiilor universitare a unui membru al
familiei. Pe deasupra, multe dintre aceste linii de credit sunt acreditive
reînnoite automat, ceea ce înseamnă că un client poate să împrumute
până atinge valoarea maximă a creditului, să plătească în întregime sau
parţial suma împrumutată, după care acesta se poate împrumuta din nou
ori de câte ori doreşte până la atingerea valorii maxime stabilită până ce
linia de credit ajunge la scadenţă, ceea ce se întâmplă într-un interval de
124
5-10 ani. Deoarece creditele pentru nevoile personale de bază au
tendinţa să fie mai sigure şi să aibă termene de acordare mai lungi, au de
cele mai multe ori o rată scăzută a împrumutului şi o perioadă mai mare
de rambursare, aducând astfel ratele ce trebuie plătite de debitor la un
nivel mai scăzut decât în cazul unor împrumuturi de consum mai
convenţionale. De obicei, împrumuturile „tradiţionale” pentru nevoile
personale au rate ale dobânzii pe termen lung, în timp ce liniile de credit
au de obicei rate ale dobânzii strâns legate de productivitatea pe termen
scurt, ca de exemplu profitul adus de bonurile de tezaur (pe termen
scurt) emise sau dobânda preferenţială la împrumut.
O mare parte dintre împrumuturile pentru nevoile personale sunt
folosite pentru plata îmbunătăţirilor locuinţelor, pentru rambursarea
ratelor unor împrumuturi mai vechi, pentru finanţarea studiilor unui
membru al familiei, pentru a finanţa concediile sau pentru a acoperi
costurile medicale.
Ofiţerii de credite trebuie să acorde multă atenţie cererilor pentru un
împrumut de acest tip. În primul rând, ei se sprijină pe presupunerea ca
preţurile caselor nu vor scădea semnificativ. Istoria ne dovedeşte totuşi
că recesiunea economică şi creşterea şomajului pot determina o creştere
a numărului de locuinţe puse în vânzare pe piaţa imobiliară locală,
ducând la o scădere rapidă a preţurilor. În timp ce în majoritatea ţărilor
un creditor poate să reposedeze o casă amanetată ca o garanţie pentru
împrumut, de multe ori instituţia de credit are dificultăţi la vânzarea unei
proprietăţi la un preţ astfel încât să îşi recupereze toate fondurile plus
toate cheltuielile aferente împrumutului şi cheltuielile cu luarea în
125
posesie a garanţiei. Se mai pune problema folosirii unui activ potrivit,
cum ar fi o proprietate, pentru achiziţionarea unui activ mai puţin
potrivit, cum ar fi un automobil, mobilă şi aparatură electrocasnică.
Ofiţerii de credite trebuie să fie prudenţi în acceptarea de astfel de cereri
de împrumut, acordând doar o parte (cel mult 60-70% în cazul pieţelor
mai riscante).
Băncile centrale din diferite ţări impun băncilor să stabilească o
limită maximă la care pot ajunge ratele fluctuante în cazul
împrumuturilor pentru nevoi personale. De asemenea, creditorii au
obligaţia de a oferi clienţilor (pe baza unei declaraţii de dezvăluire a
adevărului) informaţii asupra tuturor costurilor şi riscurilor contractării
unui împrumut. Riscul la care este expus clientul este acela că un
creditor poate fi forţat să reposede casa acestuia. Un astfel de eveniment
nu numai că întrerupe relaţiile dintre debitor şi creditor şi duce la o
publicitate negativă pentru instituţia de credit, dar îl poate împovăra pe
creditor cu un activ care ar putea fi greu de vândut.
Legile protecţiei consumatorului interzic anularea arbitrară a unui
împrumut de către creditor şi cererea imediată a achitării datoriilor. Însă,
dacă creditorul poate demonstra că debitorul a comis o fraudă, nu a
reuşit să achite împrumutul aşa cum a promis, sau nu a menţinut
valoarea proprietăţii implicate, colectarea împrumutului poate fi
accelerată. Celui care contractează un împrumut pentru nevoile
personale, atunci nu îi rămâne altă alternativă decât să plătească sau să
cedeze casa ce reprezintă o garanţie suplimentară, doar dacă nu este
protejată de nici o lege.
126
Problemele actuale ale creditelor de consum şi ale celor imobiliare
Actualmente, forţe puternice acţionează în vederea reorganizării
sistemului de extindere a creditelor acordate individual sau colectiv. În
primul rând, populaţia îmbătrâneşte rapid în state precum SUA, Japonia,
state din Europa sau în alte ţări industrializate. Pe măsură ce populaţia
îmbătrâneşte, apare tendinţa de a apela în mai mică măsură la credite şi
de a-şi plăti datoriile restante. Acest aspect sugerează că, cererea totală
de credite de consum pe locuitor ar putea scădea drastic, determinându-i
pe creditori să facă eforturi mai mari pentru acordarea de credite de
consum mai profitabile, pe deasupra, aceste reguli i-au atras pe mulţi
creditori să acţioneze în domeniul creditelor de consum. Instituţiile
financiare care doresc să îşi protejeze veniturile din acest domeniu vor
trebui să elaboreze cu atenţie sistemele de onorarii sau cotizaţii.
O tendinţă legată de acordarea împrumuturilor de consum – şi
anume împrumuturi la punctul de vânzare – reflectă unele schimbări ce
au loc în structura populaţiei către care creditorii îşi vând serviciile de
credit. Mai mulţi consumatori de credite solicită, azi, viteză şi
comoditate în procesul de creditare. Mulţi clienţi doresc credite
disponibile instantaneu când achiziţionează ceva, în loc să trebuiască să
se deplaseze la o bancă sau o altă instituţie de credit pentru a cere un
împrumut. Mulţi creditori oferă, astăzi, credite indirect prin intermediul
dealer-ilor în automobile, aparate electrocasnice şi alte articole, astfel
încât dealer-ul pregăteşte contractul de credit şi trimite telefonic sau prin
fax informaţiile despre clientul debitor către creditor pentru o aprobare
127
rapidă. Alte instituţii de credit oferă programe de credit cu aprobare în
prealabil în care clienţii transmit informatiile despre credit prin telefon
sau prin e-mail creditorilor şi primesc aprobarea pentru un împrumut
înainte ca achiziţia să fie făcută. În acest moment magazinul sau dealer-
ul de la care clientul cumpără poate verifica cu uşurinţă la instituţia de
credit dacă un împrumut a fost aprobat în prealabil.
Aceste noi metode reduc necesitatea deplasării la bancă sau la
instituţia financiară şi conduc la înmulţirea numărului de împrumuturi
acordate indirect în momentul în care are loc o achiziţie, mai mult decât
împrumuturile acordate direct clientului de la funcţionarul băncii sau
altei instituţii de credit. Rezultatul constă în scăderea costurilor
tranzacţiilor şi o mai mare comoditate pentru client, însă creditorii
trebuie să fie atenţi la riscurile pe care le implică luarea în grabă a unei
decizii de acordare a unui împrumut şi la posibilele pierderi provocate
de relaţiile indirecte cu clienţii lor.
O altă tendinţă controversată în acest domeniu se bazează pe recenta
explozie a falimentelor personale. În ultimul deceniu, dosarele
tribunalelor din Statele Unite privind statutul falimentelor personale au
ajuns la un milion pe an datorită unei palete largi de opţiuni garantate de
legile federale şi de stat. Pentru a fi la curent cu această creştere a
numărului de falimente, creditorii au fost nevoiţi să se familiarizeze
îndeaproape cu codurile de stat privind falimentul.
O bancă internaţională fixează preţul fiecărui împrumut prin
stabilirea unei rate a dobânzii, scadenţa şi a unor termeni de restituire
convenabili atât pentru client, cât şi pentru creditor. În timp ce
128
majoritatea împrumuturilor de consum sunt pe termen scurt, acordate pe
o perioadă de câteva săptămâni sau luni, împrumuturile pe termen lung
pentru achiziţionarea de automobile, aparate electrocasnice sau locuinţe
noi pot fi acordate pe o perioadă de 1-2 ani până la 25-30 de ani. În
unele cazuri, cum ar fi cel al împrumuturilor pentru achiziţionarea unui
automobil, scadenţa împrumuturilor de consum a fost extinsă, în ultimii
ani, datorită creşterii preţurilor unor produse, ceea ce i-a îndemnat pe
creditori să acorde perioade mai mari de restituire a creditelor, astfel
încât clienţii să îşi poată permite plata lunară a dobânzii. De obicei, un
agent de credit va negocia cu clientul, propunându-i acestuia diferite
date scadente până când programul de restituire este stabilit şi este
potrivit şi din punct de vedere al venitului de familie curent şi cel
planificat, luând în considerare şi alte datorii pe care le are clientul.
Competiţia dintre furnizorii de credite pentru consum este, de asemenea,
un factor important care influenţează, astăzi, formarea ratelor
împrumuturilor de consum. Unde creditorii au de a face cu o competiţie
strânsă în domeniul creditelor, ratele dobânzii au tendinţa de a scădea
până aproape de nivelul cheltuielilor creditului.

Rata dobânzii calculată în cazul împrumutătorilor de consum

pentru persoanele nerezidenţiale

Modelul costului-adăugat
Multe împrumuturi de consum sunt evaluate pe baza unor puncte de
sprijin sau a ratei cheltuielilor, cu luarea în vedere a limitei profitului şi
129
 a compensărilor pentru riscuri. De exemplu, rata unui împrumut de
consum pentru achitarea ratelor poate fi dedus din următorul model a
costului-adăugat:

Rata Cheltuie Cheltuie Recomp Recompe Nivel

înprum lile li de ense nse ul
utului creditor exploata pentru pentru dorit
Plătită ului re riscul riscul al
de pentru (inclusi nerespe nerespect profit
client atragere v ctării ării ului
a de salariile obligaţii termenel
+ + + + +
fonduri personat lor or în
pentru ului) clienţilo cazul
împrum r unui
uturi împrumu
t pe
termen
lung

Instituţiile de credit folosesc o varietate mare de metode pentru

determinarea ratelor actuale de credit pe care le vor oferi clienţilor lor.
Printre cele mai populare metode pentru calcularea ratelor creditelor de
consum o reprezintă ratele procentuale anuale (RPA), metoda
dobânzii simple, rata discount-ului şi metoda ratei adăugate.

Procentul ratei anuale. Conform prevederilor prudenţiale, creditorii

trebuie să prezinte debitorului o declaraţie în care se specifică procentul
ratei anuale (PRA) pentru un împrumut propus. PRA-ul reprezintă rata
internă de plată (anuală) care egalează plăţile totale aşteptate cu suma
împrumutului. Se ia în calcul cât de repede este achitat un credit şi de ce
130
sumă din respectivul credit se foloseşte debitorul pe durata acordării
împrumutului.

Dobânda simplă. Dobânda simplă propusă, ca şi PRA-ul se

ajustează pentru perioada de timp cât debitorul se foloseşte de creditul
respectiv. Dacă un client plăteşte gradual un împrumut, dobânda simplă
propusă reduce balanţa împrumutului, iar această balanţă scăzută este
folosită pentru determinarea valorii dobânzii datorate.
De exemplu, să presupunem că un client cere un credit de 2000
RON pe un an cu o rată a dobânzii simple de 12 procente pentru a-şi
cumpăra mobilă. Dacă până la sfârşitul anului nu este achitată nici o
parte din împrumutul de bază, dobânda datorată de client se calculează
astfel:

Dobânda datorată = capitalul împrumutat x rata dobânzii x timpul

La scadenţă clientul va trebui să plătească băncii 2.240 RON sau

2.000 RON capital împrumutat plus 240 RON dobândă. Acum să
presupunem că suma împrumutată trebuie plătită în patru rate
trimestriale de 500 RON fiecare.

Rata datorată trimestrial se va calcula astfel:

Trimestrul I I = 2.000 RON x 0.12 x ¼
I = 60 RON
Trimestrul al II-lea I = 1.500 RON x 0.12 x ¼
131
 I = 45 RON
Trimestrul al III- lea I = 1.000 RON x 0.12 x ¼
I = 30 RON
Trimestrul al IV- lea I = 500 RON x 0.12 x ¼
I = 15 RON
Totalul dobânzii datorate = 60 RON+ 45 RON+30 RON+ 15 RON
= 150 RON
Totalul plăţilor datorate este după cum urmează:

Trimestrul I 500 RON+ 60 RON = 560 RON

Trimestrul al II-lea 500 RON+ 45 RON = 545 RON
Trimestrul al III- lea 500 RON+ 30 RON = 530 RON
Trimestrul al IV- lea 500 RON+ 15 RON = 515 RON
Totalul dobânzii datorate 2.000 RON + 150 RON = 2.150 RON

Se observă că pe măsură ce împrumutul ajunge la scadenţă, cu o

dobândă simplă clientul are de plată din ce în ce mai puţin.

Metoda ratei discount- ului. În timp ce majoritatea împrumuturilor

de consum permit clienţilor să plătească gradual, pe perioada de
acordare a împrumutului, atât dobânda datorată, cât şi împrumutul de
baza, metoda ratei discount- ului impune clientului să plătească
dobânda în prealabil. Conform acestei metode, dobânda este mai întâi
dedusă, iar clientul primeşte suma dorită fără dobânda datorată. Însă

132
atunci când împrumutul ajunge la scadenţă, clientul trebuie să plătească
suma totală de 2.000 RON.

Metoda de capitalizare a ratei împrumutului. Una dintre cele mai

frecvente metode de calculare a ratei unui împrumut este cunoscută sub
denumirea simplă de metoda de capitalizare deoarece orice dobândă
datorată este adăugată la suma de bază a împrumutului înainte să i se
spună clientului ce rate va avea de plătit. De exemplu, dacă un client
cere un credit de 2.000 EURO, cu 12 rate lunare egale, cu o rată a
dobânzii capitalizată de 12%, totalul plăţilor datorate va fi de 2.000
EURO, creditul de bază, plus 240 EURO reprezentînd totalul
dobânzilor, adică 2.240 EURO. Plata lunară va fi de 186,67 EURO
(2.240 EURO: 12) compunându-se din creditul de bază de 166,67
EURO şi dobânda lunară de 20 EURO. Deoarece clientul dispune, în
medie, de numai 1.000 EURO în timpul anului, rata efectivă a
împrumutului este de aproximativ 24% (2 x 12%). În cazul în care
împrumutul este plătit într-o singură rată la scadenţă, rata capitalizată va
fi egală cu rata simplă a dobânzii. În caz contrar clientul plăteşte o rată
mai mare a împrumutului decât cea care este menţionată.
Multe dintre ratele şi sumele globale aferente unui împrunut ce
trebuie plătite, sunt calculate pe baza unor rate fixe ale dobânzii şi nu pe
baza unor rate ce fluctuează în funcţie de condiţiile pieţei de credit.
Totuşi, datorită variabilităţii ratelor dobânzii, în ultimii ani au apărut un
număr foarte mare de împrumuturi de consum cu rate fluctuante. Când
sunt emise împrumuturi de consum cu rate fluctuante, ratele lor de
133
contract sunt de obicei legate de rata împrumutului de bază, de ratele
bonurilor de tezaur sau de alte rate anunţate ale dobânzii, ceea ce poartă
de obicei denumirea de calcularea ratei de bază.
De exemplu, în ianuarie 2005 majoritatea băncilor mari din SUA
lucrau cu o rată de bază la împrumuturi de 4,25%. Un client care
contractă un împrumut pentru finanţarea vacanţei sau pentru a-şi plăti
cheltuielile medicale i s-ar fi putut menţiona o rată la împrumut de:

Fluctuaţia principală Rata Prima

a ratei împrumutului = principală + de = 4,25%+ 3% = 7,25%
de consum sau de bază risc

Dacă rata principală creşte substanţial până la 6% atunci noua rată la

împrumut a debitorului va fi următoarea:

Fluctuaţia principală
a ratei împrumutului = 6%+ 3% = 9%
de consum

În mod evident, dacă băncile internaţionale controlează rata de bază,

creditorul ar putea schimba baza şi rata împrumutului oricând doreşte.
Deoarece aceasta ar putea fi incorect faţă de clienţi, multe dintre
agenţiile de ajustare insistă pe aspectul că rata de bază folosită să nu se
afle sub controlul direct al creditorului.
Popularitatea ipotecilor cu rată ajustabilă (IRA) ar putea fi atribuită
agresivei politici de marketing dusă de creditorii acestor împrumuturi
134
care urmăresc să-şi facă beneficiile pe care le obţin de pe urma activelor,
mai receptive la mişcările ratelor dobânzii. Multe dintre instituţiile de
credit au oferit rate de reclamă care sunt semnificativ mai mici decât
ratele de împrumut a ipotecilor cu rată fixă (IRF). Deoarece, de obicei,
ipotecile cu rată ajustabilă sunt purtătoare de rate iniţiale ale dobânzii
mai mici decât ipotecile tradiţionale cu rate fixe, se oferă posibilitatea
mai multor indivizi sau familii să se califice pentru acordarea unui credit
ipotecar. Unii creditori care acordă un credit ipotecar au oferit de la
început rate fixe pentru IRA- uri. De exemplu, creditorul ar putea fi de
acord să nu mărească rata la împrumut cu mai mult de 2 puncte
procentuale în orice an sau mai mult de 5 puncte procentuale pe
perioada de acordare a împrumutului, indiferent de cât cresc ratele
dobânzii în economie.

135
 CAPITOLUL VIII
INFLAŢIA
8.1. Conţinut
O dată cu apariţia hârtiei monedă, s-au manifestat şi consecinţele ei
asupra vieţii economice şi sociale şi anume: crize, depresiuni economice,
scăderea puterii de cumpărare, atât a monedei naţionale, cât şi a
consumatorului în general.
Dintre toate neajunsurile şi consecinţele hârtiei monedă, cea mai
periculoasă este inflaţia.
Marele economist român Victor Slăvescu caracteriza inflaţia ca fiind
„creaţia nemăsurată de semne monetare“, sau „un exces de circulaţie a
banilor“.8
Inflaţia apare când moneda naţională nu mai este garantată prin
bunuri reale, ci pusă în circulaţie de nevoile statului.
Inflaţia este deci crearea de semne monetare, fără susţinere
efectivă în viaţa economică. Dacă este inflaţie, valoarea bunurilor este
răsturnată, iar o dată cu ea şi preţurile, întrucât moneda este pusă în
circulaţie în mod forţat, adică la un curs forţat.
Inflaţia poate fi definită şi ca o depreciere a monedei naţionale,
concretizată în creşterea preţurilor mai mult de 1% pe an.
Determinarea exactă a inflaţiei este îngreunată de faptul că mişcarea
preţurilor este greu de controlat, din care cauză şi indicii preţurilor
prezintă un grad mare de probabilitate şi lipsă de precizie. Legat de
determinarea raportului preţuri-inflaţie amintim şi întârzierile şi

8
Victor Slăvescu, Curs de Monedă, credit, schimb, Ed. Scrisul Românesc Craiova, 1932, pag. 182-183.
136
aproximările în stabilirea exactă a calităţii noilor produse şi a
profiturilor realizate pe seama acestora. De exemplu poate fi o creştere a
preţurilor produselor cu 4% pe an datorită creşterii calităţii, fără să
existe inflaţie.
8.2. Tipuri de inflaţie
Pentru a fi inflaţie, creşterea preţurilor trebuie să se manifeste pe o
perioadă lungă. După diverşi specialişti această creştere variază între un
an şi trei ani. Creşterile întâmplătoare şi episodice de preţuri nu pot
constitui inflaţie.

Inflaţia este de următoarele tipuri:

1) Inflaţia târâtoare, când creşterea preţurilor este de 1-3 % pe an,
iar moneda naţională respectivă este devalorizată la jumătate într-un
termen de 24 ani.
2) Inflaţia moderată, când creşterea preţurilor este sub 50% pe an,
dar pentru anumite standarde şi condiţii este necesar să nu depăşească
25% pe an (de exemplu, pentru a putea primi unele credite sau alte
fonduri de la organismele financiar-bancare internaţionale).
Inflaţia moderată sau medie face suportabilă economia, dar cu
semne şi tendinţe mici de creştere. Acest tip de inflaţie este şi cea care
menţine un echilibru între şomaj şi creşterea economică sau stabilitatea
monedei naţionale comparativ cu alte monede (cursul de schimb
valutar).
3) Hiperinflaţia depăşeşte o creştere a preţurilor de 50% pe lună şi
uneori ajunge la cote incredibile în perioade de războaie, recesiune
137
economică profundă, instabilitate politică, economică şi ca urmare a
unor alţi factori puternic perturbatori. În aceste situaţii, deprecierea
monedei naţionale are loc şi ca urmare a faptului că economiile
populaţiei, cât şi multe afaceri se bazează nu pe moneda naţională, ci pe
monede stabile, puternice, ce constituie valute de rezervă pentru marea
majoritate a ţărilor. În perioadele de hiperinflaţie, banii exprimaţi în
monedă naţională nu mai sunt consideraţi etalon de valoare.
Cele mai multe dintre inflaţii sunt cele târâtoare, într-o economie
stabilă, aşa cum stau lucrurile în ţările cu economie de piaţă dezvoltată.
De asemenea, deşi rata inflaţiei este de cele mai multe ori exprimată
în procente pe an, evoluţia creşterii preţurilor se urmăreşte pe luni.
Indicele inflaţiei sau de creştere a preţurilor (ceea ce nu este în
totalitate acelaşi lucru) se urmăreşte atât pe total, cât şi pe cele trei grupe
principale de mărfuri şi servicii şi anume, mărfuri alimentare,
nealimentare şi servicii.
8.3. Factorii ce influenţează inflaţia
Inflaţia este legată în primul rând, de şomaj şi salarii. Studiile
întreprinse în U.S.A. de către A.W. Philips sunt cunoscute drept
„curbele lui Philips“. În conformitate cu acestea, pot fi stabilite unele
corelaţii, raporturi şi dependenţe între rata şomajului şi inflaţie.
Reducerea inflaţiei poate conduce la reducerea ratei şomajului, dar de
cele mai multe ori costul acestei reduceri este o nouă rată a inflaţiei şi
mai mare.
De asemenea, frecvenţa creşterii salariilor depinde de rata
şomajului. Pot fi angajaţi mai mulţi muncitori de către firmele care au
138
nevoie, dar cu salarii stabilite anterior şi mai scăzute decât ar fi normal,
tocmai pentru că între timp are loc majorarea preţurilor. Tot la
accelerarea ritmului inflaţiei conduce şi creşterea mai mare a salariilor
faţă de productivitatea muncii.
Curba Philips de scurtă durată demonstrează că cu cât rata
şomajului este mai mică, cu atât salariile cresc mai repede.
Mai există curba Philips în condiţiile aşteptării ca preţurile să
crească.
În acest model este introdus un coeficient prin care se poate
determina ca salariile să crească mai rapid decât preţurile.
Curbele Philips pot constitui formule convenabile în alegerea
politicii monetare şi salariale.
Se poate stabili cu anticipaţie rata inflaţiei prin ajustarea anuală a
aşteptărilor inflaţioniste. Luăm însă în consideraţie şi credibilitatea mică
a guvernelor în perioade de inflaţie, ceea ce face ca de multe ori, politica
inflaţionistă să nu dea rezultatele scontate.
Există şi o rată a şomajului care nu accelerează inflaţia. Această rată
trebuie să fie relativ ridicată şi se mai numeşte şi rata naturală a
şomajului. Ea se concretizează şi în aplicarea unor legi privind salariul
minim sau reducerea locurilor de muncă. Rata şomajului nu poate
rămâne multă vreme la nivel scăzut, întrucât acest lucru ar accelera
inflaţia.
Cauzele inflaţiei sau factorii ce o influenţează sunt:
- oferta de bunuri, ca parte a cererii globale (cererea globală de
bunuri creşte);
139
 - creşterea economică şi veniturile, care produc dezechilibre, nu
sunt totdeauna sincronizate, corelate;
- creşterea şomajului (reduce puterea de cumpărare);
- emisiunea de bani fără acoperire;
- creşterea ratei dobânzii (ratele dobânzii cresc pe măsură ce stocul
de bani reali se reduce);
- factorii conjuncturali (economici, politici, de ţară, tulburări sociale
etc.) ;
- factori externi (de ex.: dacă se dublează preţul unui produs
strategic) ;
- creşterea stocurilor de mărfuri;
- costurile din unele ramuri economice (de ex.: presiunea unor
sectoare ca energetica, raritatea resurselor etc.);
- variaţia cursului de schimb al monedei naţionale;
- politica de susţinere a unor sectoare (de ex.: susţinerea mineritului
subvenţionat a crescut rata inflaţiei).
În abordarea factorilor ce influenţează inflaţia, este necesar să avem
în vedere că aceasta, aşa cum afirma şi marele economist Milton
Friedman, este totdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar.
Prin inflaţie se manifestă de cele mai multe ori, diferite dezechilibre
economice.
Efectele inflaţiei pot fi:
- modificări structurale ale economiilor naţionale inflaţioniste;
- reducerea capacităţii concurenţiale a firmelor naţionale;
- creşterea şomajului;
140
 - favorizarea investiţiilor (debitorii sunt de exemplu favorizaţi, când
utilizează credite) ;
- scad creditele şi economiile;
- cresc profiturile, întrucât preţurile de vânzare ale mărfurilor sunt
mai mobile: uneori preţurile (unele) cresc mai mult decât inflaţia
realizându-se în acest fel profituri mai mari;
- în expresie nominală, averea, bogăţia, patrimoniul îşi modifică
valoarea (aceasta creşte);
- sunt afectaţi mai mult, cetăţenii cu venituri fixe (bugetarii,
pensionarii), întrucât, indexarea salariilor sau pensiilor în funcţie
de inflaţie se face întotdeauna mai târziu.
8.4. Reducerea inflaţiei
Inflaţia este un fenomen foarte complex, care vine oarecum în
contradicţie cu teoria modernă a tendinţei de echilibru, elaborată de
Milton Friedman. Dimpotrivă, inflaţia este rezultatul şi în acelaşi timp,
cauza mai multor dezechilibre. Creşterea inflaţiei şi deci a preţurilor
reduce permanent puterea de cumpărare a monedei naţionale.
Inflaţia este legată direct de utilizarea integrală a forţei de muncă.
Reducerea inflaţiei poate avea loc ţinând seama de următorii factori:
- armonizarea preţurilor cu veniturile, deci atingerea unui punct de
echilibru în acest domeniu;
- eliminarea favorizării debitorilor faţă de creditori;
- menţinerea unui curs valutar stabil, în raport cu principalele
valute;

141
 - reducerea deficitelor bugetare şi ale balanţelor de plăţi externe, cât
şi obţinerea unor excedente;
- reducerea unor cheltuieli bugetare (de exemplu, a salariilor foarte
mari din regiile autonome) ;
- contractarea unor împrumuturi externe pentru a reduce cererea
globală de bani;
- creşterea impozitelor;
- efectuarea de împrumuturi publice (în acest caz, scade masa
monetară din circulaţie) ;
- reducerea taxei scontului şi a ratei dobânzii;
- controlul preţurilor.
Inflaţia poate fi combătută prin influenţa unor factori, care să
acţioneze complex şi în interdependenţă. Acţiunea aceasta complexă
este asanarea monetară, care se poate realiza printre altele şi prin
deflaţie, care constă în esenţă, în retragerea de pe piaţa monetară a unei
cantităţi de bani (a unei mase monetare) care nu are acoperire.
Inflaţia poate fi redusă sau chiar eliminată şi prin măsuri ce se iau la
nivelul firmelor şi sectoarelor economice de echilibrare a veniturilor cu
cheltuielile, de creştere a productivităţii muncii în mai mare măsură
decât salariile, de plată la timp a impozitelor şi taxelor şi evitarea în
general a evaziunii fiscale.
X X
X

142
 Inflaţia nu poate fi explicată sau înţeleasă complet, numai prin
exces de emisiune monetară(inflaţia prin monedă). Milton Friedman
explică inflaţia, îndeosebi prin oferta de monedă şi anume, prin bani de
credit, active asupra cărora au putere de decizie organismele economice
şi monetare specializate. Alţi autori explică sporirea inflaţiei prin
cerere. Este vorba de unele impulsuri din partea cererii create prin
dezechilibre de piaţă. În aceste dezechilibre, cererea nominală solvabilă
se menţine mai mare decât oferta. Creşterea preţurilor nu se datorează
creşterii cantităţii de bani, ci prin creşterea cererii de monedă pe care
aceasta permite. Cauza o constitue dezechilibrul de pe piaţa bunurilor,
când cererea globală de produse şi servicii este prea mare faţă de o
ofertă rămasă în urmă(dezechilibre sectoriale, creşterea cheltuielior
populaţiei, creşterea veniturilor).
Creşterea inflaţiei poate avea drept principală cauză producţia
insuficientă(inflaţia prin ofertă). În această situaţie,, creşterea
veniturilor nu este însoţită sau chiar precedată de o creştere a cantităţii
de bunuri şi servicii. Acest tip de inflaţie se mai numeşte inflaţie reală.
Creşterea inflaţiei poate avea drept cauză principală utilizarea în exces a
creditului(inflaţie prin credit).
Această formă de inflaţie este favorizată de trei factori şi anume:
- dobânzi mici la credite;
- economii relativ mari;
- concentrări mari de capitaluri la bănci şi societăţi de asigurare.
De multe ori inflaţia poate avea drept cauză, creşterea
costurilor(inflaţie prin costuri). Există momente în care toţi factorii de
143
decizie dintr-o economie, acţionează convergent în sensul creşterii
costurilor(presiunea unor grupuri de interese economice sau sociale). De
exemplu, creşterea prea mare a salariilor ca principal element de costuri.
Factorii de inflaţie, acţionează de cele mai multe ori,
interdependent. În acest caz se poate vorbi de spirala inflaţionistă. De
aceea festionarea inflaţiei de către BNR este un fenomen, o activitate
foarte complexă. Este foarte important ca în această activitate, inflaţia să
fie anticipată(ţintirea inflaţiei). Curbele lui Phillips sunt de mare
ajutor în gestionarea inflaţiei, întrucât ajută la realizarea unui echilibru
major, declarat de orice bancă centrală si de emisiune şi anume, o
inflaţie moderată şi un nivel scăzut al şomajului, ceea ce conduce la o
creştere economică mare şi de durată, iar în final şi la o sporire a ofertei
globale.
În ultimii ani, se utilizează atât în lume, cât şi în ţara noastră
modele complexe de analiză macroeconomică cu implicaţii asupra
inflaţiei. Unul din aceste modele este analiza VAR, care are în vedere
funcţii de răspuns la şoc(FRS), descompunerea variaţiei(DV) şi
cauzalitatea Granger(CG). Analiza VAR face parte din instrumentele
econometrice de studiu şi gestiune a inflaţiei, iar complexitatea ei o face
imposibil de abordat într-un spaţiu atât de limitat afectat inflaţiei în acest
curs universitar. Este totuşi demnă de reţinut concluzia finală a acestui
capitol de curs şi anume că politica monetară nu poate conduce la
reducerea inflaţiei fără cooperarea cu celelalte laturi ale politicii şi
strategiilor economice şi fără ajustări structurale în economia reală.

144
 CAPITOLUL XI
ECHILIBRUL MONETAR

9.1 Echilibrul monetar, parte a echilibrului economic (global)

Echilibrul monetar este parte a echilibrului economic general, tot aşa

cum moneda este „o altă faţetă” a economiei reale. Economia, dar în
primul rând moneda, continuă să exercite un efect advers, ostil, pentru
că în mod greşit se consideră că sunt purtătoare de dezechilibre.
Dar cultura economică şi monetară au progresat. Analizele
economice sunt mai profunde şi mai puţin exoterice şi partizane.
Literatura de specialitate aduce o lumină asupra circulaţiei monetare
în cadrul economiei de piaţă. Moneda rămâne motorul dezvoltării
economiilor şi băncilor. Raportul dintre monedă şi economie este defapt,
un raport între bani şi finanţe, între instrumente financiare şi „de
producţie” în sens larg, adică economice.
Raportul monedă- economie între firmele industriale şi comerciale
pe de o parte şi componenţa financiară pe de altă parte, presupune o
concurenţă şi o restructurare permanente de mare amploare într-un
mediu din ce în ce mai complex şi globalist.
În acest echilibru economic general, care se manifestă doar ca
tendinţă prin mecanismul autoreglării, piaţa are un rol hotărâtor, inclusiv
prin componenţa ei denumită piaţă monetară.
Echilibrul monetar poate fi considerat şi ca o uzină de tratare a
riscului. Prin circulaţia monetară sunt adoptate soluţii de plăţi, de
145
finanţare, de plasament. Laturile riscului sunt „asamblate” într-un mediu
de reglementare.
Prin echilibrul monetar, ca parte a echilibrului economic general se
poate penetra în miezul de funcţionare a întreprinderilor şi băncilor.
Abordarea echilibrului monetar se face dintr-o perspectivă
macroeconomică, cu ajutorul instrumentelor de politică monetară, ca
vector al finanţării investiţiilor şi deci al creşterii economice.
Echilibrul monetar se realizează în mare măsură prin băncile
centrale ale statelor, care au ca menire principală de a asigura
stabilitatea sistemului economic în ansamblul său şi prin stabilitatea
monedei şi a preţurilor. Din acest punct de vedere, această bancă
centrală a fiecărui stat, practică refinanţarea titlurilor în principalele
operaţiuni economico-financiar-monetare, orientarea ratelor de dobândă.
Prin monedă se redistribuie credite, ceea ce conduce la restabilirea
permanentă a echilibrelor economice. Cu ajutorul băncilor şi prin credite
se realizează colectarea de lichidităţi, şi gestionarea sistemului de plăţi.
Echilibrul monetar este parte a echilibrului economic şi pentru că în
ultimii ani a avut loc o industrializare puternică a pieţelor financiare.
Are loc globalizarea financiară şi înăsprirea concurenţei aceasta din
urmă fiind cauzată de acţiunile de dereglementare. În acelaş sens, se
deplasează firmele de tehnologia informaţiilor şi de comunicare, care se
transformă în entităţi ale pieţelor financiare, bancare şi monetare.
Pieţele financiar-monetare devin entităţi contestabile, adică sunt
criticate de alţi actori ai pieţei. Din acest punct de vedere, pieţele
financiar-monetare sunt mai puţin flexibile în cadrul unui ciclu
146
economic general. Adăugăm aici şi reculul intervenţiei puterii publice,
ceea ce face ca să reducă tipurile de economii şi strategii de finanţare.
Se poate spune că moneda şi băncile se poziţionează în nucleul
sistemului financiar, ceea ce a însemnat un salt calitativ major chiar în
trecerea la economiile capitaliste (de piaţă) dezvoltate. Aceste sisteme
financiare naţionale, cât şi sistemul financiar internaţional tind să fie
integrate, ceea ce asigură în mai mare măsură contribuţia lor la
echilibrul economic general. Capacitatea de finanţare de exemplu, poate
diversifica plasamentele economice.
Un alt exemplu: agenţii economici care au nevoi de finanţare, îşi pot
diversifica sursele de finanţare făcând apel la împrumutători nelocali
(bănci cu activitate internaţională sau emisiunea de titluri pe pieţele
nerezidente).
Moneda are multe canale de finanţare şi plasament. Avem în vedere
atât nevoile de finanţare, dar şi capacităţile de plasare a fondurilor.
Echilibrul monetar poate fi definit ca parte a echilibrului economic
general şi financiar, care acţionează prin instituţii, pârghii, mecanisme,
tehnici şi instrumente monetare îndeosebi în vederea stabilităţii
economice, a monedei şi preţurilor, a inflaţiei şi a circulaţiei monetare
moderne.
Echilibrul monetar se constituie ca parte a echilibrului economic
general şi prin finanţarea pieţei cu ajutorul instrumentelor monetare,
inclusiv dobânda şi derivatele monetare.

147
9.2 Caracterizarea echilibrului monetar

Echilibrul monetar se realizează în mare măsură prin intermediere

financiară. Dintre actorii pieţelor financiare, unii dintre cei mai
importanţi sunt intermediarii, pentru că ei deţin informaţia ca valoare.
Printre intermediere de pe pieţele financiare în sens larg, un rol şi loc
deosebit de importante îl deţin băncile, care în acelaş timp sunt şi
autorităţi monetare, cu atât mai mult dacă avem în vedere băncile
centrale.
Echilibrul monetar se poate realiza atât prin acţiuni directe de
politică monetară, promovate de fiecare stat sau de organisme financiar-
monetare internaţionale, cât şi prin acţiuni indirecte ale actorilor
monetari şi ale pieţelor financiar-monetare.
Echilibrul monetar este strâns legat de dobândă, de cursul de schimb
şi de riscul financiar în general.
Echilibrul monetar este strâns legat şi influenţat de comportamentul
agenţilor economici.
Echilibrul monetar se defineşte în esenţa sa printr-o relaţie denumită
curba investiţii-economii. Se porneşte de la ideea că veniturile sunt
repartizate între consum şi economii cu ajutorul mecanismului
autoreglării.
Consumul este influenţat de preferinţele pentru consum, dar şi de
mărimea veniturilor. Ca diferenţă între venituri (producţie) şi consum
apar veniturile.

148
 Echilibrul monetar poate fi considerat ca un raport între cererea şi
oferta de bunuri.
În al doilea rând, echilibrul monetar este determinat de raportul
dintre investiţii şi economii.
Marele economist John Maynard Keynes condiţionează echilibrul
monetar de dobândă. Dacă venitul dobânzii la credite şi la economii este
mic, sunt încurajate investiţiile şi are loc creşterea şi dezvoltarea
economică. Rezultă că în conformitate cu teoria keynesistă asupra
echilibrului monetar, economiile sunt în strânsă dependenţă de venituri,
exprimate în mai multe feluri (produs intern brut, venit naţional,
veniturile populaţiei, salariile, şomajul).
Într-un anumit stadiu al dezvoltării economice, cererea de consum
îmbracă forme variate. De exemplu, apar speculatorii, care dirijează o
mare parte din fonduri (venituri) către operaţiunile speculative şi de
arbitraj de pe pieţele financiare, care la rândul lor influenţează dobânda.
Keynes a insistat că trebuie realizat un echilibru de piaţă între
cantitatea de mărfuri şi servicii pe de o parte, şi cantitatea de bani pe de
altă parte. În felul acesta poate fi asigurat un echilibru global, care la
nivel naţional mai poate fi denumit echilibrul economic general. Rata
dobânzii este un element foarte important, întrucât asigură legătura între
echilibrul real şi echilibrul monetar. Evident că la rata dobânzii trebuie
adăugate instrumente de politică monetară, inclusiv modele economice
complexe şi operaţiunile monetare de pe piaţa liberă.
Milton Friedman a dezvoltat teoria monetaristă cu privire la
echilibrul monetar. Pe lângă rata dobânzii, el ia în calculul corelaţia
149
dintre produsul intern brut şi masa monetară. În acest sens a dezvoltat
teoria agregatelor monetare. După el, pentru a avea echilibru monetar,
creşterea economică ar trebui să fie permanentă şi la un nivel de 5-6%
pe an. Tot Friedman a subliniat rolul inflaţiei în realizarea echilibrului
monetar.

9.3 Riscul, factor al echilibrului monetar

Au fost introduse strategii performante de risc monetar, privind
determinarea şi acoperirea acestuia.
Riscul monetar acţionează alături de alte incertitudini prezente în
universul economic şi financiar.
Tehnici de determinare şi de apreciere a expunerii la risc.
„De la Valoare la Risc”- este deja un principiu consacrat în lumea
financiară. Instrumente de transfer al riscului la dispoziţia firmelor.
Ansamblul riscurilor mediului financiar ţinea seama de strategiile şi
produsele de acoperire, care trebuie să devină tot mai frecvente în viitor.
Aceste transformări afectează însăşi structura pieţelor financiare,
deci şi monetare.
Dezechilibrele monetare şi financiare mondiale continuă să se
agraveze.
Se acumulează stocuri în datorii şi dificultăţi în sustenabilitate.
Perioade delicate ale ajustării.
Riscurile asociate şi evoluţia ratei de schimb nu pot fi puse pe planul
II.

150
 Integrarea comercială şi financiară mondială ar trebui să conducă la
reducerea riscului, dar nu se realizează întotdeauna acest deziderat şi
prezintă costuri ridicate.
Sub raportul inflaţiei, moneda noastră naţională (RON) traversează
uneori, perioade dificile de ajustări. De regulă, se porneşte de la
dobânda de diferenţă sau de politică monetară. Numai în primele 7 luni
ale anului 2008, această dobândă a fost majorată cu câte 0,25% aproape
în fiecare lună.
Riscul ratei dobânzii. Aceasta acţionează tot mai mult ca o primă de
risc de credit influenţând costurile financiare ale împrumuturilor.
Interacţiuni se realizează între:
- împrumutaţi
- împrumutători
- pieţe financiare
- costuri

Important din punct de vedere al inflaţiei este de a asigura un

echilibru al forţelor instabile, susceptibile de a evalua în timp.
Capacitatea autorităţii publice de a menţine în mod durabil o paritate
sigură în raport cu devizele sau în cazul regimului de rată de schimb
fixă.
Riscul ratei de schimb este defapt o denominare, arătând
eventualitatea unei variaţii a ratei de conversie între două devize. Ex.
raportul EURO/USD este determinat esenţialmente de piaţă. Raportul

151
USD/Yuan (China) este determinat de menţinerea de către politicile
monetare chineze, a unei rate de schimb fixe.
Deci se ţine seama şi de variaţia de cupluri de devize. Să aibă grad
mare de flexibilitate şi de rolul acordat pieţei în determinarea ratei de
schimb.
Este necesar un echilibru al forţelor variabile între autoritatea
publică şi piaţă (garanţie de curs minimal).
Regimul de schimb sub influenţe conjuncturale- yenul. Mobilizează
enorme rezerve valutare ale ţării (De exemplu pentru a se asigura că nu
se depăşeşte rata de schimb de 100 yen/USD).
Aprecierea yenului este considerată ca o scădere a competitivităţii
exporturilor japoneze.
Rată de schimb fixă, dar flexibilă (cazul peso-ului argentinian):
- se reduce importul sau exportul
- au loc deplasări masive de capital

Importanţa volumului tranzacţiilor în evoluţia ratelor de schimb.

Schimburi pe piaţa opţiunilor:
- USD- 44%
- EURO- 20%
- YEN- 11%
- Lira sterlină- 7%
- Francul elveţian- 3%

152
 Din anul 2004 a fost introdus un nou sistem de rată de schimb faţă
de Bretton- Woods 1947. Acesta se numeşte „schimbul verde”
(Eichengreen).
Creşterea este polarizată către economia chineză. Aceasta poartă
germenii unui nou risc pentru economia mondială, din cauza unor
dezechilibre.
În PIB- ul mondial (Polarizarea principalelor devize):
- 45% - Zona dolar
- 17% - EURO
- 38% - Alte ţări

Strategii de limitare a riscului de schimb

1. Limitarea expunerii brute la riscul de schimb
- la nivelul firmelor
- la nivelul pieţelor
- la nivelul ţării
2. Se cumulează costuri de tranzacţie şi costuri de acoperire a
riscului

Volatilitatea
Volatilitatea este o stare de instabilitate a preţului de piaţă.
- Istorică- legată de preţul trecut
- Implicită- reflectă anticiparea preţurilor (instabilitatea lor viitoare)
- Asociată (riscurilor opţionale)

153
Volatilitatea depinde gradul său de aversiune la risc

Value at Risk (VAR)

Obiectivul acestui principiu este de a furniza modele agregate ale
riscului global pentru a determina probabilitatea de a se produce şi de a
se rezolva într-un orizont de timp dat.
VAR este un concept sintetic, ceea ce explică succesul său. El
presupune ca entităţile economice să-şi determine exigenţele privind
fondurile proprii prin prisma riscului de piaţă, pe baza unor modele
proprii de VAR. Modelul VAR se bazează pe metodologii şi ipoteze
foarte diverse, care să contureze dificultăţile cuantificabile într-o
perioadă de timp. Utilizarea VAR trebuie să se caracterizeze printr-un
mare grad de prudenţă.
„Valoare şi risc” este un indicator sintetic care ţine cont de
pierderile minimale pentru un anumit nivel de risc şi un orizont de timp
dat. De exemplu, putem calcula un contract futures pentru vânzare-
cumpărare de valută la un risc de 1% pe 1 zi sau de 1% pe 30 zile etc.
(VAR 1% 1 zi la 1 milion EURO- acesta este portofoliul de negociere).
VAR explorează deci, un segment foarte bine determinat (ţintit) într-
un univers de posibilităţi. Se fac scenarii catastrofice, care scot în
evidenţă şocurile extreme, fără să fie necesară evaluarea probabilităţii de
a se produce.
VAR este o metodă simplificată dar unică a nivelului de risc de
portofoliu. Ea uneşte defapt, într-un ansamblu, elemente de diversitate.
De aici se poate ajunge la modele mai complexe privind riscul asociat,
154
la nivelul performanţei şi rentabilităţii produselor şi operaţiunilor
monetare.
Deci VAR explorează o viziune simplificată a unui segment de risc
din universul riscurilor financiare. Pe baza VAR, pot fi determinaţi alţi
indicatori, alte metode pot fi dezvoltate, cum ar fi sensitivitatea şi
scenariile catastrofice.
VAR poate conduce la calibrarea şocurilor de pe pieţele monetare.

Prevenirea riscului sistemic prin politici monetare

Este menită să elimine falimentarea unor actori ai pieţelor monetare.
Prin politici monetare se poate realiza garanţia stabilităţii financiare
. Rolul băncii centrale din fiecare ţară este foarte mare în materie de
stabilitate financiară.
După anul 1990 a crescut rolul băncilor centrale în stabilitatea
financiară, alături de misiunea lor tradiţională de stabilitate monetară.
Rolul creşte odată cu intensificarea proceselor de liberalizare şi
intermediere, acompaniată de un mediu foarte propice de risc sistemic.
Băncile centrale îşi dezvoltă din această cauză capacitatea naturală
de a contribui la stabilitatea monetară.
Creaţia monetară, prin ea însăşi poate să joace un rol de
împrumutător de ultim resort şi să ajute în acest fel, actorii „Sistemici”
să surmonteze dificultăţile lor, adică problemele de lichiditate.
Prin misiunea sa de supervizare a sistemului de plăţi, banca centrală
injectează lichidităţi în întregul sistem financiar. Acest rol de ultim
împrumutător poate avea mai multe forme. De exemplu, poate avea loc
155
o acţiune coordonată de scădere a dobânzilor sau de injectare masivă de
lichidităţi în urma unor evenimente majore (crize, terorism, războaie).
Pot fi realizate şi acţiuni cu caracter contrar, cum ar fi susţinerea de
către banca centrală a unui actor semnificativ (sistemic) în cooperare cu
bănci private. De asemenea, pot interveni instituţiile financiare
internaţionale pentru a susţine unele ţări în situaţii de criză financiar-
monetară.
Elaborarea de prognoze a devenit foarte dificilă ţinând cont şi de
evoluţiile structurale, care au bulversat sistemul financiar în decursul
ultimilor ani.
Internaţionalizarea şi interconexionarea economiilor şi pieţelor au
redus perimetrul geografic asupra căruia autorităţile monetare exercită
misiunea lor.
Dezvoltarea pieţelor financiare a dat naştere unei doze de opacitate
în garantarea confidenţialităţii tranzacţiilor. Unii dintre actorii cei mai
importanţi pleacă spre centrele financiare offshore pentru a reduce
fiscalitatea. De asemenea, volumul tranzacţiilor monetare pe pieţele gri
cunoaşte o creştere rapidă.
Se poate afirma că informaţia aflată la dispoziţia autorităţilor
monetare este prea exclusivistă, avantajând intervenţiile bancare. O
mare parte din tranzacţiile monetare nonbancare lipsesc din statistici.
De asemenea, numai o parte a actorilor din piaţă au acces direct la
informaţii pentru a gestiona riscurile.
Accelerarea tranzacţiilor pe pieţele electronice organizate, fac greu
de detectat poziţiile favorizante şi pe motivul că acestea sunt stabilite pe
156
termene foarte scurte (de exemplu într-o sau pentru o fracţiune din zi).
În acest scurt interval, cantităţi mari de monedă pot fi transferate către
alte pieţe financiare.
Cooperarea internaţională fortifică asigurarea stabilităţii monetare.
Pot fi reduse efectele crizelor sistemice.
Pentru stabilitate financiară în general, dar cu accente pe stabilitatea
şi instrumentele monetare a fost creată în 1997, Organizaţia G 7. Aceste
ţări au în centrul atenţiei respectivei organizaţii, pieţele financiare
internaţionale cu ajutorul unor instituţii financiar- monetare
internaţionale care au competenţe legate de finanţe, monedă şi risc.
Această organizaţie supervizează problematica riscului sistemic. Se
stabileşte un diagnostic sintetic pentru o gamă largă de intervenţii, de
pieţe şi de infrastructuri.
Echilibrul monetar este un permanent factor al echilibrului general
în permanentă devenire. El este permanent prezent în mediul de afaceri,
dar şi în mediul social.
Etapa actuală de integrare este marcată de o dispersie şi o penetrare
fără precedent în ansamblul complexului economic al fiecărei ţări, dar şi
pe pieţele internaţionale de capital.
Politicile de gestionare a riscului de firmă şi de bancă sunt supuse
unei transparenţe fără precedent, ceea ce permite o percepţie corectă a
influenţei monedei asupra creşterii sau descreşterii acestui risc. Avem în
vedere rolul dispersiei riscului monetar în menţinerea echilibrului
economic, mai cu seamă prin dispersia riscului de schimb (a ratelor de
schimb valutar), a riscului de rată a dobânzii şi a riscului de plată.
157
 Tendinţele structurale deschid lumea financiară, astfel că se
continuă procesul de liberalizare a pieţelor de capital. Pot fi reduse
astfel, riscurile cu care fiecare actor al pieţelor financiare este
confruntat. În acelaşi timp, inovaţiile monetare conduc la elaborarea
unor noi instrumente care să reducă permanent expunerea la risc.
Dispersia riscului de rată de schimb valutar are multiple efecte
favorabile asupra circulaţiei monetare. Printre acestea, menţionăm în
primul rând, creşterea plăţilor în devize, ceea ce conduce la posibilitatea
găsirii mai multor resurse de finanţare pentru economie. În al doilea
rând, se poate ajunge mai uşor la internaţionalizarea proceselor de
producţie, întrucât se realizează o expunere mai mare a cumpărătorilor.
Globalizarea monetară favorizează finanţările de genul
plasamentelor în devize, care, fiind mult mai diversificate, pot conduce
la minimizarea riscului de îndatorare sau chiar la optimizarea
plasamentelor de trezorerie. Şi din această cauză a fost abandonat
regimul de rate fixe. Noile parităţi sunt determinate în mod progresiv de
piaţa liberă.
În al doilea rând, echilibrul monetar influenţează mult echilibrul
economic prin creşterea gradului de îndatorare la rate variabile de
dobândă. Se produce astfel, un transfer de risc de rată către
împrumutători. Marea Britanie este cel mai concludent exemplu în acest
sens. Dar atenţie, acest transfer nu este definitiv. Împrumutătorii rămân
în esenţă, liberi de a acoperi prin contracte pe termen scurt (SWAP) o
parte din riscul de îndatorare, sau pur şi simplu să accepte îndatorarea la
o anumită rată, sigur mai ridicată, dar fixă.
158
 Riscul monetar pe piaţă este suportat atat de către instituţiile
financiar- monetare, cât şi de firme. Are loc un transfer de risc, mai mic
sau mai mare, al firmelor către manageri şi intermediari.
Din cele de mai sus se poate deduce influenţa echilibrului şi riscului
monetar asupra diferitelor categorii de agenţi economici. Preţurile cotate
pe pieţele active constituie cel mai bun indiciu al valorii lor corecte.
Firmele pot decide asupra utilizării unor instrumente de acoperire a
riscului monetar, inclusiv prim cumpărarea de opţiuni şi derivate.
În aprecierea riscului monetar ca instrument al echilibrului
economic general este foarte important să se ţină seama, nu numai de
către autorităţile monetare, dar şi de către firme, de prevederile
Acordului Basel II privind riscurile şi adecvarea capitalului.
Riscul monetar este şi rezultatul dezechilibrelor mondiale. Crizele
financiare, inclusiv cea din septembrie 2008 afectează la rândul lor,
întregul mediu de afaceri, inclusiv pe cel internaţional. Cresc
dezechilibrele financiare şi monetare mondiale, care pot deveni
nesustenabile. Acumularea rapidă de rezerve de schimb poate fi
coroborată cu unele crize economice şi atunci efectele devin
incalculabile. Apare o abundenţă prea mare de lichidităţi, iar politicile
monetare trebuie să se acomodeze rapid şi să recicleze de exemplu,
veniturile din exporturile ţărilor producătoare de materii prime. În acest
fel, se dinamizează îndatorarea, ajungându-se la niveluri istorice.
Prin politici monetare se determină originea dezechilibrelor ,
punându-se accent pe dezechilibrele mondiale perene şi pe integrarea
financiară.
159
 Uneori, politica monetară americană a fost mai puţin eficientă. De
exemplu, cumpărăturile masive de bonuri de trezorerie americane de
către băncile centrale asiatice au menţinut rata de schimb faţă de dolarul
american, artificial scăzută. A apărut astfel, perspectiva menţinerii la un
nivel ridicat a deficitului public american. La fel s-a întâmplat şi cu
ratele dobânzilor, ceea ce a condus la un exces de acordare de credite în
dolari americani.

160
 CAPITOLUL X
PIAŢA MONETARĂ

10.1 Conţinutul pieţei monetare

Piaţa monetară trebuie percepută ca o componentă a pieţei financiare

în sens larg. Teoriile monetariste moderne consideră că pieţele
financiare au trei componente şi anume:
- piaţa monetară, sau circulaţia bănească sau piaţa capitalului pe
termen scurt;
- piaţa capitalului pe termen lung, sau piaţa financiară sau piaţa
titlurilor de valoare;
- piaţa creditului;
Desigur că defapt, toate sunt pieţe de capital, întrucât presupun
circulaţia şi utilizarea fondurilor băneşti pentru ”producerea” de profit.
Au existat rezerve în privinţa considerării pieţei monetare ca o formă de
piaţă financiară. Aceste rezerve au dispărut, odată ce specialiştii
monetarişti au demonstrat că piaţa monetară realizează variate forme de
profit, de la comisionul (evident, în parte), obţinut de bancă pentru
efectuarea unor plăţi pentru clienţi, până la veniturile obţinute de
speculatorii cu monedă naţională şi valute. Derivativele sau derivatele
monetare sunt mari aducătoare de profituri, ca de altfel şi operaţiunile de
arbitraj.

161
 Piaţa monetară este locul şi cadrul general în care se realizează
permanent, raporturi monetare aducătoare de profit, îndeosebi din
operaţiuni cu lichidităţi şi fluxuri reciproce de fonduri.
Operaţiunile de pe piaţa monetară sunt pe termen scurt, inclusiv titlurile
de credit şi contractele futures.
Piaţa monetară sau piaţa de capital pe termen scurt are ca actori
principali băncile, firmele, băncile centrale şi cele cu activitate
internaţională. Avem în vedere operaţiunile zilnice de încasări şi plăţi,
de acordări de credite şi rambursări de rate scadente, operaţiuni
monetare din ordinul clienţilor, operaţiunile executate de şi pentru
titularii de depozite, speculaţii monetare şi valutare, operaţiuni cu rate
ale dobânzilor, cu determinarea permanentă de raporturi raţionale între
activele şi pasivele băncilor. Pe piaţa monetară, operaţiunile sunt
creditoare sau debitoare. Apar deci, solduri creditoare şi debitoare, care
trebuie gestionate, nu numai de către bănci şi firme, ci şi de către pieţele
monetare, îndeosebi de către intermediarii financiari.
Circulaţia monetară pe pieţele monetare este liberă, astfel că se ajunge
uşor transferul de pe piaţa monetară pe piaţa financiară propriu-zisă (a
titlurilor) şi pe pieţele de credit. Din resursele pe termen scurt (încasări
zilnice de exemplu), băncile acordă credite pe termen scurt, mediu, lung,
deci operează pe piaţa creditului. Un alt exemplu: cantităţi foarte mari
de monedă sunt utilizate la bursă (deci pe piaţa financiară pe termen
lung) pentru cumpărarea de acţiuni şi obligaţiuni.
Esenţa pieţei monetare constă în fluxuri, adică în plăţi reciproce prin
monedă într-un cadru organizat care este tocmai piaţa.
162
 Piaţa monetară mai cuprinde şi compensarea reciprocă a plăţilor şi
determinarea unor solduri aferente participanţilor la operaţiunile de
piaţă. Soldurile presupun, atât constituirea, cât şi stingerea acestora.
Apar deci poziţii debitoare şi poziţii creditoare.
Piaţa monetară este organizată pe baza unor practici, uzanţe, precepte.
Pe pieţele monetare există actori sau participanţi ai operaţiunilor
monetare. Există solicitanţi şi ofertanţi. Piaţa monetară contribuie masiv
la constituirea resurselor de creditare, dar şi în redistribuirea lor.
Transferul acesta de fonduri este efectuat îndeosebi de către bănci. În
principiu, băncile sunt actori creditori ai pieţelor monetare.
Rolul băncii de emisiune este deosebit de important. Aceasta
reglementează cantitatea de monedă din economie, de pe pieţe, din
schimburile valutare, inclusiv de influenţare a ratei de schimb şi a
influenţei ratei dobânzii.
Pe piaţa monetară, la început se oferă lichidităţi mai ales prin moneda
primară emisă de banca centrală. Această monedă se oferă în schimbul
unei promisiuni de restituire pe termen scurt. Este totuşi un credit.
Banca centrală satisface deci în mare măsură cererile de lichiditate,
cererea de bani. Celelalte bănci acoperă deficitul de resurse prin
operaţiuni de rescont, vânzare- cumpărare de titluri de stat şi atragerea
de depozite.
Piaţa monetară operează cu fonduri, deci sume, dar şi cu termene.
Termenele sunt foarte scurte (o zi- câteva luni). Fondurile provin sau
sunt eliberate de banca centrală sau din depozite. Acestea din urmă,
provin în mare măsură de la banca centrală, populaţie şi bănci.
163
Operaţiunile pe piaţa monetară se desfăşoară zilnic, iar termenele sau
scadenţele sunt de obicei, ziua următoare. Dobânda şi volumul
tranzacţiilor sunt stabilite zilnic prin cerere şi ofertă. Efecte serioase
asupra pieţei monetare au procesele de circulaţie ale monedei reglează
deci şi relaţiile de credit.
Piaţa monetară este foarte legată de cererea de bani şi de viteza de
circulaţie a banilor, masa monetară existentă este permanent raportată la
cererea de bani. Viteza de rotaţie a banilor este inversul cererii de bani.
Viteza de circulaţie şi de rotaţie a banilor reprezintă elementul dinamic
al cererii de bani şi deci al masei de bani existente. Economia de piaţă
este economia banilor.

10.2 Piaţa monetară de produse derivate

10.2.1 Conţinutul pieţei monetare de produse derivate
Derivativele sunt contracte sau acorduri între două părţi în vederea
efectuării unui schimb de plăţi, mărimea acestora derivând din utilizarea
unor instrumente financiare şi valori mobiliare, cursuri valutare, rate ale
dobânzii, indici bursieri. În această situaţie, instrumentele financiare
sunt utilizate ca active în tranzactii. Derivativele monetare se regăsesc
pe toate pieţele financiare primare şi secundare, inclusiv monetare.
Derivativele monetare au rolul de a înţelege şi gestiona riscul financiar
în general. Ele contribuie la îmbunătăţirea managementului riscului şi
folosesc la reducerea costurilor, creşterea randamentului şi la
participarea la operaţiuni speculative şi arbitraj.

164
Derivativele monetare se împart în două categorii:
- contracte forward;
- contracte options;

Contractele forward sunt acorduri care acoperă fie cursuri valutare, fie
rate ale dobânzii asupra cărora se cade de acord azi să aibă loc la o dată
viitoare.
Contractele options sunt acorduri care dau dreptul purtătorului să
vândă sau să cumpere la o dată viitoare.
Contractele forward valutare sunt:
- contracte futures valutare (au loc pe piaţa organizată)
- tranzacţii directe (nu au loc pe piaţa organizată şi nu sunt protejate
contra riscului)
- swapuri (nu au loc pe piaţa organizată dar sunt protejate)
Contractele forward pe rata dobânzii sunt:
- contracte futures pe rata dobânzii (au loc pe o piaţă organizată)
- acorduri forward pe rata dobânzii (FRA- Forward Rate
Agreement)- nu au loc pe piaţa organizată şi nu sunt protejate
contra riscului
- swapuri pe rata dobânzii (nu au loc pe piaţa organizată, dar sunt
protejate)

Contractele options reprezintă o convenţie între două părţi în care o

parte îi garantează celeilalte dreptul de a vinde sau a cumpăra un
instrument într-o anumită perioadă din viitor în anumite condiţii.
165
 Instrumentele pot fi contracte futures, o rată a dobânzii sau o valută,
acţiuni, obligaţiuni. Dreptul de a cumpăra este o opţiune call, iar pentru
cel ce o vinde este o opţiune put.

Oferta de produse derivate

Piaţa monetară oferă servicii de limitare a costurilor produselor
derivate. De asemenea, încheie contracte pentru agenţii de asigurare,
deci oferă asiguraţilor mai multă flexibilitate şi garanţii. Derivativele au
devenit un instrument de colaborare între bănci şi societăţile de
asigurare, mai cu seamă în privinţa asigurărilor de viaţă, care presupun
unele riscuri:
- financiare
- de gestionare
- comerciale
- tehnice
Participarea băncilor la activitatea asigurărilor de viaţă conferă un
control mai bun al riscurilor şi o ofertă de produse mai bine adaptată
cererii. Această cooperare între bancă şi societatea de asigurare conduce
la reasigurarea financiară, inclusiv monetară

Derivativele de credit
Sunt instrumente ale managementului riscului de credit. Ele
furnizează un mecanism eficient de schimb al riscului de credit.
Derivativele de credit sunt contracte prin intermediul cărora riscul de

166
credit poate fi transferat de la o parte la alta, adică din zona creditului şi
monedei şi plasat pe o altă piaţă.
Pe lângă risc se transferă şi veniturile asociate acestuia, fără însă a
transfera dreptul de proprietate asupra creditului respectiv.
Derivativele de credit sunt elemente extrabilanţiere, care pot fi utilizate
în paralel cu titularizarea pentru reducerea riscurilor asociate creditelor
acordate de bănci.

Tipuri de derivative de credit:

- credit default swap;
- credit linked- notes;
- total return swap;
- credit spread option

1) Creditul default swap este un contract care transferă pierderea

potenţială a activului de rezervă ca urmare a apariţiei unor evenimente
legate de contrapartidă (faliment, insolvabilitate, scăderea ratingului de
credit). Activul de rezervă preferat este obligaţiunea (are avantajul
transparenţei preţurilor şi reflectă situaţia debitorului). Într-un contract
de credit default swap, un cumpărător de protecţie A plăteşte o primă
unui vânzător de protecţie B în schimbul încasării unor sume viitoare,
dacă se produce un eveniment de credit. Creditul default swap este cea
mai simplă formă a derivativelor de credit pentru că el nu este efectat de
fluctuaţiile valorii de piaţă, atât timp cât evenimentul de credit nu se
produce.
167
2) Total return swap este o adaptare a swap-ului tradiţional, care oferă
posibilitatea de a acoperi sau de a vinde riscul de credit. Total return
swap sunt contracte în care o parte (cumpărătorul protejat) efectuează
unele plăţi legate de venitul total al unor active de referinţă. Ele sunt
denumite swapuri pe active. Vânzătorul protejat efectuează unele plăţi
legate de o rată de referinţă (ex. LIBOR sau EURIBOR). Dacă preţul
activului coboară, cumpărătorul protejat primeşte o sumă de la
corespondent. Dacă preţul creşte are loc o plată inversă. Deci Total
Return Swap transferă toate riscurile economice ale activului fară să îl
vândă. Spre deosebire de creditul default swap, Total Return Swap are
un element de risc de piaţă, pentru că o parte a plăţii este o rată fixă.
3) Contractele forward şi options de credit spead. Aceste derivative
au valoarea legată de diferenţa creditului fundamental între o obligaţiune
riscantă şi una lipsită de risc. Într-un contract forward pe credit spread,
cumpărătorul primeşte diferenţa dintre valoarea creditului la maturitate
şi cea prevăzută în contract, dacă este pozitivă. Dacă diferenţa este
negativă, se efectuează o plată inversă.
4) Credit Linked-notes. Nu este vorba de contracte derivative de sine
stătătoare. Se combină o notă de cupon de plată obişnuită cu anumite
caracteristici ale riscului de credit. Scopul principal este de creştere a
câştigului plătit investitorului în schimbul preluării unui anumit risc de
credit. Cea mai simplă este obligaţiunea corporative sau a unui credit
sensibil.
Derivativele de credit oferă investitorului posibilitatea de a transforma
o expunere la risc de credit inerentă, într-un credit sau obligaţiune, fără
168
necesitatea de a-şi asuma investiţia directă pe titlul respectiv.
Derivativele de credit permit transferul riscului de credit către cei care îl
pot suporta mai bine.
Termeni:
- Swap= un tip de schimb, de tranzacţie (de obligaţii de plată)
- Spreads= răspândite
- Straddles= răsfirate
- Hedgers= analişti financiari

10.2.2 Situaţia actuală a pieţelor de produse monetare derivate

Deoarece mulţi actori ai pieţelor monetare operează cu rate ale

dobânzilor, rate de schimb sau riscul de pe piaţa de capital, viziunile
moderne au crescut exploziv pe pieţele financiare în anii precedenţi.
„Inginerii financiari” au inventat o mare varietate de instrumente astfel
incât indivizii cât şi instituţiile să poată modifica atât expunerea la risc
cât şi posibilitatea de profit. Noile „derivative financiare” îşi derivă
valoarea prin schimburi în valoarea altor active (acţiuni sau titluri de
valoare), valori (dobânzi), sau evenimente (resetări de credite,
catastrofe, sau chiar schimbări de temperatură în anumite locaţii).
Produsele derivate generează de asemenea venituri substanţiale pentru
instituţiile financiare care le inventează şi le utilizează.
Produsele derivate şi profitul adus de acestea sunt determinate de
valoarea altui produs derivat. Pot fi extrem de riscante.
169
Este important pentru actorii monetari modul în care funcţionează
pieţele, ce instrumente financiare sunt comercializate în fiecare, care
sunt participanţii majori, şi în ce mod sunt reglementate pieţele, cât şi
modul în care viitoarele pieţe de capital pot fi folosite pentru a reduce
riscul – în special riscul la dobândă al intermediarilor financiari – şi cum
noi tipuri de risc, precum riscul de bază de contrapartidă, pot fi relevante
în cerinţele comercializate pe pieţele financiare de derivate.
Actorii pieţelor financiar-monetare crează frecvent contracte care
necesită tranzacţii în viitor de monedă naţională sau străină, de asigurări,
sau facilităţi. Un contract forward, de exemplu, implica două părţi care
se declară de acord azi pentru un preţ, numit preţul forward, cu care
cumpărătorul va cumpăra o anumită cantitate de monedă de la un
vânzător, la o dată fixă în viitor. Aceasta este în contract cu o tranzacţie
de pe piaţa normală, unde vânzătorul şi cumpărătorul încheie tranzacţia
astăzi la preţul actual. Cumpărătorul unui contract forward se spune că
are o „poziţie de long” şi este obligat să vândă activul către cumpărător
în schimbul preţului prestabilit. Data la care cumpărătorul va plăti
vânzătorul (şi vânzătorul va livra activul cumpărătorului) se numeşte
„data acordului”.
Valoarea tranzacţiei depinde în final de valoarea prezentă a activului
monetar înscrisă pentru a fi primită la data prestabilită. De exemplu, un
exportator vinde porumb unui importator străin. Contractul este stabilit
în euro, în 90 de zile. Dacă valorează 1,25 EURO şi preţul la care au
căzut de acord este de 2 EURO pe balot, exportatorul va primi 2,50 pe
balot pentru porumb. Bazându-ne pe această presupunere, exportatorul
170
ar putea cumpăra porumb cu 2,50 USD balotul, l-ar vinde şi ar plăti
costul de transport. Totuşi dacă EURO ar scădea la 1,20 USD
exportatorul ar primi doar 2,40 USD pe balot peste 90 de zile.
Modificarea ratei de schimb ar reduce profitul.
Pieţele forward lasă actorii pieţei să stabilească schimburi futures.
Într-o piaţă forward o parte stabileşte un contract cu o contraparte pentru
a face schimb de bunuri la un preţ forward la data prestabilită. În general
ambele părţi sunt legate prin contract şi nu vor scăpa de obligaţii mai
repede decât termenul prevăzut, doar dacă reglementează contractul
până la data expirării. Părţile individuale din contractele forward sunt
expuse la potenţiale pierderi dacă contractele nu îşi onorează obligaţia la
data prestabilită. Pieţele forward pentru cursuri de schimb (monedă) cele
mai active pieţe forward.
Pieţe monetar-valutare ajută persoanele să garanteze o rată de schimb
la un anumit punct forward ca de exemplu 30, 60 sau 90 zile sau mai
mult.
Când un exportator vrea să garanteze o rată de schimb forward, el
poate merge la orice bancă sau dealer de schimb valutar şi poate încheia
un contract forward. Contractul garantează livrarea unei anumite
cantităţi de monedă străină (de exemplu 2,5 milioane de EURO) pentru
a fi schimbat într-o anumită cantitate de dolari (3,75 milioane de USD).
Riscul contrapartidei există dacă, de exemplu, exportatorul nu primeşte
plata la timp şi nu poate să-şi onoreze ultima parte a contractului, sau
dacă banca are aceeaşi problemă (şi nu-şi asigură riscul). Pierderile
rezultate sunt relativ scăzute dacă ratele de schimb euro-dolar se
171
aproprie de 1,25 la data prestabilită livrării pentru că partea contractului
neonorată poate fi transferată pe piaţa de schimb spot, la un preţ
apropriat de cel din contract. Piaţa spot cere efectuarea imediată a
schimbului valutar.
Deoarece viitoarea rată spot este incertă, exportatorii nu vor să-şi rişte
profitul riscând a o prezice. De asemenea, deoarece riscul contraparţii de
a nu onora schimbul forward precizat în contract este foarte mic, preferă
să-şi asume acest risc şi să plătească băncii un onorariu pentru a se
ocupa de schimbul forward decât să primească o valută a cărei valoare
viitoare este nesigură. Contractele de schimb forward ajută importatorii
şi exportatorii să se protejeze de riscul viitoarelor tranzacţii garantând
rate de schimb şi preţuri viitoare.
Băncile şi dealerii de monedă străină care formează piaţa forward
echilibrează cererea şi oferta de fonduri a exportatorilor, importatorilor,
investiţiilor şi speculatorilor din diverse ţări şi alternează rata de schimb,
forward, astfel încât cererea şi oferta de fonduri să fie egală.
Dealerii forward câştigă din diferenţa dintre preţurile de vânzare şi
cumpărare a monedei de schimb. De exemplu un dealer poate schimba
dolari proveniţi de la exportatorii japonezi în yeni la 120 yeni pe dolar şi
ar schimba yeni proveniţi de la exportatori americani la un preţ de 121
yeni pe dolar. Dealerul profită cumpărând la un preţ scăzut şi vânzând la
un preţ ridicat.
Ca şi în contractele forward, în contractele futures avem două părţi
care se pun de acord azi pentru un preţ la care cumpărătorul va
achiziţiona o anumită cantitate dintr-o facilitate sau un instrument
172
financiar de la vânzător la o dată fixă în viitor. De altfel, contractele
futures şi forward servesc aproape aceleaşi funcţii ale monedei, dar în
primul rând pe cea de instrument de schimb. Pieţele pentru cele două
tipuri de instrumente nu sunt suficient de diferite, totuşi cele două tipuri
de contracte au nume diferite.
Contractele futures sunt standardizate prin cantitate, perioade de
livrare, şi note ale bunurilor livrabile, pe când contractele de pe piaţa
forward nu sunt. Majoritatea contractelor futures necesită livrarea
anumitor facilităţi, produse derivate sau valute fie la date specifice
viitoare, fie pe perioade limitate de timp. Unele contracte sunt încheiate
la anumite sume de bani iar valoarea depinde de valoarea unor anumite
puncte sau indexuri la anumite momente în timp.
Deşi trebuie să existe un cumpărător şi un vânzător când orice nou
contract este iniţiat, ambele părţi dintr-o piaţă de tranzacţionare futures
deţin contracte formale cu schimburile futures şi nu între ele. Deci orice
parte într-o tranzacţie de pe piaţa futures îşi poate lichida obligaţia
viitoare de a cumpăra (sau livra) bunuri, schimbând-o cu o vânzare (sau
cumpărare) de contract futures, anterior datei de livrare programată. Pe
pieţele de schimb forword, contractele sunt onorate în mod ordinar prin
livrarea bunurilor specificate la data specificată. În contractele futures,
aproape toate contractele sunt modificate până la data livrării. În final,
pieţele futures necesită ca valoarea tuturor contractelor sa fie marcată
pe piaţă constant şi deţinătorii acestora să afişeze marje de preţ (dacă
este necesar) pentru a observa câştigurile sau pierderile cauzate de
fluctuaţiile zilnice ale preţurilor. Aceasta reduce riscul în contracte
173
futures. Contractele forward sunt mai riscante deoarece o parte poate
ieşi din contract dacă preţurile se schimbă în mod dramatic până la data
livrării.
Cel mai răspândit contract financiar futures, contractul Euro-Dolarde
la Chicago Merchantile exchange (CME Piaţa de Mărfuri din Chicago),
se evaluează asemănător cu respectivul contract referitor la biletele de
trezorerie cu excepţia că valoarea este determinată după media London
Interbank Offering Rate (LIBOR Rata de Ofertă Interbancară din
Londra) pentru depozite de 3 luni cotate de băncile londoneze sunt luate
la întâmplare de două ori la data prestabilită de la 12 din cele 20 de
bănci londoneze majore. Cele mai mici şi mai mari două cote sunt
excluse şi celorlalte 8 li se face o medie pentru a obţine o rată pentru
contractele viitoare euro-dolar. Această procedură previne orice bancă,
sau mai multe bănci, de a manipula rata finală stabilită a euro-dolarului.
Deoarece este o rată foarte răspândită şi preţul stabilit nu poate fi
manipulat, contractele futures euro-dolar au devenit cele mai utilizate
contracte futures pe termen scurt legate de rata dobânzii.

Cerinţe Marginale
Când doi actori iniţiază poziţia futures (ca şi în contractele forward, o
înţelegere de a cumpăra se numeşte o poziţie lungă şi o înţelegere de
vânzare se numeşte o poziţie scurtă), ambii trebuie să depună bani
pentru a garanta că vor onora contractele. Acest depozit se numeşte
cerinţa marginală. Marginea iniţială pentru futures este de obicei de 750
USD sau mai puţin, depinzând de volatilitatea ratelor dobânzii. Dacă
174
preţul de piaţă a noilor contracte pe schimb se mişcă în mod contrar, cei
doi vor fi nevoiţi să depună mai mulţi bani pentu a atinge cerinţele
marginii de stabilitate impuse investitorilor de către curs. Cerinţele
marginii de stabilitate sunt impuse pentru a asigura riscul de neonorare a
contractelor în caz că preţurile, cursurile de schimb se mişcă într-un
mod contrar dorinţelor lor. Marginea de stabilitate va fi în jurul sumei de
500 USD dacă marginea iniţială este 750 USD.
Deşi marea majoritate a contractelor futures sunt finalizate înainte de
livrare, puţine sunt finalizate prin livrarea de la cumpărător la vânzător.
Deţinătorul poziţiei „long” futures este facturat să plătească la cursul
stabilit curent. Atât contractul lung cât şi cel scurt sunt anulate la livrare.
Pieţele futures pot fi create pentru orice tip de derivative, monede
străine sau facilităţi pentru care un număr suficient de oameni vor să
facă schimb de risc viitor. Un aspect interesant al contractelor futures
este acela că „cel mai bun supravieţuieşte”. La început, mai multe
schimburi pot crea contracte similare, sau un schimb poate crea câteva
contracte foarte asemănătoare. Totuşi în timp, unul din contracte va
câştiga popularitate în faţa celorlalte foarte similare şi comerţul va tinde
să se concentreze în acel singur contract. Acest lucru se întâmplă
deoarece contractul cu volumul cel mai ridicat în general asigură cea
mai mare lichiditate şi cea mai mică cerere licită. În final comerţul în
celelalte contracte va înceta. De exemplu contractele de la New York
Futures Exchange (NYFE) nu au putut concura cu cele de la Chicago
Merchantile Exchange International Monetarz Market (IMM), deoarece
IMM avea un volum de tranzacţii mai mare. Datorită tendinţei
175
contractelor futures de supravieţuire a celui mai bun, în general doar un
contract este tranzacţionat pentru fiecare tip de activ.
Există câteva schimburi futures, şi există o competiţie acerbă între ele.
Pieţele futures din SUA, în special Chicago Board of Trade (CBOT) şi
Chicago Merchantile Exchange (CME) dominau comerţul futures în
timp ce Chicago Board Options Exchange (CBOE) era cea mai mare
casă de schimb de opţiuni din lume. Cu toate acestea în ultimii ani toate
au avut în faţă presiuni competitive din partea valutelor străine, în
special după ce schimburile europene s-au consolidat ca urmare a
introducerii monedei unice europene. În plus, schimburile europene au
dezvoltat mai repede toate facilităţile comerciale electronice.
Ca rezultat al fuziunii şi al creşterii interesului comercializării, multe
case de schimb străine au acum un volum al comerţului care agalează
sau depăşesc volumul de tranzacţii options şi futures al schimbului din
SUA.
Deoarece răspândirea de cerere de licitaţie pe preţ tind să scadă când
există un număr mare de actori pe piaţă, fiecare schimb încearcă să
concureze având cel mai mare volum de activitate în orice gen de
contract unde există o competiţie strânsă.
Pentru a promova volumul, fiecare schimb crează contracte care vor
avea o cerere substanţială pe piaţă deoarece sunt superioare celorlalte
contracte ce încearcă să reducă expunerea la risc a participanţilor pe
pieţele financiare, îşi fac multă reclamă şi încurajează comercianţii
locali să comercializeze intensiv noi contracte.

176
 Fiecare schimb futures determină specificaţii pentru contracte
tranzacţionate în acest schimb. Specificaţiile arată date de vânzare
pentru fiecare contract, valoarea produselor livrate şi modul de livrare.
Schimbul dictează de asemenea, schimbul minim de preţ ce poate fi
efectuat în contract (pentru a combate eventuale panici) şi schimbul
maxim de preţ ce poate fi efectuat într-o singură zi.
Margini iniţiale şi de întreţinere, reguli şi metodele de comercializare
de asemenea sunt specificate de către schimb pentru fiecare tip de
contract. În final, fiecare schimb necesită reguli de comercializare,
înţelegeri contractuale şi cerinţe marginale aplicabile respectivului
schimb.
Wall Street Journal raportează preţurile de deschidere, maximale,
minimale şi de închidere pentru cele mai comercializate contracte cu
rate de dobânzi din lume. Cel mai activ comercializat futures cu rata de
dobânzi este Chicago Merchantile Exchange (CME) (contract euro-
dolar). Deoarece se bazează pe rate de depozite bancare de trei luni
LIBOR, se foloseşte pentru a susţine multe contracte legate de rate-
floating. Deoarece futures cu euro- dolar sunt comercializate pe
perioade de până la 10 ani la viitoare schimburi creşte riscul de
neonorare al ratei dobânzii. Alte contracte comercializate activ pe
termen scurt cu rate de dobânzi includ contractele lire sterline (scurte pe
3 luni) şi contractele Euribor (depozite ale ratei euro) sunt
comercializate pe piaţa LIFFE. Printre contractele futures cu rate de
dobânzi pe termen lung, bonul de trezorerie american este cel mai
popular, de altfel este singurul contract pe termen lung de acest gen.
177
„Nota de trezorerie” CBT americană pe 10 ani se comercializează foarte
mult. Cu toate astea, activitatea sa comercială este de departe egală cu
Euro- Bonul Comercializat pe piaţa Eurex.

10.2.3 Participanţi pe pieţele monetare de produse derivate

Există doi participanţi majori pe pieţele futures şi forwards:

- hedgers (analişti fininciari)
- speculatori (cei care speculează piaţa)
Hedgers încearcă să reducă riscul de curs apărut în balanţele
companiilor ce garantează preţuri de vânzare sau de cumpărare pentru
contracte futures foarte asemănătoare. În exemplu anterior de schimb
forward, exportatorul american avea o notă de 90 de zile evaluată în
euro. A încercat să reducă riscul ratei de schimb asociat notei respective,
intrând într-un angajament forward de a vinde euro în schimbul dolarilor
în 90 de zile.
Această tranzacţie şi-a redus riscul de preţ; rezultă că a fost un hedge.
Alţi hedgers ar putea încerca să-şi garanteze costurile cumpărând şi
vânzând contracte futures cu diferite produse monetare (de exemplu,
schimburi valutare). Prin aceste acţiuni ei îşi pot garanta costurile
produselor şi se pot asigura că vor avea profit. Similar, băncile pot
garanta costurile de fonduri pe perioada pe care se dau împrumuturi,
vânzând rate de dobânzi futures short.

178
 Pe scurt, există o mulţime de metode prin care operatorii de contracte
futures îşi protejează tranzacţiile monetare. În acest proces unii vor fi
cumpărători iar alţii vânzători. Obiectivul lor principal este, totuşi, de a
garanta o rată viitoare (un preţ) care le va reduce riscul.
Speculatorii îşi asumă riscul pe pieţele futures. Sunt dispuşi să facă o
tranzacţie futures sperând că preţul pieţei va oscila într-o direcţie
favorabilă. Dacă au dreptate, pot câştiga mulţi bani foarte repede.
Totuşi, dacă preţurile oscilează într-un mod nefavorabil, pot pierde
foarte mulţi bani. Speculanţii pot specula o creştere a preţurilor,
cumpărând contracte futures, sau pot specula o scădere a preţurilor,
vânzând contracte futures. De asemenea, pot încheia contracte spreads
(răspândite) sau straddles (răsfirate), prin care cumpără un contract
futures şi vând un contract foarte asemănător sperând că preţul unuia din
contracte va oscila mai favorabil decât al celuilalt.
În Statele Unite ale Americii, principalul organism ce reglementează
pieţele futures este Commodity Futures Trading Commission (CFTC
Comisia de Tranzacţii de Comodităţi Futures), o comisie federală
formată din 5 membri numiţi pe o perioadă de 10 ani de către preşedinte
cu consimţământul Senatului. CFTC a fost creat pentru a centraliza
reglementări guvernamentale ale pieţelor futures.
CFTC monitorizează tranzacţiile futures pentru a detecta manipularea
reală sau potenţială, congestiuni şi fluctuaţii (distorsiuni) de rate de
schimb. Revizuie contracte propuse pentru a vedea dacă au un scop
economic şi analizează termenii contractelor de comercializare pentru a
se asigura că ating cerinţele comerciale şi servesc interesului public.
179
Monitorizează de asemenea punerea în practică a regulilor de
tranzacţionare, înregistrează profesionişti industriali, auditează case de
brokeraj şi case de consignaţiuni. De asemenea, investighează posibile
violări a reglementărilor CFTC- ului şi a Actului de Schimb de
Comodităţi şi anunţă aparente violări a legilor federale împotriva
procuraturii Departamentului de justiţie.
Responsabilităţile extinse ale CFTC- ului sugerează că un scop major al
comisiei este de a preveni abuzul participanţilor prin interpretarea
greşită a manipulării pieţei. Datorită cerinţelor marginale scăzute relativ
cu valoarea contractelor futures, este posibilă câştigarea (sau pierderea)
de sume mari de bani prin mişcări de preţ mici.
Comisia de Securităţi şi Schimb (Securities and Exchange Commission
SEC) reglementează pieţele de opţiuni care au ca active principale
securităţi patrimoniale. Astfel SEC reglementează toate opţiunile
bursiere comercializate la Chicago Board Options Exchange, precum şi
toate indexurile de stoc options, care se bazează pe valoarea unui index
de stoc. De exemplu CTFC reglementează contractul options S&P 500
comercializat la CME deoarece această opţiune implică vânzarea sau
cumpărarea unui contract futures pentru indexul S&P 500. În contrast
SEC reglementează indexul contractului options S&P comercializat la
Chicago Board Options Exchange (CBOE) deoarece aceasta implică
plăţi imediate bazate pe valoarea curentă a stocurilor menţionate în S&P
500. Totuşi SEC şi CFTC, împreună reglementează stocuri futures
individuale şi indexuri de stoc futures.

180
Opţiunile monetare impun multe reguli membrilor lor. Regulile sunt
menite să asigure că membri menţin conturi corecte, menţin fonduri
suficiente în depozite la casele de schimb specifice, şi nu se angajează în
practici ce ar afecta abilitatea schimbului de a-şi onora contractele sau
de a ameninţa solvabilitatea financiară a schimbului. În plus, regulile
schimbului determină proceduri de comercializare, termeni contractuali,
maxime de mişcări de preţuri zilnice la comodităţi, cerinţe marginale şi
limite de poziţie. Limitele de poziţie impun maximum de stopări din
contracte pentru orice speculator şi sunt menite să prevină manipularea
pieţelor futures.
Opoziţia participanţilor la schimburi în a aplica legile a fost ilustrată în
2005 când o operaţie FBI a descoperit că multe nereguli de schimb au
fost voalate pe o perioadă de timp. Ca rezultat, mulţi membri ai
schimburilor şi comercianţi au fost citaţi şi au fost propuse numeroase
schimbări în reglementări şi sisteme de monitorizare viitoare ale pieţei.
Drept urmare, schimburile şi-au adaptat sistemele computerizate pentru
a putea determina mai rapid şi mai eficace când se produc tranzacţiile şi
pentru a putea preveni tranzacţii prearanjate.

10.3 Studiu de caz (SUA)

În ultimile decenii au apărut contracte futures cu indici de stoc. Îşi

derivau valoarea din media preţurilor unui „coş” de stocuri care erau
incluse în indexul de stoc. New York Stock Exchange Composite Index
181
include toate stocurile listate pe piaţa de schimb din New York (New
York Stock Exchange) în timp ce indicele S&P 500 îşi obţine valoarea
din cele 500 de stocuri incluse în indicele de stoc Standard&Poor 500.
Utilizarea de futures indice de stoc a crescut rapid şi acum se situează
printre cele mai active contracte comercializate pe pieţele futures din
SUA. Există de asemenea futures de indici de stoc care-şi derivă
valoarea din stocuri străine şi din 2002, futures pe stocuri individuale au
început să fie comercialăzate în SUA. Ele pot fi modelate pentru tipul de
portofoliu deţinut de persoanele care vor să se protejeze de mişcarea
preţurilor pe valoarea stocurilor în general sau doar în număr mare de
stocuri ar putea dori să folosească futures S&P 500, sau poate futures
Down Jones Index, iar cei care vor să se protejeze de mişcarea preţurilor
pentru un număr mic de stocuri ar putea opta pentru futures, alte
contracte sau pieţe.
Riscul sistemic măsoară tendinţele unui portofoliu de monedă de a
varia faţă de toată piaţa. Se măsoară calculând media covariaţiei unui tip
de acţiuni faţă de piaţă. Dacă valoarea unui tip de acţiuni sau a
portofoliului de monedă se mişcă în mod tipic în sus sau în jos de 1,2 ori
în raport cu piaţa monetară generală, se spune că are o bază de 1,2.
Riscul sistemic este important deoarece, spre deosebire de riscul
nesistemic (care măsoară tendinţa preţului unui tip de contract de a se
schimba datorită unor factori particulari respectivului tip de contract),
riscul sistemic nu poate fi disipat. Rezultă că până la crearea indicelui
futures era dificil pentru investitori să elimine riscul sistemic din
portofolii.
182
 Vânzând contracte futures short, investitorul nu mai trebuie să se
îngrijoreze că valoarea portofoliului de monedă se va schimba în mod
substanţial dacă preţurile de pe piaţa de stocuri (de monedă) vor creşte
sau scădea.
Un efect al creşterii competivităţii de contracte futures străine şi
schimburi de opţiuni este acela că s-a forţat crearea de inovaţii pe piaţa
SUA, deoarece piaţa SUA încearcă să se menţină competitivă în faţa
inovaţiilor străine. Popularitatea comerţului pe toate pieţele electronice
(Eurex, fiind doar elecronică, este cea mai activă piaţă de schimb de
futures şi options din lume) a presat pieţele de schimb din SUA să ofere
comerţ electronic şi probabil a contribuit la decizia luată de International
Securities Exchange de a începe comercializarea doar pe baza
electronică a opţiunilor în SUA. Lansat în martie 2000, Internaţional
Securities Exchange a comercializat peste 450 milioane de contracte
options până în martie 2006.
Când o corporaţie plănuieşte o investiţie majoră, în general se
angajează să investească sume majore de bani pe o perioadă de câţiva
ani. Deşi nu este taxabil) poate fi folosit pentru a reduce cerinţele de
împrumut. Astfel costurile totale cu dobânzi ale corporaţiei pot fi
menţinute la nivelul anticipat. Dacă nu s-ar fi asigurat (termenul în
engleză este hedging şi reprezintă o complexitate de măsuri luate pentru
a întâmpina pierderi şi a menţine într-o zonă destul de fixă anumite
sume) costurile anuale ale dobânzilor la datorii ar fi crescut linear cu
ratele dobânzilor de pe piaţă. Totuşi trebuie să notăm că, prin acest tip
de asigurare- ”hedging”- corporaţia va pierde de asemenea abilitatea de
183
a obţine fonduri cu dobânzi mai mici decât dobânzile deoarece scad,
deşi ar vinde titluri cu dobânzi mai reduse pe un an, va pierde prin
vânzările de contracte futures- care vor creşte în preţ o dată cu scăderea
ratelor dobânzilor de pe piaţă.
Clienţii băncilor deseori preferă să împrumute pe o bază de rată fixă
pentru a-şi cunoaşte costurile cu dobânzi din timp. Piaţa futures poate fi
folosită a-i acomoda astfel pe clienţi. De exemplu, dacă un client al
băncii doreşte un împrumut pe un an cu rată fixă, o bancă ar putea să
vândă alte certificate de depozit pentru a finanţa împrumutul pentru
primele 6 luni şi apoi să vândă futures euro-dolar.
Băncile folosesc futures pentru a putea oferi împrumuturi cu rată fixă
celor care sunt reticenţi în a plăti rate variabile pe împrumuturi. De
asemenea pot să le explice clienţilor cum se realizează aceste fenomene
economice legate de futures cu euro- dolar şi note de trezorerie pe
pieţele forward.un proiect poate fi evaluat pentru a aduce un venit mare
(sau nu), s-ar putea să nu mai fie profitabil dacă ratele dobânzilor ar
creşte în mod neaşteptat şi corporaţia ar trebui să plătească în mod
substanţial mai mult pentru a împrumuta fonduri necesare. Corporaţia
poate evita acest risc împrumutând toate fondurile necesare. La data la
care investiţia este plănuită şi investind fondurile în exces în securităţi
pe termen scurt sunt de obicei mai scăzute decât cele pe termen lung, ar
putea fi costisitor împrumutul pe termen lung şi investiţia acestuia
pentru rate mai scăzute. De aceea corporaţia ar putea dori să folosească
piaţa futures pentru a garanta costurile financiare viitoare.

184
 Dacă ratele dobânzilor cresc în timpul anului viitor, corporaţia va fi
nevoită să plătească mai mult pentru a împrumuta. Totuşi, dacă ratele
dobânzilor cresc, preţurile futures vor scădea. Rezultă că se va realiza un
câştig de capital pe contracte futures. Capitalul căştigat (presupunând că
Un „actor” se poate folosi de piaţa futures pentru a garanta retuşuri de
dobândă pe pieţele străine. De exemplu, dacă o persoană ar putea câştiga
o rată de dobândă de 10 % pentru un titlu britanic pe un an, dar doar 8%
în SUA, ar exista potenţial pentru un arbitraj profitabil- împrumuţi bani
în SUA şi investeşti în Anglia.
În loc să sufere o pierdere datorită declinului valorii unei monede,
tranzacţia de pe piaţa futures ajută speculantul să împrumute ieftin de
acasă şi să garanteze o rată a dobânzii pozitivă investind banii
împrumutaţi în străinătate. Cheia pentru a face profit din această
tranzacţie este faptul că se putea garanta, folosind futures, că pierderea
din tranzacţia monetară va fi mai mică decât diferenţa de dobândă
câştigată. Acest lucru a fost posibil datorită condiţiilor „parităţii
acoperite a ratei dobânzii”.
Pentru a se proteja corect împotriva riscului, o instituţie trebuie să
creeze o poziţie viitoare care să aibă aceeaşi sensitivitate la schimbările
de rată de dobândă ca şi activele sau portofoliile a căror valoare este
dorită să fie riscul care urmează regula sensitivităţii la preţ:

PA / rM =N*PF / rM,

185
unde PA /rM reprezintă modificările în preţul activului ce se vor
produce pentru o schimbare de 1% pe piaţa ratei dobânzii, PF / rM ,
modificările în preţul contractelor futures ce se vor produce pentru o
schimbare de 1% pe piaţa ratei dobânzii, iar N reprezintă numărul
contractelor futures cumpărate pentru a crea acest sistem de protejare
împotriva riscului pierderilor. Dacă regula de sensitivitate a preţului este
aplicată şi urmată, schimbarea în preţul activului ce apare atunci când
rata dobânzii pe piaţă se modifică şi va fi acoperită perfect de
modificarea (inversă) valorii poziţiei futures, menţinând neschimbată
valoarea totală a portofoliului.
În ultimii ani s-a dezvoltat o nouă formă de tranzacţie financiară
numită swap (reprezintă un tip de schimb, de tranzacţie). Într-un
contract swap două părţi sunt de acord să facă schimb de obligaţii de
plată pentru două datorii monetare care sunt egale ca sumă dar diferă
prin modul de plată. Un swap seamănă foarte mult cu un contract
forward prin faptul că garantează schimbul a două lucruri de valoare
între părţi la un moment dat în viitor (sau mai multe momente în timp).
Totuşi, spre deosebire de piaţa forward, un schimb doar pentru un
transfer net de fonduri este în general aranjat.
Swaps sunt adesea folosite pentru a scăpa de riscul ratei de schimb
prin schimburi de plăţi cu rată fixă pentru a plăti cu rată variabilă a
dobânzii. Astfel de swaps pot fi folosite pentru a profita de diferenţele
de bonificaţie de risc de credit pentru maturităţi diferite ale derivatelor.
În plus, swaps pot fi de asemenea folosite pentru a scăpa de riscul
fluxului de monedă străina futures sau de riscul ca ratele dobânzilor
186
monedelor străine se vor modifica în mod diferit faţă de cele din ţara
respectivă.
Swapul poate fi avantajos ambelor părţi. Cheia în a face swapul
funcţional este faptul că banca de economii are un avantaj de cost în a
emite depozite pe termen scurt şi a face împrumuturi ipotecare pe
termen lung, în timp ce banca comercială are un avantaj de cost pentru
crearea de împrumuturi comerciale pe termen scurt şi temporar, pentru
emiterea de depozite pe termen lung.
Riscurile implicate într-o operaţiune de swap nu sunt mari. Deoarece
doar diferenţa dintre ratele dobânzilor este schimbată, dacă una dintre
părţi pierde reprezintă doar cea mai mică variaţie a ratei şi nu toată suma
investită. Totuşi, riscul creditului este mai mare iar pierderile pot apărea
cu precădere când variaţia ratei este dezavantajoasă pentru partea
perdantă.
O mare piaţă de agenţi s-a dezvoltat pentru operaţiunile swap,
deoarece evaluarea creditelor potenţialilor parteneri de schimb este
cerută pentru a reduce riscurile operaţiunilor de swap şi deasemenea,
deoarece este dificil pentru părţile individuale să se înţeleagă asupra
unei sume exacte, unei durate de timp şi caracteristicilor de determinare
a ratelor în swap. Băncile comerciale sunt cei mai activi participanţi pe
piaţa swap, lor alăturându-se băncile de investiţii şi, într-o mică parte,
agenţii de schimb valutar.
Pieţele swap au, în general, foarte puţine reguli de funcţionare. Nu
există un birou de decontare pentru swap şi nici o agenţie centrală de
regularizare a acestor pieţe. Totuşi, în timp ce riscurile implicate într-o
187
operaţiune swap sunt scăzute deoarece doar o singură parte pierde într-o
operaţiune, iar riscul pierderii este limitat la preţul care trebuie plătit
pentru a reinvesti swap-ul la ratele curente ale dobânzii, managerii
băncilor sunt preocupaţi de riscurile pe care şi le asumă o bancă atunci
când acţionează ca şi contrapartidă într-o operaţiune de swap. Deoarece
majoritatea operaţiunilor swap sunt pe termen scurt şi au ca obiect active
cu risc scăzut, cerinţele pentru capitalul bazat pe risc sunt, de obicei,
minime. Totuşi, deoarece băncile de investiţii şi firmele de asigurări,
care acţionează şi ele pe piaţa swap, nu sunt supuse cerinţelor capitalului
bazat pe risc, băncile comerciale deseori afirmă că acele cerinţe ale
capitalului bazat pe risc le dezavantajează prin preţul swap-ului. În ciuda
cerinţelor de capital pe care trebuie să le îndeplinească, datorită
accesului lor facil la pieţele financiare şi de schimb valutar şi a
expertizei lor în a evalua riscul creditului, băncile comerciale păstrează
un rol dominant în pieţele de swap.

10.4 Piaţa monetară în contextul globalizării

Are loc armonizarea pieţelor de capital, deci inclusiv a pieţei

monetare. Aceasta se face în contextul liberalizării capitalurilor în
Uniunea Europeană.
Piaţa monetară evoluează având în vedere înprimul rând expansiunea
comerţului mondial dar şi a fluxurilor de capital. Pieţele monetare
evoluează deci în cadrul procesului economic mai complex al integrării
regionale şi mondiale. Avem în vedere de exemplu, dezvoltarea pieţei
188
eurodevizelor, crearea pieţei monetare unice EURO, investiţiile directe,
sporirea accesului capitalurilor pe termen scurt, întărirea echilibrului
financiar general. De exemplu, generalizarea pentru cei 12 membri ai
Uniunii Monetare Europene, a monedei unice, va conduce la
uniformizarea contractelor la termen şi la eficentizarea activităţii de
arbitraj. Există, de asemenea, o transparenţă mai mare în sistemul de
cotare şi evaluare.
Are loc şi o concentrare a capitalurilor pe piaţa monetară. Un mare rol
în această privinţă revine băncii Centrale Europene, care contribuie şi la
creşterea competitivităţii şi a politicilor de cooperare.
Pe pieţele monetare se tranzacţionează şi se produc imense fluxuri
monetare pe pieţele monetare veniturile, cererea şi oferta, deci
consumul. Piaţa monetară este piaţa capitalurilor pe termen scurt şi
foarte scurt. Este deci o piaţă de lichidităţi, în principal pentru bănci,
societăţi financiare, trezoreria statului, casele de titluri. De exemplu, pe
pieţele monetare, băncile îşi reglează zilnic excedentele şi deficienţele
de trezorerie. Pe pieţele monetare pot interveni toţi solicitanţii şi
ofertanţii de capitaluri. Piaţa monetară este deci o piaţă deschisă, numai
în acest fel, ea putând fi un puternic mecanism de reglare a întregii vieţi
economice. Acesta pentru că masa monetară (M) este direct
proporţională cu volumul schimburilor de bunuri şi servicii (Q) şi
preţurile acestora. (P), respectiv tarifele.
Masa monetară este invers proporţională cu viteza de rotaţie a
monedei.

189
M = PQ/V

P iaţa monetară este puternic influenţată de dezvoltarea creditului de

consum (vânzările pe datorie şi plăţile efectuate în contul creditelor
scadente la o anumită dată.
Subliniem că piaţa monetară constă - în esenţă – în ansamblul
tranzacţiilor cu moneda prin confruntarea permanentă între cererea şi
oferta de monedă.

190
 CAPITOLUL XI
BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI,
AUTORITATE MONETARĂ

În orice ţară există o bancă centrală, care are un rol major în

dezvoltarea economică şi socială. În acest capitol vom aborda îndeosebi
Banca Naţională a României, ca autoritate monetară a statului român. În
cele ce urmează prezentăm principalele laturi ale BNR:
- BNR elaborează şi aplică politica monetară şi de curs de schimb;
- Autorizează, reglementează şi supraveghează prudenţial instituţiile
de credit, promovează şi monitorizează buna funcţionare a
sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;
- Emite bancnote, monede ca mijloace legale de plată pe teritoriul
României;
- Stabileşte regimul valutar şi supraveghează respectarea acestuia;
- Administrează rezervele internaţionale ale României;
- Banca Naţională a României sprijină politica economică generală a
statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental
privind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.

Banca Naţională a României colaborează cu Ministerul Economiei şi

Finanţelor în vederea stabilirii indicatorilor macroeconomici în baza
cărora se va elabora proiectul anual de buget.
Pentru îndeplinirea angajamentelor rezultate din acorduri, tratate,
convenţii la care România este parte, Banca Naţională a României
191
colaborează cu autorităţile din ţară şi din străinătate prin furnizarea de
informaţii, adoptarea de măsuri corespunzătoare sau în orice alt mod
compatibil cu prezenta lege.
Banca Naţională a României asigură condiţiile necesare pentru
realizarea schimbului de informaţii cu Banca Centrală Europeană.
Banca Naţională a României încheie acorduri de colaborare care se
referă la schimbul de informaţii şi cu autorităţile competente din terţe
ţări sau cu alte autorităţi sau organisme din terţe ţări, în condiţiile în care
informaţiile furnizate sunt supuse unor cerinţe referitoare la păstrarea
secretului profesional.
In exercitarea funcţiei de supraveghere, Banca Naţională a României va
asigura schimbul de informaţii cu:
- autorităţile responsabile cu supravegherea altor instituţii financiare
şi a societăţilor de asigurări şi autorităţile responsabile cu
supravegherea pieţelor financiare din România şi din statele
membre;
- organismele şi instituţiile din România şi din statele membre,
inplicate în falimentul şi lichidarea instituţiilor de credit, precum şi
în alte proceduri similare;
- persoanele din România şi din statele membre, responsabile cu
realizarea auditului financiar al instituţiilor de credit şi al altor
instituţii financiare;
- organismele care administrează scheme de garantare a depozitelor
din România şi din statele membre;

192
 - supravegherea instituţiilor sau organismelor implicate în falimentul
şi lichidarea instituţiilor de credit şi în alte proceduri similare;
- supravegherea persoanelor care realizează auditul financiar al
instituţiilor de credit, al societăţilor de servicii de investiţii
financiare, al societăţilor de asigurări şi al altor instituţii financiare;

În scopul exercitării competenţelor Băncii Naţionale a României în

domeniul autorizării, reglementării şi supravegherii prudenţiale a
instituţiilor de credit şi îndeplinirii atribuţiilor care revin autorităţilor
monetare, băncilor centrale sau organismelor cu funcţii similare, precum
şi altor autorităţi publice responsabile cu monitorizarea sistemelor de
plăţi, Banca Naţională a României poate realiza schimb de informaţii cu
aceste autorităţi.
În scopul asigurării funcţionării corespunzătoare a sistemelor de plăţi,
Banca Naţională a României poate transmite informaţii de natura
secretului profesional caselor de compensare sau altor structuri similare,
constituite în conformitate cu prevederile legii, în vederea asigurării
serviciilor de compensare şi decontare pentru orice piaţă din România
sau dintr-un stat membru.
I nformaţiile primite de Banca Naţională a României de la autorităţile
competente din statele membre ale U.E. pot fi furnizate caselor de
compensare sau altor structuri similare numai cu acordul expres al
autorităţilor competente de la care au fost obţinute.

193
Din împuternicirea Parlamentului, Banca Naţională a României poate
participa la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar,
monetar sau de plăţi şi poate să devină membru al acestora.
Banca Naţională a României participă la organizaţii internaţionale cu
caracter financiar, bancar, monetar sau de plăţi şi poate să devină
membru al acestora.
Banca Naţională a României participă, în nume propriu sau în numele
statului, la tratative şi negocieri externe în probleme financiare,
monetare, de curs de schinb şi de plăţi, precum şi în domeniul
autorizării, reglementării şi supravegheri prudenţiale a instituţiilor de
credit.
Banca Naţională a României exercită drepturi şi îndeplineşte obligaţii
care revin României, în calitate de membru al Fondului Monetar
Internaţional, inclusiv utilizarea facilităţilor acestei instituţii de finanţare
pe termen mediu şi lung, pentru nevoile balanţei de plăţi şi consolidarea
rezervelor internaţionale ale ţării.
Banca Naţională a României negociază şi încheie acorduri, convenţii
sau alte înţelegeri privind împrumuturi pe termen scurt şi alte operaţiuni
financiar-bancare cu instituţii financiare internaţionale, bănci centrale,
societăţi bancare şi nebancare, cu condiţia rambursării acestora în
termen de 1 an.
Banca Naţională a României încheie acorduri de decontare şi de plăţi
sau orice alte convenţii de decontare şi de plăţi cu instituţii publice sau
private care îşi au sediul în străinătate.

194
În cadrul politicii monetare pe care o promovează, Banca Naţională a
României utilizează proceduri şi instrumente specifice pentru operaţiuni
de piaţă monetară şi de creditare a instituţiilor de credit, precum şi
mecanismul rezervelor minime obligatorii.
Banca Naţională a României nu poate achiziţiona de pe piaţa primară
creanţele asupra statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor
autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi
cu capital majoritar de stat, inclusiv din statele membre ale U.E.
Banca Naţională a României efectuează pe piaţa secundară operaţiuni
reversibile, cumpărări/vânzări directe, sau poate lua în gaj, pentru
acordarea de credite colateralizate, creanţe asupra sau titluri ale statului,
autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor
naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de
stat, instituţiilor de credit sau altor persoane juridice, poate efectua
swap-uri valutare, emite certificate de depozit şi atrage depozite de la
instituţii de credit, în condiţiile pe care le consideră necesare pentru a
realiza obiectivele politicii monetare.
Banca Naţională a României poate acorda credite instituţiilor de credit
eligibile, în condiţii care se stabilesc prin reglementări proprii.
BNR nu poate efectua creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip
de creditare a statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor
autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi
cu capital majoritar de stat, cât şi din ţările membre ale U.E.
Banca Naţională a României stabileşte regimul rezervelor minime
obligatorii pe care instituţiile de credit trebuie să le menţină în conturi
195
deschise la aceasta. Pentru resursele în valută rezervele minime
obligatorii se constituie numai în valută.
La rezervele minime obligatorii, Banca Naţională a României bonifică
dobânzi cel puţin la nivelul ratei dobânzii medii la depunerile la vedere
practicate de instituţiile de credit. Pentru neîndeplinirea cerinţelor
privind nivelul rezervelor minime obligatorii se calculează şi se percep
dobânzi penalizatoare la nivelul stabilit de Banca Naţională a României.
Banca Naţională a României elaborează şi aplică politica de curs de
schimb. În acest domeniu, are următoarele atribuţii:
- să elaboreze balanţa de plăţi şi alte lucrări privind poziţia
investiţională internaţională a ţării;
- să stabilească cursurile de schimb pentru operaţiunile proprii pe
piaţa valutară, să calculeze şi să publice cursurile medii pentru
evidenţa statistică;
- să păstreze şi să administreze rezervele internaţionale ale statului;
- să elaboreze reglementări privind monitorizarea şi controlul
tranzacţiilor valutare pe teritoriul ţării şi să emită autorizaţii pentru
operaţiuni valutare de capital, tranzacţii pe pieţe valutare şi alte
operaţiuni specifice.
Reglementările Băncii Naţionale a României se referă în principal la :
- să stabilească plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active
externe şi operaţiuni cu acestea, pentru persoane juridice şi fizice;
- să stabilească plafonul şi condiţiile îndatorării externe a
persoanelor juridice şi fizice care intră sub incidenţa regimului
valutar.
196
Pentru monitorizarea tranzacţiilor monetare, persoanele juridice
autorizate să desfăşoare astfel de operaţiuni, raportează Băncii Naţionale
a României asupra tranzacţiilor efectuate.
Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să emită
însemne monetare, sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace legale
de plată pe teritoriul României.
Moneda naţională este leul (RON), iar subdiviziunea acestuia, banul.
Banca Naţională a României este singura în drept să stabilească valoarea
nominală, dimensiunile, greutatea, desenul şi alte caracteristici tehnice
ale bancnotelor şi monedelor.
Bancnotele poartă semnătura guvernatorului Băncii Naţionale a
României şi a casierului central.
Grafica bancnotelor şi a monedelor este protejată prin înregistrarea la
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci din România.
Banca Naţională a României elaborează programul de emisiune a
bancnotelor şi monedelor, astfel încât să se asigure necesarul de
numerar, în strictă concordanţă cu nevoile reale ale circulaţiei băneşti
Suma totală a bancnotelor şi monedelor în circulaţie, care exclude
rezerva de numerar, se evidenţiază ca element de pasiv în contabilitatea
Băncii Naţionale a României.
Bancnotele şi monedele emise şi neretrase din circulaţie de către
Banca Naţională a României reprezintă însemne monetare care trebuie
acceptate la valoarea nominală pentru plata tuturor obligaţiilor publice şi
private.
197
Banca Naţională a României asigură tipărirea bancnotelor şi
confecţionarea monedelor şi ia măsuri pentru păstrarea în siguranţă a
celor care nu sunt puse în circulaţie, precum şi pentru custodia şi
distrugerea, când aceasta este necesară, a matriţelor, cernerurilor şi a
bancnotelor şi monedelor retrase din circulaţie.
Banca Naţională a României distribuie emisiunea monetară realizată şi
administrează rezerva de numerar sub formă de bancnote şi monede.
Bancnotele şi monedele uzate sau necorespunzătoare vor fi retrase din
circulaţie şi distruse de către Banca Naţională a României înlocuindu-se
cu bancnote noi.
Banca Naţională a României înlocuieşte, fără taxe şi comisioane,
bancnotele şi monedele emise şi retrase din circulaţie.
Banca Naţională a României poate refuza înlocuirea bancnotelor şi a
monedelor care prezintă deformări, sunt ilizibile sau dacă lipseşte mai
mult de 40% din suprafaţa lor. Aceste însemne monetare vor fi retrase
din circulaţie şi distruse, fără acordare de compensaţii deţinătorilor.
Banca Naţională a României poate hotărî anularea sau retragerea din
circulaţie a oricăror bacnote sau monede care au fost emise şi, în locul
acestora, punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne monetare.
Modalitatea şi perioada de preschimbare se publică în Monitorul Oficial
al României, Partea I, şi în cel puţin două cotidiane de circulaţie
naţională. La expirarea perioadei de preschimbare, bancnotele şi
monedele retrase din circulaţie nu mai pot fi utilizate pentru plata
obligaţiilor publice şi private. Suma totală a bancnotelor şi monedelor
retrase din circulaţie, dar nepreschimbate în termenul stabilit, se scade
198
din totalul numerarului în circulaţie înregistrat în evidenţele contabile şi
se înregistrează ca venit al Băncii Naţionale a României.
În cadrul politicii sale monetare şi de curs de schimb, Banca Naţională a
României poate acorda instituţiilor de credit credite pe termene ce nu
pot depăşi 90 de zile, garantate cu, dar fără a se limita la:
- titluri de stat provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor în
portofoliul Băncii Naţionale a României;
- depozite constituite la Banca Naţională a României sau la alte
persoane juridice agreate de Banca Naţională a României;

Începând cu data aderării României la U.E., sfera de cuprindere a

activelor eligibile pentru garantarea creditelor acordate de Banca
Naţională a României se extinde la cele două categorii de active eligibile
definite de Banca Centrală Europeană.
Banca Naţională a României stabileşte şi face publice condiţiile de
creditare, nivelul minim al ratei dobânzii la creditele care se acordă
instituţiilor de credit şi criteriile ce trebuie îndeplinite de instituţiile de
credit pentru a putea solicita credite de la Banca Naţională a României
pe baze competitive. Banca Naţională a României poate stabili plafoane
de creditare, niveluri ale ratei dobânzii, termene de rambursare şi alte
condiţii în care se pot acorda credite de către Banca Naţională a
României pe baze competitive.
Pentru toate operaţiunile de creditare efectuate, Banca Naţională a
României stabileşte şi încasează dobânzi şi comisioane.

199
Banca Naţională a României deschide şi operează conturi ale instituţiilor
de credit, ale Trezoreriei Statului, ale caselor de compensare şi ale altor
entităţi, rezidente şi nerezidente, stabilite prin reglementări ale Băncii
Naţionale a României.
Banca Naţională a României efectuează decontarea finală, irevocabilă
şi necondiţionată, a transferurilor de fonduri în conturile titularilor.
Pentru toate operaţiunile efectuate în conturile deschise în evidenţele
sale, cu excepţia conturilor având ca titulari Comisia Europeană şi
organisme financiare internaţionale, Banca Naţională a României
stabileşte şi încasează comisioane.
Banca Naţională a României supraveghează şi monitorizează
sistemele de plăţi, inclusiv instrumentele de plată, în scopul asigurării
securităţii şi eficienţei acestora şi pentru a evita riscul sistemic. Pentru
îndeplinirea acestei atribuţii, Banca Naţională a României stabileşte
măsurile necesare, le pune în aplicare şi urmăreşte implementarea
acestora, reglementează, autorizează şi supraveghează sistemele de plăţi,
şi poate reglementa instrumentele de plată.
Banca Naţională a României reglementează, autorizează şi
supraveghează administratorii sistemelor de plăţi şi poate emite
reglementări privind instrumentele de plată utilizate în cadrul acestor
sisteme.
Banca Naţională a României poate furniza lichidităţi instituţiilor de
credit, prin acordarea de facilităţi şi prin cumpărarea de titluri eligibile,
în conformitate cu reglementările proprii.

200
Banca Naţională a României poate asigura servicii de compensare,
depozitare, decontare şi plată prin intermediul conturilor deschise în
evidenţele sale.
Începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, Banca
Naţională a României poate, pe cont propriu ori în numele şi pe contul
statului, să participe la aranjamente de compensare, depozitare,
decontare şi plată sau la alte contracte având acest scop, încheiate cu
instituţii centrale sau cu organizaţii colective de specialitate, publice şi
private, având sediul în străinătate.
Pentru prevenirea şi limitarea riscurilor de plată şi credit, Banca
Naţională a României poate presta servicii de colectare şi difuzare, la
cerere, contra cost, conform eglementărilor proprii, de date şi informaţii
privind incidentele de plăţi şi riscurile de creditare în sistemul
instituţiilor de credit, în condiţii de asigurare a secretului bancar.
Banca Naţională a României are competenţa exclusivă de autorizare a
instituţiilor de credit şi răspunde de supravegherea prudenţială a
instituţiilor de credit pe care le-a autorizat să opereze în România, în
conformitate cu prevederile Legii nr.227/2007 privind activitatea
instituţiilor de credit.
În vederea îndeplinirii atribuţiei Băncii Naţionale a României privind
asigurarea stabilităţii monetare, în mod excepţional şi numai de la caz la
caz, Banca Naţională a României poate acorda instituţiilor de credit şi
alte credite, negarantate sau garantate cu alte active.
Banca Naţională a României ţine în evidenţele sale contul curent general
al Trezoreriei Statului, deschis pe numele Ministerului Finanţelor
201
Publice. Funcţionarea contului curent general al Trezoreriei Statului şi
înregistrarea operaţiunilor în acest cont se stabilesc prin convenţii
încheiate între Banca Naţională a României şi Ministerul Finanţelor
Publice.
Banca Naţională a României primeşte încasările pentru contul curent
general al Trezoreriei Statului şi efectuează plăţile în limita
disponibilităţilor existente în acest cont. Banca Naţională a României
percepe comisioane la decontarea operaţiunilor prin contul curent
general al Trezoreriei Statului, deschis în evidenţele sale, şi plăteşte
dobânzi la disponibilităţile din acest cont. Banca Naţională a României
poate acţiona ca agent al statului în stabilirea instituţiilor de credit
eligibile a primi depozite ale Trezoreriei Statului, în condiţii care vor fi
stabilite împreună cu Ministerul Finanţelor Publice.
Banca Naţională a României nu poate achiziţiona titluri de stat de pe
piaţa primară. În baza convenţiilor încheiate în prealabil cu Ministerul
Finanţelor Publice şi în conformitate cu reglementările proprii, Banca
Naţională a României poate acţiona, cu perceperea unui comision, ca
agent pe contul statului, în ceea ce priveşte:
a) plasarea către terţi a emisiunilor de titluri de stat şi alte instrumente
negociabile de îndatorare ale statului român;
b) exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitare şi transfer al
titlurilor de stat;
c) plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi a spezelor aferente;
d) executarea decontărilor în contul curent general al Trezoreriei Statu-
lui;
202
e) alte operaţiuni în conformitate cu obiectivul fundamental şi atribuţiile
băncii centrale;
f) efectuarea de plăţi aferente celor de mai sus prin conturi deschise în
evidenţele sale, inclusiv a celor aferente serviciului datoriei emitenţilor
şi altor costuri de tranzacţionare şi operare.
Împrumuturile statului pe bază de titluri de stat se efectuează conform
convenţiilor încheiate între Banca Naţională a României şi Ministerul
Finanţelor Publice, prin care se stabilesc cel puţin următoarele elemente:
valoarea împrumutului, data scadenţei, rata dobânzii şi modul de calcul
al dobânzii pe toată durata creditului, costurile serviciului datoriei, pre-
cum şi date privind titlurile de stat negociabile, emise pentru fiecare
împrumut.
Banca Naţională a României, respectând regulile generale privind li-
chiditatea şi riscul specific activelor externe, stabileşte şi menţine re-
zerve internaţionale, în astfel de condiţii încât să poată determina peri-
odic mărimea lor exactă, rezerve alcătuite cumulativ ori selectiv din
următoarele elemente:
- aur deţinut în tezaur în ţară sau depozitat în străinătate;
- active externe, sub formă de bancnote şi monede sau disponibil în
conturi la bănci sau la alte instituţii financiare în străinătate, expri-
mate în acele monede şi deţinute în acele ţări, pe care le stabileşte
Banca Naţională a României;
- orice alte active de rezervă, recunoscute pe plan internaţional, in-
clusiv dreptul de a efectua cumpărări de la Fondul Monetar

203
 Internaţional în cadrul tranşei de rezervă, precum şi deţinerile de
drepturi speciale de tragere;
- cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori
mobiliare, negociabile sau nu, emise sau garantate de persoane ju-
ridice nerezidente, clasificate în primele categorii de către agenţiile
de apreciere a riscurilor, recunoscute pe plan internaţional, expri-
mate şi plătibile în valută în locuri acceptabile pentru Banca
Naţională a României;
- bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garan-
tate de guverne străine sau de instituţii financiare interguvernamen-
tale, negociabile sau nu, exprimate şi plătibile în valută în locuri
acceptabile pentru Banca Naţională a României.
Banca Naţională a României urmăreşte menţinerea rezervelor
internaţionale la un nivel adecvat tranzacţiilor externe ale României.
Banca Naţională a României este autorizată, să efectueze următoarele
operaţiuni:
- să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii cu lingouri
şi monede din aur şi cu alte metale preţioase;
- să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii cu valute;
- să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii pe piaţa
secundară cu bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri emise
sau garantate de guverne străine sau de organizaţii financiare
interguvernamentale;

204
 - să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii cu valori
mobiliare emise sau garantate de bănci centrale, de instituţii
financiare internaţionale, de societăţi bancare şi nebancare;
- să deschidă şi să menţină conturi la alte bănci centrale şi
autorităţi monetare, societăţi bancare şi la instituţii financiare
internaţionale;
- să deschidă şi să ţină conturi şi să efectueze operaţiuni de co-
respondent pentru instituţii financiare internaţionale, bănci
centrale şi autorităţi monetare, societăţi financiare şi bancare,
organizaţii financiare interguvernamentale din străinătate, pre-
cum şi pentru guverne străine şi agenţiile lor.
Cele expuse mai sus demonstrează rolul imens pe care îl are banca
centrală a României (BNR) în stabilitatea şi creşterea economică a ţării.

205
 CAPITOLUL XII
OPERAŢIUNI DE CASIERIE

Operaţiunile de casierie sunt constituite din depunerile şi ridicările de

numerar. Ele se efectuează prin casieriile proprii ale băncilor comer-
ciale. Prin aceste casierii se efectuează operaţiuni cu numerar în lei şi
valută. Operaţiunile de schimb valutar se efectuează prin casele de
schimb. Organizarea activităţii de casierie se face în scopul servirii în
bune condiţii a titularilor de cont. În munca de casierie nu pot fi angajate
rude de gradul 1 ale deţinătorilor de chei şi sigiliu de la tezaur sau casele
de fier care ţin loc de tezaur.

12.1 Organizarea serviciului (biroului) tezaur şi casierie.

Serviciul de tezaur şi casierie este organizat în încăperi special
amenajate, separate de locul de muncă al celorlalte servicii (birouri),
având montate la toate ferestrele şi uşile de la intrare, sisteme
electronice de închidere, securitate şi supraveghere.
În cadrul casieriei se pot organiza:
- case operative (de încasări, plăţi în lei, vânzarea im-
primatelor cu regim special etc);
- case speciale (operaţiuni de încasări şi plăţi cu mijloace
de plată în valută, schimb valutar)
- operaţiuni cu metale preţioase, pietre preţioase şi
semipreţioase
- grupe de verificare a numerarului.
206
 La casele operative şi speciale, fiecare casier are locul de muncă în
cabină separată, prevăzută cu ghişeu, care se închide. Uşile cabinelor au
montate încuietori cu chei, ţinându-se încuiate în cursul zilei de lucru.
Cabinele casieriilor sunt dotate cu case de fier sau dulapuri metalice cu
încuietori, pentru păstrarea valorilor în timpul programului de lucru.
Casierii grupelor de varificare au, de asemenea, case de fier sau
dulapuri metalice cu încuietori pentru păstrarea valorilor în timpul
programului de lucru.
Verificatorii de bani au mese de verificat numerarul compartimentate
cu geamuri transparente. Pentru maşinile electrice de numărat monede
metalice se amenajează, acolo unde spaţiul permite, locuri speciale care
să permită atât asigurarea securităţii numerarului cât şi atenuarea zgo-
motului.
În vederea verificării numerarului de către clienţi, se amenajează
încăperi separate sau spaţii special amenajate, dotate cu mese comparti-
mentate cu geamuri transparente. Aceste încăperi (spaţii) sunt ampla-
sate, pe cât posibil, cât mai aproape de ghişeul de plăţi.
Este interzis personalului din casierie ca, în cazul de părăsire a locului
de muncă din diverse motive, să lase numerar sau alte alori pe mesele de
lucru, să lase dulapurile metalice şi casele de fier în care se păstrează va-
lorile deschise ori cu cheia în broască.
În timpul programului de lucru, uşile de la intrare ale încăperilor în
care funcţionează casieria sunt încuiate. Accesul în incinta casieriei a al-
tor perosane în afara directorului, deţinătorilor de chei şi a personalului

207
de specialitate din cadrul serviciului de control al operaţiunilor bancare
este interzis fără aprobarea scrisă a directorului băncii.
Pentru personalul casieriei sunt amenajate vestiare destinate depunerii
hainelor de stradă şi a celorlalte obiecte personale.
Este interzis personalului casieriei să păstreze asupra sa, la locul de
muncă, serviete, sacoşe, poşete sau alte asemenea obiecte.
În fiecare dimineaţă, înainte de începerea programului de lucru, toţi
salariaţii casieriei, inclusiv casierul şef, predau în mod obligatoriu între-
gul numerar pe care îl au asupra lor unei persoane desemnată de casierul
şef în acest scop, care îl va păstra sub cheie până la terminarea progra-
mului de lucru.
Sumele primite sunt evidenţiate într-un caiet – registru în care se
semnalează atât pentru predare cât şi pentru primire şi se păstrează de
către persoana desemnată. Această persoană notează în registru şi banii
personali depuşi, de asemenea, la începutul programului. În cazul în care
unele persoane din casierie declară că nu au bani asupra lor, se va con-
semna în registru acest lucru iar persoanele respective vor semna pentru
confirmare.
Eliberarea banilor personali, parţial sau integral, se va putea face la ce-
rere, numai în timpul pauzelor tehnologice, menţionându-se în scris şi
sub semnătură în registrul arătat despre efectuarea unor asemnea
operaţiuni.
Casierul şef verifică zilnic iar directorul controlează chenzinal modul
în care sunt respectate prevederile acestui punct, semnând în registrul
respectiv.
208
 Pentru asigurarea securităţii valorilor care se manipulează şi se
păstrează de către personalul casieriei în timpul programului de lucru,
sunt instalate mijloace tehnice de pază şi alarmare sonoră, care să poată
fi declanşate cu uşurinţă de către oricare dintre casierii de ghişeu, casie-
rii grupei de verificare, verificatorii de bani, persoanele care
supraveghează verificarea numerarului de către clienţi şi de către casie-
rul şef, ei fiind obligaţi să alarmeze posturile de pază şi pe director.
De semenea, se instalează mijloace tehnice de pază şi alarmare sonoră
şi la posturile de pază din holurile operative şi la director şi se va asigura
legătura telefonică directă cu cea mai apropiată unitate aparţinând
poliţiei.
În caz de alarmă, organele de pază vor lua imediat măsuri acţionând
conform consemnului din planul de pază şi alarmă elaborat împreună cu
organele Ministerului de Interne iar directorul băncii va urmări aplicarea
măsurilor respective.
Casierul şef este obligat să verifice zilnic, înaintea începerii programu-
lui cum funcţionează sistemele de alarmă.

Modul de păstrare a numerarului şi a altor valori

Numerarul şi celelalte valori aflate la unităţile băncii se păstrează în
mod obligatoriu în tezaur iar în lipsa acestuia, în case de fier refractare,
prevăzute cu cel puţin două chei.
Numerarul din casa de circulaţie se păstrează pe cupiuri, astfel:
- biletele de bancă în pachete de 1000 bilete, separat cele bune de cele
uzate, fracţiile sub 1000 bilete în pachete cu fracţii, împachetate.
209
- monedele metalice în săculeţi de 500 monede şi 1000 monede.
Monedele metalice mai pot fi păstrate şi în pungi tip a 50, 100 şi 200
monede, în fişicuri de 50 monede precum şi în fracţii sub 50 monede.
Valuta se păstrează în pachete de 100, 500 şi 1000 bilete de bancă pe
cupiuri, pentru fiecare fel de valută, împachetate. Fracţiile sub 100 bilete
de bancă se păstrează pe feluri de valută în plicuri separate, indiferent de
cupiură. Valutele în monede metalice se păstrează în săculeţi, fişicuri
sau plicuri, pe feluri de valută.
Celelalte valori se păstrează separat, pe feluri de instrumente de plată.
Bijuteriile, pietrele preţioase şi semipreţioase, hârtiile de valoare
(efecte de comerţ) precum şi alte valori primite în gaj se păstrează sepa-
rat, în casete, sertare, săculeţi sau plicuri, pe fiecare deponent.
Formularele cu regim special destinate vânzării se păstrează grupate
pe feluri de formulare.
Atât în tezaur cât şi în casele de fier, valorile trebuie să fie păstrate în
condiţii de aerisire şi umiditate care să prevină deteriorarea acestora.
Pentru asigurarea securităţii valorilor, tezaurul sau uşa încăperii unde
sunt amplasate casele de fier care ţin loc de tezaur, trebuie să fie
prevăzute cu mijloace de supraveghere şi alarmare. Acolo unde este po-
sibil, vor fi montate sisteme electronice de supraveghere şi alarmare
chiar la uşile caselor de fier care ţin loc de tezaur. Deţinătorii de chei şi
sigilii sunt obligaţi să verifice zilnic la închiderea tezaurului sau a case-
lor de fier care ţin loc de tezaur, modul cum funcţionează sistemle au-
tomate de supraveghere şi alarmare.

210
 Directorul unităţii bancare ia măsuri pentru dotarea casieriei cu
stingătoare de incendiu în stare de funcţionare, acolo unde nu a fost
prevăzut şi instalat un sistem propriu automat de stingere a incendiilor.
De asemenea, organizează instruirea periodică a personalului din casie-
rie pentru cunoaşterea şi respectarea riguroasă a normelor de prevenire
şi stingere a incendiilor în unităţile bancare şi a normelor legale de
protecţie a muncii.

Deţinerea şi păstrarea cheilor şi sigiliilor de la tezaur şi casele de fier

care ţin loc de tezaur, se bucură de maximă atenţie din partea conducerii
băncilor şi casieriilor.

Păstrarea dublurilor de chei

Tezaurul (casele de fier care ţin loc de tezaur) trebuie să fie prevăzute
cu trei chei:
- una va fi deţinută de directorul băncii;
- una va fi deţinută de către directorul economic;
- una va fi deţinută de către casierul şef.
Fiecare deţinător de chei va avea şi câte un sigiliu pe care va fi gravată
funcţia, respectiv „director”, „contabil şef”, „casier şef”, cu ajutorul
căruia sigilează zilnic, personal, tezaurul sau casele de fier.
În îndeplinirea sarcinilor ce le revin, deţinătorii de chei şi sigilii tre-
buie să ţină seama de următoarele:

211
- manipularea valorilor în şi din tezaur (casele de fier care tin loc de te-
zaur) se face numai în prezenţa tuturor deţinătorilor de chei şi sigilii,
care răspund integral şi în comun de toate valorile aflate în păstrarea lor;
- este interzis să se lase deschise sau descuiate în timpul serviciului,
uşile de la tezaur (casele de fier care ţin loc de tezaur), să se lase cheile
în broască în timpul cât se umblă în tezaur (casele de fier) să se
încredinţeze cheile sau sigiliile celorlalţi deţinători de chei sau altor per-
soane, să se schimbe cheile sau sigiliile între deţinătorii de chei.
Deţinătorii de chei sunt obligaţi să asigure păstrarea cheilor şi a sigilii-
lor încredinţate în case de fier sau dulapuri metalice care prezintă con-
diţii depline de securitate.
În cazul în care unul din deţinătorii de chei va fi nevoit să lipsească de
la serviciu (concediu de odihnă, boală etc) acesta este obligat să predea
înlocuitorului său valorile aflate în tezaur (casele de fier) precum şi
cheile şi sigiliul pe care le deţine, pe baza dispoziţiei scrise a directoru-
lui, în conformitate cu dispoziţiile legale privind încadrarea gestionari-
lor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bu-
nurilor materiale, precum şi a evidenţelor contabile şi a registrului pen-
tru evitarea valorilor din casa de circulaţie.
Valorile se vor lua în primire pe bază de proces verbal, păstrat de către
serviciul tezaur şi casierie într-un dosar special în tezaur.
Predarea – primirea valorilor, cheilor şi sigiliilor se face prin
semnături date în registrul pentru evidenţa valorilor din casa de
circulaţie la data zilei respective. În acest scop se vor înscrie în dreptul
funcţiei deţinătorului de chei, respectiv director, director economic sau
212
casier şef, cuvintele „am predat” şi „am primit” sub care semnează per-
soanele respective.
Atunci când absenţa este urmarea unui caz de forţă majoră (accident,
calamitate naturală etc) care nu permite prezenţa la serviciul a
deţinătorului de chei pentru a preda personal valorile şi cheile, se va în-
tocmi un proces verbal de predare-primire în care se va menţiona moti-
vul pentru care preluarea s-a efectuat în lipsa deţinătorului de chei res-
pectiv.
La schimbarea din funcţie a unui deţinător de chei, predarea-primirea
valorilor este consemnată, de asemenea, printr-un proces verbal iar veri-
ficarea valorilor existente în tezaur se face în conformitate cu
dispoziţiile prevăzute în normele de plăţi.
Dublurile cheilor de la tezaur sunt păstrate la sucursala Băncii
Naţionale a României unde îşi are contul banca comercială.
Unitatea băncii comerciale introduce dublurile cheilor de la tezaur (ca-
sele de fier) în câte un plic, care se lipeşte şi sigilează prin aplicarea
ştampilei rotunde a unităţii respective. Pe plic se menţionează felul chei-
lor (tezaur sau case de fier), marca, numărul casei de fier şi seria cheilor
respective. Plicurile conţinând dublurile cheilor sunt numerotate şi apoi
introduse într-un săculeţ de pânză care se sigilează şi la care se ataşează
o etichetă pe care va fi aplicată ştampila rotundă a băncii.
Pe etichetă sunt menţionate următoarele elemente: numărul plicurilor
din săculeţ, numărul total al cheilor, felul lor (tezaur sau case de fier),
data sigilării săculeţului şi semnăturile deţinătorilor de chei (director, di-
rector economic, casier şef).
213
 Dublurile de chei astfel împachetate şi sigilate sunt depuse la sucursa-
la Băncii Naţionale a României printr-un delegat împuternicit în mod
expres.
La numirea în funcţie a unui nou deţinător de chei, directorul băncii
solicită sucursalei Băncii Naţionale a României gropul (săculeţul) cu
dublurile de chei pentru a se inventaria conţinutul şi actualiza
semnăturile deţinătorilor.
În caz de necesitate, numai directorul băncii comerciale poate solicita
eliberarea săculeţului cu dublurile de chei de la sucursala Băncii
Naţionale a României, împuternicind o persoană (de regulă aceeaşi care
a dus spre păstrare cheile), căreia i se va emite o delegaţie specială
semnată de cei trei deţinători de chei (director, director economic, casier
şef).
După utilizare, dublurile cheilor sunt trimise din nou spre păstrare la
sucursala Băncii Naţionale a României, respectându-se întocmai preve-
derile menţionate mai sus.
Despre producerea unui astfel de eveniment, banca (sucursala, sau
agenţia) va informa în scris centralei băncii arătând în mod detaliat cau-
zele şi împrejurările în care s-a produs evenimentul.
În cazul în care sucursala Băncii Naţionale a României nu poate primi
în păstrare dublurile de chei, acestea se păstrează la banca comercială
aflată cât mai aproape de unitatea predatoare, respectându-se aceleaşi
prevederi.
Modul de închidere şi deschidere a tezaurului (casele de fier care ţin
loc de tezaur)
214
 Tezaurul (casele de fier) în care se păstrează numerarul şi celelalte
valori se închide şi respectiv deschide numai de către deţinătorii de chei
şi sigilii, care răspund integral şi în comun de existenţa şi păstrarea în
securitate a numerarului şi a celorlalte valori. Intrarea în tezaur este
permisă numai deţinătorilor de chei şi numai împreună.
Intrarea în tezaur a altor persoane din casierie este permisă numai în
caz de necesitate, pe bază de tabel nominal aprobat de către directorul
unităţii.
În caz de necesitate bine justificată pot avea acces în tezaur, în prezenţa
deţinătorilor de chei şi alte persoane din bancă, însă numai pe bază de
aprobare scrisă, dată de directorul unităţii.
Organele de control din bancă şi de la Bănca Naţională a României au
acces în tezaur numai în prezenţa deţinătorilor de chei pe baza delegaţiei
semnată de către organele ierarhic superioare.
Toate persoanele, în afara deţinătorilor de chei şi sigilii care primesc
aprobarea de intrare în tezaur, se înscriu într-un registru conform.
După fiecare deschidere a tezaurului (case de fier) în cursul programu-
lui de lucru, acesta se încuie de către deţinătorii de chei.
La sfârşitul programului de lucru, înainte de închiderea tezaurului
(case de fier) se verifică dacă toate valorile, registrele şi documentele
care se păstrează în tezaur (case de fier) au fost introduse în acesta şi
dacă sunt asigurate toate măsurile de securitate a valorilor şi paza contra
incendiilor.
După închiderea tezaurului (caselor de fier) deţinătorii de chei şi sigilii
aplică, în prezenţa paznicului, sigiliile de metal pe plastilină sau ceară
215
roşie. Sforile care servesc la sigilare trebuie să fie dintr-o singură bucată.
După sigilare, tezaurul (casele de fier) se racordează sistemul de alarmă
şi se predă în grija paznicului pe bază de semnături date de către
deţinătorii de chei şi sigilii şi de către paznic, în caietul de predare-
primire a tezaurului (casele de fier) conform.
Dimineaţa, înainte de deschiderea tezaurului (casele de fier) deţinătorii
de chei sunt obligaţi să verifice prezenţa paznicului, integritatea încuie-
torilor, a sforilor şi sigiliilor, semnând apoi în caietul de predare-primire
al tezaurului (casele de fier). Sigiliile aplicate pe uşile tezaurului (casele
de fier) nu se rup la deschidere ci se taie sforile pentru ca, la nevoie
după deschidere, să se mai poată verifica integritatea acestora.
În situaţia în care se constată că încuietorile sunt forţate sau stricate,
sigiliile sunt deteriorate sau sforile sunt rupte înainte de deschiderea te-
zaurului (caselor de fier) se anunţă poliţia pentru a trimite un delegat în
vederea cercetărilor.
După deschiderea tezaurului în prezenţa delegatului organelor de
poliţie, se trece la verificarea integrităţii pereţilor, plafonului şi pardose-
lii tezaurului, precum şi a ferestrelor şi a uşilor din încăperea de acces a
tezaurului (caselor de fier). Cercetările se fac asupra încăperii unde se
găsesc acestea.
Dacă sunt indicii sau se bănuieşte ca s-a umblat în interiorul tezaurului
sau a încăperii unde sunt amplasate casele de fier, se procedează imediat
la verificarea tuturor valorilor existente în acestea.
După terminarea verificărilor, se va întocmi un proces verbal în care
vor fi trecute constatările făcute cu această ocazie şi care va fi semnat de
216
către deţinătorii de chei şi sigilii cât şi de paznicul de serviciu şi delega-
tul organelor de poliţie.
În caz de blocare, defectare sau orice altă intervenţie la sistemul de în-
chidere a tezaurului (caselor de fier) ca de exemplu, modificarea încuie-
torilor, confecţionarea unor chei etc, este interzis să se apeleze la alte
persoane decât cele proprii (specializate) ale băncii sau a furnizorului
care a montat echipamentele respecive.
Evidenţa acestor cazuri se ţine într-un caiet ce se va păstra în tezaur şi
în care se vor menţiona: data intevenţiei, defecţiunea constatată, cine a
remediat defecţiunea, semnăturile deţinătorilor de chei (în prezenţa
cărora s-a efectuat reparaţia) şi a persoanei care a făcut intervenţia.
Casierul şef este direct răspunzător de ţinerea acestei evidenţe.
În toate cazurile, directorii băncilor vor informa telefonic banca despre
producerea evenimentului, trimiţând nota cu constatările rezultate.

12.2 Răspunderea materială a persoanelor cărora li se încredinţează

valori spre verificare sau păstrare

Salariaţii casieriei răspund pentru integritatea numerarului şi a

celorlalte valori ce le sunt încredinţate în conformitate cu dispoziţiile
legale privind încadrarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi
răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor materiale. Ei sunt
obligaţi să cunoască toate regulile privind operaţiunile de casierie.
Necunoaşterea normelor nu poate constitui o justificare pentru abaterile

217
săvârşite, pentru lipsurile de bani şi alte valori constatate şi nu absolvă
de răspundere persoanele în cauză.
Răspunderea materială începe din momentul preluării de către salariaţi
a valorilor spre verificare sau păstrare.
Personalului din casierie îi este interzis să încredinţeze sarcinile
primite privind operaţiunile cu numerar şi alte valori altor persoane.
Persoanele care au verificat şi clasat bancnotele, inclusiv cei care au
ajutat în mod temporar la verificarea banilor, răspund de conţinutul
pachetelor cu bilete de bancă lucrate, ca număr de bucăţi şi bonitate a
acestora (să nu fie false, deteriorate) până la verificarea conţinutului
pachetelor de către o altă persoană, de către delegaţii agenţilor
economici, de către sucursala Băncii Naţionale a României sau de către
organele de control.
Personalul din cadrul unităţii care ajută organul de control la
verificarea pachetelor, bucată cu bucată, are obligaţia ca pe verso-ul
banderolei fiecărui pachet a 100 bilete de bancă pe care îl verifică, să
pună menţiunea „controlat”, data zilei respective şi să semneze citeţ.
Aceleaşi menţiuni se fac şi pe cartonul de protecţie al fiecărui pachet
care conţine 10 pachete a 100 bilete de bancă.
În scopul întăririi şi limitării răspunderii, precum şi pentru confirma-
rea exactităţii pachetelor verificate, persoana care participă la verificare,
ajutând organele de control, este obligată să controleze şi exactitatea
numărului de bancnote (fracţia) ce i se înapoiază, numărate de organul
de control. La terminarea verificării unui număr de 10 pachete a 100 bi-
lete de bancă, dintr-un pachet de 1000 bilete de bancă, persoana în cauză
218
este obligată să formeze din nou pachetul, să-l lege şi să-l sigileze per-
sonal, pe loc, în faţa organului de control.
Organele de control vor urmări respectarea acestor dispoziţii, cunoscut
fiind că pentru exactitatea conţinutului pachetelor desfăcute şi numărate
cu ocazia verificărilor, răspunderea ulterioară revine persoanelor care
au ajutat la verificare şi au semnat atât pe banderola fiecărui pacheţel de
100 bilete de bancă, cât şi pe cartoanele de protecţie ale pachetelor.
Salariaţii din casierie poartă răspunderea materială pentru lipsurile de
valori, indiferent de locul său sau timpul când au fost constatate, dacă se
dovedeşte că după ce au predat valorile s-au respectat dispoziţiile pri-
vind manipularea valorilor şi dacă acest fapt a fost consemnat într-un
proces verbal întocmit de cei în drept. În caz de nerespectare a prevede-
rilor, răspunderea revine persoanelor care le-au încălcat.
Pentru diferenţele de bani (plusuri sau minusuri) constatate la persona-
lul băncii, se procedează conform prevederilor normelor de plăţi.
Pentru lipsurile, altele decât cele de numerar, rezultate din sustragere
sau din neglijenţa persoanelor răspunzătoare de păstrarea lor, se scad din
conturile unde sunt înregistrate aceste valori şi se trec în contul ”Diverşi
debitori în lei”, respectiv ”Diverşi debitori în valută”.
Recuperarea pagubelor cauzate băncii se face în condiţiile prevăzute
de dispoziţiile legale privind încadrarea gestionarilor, constituirea de ga-
ranţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor materiale.
În cazul desfacerii contractului de muncă a unei persoane din casierie
pentru delapidare, sustragerea sau alte fraude, toţi banii şi toate valorile

219
manipulate de acesta care se găsesc în bancă, trebuie verificate bucată
cu bucată.
Eventualele diferenţe constatate la persoana ce nu mai lucrează în ca-
sierie (angajate pe o perioadă determinată, transferate, pensionate) se
recuperează în conformitate cu dispoziţiile legale privind angajarea ges-
tionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestiona-
rea bunurilor materiale.
Deţinătorii de chei sunt obligaţi să asigure ca manipularea, păstrarea şi
transportul numerarului şi a celorlalte valori să se facă potrivit
dispoziţiilor din prezentele „NORME”, cu respectarea strictă a prevede-
rilor din actele normative privind această activitate.

12. 3 Organizarea şi funcţionarea casei de circulaţie

Toate sumele încasate şi plătite în timpul funcţionării casieriei, se
înregistrează în casa de circulaţie în aceeaşi zi.
În cazul când la sfârşitul zilei operative soldul casei de circulaţie
depăşeşte plafonul stabilit, excedentul de numerar se depune cu
borderou însoţitor la sucursala Băncii Naţionale a României.

Case de încasări
Băncile primesc în timpul programului operativ de lucru, prin
intermediul caselor de încasări în lei şi valute, depunerile în numerar
reprezentând încasările agenţilor economici, precum şi de la persoane
fizice.
220
 Operaţiunea de înregistrare în contul deponentului se face imediat,
după verificarea numerarului.
Casele de încasări efectuează operaţiunile de primire a numerarului pe
baza următoarelor documente:
- foaie de vărsământ emisă pe calculator;
- ordin de încasare;
- borderou însoţitor pentru încasările prin genţi sigilate;
- foaie de vărsământ pentru încasările în devize şi cele în
lei privind operaţiunile interne ale băncii.

Depunerea numerarului cu foaie de vărsământ

Pentru depunerea numerarului de către clienţi la casele de încasări ale
unităţilor Băncii Naţionale a României, în timpul programului operativ,
se va folosi imprimatul „Foaie de vărsământ” emis pe calculator, care
este compus din trei file. Formularele sunt emise şi se completează cu
ajutorul programului informaţional SWIFT de către casier cu toate
elementele prevăzute de formular, suma depusă în cifre şi litere iar la
dată, luna scrisă cu litere.
După verificarea numerarului şi întocmirea documentului de încasare
(Foaia de vărsământ) pe calculator, operaţiune ce include şi înregistrarea
sumei în contul curent al deponentului, casierul semnează cele trei
exemplare, eliberând exmplarul nr.1 depunătorului. Exemplarul nr. 2
rămâne la casierie ca document de casă iar exemplarul nr. 3 se anexează
la documentele contabile.

221
În cazul încasării unor sume mari, în scopul evitării aglomeraţiei la
ghişeu, casierul poate preda pe bază de semnătură casierului grupei de
verificare pentru numărare şi împachetare pachetele de 1000 bilete de
bancă şi pachete de 100 bilete de bancă primite.
Pe masa casierului încasator nu trebuie să existe alţi bani decât cei pri-
miţi de la depunător. Banii încasaţi anterior trebuie păstraţi în case de
fier (dulapuri metalice) sau predaţi la grupa de verificare a numerarului.
Din pachetele de 100 bilete de bancă verificate de el precum şi din pa-
chetele de 100 bilete de bancă formate din fracţii, casierul întocmeşte
pachete de 1000 bilete de bancă pe care le împachetează şi sigilează, pe
bază de semnătură, casierului grupei de verificare.
La sfârşitul zilei, casierul încasator predă, pe bază de semnătură casieru-
lui grupei de verificare, pachetele de 100 bilete de bancă din care nu a
putut constitui pachete de 1000 bilete de bancă, precum şi fracţii sub
100 bilete de bancă.
Este interzisă eliberarea de către casier a documentului de depunere sub
rezerva numărării ulterioare a banilor.

Depunerea numerarului cu ordin de încasare

Pentru depunerile de numerar din operaţiunile interne ale băncii
(restituiri de avansuri spre decontare neutilizate, alimentare cont curent
salariaţi etc) se foloseşte ordinul de încasare care se întocmeşte de către
serviciul contabilitate internă.

222
În cazul în care depunătorii solicită chitanţa, se va folosi foaia de
vărsământ cu chitanţa. Acelaşi formular se va folosi în cazul depunerilor
de numerar în devize.

Depunerea numerarului cu borderou însoţitor, direct la ghişeele

băncii
Banca poate organiza în zilele de lucru, atunci când sunt posibilităţi şi
este necesar, depunerea numerarului prin genţi sigilate de către agenţii
economici cu un volum mare de încasări. Programul de depunere a
genţilor sigilate se stabileşte de bancă împreună cu agenţii economici
respectivi.
Depunerea se face în pachete a 1000 bilete de bancă ţi în săculeţi a 250,
500 şi 1000 monede, după caz. Pachetele şi săculeţii vor fi împachetaţi
şi introduşi în genţi, legaţi şi sigilaţi (cu sigiliul folosit la geantă)
împreună cu exemplarul nr. 2 al borderoului însoţitor.
Delegatul agentului economic depunător, prezintă casierului de la
ghişeul de încasări exemplarele nr. 1 şi 3 ale borderoului însoţitor.
Acesta le verifică pentru justa întocmire, semnează şi ştampilează
exemplarul nr. 3 al borderoului în rubrica ce conţine menţiunea „am
primit....genţi prevăzute cu sigiliu de plumb/ceară roşie, fără a verifica
conţinutul) luând în primire de la delegatul agentului economic
depunător geanta cu numerar sigilată şi verifică integritatea acesteia (să
nu prezinte urme de violare, rupturi) precum şi a sigiliului. De
asemenea, verifică dacă sigiliul corespunde cu specimenul aflat la
bancă. În cazul în care se constată nereguli, nu se primeşte geanta.
223
După aceasta, casierul încasator înmânează delegatului agentului
economic depunător exemplarul nr. 3 al borderoului însoţitor, completat,
ştampilat şi semnat după modelul sus menţionat şi predă geanta cu
numerar sigilată casierului grupei de verificare. Acesta efectuează
controlul integrităţii genţii şi a sigiliului după care se înregistrează în
registrul de predare primire a genţilor, semnând de primirea genţii.
Constatările făcute de bancă în urma verificării conţinutului genţii sunt
opozabile în totalitate unităţii agentului economic depunător, indiferent
dacă reprezentantul său este sau nu prezent la desigilare şi numărare.

Depunerea numerarului în genţi sigilate, prin aparatul propriu de

colectare al băncii
La băncile care dispun de personal şi mijloace de transport valori
(autodubă, paznici înarmaţi, casieri colectori) se poate oprganiza şi
colectarea numerarului de la casieriile centralizate ale agenţilor
economici cu un volum mare de încasări, dacă acesta nu îngreunează
activitatea proprie a băncii.
În această situaţie se încheie între bancă şi agentul economic depunător
o convenţie scrisă.
Casierul colector primeşte de la casierul şef împuternicirea de casier cu
fotografie pe care se aplică, obligatoriu, ştampila băncii, odinul de
serviciu al casierului pentru portul armei şi arma pistol, pe bază de
semnătură într-un caiet de evidenţă întocmit special în acest scop, în
care se menţionează data şi ora predării documentelor şi a pistolului,
numele casierului care le primeşte şi semnătura de primire.
224
Aceste documente şi pistolul se restituie casierului şef tot pe bază de
semnătură în caietul respectiv. De asemenea, casierul colector primeşte
de la casierul grupei de verificare genţile goale pentru unităţile cuprinse
în graficul de colectare a numerarului, pa bază de semnătură în registrul
de predare-primire a genţilor.
Casierul colector şi ofiţerul de cont de serviciu sunt obligaţi să asigure
păstrarea documentelor de colectare, a ştampilei şi pistolului până la
plecarea în colectare şi după întoarcerea din colectare, până la predarea
către casierul şef în casa de fier destinată păstrării valorilor colectate, ale
cărei chei se păstrează de cele două persoane. Directorul şi casierul şef
sunt obligaţi să controleze permanent modul de respectare al
dispoziţiilor cu privire la păstrarea documentelor de colectare, a
ştampilei şi a pistolului pentru a preîntâmpina orice nereguli.
Când genţile cu numerar, sigilate, se aduc de către casierul colector la
bancă în timpul programului de ghişeu, acesta predă salariaţilor de la
ghişeul de încasări borderourile însoţitoare pentru verificare.
Înregistrarea sumelor se face în aceeaşi zi în conturile curente ale
agenţilor economici, după verificarea numerarului.
Casierul grupei de verificare ia în primire de la casierul colector pe baza
borderourilor însoţitoare genţile sigilate, pe baza evidenţei şi semnăturii
în rgistru de predare primire a genţilor. De asemnea, el efectuează
verificarea integrităţii genţilor şi a sigiliilor, precum şi dacă sigiliile
corespund cu specimenele de sigilii aflate la bancă. Genţile cu numerar
se predau verificatorilor de bani pentru verificarea conţinutului. Când
genţile sunt aduse de casierul colector după terminarea orelor de
225
program, ofiţerul de cont de serviciu verifică dacă numărul de genţi
sigilate aduse de casier corespunde cu numărul scris în borderou,
asigurând totodată înregistrarea sumei în jurnalele de casă serală.
Casierul colector, împreună cu ofiţerul de cont de serviciu, aşează
genţile cu numerar sigilate, genţile goale, documentele de colectare,
jurnalele de casă, ştampila şi pistolul în casa de fier care se încuie cu
cele două chei. Una din chei se păstrează de către ofiţerul de cont iar
cealaltă de către casierul colector. Casa de fier se sigilează apoi de
ambele persoane şi se predă în grija pazei, sub semnătură de primire
într-un caiet de predare- primire, destinat în acest scop.
A doua zi dimineaţa, la începutul programului, casierul colector,
împreună cu ofiţerul de cont de serviciu, iau în primire de la pază casa
de fier, verifică integritatea sigiliilor şi procedează la predarea genţilor şi
a documentelor după cum urmează:
- casierul colector predă casierului de la grupa de verificare borderourile
însoţitoare precum şi genţile cu numerar sigilate, pe bază de semnătură
în registrul de predare-primire a genţilor sigilate iar jurnalul de casă
serală se predă casierului încasator în vederea înregistrării sumei după
verificarea numerarului, în conturile curente ale agenţilor economici
respectivi.
- casierul colector predă pe bază de semnătură pistolul şi ştampila
casierului şef.
Casierul de la grupa de verificare verifică pe baza documentelor dacă:

226
- numărul de genţi cu numerar goale predate de casier corespunde cu
numărul de genţi goale luate în primire de acesta la plecare în rută,
înscrise în registrul de predare-primire a genţilor.
- numărul de genţi cu numerar sigilate, primite de casierul colector,
corespunde cu numărul de genţi înscrise în borderoul însoţitor.
După terminarea verificării, casierul grupei de verificare trece din
registrul de predare-primire a genţilor, pe rândul în care este înscrisă
unitatea depunătoare respectivă, numărul fiecărui borderou însoţitor,
suma înscrisă în acesta, numărul de genţi cu numerar sigilate şi de genţi
goale aduse de casierul colector la bancă.
Semnează apoi de primirea genţilor cu numerar sigilate şi goale în
coloana şi pe rândul respectiv.
Dacă geanta cu numerar sigilată, predată de casierul colector, prezintă
urme de violare (plumbul sau sigiliul rupt, încuietoarea forţată etc)
casierul grupei de verificare, în prezenţa casierului şef şi a casierului
colector, deschide geanta şi procedează la verificarea conţinutului. În
caz de nevoie, deschiderea acestor genţi defecte şi numărarea banilor se
face şi în prezenţa reprezentantului unităţii depunătoare. În cazurile de
primire de genţi cu urme de violare se întocmeşte un proces-verbal care
se semnează de către toate persoanele prezente la primirea, deschiderea
genţilor şi la numărarea banilor din ele.
În acest proces-verbal se menţionează:
- data primirii şi deschiderea genţilor;
- numele unităţii depunătoare;
- unde şi în prezenţa cui s-a făcut recepţionarea genţii;
227
 - ce urme de violare s-au constatat la geantă;
- cum erau banii împachetaţi în geantă;
- suma numerarului pus în geantă, pe baza datelor
înscrise în borderou;
- suma găsită în geantă după numărarea banilor, precum
şi orice alte date ce se vor găsi necesare.

Procesul-verbal rămâne la bancă împreună cu borderoul însoţitor al

genţii respective şi cu corpurile delicte sau se remit – dacă este cazul –
la organele de urmărire penală.
În caz de necesitate, directorul băncii va dispune efectuarea unor
cercetări suplimentare.
Suma efectiv găsită va fi înregistrată în contul curent al unităţii
depunătoare precum şi pe borderoul însoţitor al genţii respective.
Salariaţii băncii care efectuează colectarea numerarului de la clienţi sunt
obligaţi să respecte întocmai prevederile cu privire la modul de
efectuare a transporturilor de numerar şi a altor valori de către bănci.
Cheltuielile efectuate de unităţi pentru colectarea numerarului se
recuperează lunar de la clienţi prin taxele (comisioanele) de colectare
stabilite potrivit normelor de încasări şi plăţi ale băncii. Pentru
efectuarea acestor operaţii, se totalizează la sfârşitul lunii sumele
colectate, pe fiecare client şi se predau serviciului de contabilitate
internă, pe baza cărora vor fi calculate sumele de plată, întocmindu-se
notele contabile pentru debitarea conturilor clienţilor cuprinşi în
colectare. Operaţiunile se efectuează în ultima zi lucrătoare a lunii.
228
Închiderea caselor de încasări
La sfârşitul zilei operative, casierul de încasări totalizeză sumele
încasate, servindu-se în acest scop de actele de casă, după care situaţia
încasărilor se confruntă cu rulajul zilnic debitor al contrului „casa de
circulaţie”. Casierul semnează situaţia încasărilor pentru exactitate, apoi
predă casierului şef situaţia încasărilor împreună cu documentele de
casă.
La băncile în care casierul încasator îndeplineşte şi funcţia de casier al
grupei de verificare, acesta predă casierului şef situaţia încasărilor
împreună cu documentele de casă, clasate conform prevederilor legale
precum şi numerarul încasat, verificat şi împachetat. Casierul şef
verifică dacă numărul documentelor şi numerarul corespund cu cifrele
indicate în situaţia încasărilor.
În băncile încadrate cu casieri ai grupelor de verificare, la închiderea
casei, casierii încasatori vor preda casierului şef, odată cu situaţia
încasărilor, documentele de casă împreună cu registrul de evidenţă a
numerarului manipulat, fără formularul respectiv, care a fost predat
anterior casierului grupei de vrificare şi care a semnat de primire în
acest registru. În băncile încadrate cu doi sau mai mulţi casieri
încasatori, se întocmeşte o singură situaţie de încasări. Această situaţie
se totalizează de unul din casieri.
Casierul şef punctează totalul sumelor indicate în situaţia încasărilor cu
totalul numerarului primit de la casierul grupei de verificare, de la
casierul încasator.
229
Casele de plăţi
Prin casele de plăţi se efectuează plăţi în numerar către agenţii
economici, persoane fizice precum şi alte plăţi (salarii, dividente etc) în
cursului zilei oprative.
Toate sumele în numerar eliberate de bancă trebuie să fie întregistrate în
aceeaşi zi în evidenţele casieriei şi ale compartimentelor respective
(decontări interne, contabilitate proprie etc).
Plăţile în numerar se efectuează pe bază de cecuri de numerar sau ordine
de plată editate de calculator.
Casierul plătitor primeşte de la casierul şef, la începutul fiecărei zile
operative de lucru, un avans în numerar din casa de circulaţie, pentru
care semnează de primire în registrul de evidenţă a casierului şef.
Suma avansului ce se eliberează casierului plătitor va fi apreciată de
casierul şef ţinând cont de volumul plăţilor planificate a se efectua în
ziua respectivă, astfel că la închiderea casei de plăţi să nu rămână
casierului, pe cât posibil, numerar neutilizat în pachete întregi a 1000
bilete de bancă. În cazul în care avansul primit este insuficient
necesităţilor de plăţi, se pot acorda casierului plătitor avansuri de
numerar de la casierul grupei de verificare, pe bază de semnătură în
registrul pentru evidenţa numerarului manipulat sau de către casierul şef
direct din casa de circulaţie (tezaur) tot pe bază de semnătură.
Dacă din avansul primit de la casierul grupei de verificare în timpul zilei
rămân pachetele neutilizate, acestea trebuie verificate bilet cu bilet şi

230
predate la sfârşitul zilei operative casierului grupei de verificare în
vederea formării de pachete a 1000 bilete de bancă.
Pentru plăţile care necesită eliberări de fracţii sub 1000 bilete de bancă,
casierul plătitor verifică înainte de începerea programului de ghişeu, la
masa de verificare, în prezenţa casierului grupei de verificare, un număr
de pachete ce se consideră că vor servi la efectuarea acestor plăţi.
În situaţia în care casierul plătitor efectuează plăţi de fracţii din pachete
care nu au fost verificate în prealabil de el, răspunderea în cazul unor
diferenţe revin acestuia.

Eliberarea numerarului pe baza cecului de numerar sau a ordinului

de plată editat pe calculator
Cecul de numerar editat de calculator se foloseşte pentru plata
numerarului în următoarele situaţii:
- pentru persoane juridice titulare de cont şi împuterniciţii acestora;
- pentru persoane fizice titulare de cont şi împuterniciţii acestora;
Persoanele menţionate mai sus se prezintă la ofiţerul de cont cu
următoarele documente: legitimaţia clientului şi actul de identitate.
După identificarea clientului, ofiţerul de cont de la ghişeu întreabă care
este suma ce urmează a fi ridicată, certifică existenţa disponibilului în
contul clientului şi transmite către casierie, cu ajutorul programului
informaţional, borderoul de plată cu suma respectivă.
Borderoul va fi semnat de către client, specimenul de semnătură fiind
confruntat cu cel din fişa specimenelor de semnături existent la bancă.

231
Clientul se prezintă apoi la casierul plătitor, care solicită legitimaţia şi
actul de identitate. După identificarea acestuia şi verificarea întocmirii
borderoului de plată de către ofiţerul de cont, casierul completează
monetarul pe cecul de numerar sau ordinul de plată editat de calculator,
solicită clientului să semneze de primire, achită suma semnând pentru
efectuarea plăţii după care eliberează un exemplar din cecul de numerar
sau ordinul de plată (celelalte două exemplare se păstrează la bancă, un
exemplar la documentele de casă şi unul pentru actele zilei la
contabilitate).
Este interzisă eliberarea sumei ce trebuie plătită altei persoane decât
celei menţionate pe document, precum şi revenirea asupra structurii
numerarului eliberat pe baza numerarului trecut pe document, după ce s-
a efectuat plata.
La efectuarea plăţii se va ţine seama, pe cât posibil, de unele proporţii
ale cupiurilor de bilete de bancă şi monedă metalică.
După efectuarea plăţii, casierul plătitor semnează şi aplică pe faţa
cecului sau a ordinului de plată ştampila cu menţiunea „PLĂTIT”.
În cazul în care clientul declară că nu efectuează numărarea banilor la
sediul băncii, pachetele cu bilete de bancă ce urmează a se plăti acestuia,
vor fi desigilate de către casierul plătitor în faţa acestuia, îndepărtându-
se cartoanele de protecţie. În acelaşi fel se va proceda şi în cazul
săculeţilor cu monedă metalică.
Atunci când persoana ce ridică suma declară că numără banii la bancă,
această operaţiune se poate face într-o încăpere separată sau într-un
spaţiu special amenajat. În asemenea situaţii, casierul plătitor face plata
232
sumelor la ghişeu iar clientul transportă banii la locul de numărare
însoţit şi supravegheat de un salariat al serviciului tezaur şi casierie.
Verificarea numerarului primit se face de către client, în camera de
verificare, sub supravegherea unui salariat desemnat de casierul şef sau
de către directorul băncii.
Înainte de începerea verificării, clientul, precum şi persoanele care ajută
la verificare, îşi declară banii personali în caietul anexat tabelului de
acces aprobat de conducerea băncii. Până la terminarea operaţiunii de
verificare, caietul şi banii sunt păstraţi de către salariatul serviciului
tezaur şi casierie desemnat să asigure supravegherea.
Desigilarea pachetelor cu biletele de bancă şi a săculeţilor cu moneda
metalică de către salariatul desemnat să supravegheze, să efectueze
treptat, pe măsura verificării numerarului de către client, păstrându-se
cartoanele, etichetele şi sigiliile până la terminarea completă a
verificării.
Când clientul renunţă la verificarea unor pachete cu bilete de bancă sau
săculeţi cu monedă metalică primiţi de la casierul plătitor, salariatul care
asigură supravegherea verificării banilor va desigila aceste pachete
(săculeţi) şi va îndepărta cartoanele de protecţie (etichetele).
Banca nu răspunde pentru lipsurile de bani reclamate de către clienţii
care nu au verificat la bancă, în condiţiile de mai sus, numerarul ridicat.
În acest sens, băncile afişează la ghişeele de plăţi textul „Verificarea şi
numărarea banilor se face la ghişeele băncii. Banca nu răspunde pentru
reclamaţiile făcute anterior”.

233
Eventualele reclamaţii făcute de cei care nu au verificat banii la bancă
vor fi totuşi analizate temeinic de către directorii băncii şi soluţionate în
mod corespunzător.
La sfârşitul zilei operative, casierul plătitor verifică dacă sumele plătite
pe baza documentelor existente împreună cu numerarul pe care îl are,
corespund cu suma primită drept avans, după care întocmeşte situaţia
plăţilor care se confruntă cu rulajul zilnic creditor al contului „casa de
circulaţie”.
Predarea actelor de casă din ziua respectivă de la casierie către ofiţerii
de cont se face pe bază de semnătură.
Numerarul neutilizat precum şi documentele care au stat la baza
efectuării plăţilor, clasate conform prevederilor legale:
- numerarul se predă casierului grupei de verificare , acesta semnând de
primire în registrul pentru evidenţa numerarului manipulat ţinut de
casierul plătitor;
- documentele de casă şi registrul pentru evidenţa numerarului
manipulat se predau casierului şef.

Case de încasări – plăţi

În băncile care au un volum mic de operaţiuni de casă, se pot organiza
case de încasări-plăţi care lucrează conform dispoziţiilor cu privire la
funcţionarea caselor de încasări şi de plăţi prevăzute mai sus.
Numerarul încasat de casele de încasări-plăţi în decursul zilei operative,
poate fi folosit în plăţi numai după ce a fost numărat, triat şi împachetat.
La sfârşitul zilei operative, casierul întocmeşte situaţia încasărilor şi
234
plăţilor, care se confruntă cu rulajele debitoare şi respectiv creditoare ale
contului „casa de circulaţie”.
Ofiţerii de cont urmăresc ca agenţii economici să nu prezinte în aceeaşi
zi şi pentru acelaşi cont, mai multe foi de vărsământ sau cecuri pentru
depuneri sau ridicări de numerar. De asemenea, agenţii economici care
efectuează plăţi din încasări, de regulă nu vor putea prezenta
concomitent, pentru acelaşi cont, foaie de vărsământ pentru depunere
sau cec pentru ridicare de numerar.

Case de încasări şi plăţi valută

În cadrul serviciului (biroului) tezaur şi casierie se pot înfiinţa ghişee de
încasări şi plăţi în valută.
Ghişeul de încasări şi plăţi în valută efectuează astfel de opraţiuni pentru
agenţii economici, persoane juridice cât şi pentru populaţie, în cursul
zilei operative. Toate sumele în devize convertibile încasate şi plătite
trebuie înregistrate în aceeaşi zi în evidenţele casieriei şi contabilităţii.
Alimentarea caselor de încasări şi plăţi în valută, din casa de circulaţie,
se face pentru încasări pe bază de borderou şi cec de numerar iar pentru
plăţi pe bază de foaie de vărsământ, cu chitanţă emisă de calculator.
Verificarea, trierea şi împachetarea pachetelor cu bilete de bancă şi a
săculeţilor cu monedă metalică în devize convertibile, se face în aceleaşi
condiţii cu prevederile capitolelor şi punctelor referitoare la operaţiunile
cu numerar în lei.

235
Case de vânzări ale imprimatelor
Vânzarea imprimatelor cu regim special se face de către casier desemnat
pentru efectuarea acestei opraţiuni de la ghişeele de încasări sau plăţi.
Evidenţa imprimatelor cu regim special, destinate vânzării, se ţine pe
fişele formularelor cu regim special, conform prevederilor din normele
privind gestionarea, folosirea şi evidenţa cu regim special.
Pentru vânzarea formularelor cu regim special, se va proceda astfel:
- casierul şef predă, sub formă de avans, o cantitate de imprimate
necesară pentru o perioadă de cel mult 10 zile, casierului desemnat cu
vânzarea lor, care semnează de primirea acestora într-un registru de
evidenţă a imprimatelor. Acest registru cuprinde coloanele: primiri
imprimate (buc.), vânzări imprimate (buc. şi valoare), stoc imprimate
rămase (buc.), semnătura de primire a numerarului de către casierul
grupei de verificare, semnătura de control a ofiţerului de cont de la
compartimentul de contabilitate.
- eliberarea imprimatelor se face contra cost pe bază de cerere scrisă
întocmită de către solicitant.
La sfârşitul fiecărei zile operative, casierul prezintă registrul de evidenţă
a imprimatelor pentru control, grupei de evidenţă contabilă. Ofiţerul de
cont verifică situaţia imprimatelor vândute şi stocul rămas după care
semnează în registru. Întocmeşte apoi un ordin de încasare a cărui
valoare să corespundă cu totalul valoric din coloana „vânzări” din
registrul de evidenţă a imprimatelor prezentat de casier.
Pe baza ordinului de încasare se operează în evidenţa contabilă, după
care acesta este predat la casierie pentru clasare la documentele de casă
236
din ziua respectivă. Imprimatele rămase se păstrează de către casier,
împreună cu registrul de evidenţă a imprimatelor într-o geantă sigilată
de către acesta, care se depune în tezaur (case de fier). Numerarul
rezultat din vânzarea imprimatelor se predă zilnic casierului grupei de
verificare, contra semnătură în registrul de evidenţă a imprimatelor.

12.4 Efectuarea operaţiunilor de plăţi

Casierii băncii efectuează plăţi în numerar titularilor de cont, la cererea
acestora. Toate sumele plătite trebuie înregistrate în aceeaşi zi în
evidenţa casieriei şi în contabilitate. Plăţile în numerar se efectuează pe
baza cecurilor de numerar şi ordinelor de plată emise pe numele
casierilor sau împuterniciţilor titularilor de cont sau beneficiarilor. Ca-
sierul titularului de cont prezintă cecul de numerar referentului de
ghişeu căruia îi este repartizat contul din care se face plata. Referentul
de ghişeu inregistrează, în jurnalul de casă suma predată şefului servi-
ciuiui sau referentului. După efectuarea plăţii, casierul băncii semnează
cecul cu menţiunea „achitat“ şi apoi aplică ştampila „plătit“. La sfârşitul
zilei operative, casierul intocmeşte situaţia încasărilor şi plăţilor care se
confruntă cu jurnalele de casă întocmite de grupele operative. Evidenţa
numerarului existent în casa de circulaţie, mişcarea numerarului din casa
de circulaţie şi a celorlalte valori aflate în tezaur se ţin zilnic în „Regis-
trul pentru evidenţa valorilor din casa de circulaţie“. Se stabileşte şi sol-
dul casei de circulaţie din fiecare zi. Înregistrările în acest document se
fac numai de şeful serviciului casierie, după primirea situaţiei de
încăsări şi plăţi şi a documentelor de casă de la casieri.
237
12..5 Fluxul operaţiunilor de informare-verificare
Vânzătorul (comerciantul) va avea următoarele atribuţii:
- înmânarea către client a documentaţiei de credit şi
informarea acestuia în legătură cu creditele de consum
oferite de bancă;
- verificarea condiţiilor de creditare şi a criteriilor de
eligibilitate;
- verificarea documentelor de identitate;
- verificarea adeverinţelor de venit;
- căutarea pe „lista neagră”;
- întocmirea facturii pro-formă/facturii fiscale;
- completarea contractului şi a graficului de rambursare;
- înmânarea către bancă a dosarelor de credit;
- informarea clientului în legătură cu aproba-
rea/respingerea facilităţii de credit.

ETAPE ALE VERIFICĂRII DOCUMENTAŢIEI ŞI CONDIŢIILOR

DE CREDITARE
- prin intermediul programului informatic pus la
dispoziţie de bancă, se testează capacitatea de
rambursare a clientului;
- se verifică şi capacitatea de rambursare a girantului;
- se generează şi se printează graficul de rambursare, în
conformitate cu solicitarea clientului;
238
 - se verifică documentaţia de credit, respectiv: existenţa
tuturor actelor necesare, existenţa tuturor semnăturilor,
îndeplinirea condiţiilor de creditare şi a criteriilor de
eligibilitate, conformitatea documentelor şi a
informaţiilor prezentate de client cu cele solicitate de
bancă etc.

Compartimentele de casierie se regăsesc în cadrul oricărei societăţi

bancare, ele asigură şi răspund de coordonarea şi urmărirea efectuării
operaţiunilor cu numerar şi alte valori, în strânsă concordanţă cu intere-
sele clienţilor.
Totodată, pot îndeplini şi următoarele atribuţii:
- colaborează cu direcţiile/departamentele de coordonare şi
trezorerie în vederea urmăririi şi analizării fenomenelor şi
tendinţelor conjuncturale din sfera numerarului;
- colaborează cu Banca Naţională a României, participând la
elaborarea prognozelor privind operaţiunile de încasări şi
plăţi, a fluxului de numerar din economie etc.;
- asigură organizarea şi efectuarea tuturor operaţiunilor de ca-
sierie prin intermediul unităţilor operative din subordine;
- efectuează, potrivit dispoziţiilor legale, operaţiuni cu nume-
rar;
- ţin evidenţa numerarului şi asigură păstrarea acestuia.
- Băncile comerciale, prin unităţile lor operative, efectuează
operaţiuni de casă (încasări şi plăţi cu numerar în lei şi dev-
239
 ize convertibile) rezultate din operaţiuni comerciale şi ne-
comerciale pentru:
- societăţile comerciale cu capital privat si/sau de stat, precum
şi cu capital străin, constituite în condiţiile Legii nr.
31/1990;
- societăţile comerciale cu participare străină;
- persoane fizice pentru diverse operaţiuni (cota la capital so-
cial, sume constituind depozite etc);
De asemenea, prin casieriile băncilor se efectuează şi operaţiunile de
schimb valutar.
Modalitatea şi termenele la care societăţile comerciale urmează să
depună încasările lor la bancă se aprobă de către aceasta, ţinând seama
de prevederile reglementărilor emise de Banca Naţională a României.
Pentru efectuarea operaţiunilor de casă, încasări şi plăţi în numerar,
precum şi pentru primirea, verificarea, numărarea, păstrarea şi eliberarea
numerarului şi a altor valori, în unităţile operative ale băncilor
comerciale, sunt organizate compartimente de tezaur şi casierie.
Organizarea şi funcţionarea serviciilor de tezaur şi casierie se face pe
baza aprobării sucursalei Bancii Naţionale a României, în raza căreia îşi
desfăşoară activitatea Banca Comercială.
În cadrul sericiilor (birourilor) tezaur şi casierie se organizează casa de
circulaţie, al cărei plafon se stabileşte de către sucursalele Băncii
Naţionale a României pe baza propunerilor făcute de băncile
comerciale, ţinându-se seama de media zilnică a plăţilor efectuate prin
casierie într-o lună, apreciată ca reprezentativă.
240
 De asemenea, la stabilirea plafonului casei de circulaţie se au în ve-
dere condiţiile specifice de depozitare a numerarului precum şi distanţa
faţă de sucursala Băncii Naţionale a României.
Plafonul casei de circulaţie va include atât bilete de bancă cât şi mo-
nede metalice. El poate fi modificat cu acordul celor două unităţi ban-
care atunci când intervin condiţii noi faţă de cele avute în vedere ante-
rior.
Necesarul de numerar pentru unităţile băncii se asigură de către sucur-
salele Băncii Naţionale a României din contul curent deschis la aceasta,
atât pentru casieriile sucursalelor băncii cât şi pentru casieriile
subunităţilor acestora care nu au cont corespondent la sucursalele Băncii
Naţionale a României, pe baza graficelor de încasări şi plăţi, depuse la
sucursalele Băncii Naţionale a României, cu 5 zile înainte de începerea
lunii.
Excedentul de numerar, peste plafonul stabilit, se depune în mod obli-
gatoriu la sucursala Băncii Naţionale a României unde unitatea îşi are
deschis contul curent, cel târziu a doua zi, dacă acest excedent nu este
necesar pentru efectuarea plăţilor în următoarele 3 zile.
În cazul în care se reţine numerar de la o zi la alta, peste plafonul ca-
sei de circulaţie, pentru efectuarea plăţilor în următoarele trei zile. Uni-
tatea bancară va informa sucursala Băncii Naţionale a României, solici-
tând acordul de reţinere a numerarului.
În vederea efectuării operaţiunilor mai sus arătate, între unităţile
băncii şi sucursalele Băncii Naţionale a României se încheie o
convenţie.
241
 Directorii, sau după caz, directorii adjuncţi, directorii economici şi
şefii serviciilor tezaur şi casierie, răspund de organizarea, funcţionarea şi
controlul activităţii de casierie.
Aceştia sunt obligaţi să asigure ţinerea corectă şi la zi a evidenţelor
operative, contabile şi statistice, în scopul reflectării în orice moment şi
cu exactitate a existenţei şi mişcării numerarului şi a celorlalte valori
gestionate prin casieriile băncii.
De asemenea, sunt obligaţi să asigure respectarea tuturor dispoziţiilor
privind păstrarea, manipularea, transportul şi paza numerarului şi a ce-
lorlalte valori în scopul asigurării integrităţii acestora. Totodată, sunt
obligaţi ca la încadrarea personalului în serviciile (birourile) de tezaur şi
casierie, să respecte întocmai dispoziţiile legale privind încadrarea ges-
tionarilor, constituirea de garanţii, răspunderea în legătură cu gestiona-
rea bunurilor materiale, precum şi orice alte reglementări şi acte norma-
tive referitoare la aceste probleme.

242
 CAPITOLUL XIII
CIRCULAŢIA MONETARĂ. MODALITĂŢI, FORME ŞI
INSTRUMENTE DE PLATĂ
13.1. Emisiunea şi punerea în circulaţie a monedei
Masa monetară existentă în circulaţie depinde de cantitatea de bani
necesară şi dorită de micul şi marele public. De exemplu, dacă o parte
din deţinătorii de depozite le transformă în cecuri, carduri sau numerar,
cantitatea de bani din circulaţie nu mai rămâne aceeaşi.
În ţările cu o economie de piaţă dezvoltată, nu se efectuează un
control nemijlocit asupra masei monetare din circulaţie. Sunt controlate
şi urmărite doar oferta de depozite şi rezervele băncilor şi altor instituţii
financiare.
Emisiunea monetară este foarte complexă astăzi. Ea a evoluat de la
baterea monedelor de metal cu valoare intrinsecă, până la creaţia
monetară modernă, inclusiv punerea în circulaţie a fondurilor pentru
creditare sau emisiunea unor titluri cu un grad diferit de lichiditate, aşa
cum a fost prezentată situaţia în capitolul precedent.
Realizarea de monedă de hârtie are în vedere punerea în circulaţie în
condiţii legale stricte şi pe baza unor norme general acceptate în fiecare
ţară (pentru moneda ei naţională).
Emisiunea monetară nu poate fi o creaţie spontană de monedă, ea
este rezultatul unei lungi evoluţii economice.
Nevoile de schimb, funcţiile monedei fac să difere masa monetară
din circulaţie şi să se creeze forma şi instrumentele monetare cât mai
suple.
243
 Moneda de hârtie a apărut şi s-a dezvoltat în perioada de început, ca
formă complementară a monedei metalice. O dată ce avantajele monedei
de hârtie s-au conturat tot mai clar, aceasta a câştigat tot mai mult teren,
a devenit dominantă. Moneda de hârtie s-a transformat şi s-a modelat ea
însăşi pentru a-şi îndeplini eficient funcţiile care au devenit tot mai
complexe.
Moneda de hârtie este reprezentativă atât timp cât are la baza ei o
valoare reală. Această valoare nu este însă încorporată în ea (cum este
cazul cu moneda metalică cu valoare intrinsecă), dar nici nu este cazul
cât timp emisiunea şi circulaţia acestei monede este clar şi strict
reglementată.
În circulaţia monedei de hârtie mai intervine şi elementul psihologic
al încrederii (elementul fiduciar).
Deţinătorii monedelor de hârtie trebuie să aibă permanentă încredere
în existenţa garanţiilor reale care stau la baza lor. Oricând deţinătorii
bancnotelor le pot schimba în alte valori reale, ale unor mărfuri (bunuri)
şi servicii.
Biletele de bancă, forma cea mai reprezentativă a monedei de hârtie,
sunt emise şi puse în circulaţie de către anumite instituţii financiare,
numite şi bănci de emisiune, care au menirea să reglementeze strict
emisiunea şi circulaţia bănească pe baza unor legi organice. Prin banca
de emisiune, bancnotele sunt investite de către stat cu calitatea de
monedă naţională şi legală. Ca atare, ea are putere liberatorie nelimitată
şi se lansează cu mare uşurinţă pe piaţă, putând mijloci toate tranzacţiile
economice interne ale unei ţări.
244
 Pentru ca moneda de hârtie să fie reprezentativă, se impune ca
valoarea ei nominală să fie garantată efectiv cu valori reale (metale
preţioase, cambii, bunuri şi servicii etc.).
Emisiunea monetară înseamnă de fapt, ieşirea de la ghişeele băncii
de emisiune (la noi BNR), a biletelor de bancă în funcţie de cererea de
credit a sectoarelor economice, pe măsură ce acestea pun în circulaţie
noi produse şi servicii. Când emisiunea bănească nu mai este comandată
de interesele şi cerinţele producţiei, economiei reale, ci - să zicem - de
interesele statului, care este cel mai mare debitor, moneda de hârtie nu
mai este fiduciară, deci scade încrederea în ea. Consecinţele asupra
economiei sunt foarte grave şi circulaţia monetară trebuie asanată.
Moneda de hârtie convenţională este emisă şi pusă în circulaţie pe
socoteala statului, de către o instituţie a sa, fără nici o altă garanţie sau
acoperire. Moneda convenţională sau hârtia monedă poate fi comparată
cu titlurile de credit (şi chiar asimilată acestora) nepurtătoare de
dobândă, dar care au putere legală de plată pe timp nelimitat.
Hârtia monedă sau moneda convenţională în exces este emisă pe
perioade de războaie, crize profunde, tulburări sociale sau într-o
dezorganizare cvasitotală a finanţelor unui stat. Ea reflectă necesitatea
de consum a statului, este chiar un impozit deghizat.
În această perioadă moneda pierde din valoarea ei printr-o
depreciere continuă. Înseamnă că emisiunea monetară a fost prea mare
şi ea va fi retrasă din circulaţie la o valoare mult mai mică (la un curs
inferior valorii ei normale).

245
 Dacă emisiunea monetară este realizată de stat şi în limite raţionale,
cât şi în raport de puterea de absorbţie a economiei naţionale, ea poate
îndeplini toate funcţiile.
Dacă emisiunea monetară încalcă preceptele economiei de piaţă şi nu
în ultimul rând cererea şi oferta de bani în raport strict de nevoile
economiei reale, ea are urmări financiare, economice şi sociale grave. Ea
se face numai pentru a procura mijloace băneşti necesare statului când
acesta este în situaţia de mare debitor. Aceasta este practic o monedă
falsă, mult depreciată care se întoarce împotriva statului ce a emis-o şi
împotriva întregii economii naţionale.
Deci când moneda era confecţionată din metale preţioase şi avea o
valoare integrală, înseamnă că valoarea intrinsecă era egală cu valoarea
nominală.
Emisiunea de monedă cu valoare integrală era realizată liber.
Oricine deţinea aur se putea prezenta la monetăria statului cu metalul
preţios şi cerea să fie transferat în monedă. Când cererea de monedă
creştea, deţinătorii de lingouri le transformau în monedă. Când oferta de
monedă creştea, valoarea ei scădea şi deţinătorii de monedă (unii) o
transformau în lingouri.
În epoca modernă, statul a monopolizat emisiunea monetară.
Actualmente, moneda este considerată un venit al statului. Ea apare (aşa
cum s-a văzut din capitolul privitor la masa monetară şi agregatele
monetare) în bilanţul băncii centrale şi de emisiune. Activul bilanţier o
înregistrează ca venit, iar pasivul drept creanţă faţă de Tezaur.

246
 Moneda de hârtie apare ca o obligaţie a băncii emitente faţă de
posesorii bancnotelor.
Creaţia monetară poate avea loc şi prin alte mijloace şi anume:
- când o bancă cumpără valută de la un client;
- când banca face o operaţiune de scont (cumpără la vedere un activ
financiar) ;
- când banca cumpără un activ patrimonial (imobile, acţiuni etc.) ;
- când banca acordă credite (calea cea mai frecventă şi cu ponderea
cea mai mare acum, la noi).
Emisiunea monetară nu trebuie deci confundată cu creaţia monetară,
aceasta din urmă putând fi realizată, practic, de către toate băncile.
Creaţia monetară de către bănci se concretizează în procurarea unor
active nemonetare.
Dacă emisiunea monetară înseamnă producerea şi punerea în
circulaţie a monedei de hârtie, în mecanismul complex al circulaţiei
monetare există şi fenomenul opus şi anume retragerea banilor din
circulaţie, dacă acest lucru este impus de reducerea activităţii
economice, reducerea preţurilor, creşterea şomajului, creşterea stocurilor
de mărfuri nevandabile, reducerea schimburilor şi tranzacţiilor
comerciale şi valutare, restrângerea depozitelor bancare. De asemenea,
rezervele excedentare de la BNR trebuie diminuate, atunci când situaţia
economică se înrăutăţeşte.
În procesul complex de emisiune-retragere a monedei din circulaţie,
este necesar să avem în vedere că oferta de bani răspunde la modificarea
veniturilor. Înseamnă că oferta de bani depinde de cererea de bani.
247
 Banca centrală efectuează controlul asupra operaţiunilor de pe piaţa
monetară. Ea poate influenţa cererea şi oferta de bani prin modificarea
ratei de scont, a ratei dobânzilor, prin presiunile făcute asupra băncilor
pentru a limita sau spori creditele. Foarte eficient poate acţiona banca
centrală (la noi, Banca Naţională a României) prin gestionarea şi
supravegherea banilor de mare putere, cum ar fi rezervele investiţiilor
depozitare şi valuta deţinută de public.
13.2. Convertibilitatea monedei
Condiţiile de garanţie ale monedei nu sunt suficiente. Se mai cere şi
convertibilitatea. Pentru ca o monedă să fie reprezentativă cu adevărat,
ea trebuie să fie convertibilă la vedere, adică să poată fi răscumpărată de
către banca emitentă sau prin alte valute.
La începuturi, convertibilitatea monedei se făcea în metal preţios.
Numai aşa moneda de hârtie devenea fiduciară. Deţinătorul unui bilet de
bancă se putea prezenta la oricare din ghişeele băncii emitente şi cerea
plata biletului în monedă metalică etalon. În felul acesta se mai poate
spune că biletele de bancă reprezentau trate sau cambii în mâna oricărui
deţinător, asupra băncii de emisiune. Pentru aceasta, banca de emisiune
avea grijă să dispună permanent de un stoc metalic (monede şi/sau
lingouri) într-o anumită proporţie faţă de bancnotele puse în circulaţie.
Altă parte ce acoperea bancnotele era prezentată de portofoliul
comercial cu scadenţe de plată pe termen scurt. Mecanismul era
următorul: când cambia se prezintă la bancă pentru scontare, biletul este
pus în circulaţie de la ghişeul băncii; când cambia ajunge la scadenţă şi

248
este achitată, bancnotele revin la ghişeele băncii, ieşind astfel din
circulaţie.
Unele bănci de emisiune pot suprima convertibilitatea monedei
numai temporar.
Convertibilitatea monedelor naţionale este necesară şi pentru că
valoarea monedei de hârtie este mult mai variabilă decât cea a monedei
metalice.
După ce moneda de hârtie s-a separat de moneda de aur (sau
moneda cu valoare intrinsecă în general), a apărut limitarea convertibili-
tăţii interne şi apoi externe.
În sensul modern, convertibilitatea monedei este capacitatea
acesteia de a circula liber pe pieţele monetare internaţionale şi de a
putea fi oricând schimbată pe moneda altei ţări.
Actualmente, convertibilitatea monedei se bazează pe puterea de
cumpărare, pe modul cum fiecare economie (ţară) garantează
emisiunea şi circulaţia monedei naţionale. Acoperirea monedei este dată
de oferta de bunuri şi servicii făcută de o economie naţională, dar şi
rezervele valutare ale fiecărei ţări.
Convertibilitatea monedelor naţionale este de mai multe tipuri.
Astfel, din punct de vedere al puterii de cumpărare a monedei şi de
spaţiul de circulaţie a ei, convertibilitatea poate fi:
- deplină (cinci monede cu o circulaţie nelimitată practic şi anume:
dolarul american, marca germană, lira sterlină, yenul japonez şi
francul francez);

249
 - externă (celelalte ţări cu economie de piaţă dezvoltată cum ar fi
francul elveţian, lira italiană, guldenul olandez, francul belgian
etc.);
- limitată (la graniţele ţării sau la anumite tranzacţii).
Din punct de vedere al conţinutului, convertibilitatea poate fi:
- de cont curent;
- de capital.
Moneda noastră naţională leul (ROL) are o convertibilitate limitată,
adică numai de cont curent. Persoanele fizice şi juridice pot face
depozite în lei sau valută. Leii pot fi transformaţi în alte valute, fie pe
piaţa interbancară fie la casele de schimb nebancare. Dar nu pot fi făcute
investiţii de capital în străinătate în lei şi nu pot circula pe pieţele
monetar-valutare internaţionale. În mod obişnuit, plăţile în ţara noastră
se fac numai în lei, nu în lei şi/sau altă valută. Investitorii străini,
creditorii externi nu agreează să facă afaceri, tranzacţii şi operaţiuni în
lei.
13.3. Modalităţi şi instrumente de plată
Mecanismele şi instrumentele cu care se face plata bunurilor şi
serviciilor sunt asigurate de bănci. De altfel, întregul sistem de plăţi este
strâns legat de sectorul bancar. În calitatea lor de intermediari financiari,
băncile efectuează plăţile între vânzători şi cumpărători, între debitori şi
creditori, între „actorii“ de pe piaţa monetară.
Numai băncile, ca mari instituţii financiare în sens larg, au puterea
de a asigura mari lichidităţi necesare complexelor operaţiuni monetare şi
valutare din economie. Lichidităţile sunt procurate prin bănci şi pentru
250
că acestea acordă marea majoritate a creditelor. Rezultă că participanţii
la sistemul şi operaţiunile de plăţi sunt moneda, băncile, banca centrală,
casele de compensaţii, alte instituţii financiare, agenţii economici şi
persoanele fizice.
După ce moneda de credit a luat locul monedei de aur cu valoare
intrinsecă, a avut loc o mare accelerare a plăţilor.
Plăţile trebuie să fie efectuate rapid pentru a fi eficiente. Pe măsura
accelerării plăţilor s-a dezvoltat sfera afacerilor.
Clienţii, actorii participanţi la sistemul de plăţi sunt titulari de cont,
adică au deschise conturi în bănci. În aceste conturi sunt inserate,
operate creanţele şi datoriile reciproce. Contul reflectă orice operaţiune
de încasări şi plăţi efectuată, de aceea, de fiecare dată el se află într-o
altă poziţie (situaţie), sau situaţia dintre bancă şi client este alta de
fiecare dată. Când contul în bancă al clientului se creditează, înseamnă
că a avut loc o încasare, iar când se debitează, s-a făcut o plată.
Un client poate deschide la o bancă mai multe conturi, printre care:
cont curent, conturi de depozite, conturi de împrumut.
Plata, în sensul normelor în vigoare ale Băncii Naţionale a României
este „orice operaţiune, atât de plată, cât şi de încasare, rezultată în urma
unei operaţiuni comerciale realizată de o unitate bancară pentru contul
unui client al său, sau în numele şi pentru contul său“.9
Plăţile se fac prin două modalităţi şi anume:
- în numerar;
- prin virament.

9
BNR, Regulament privind compensarea multilaterală a plăţilor interbancare, -2006
251
 13.3.1. Plăţi în numerar
La noi, plăţile în numerar au încă o pondere foarte mare, iar ca
frecvenţă (nu şi ca volum) deţin primul loc.
Circulaţia monetară cu numerar cuprinde bancnotele şi moneda
metalică, deţinute de persoanele fizice, agenţii economici şi bănci.
Aşa cum s-a constatat dintr-unul din capitolele anterioare, moneda
de hârtie este un titlu de credit emis de băncile centrale şi de emisiune.
Aceste bilete de bancă sunt onorate la valoarea nominală în momentul
prezentării la ghişeele băncii care le-a emis.
Numerarul este mijlocul de plată primar şi el a dominat în timp, în
cadrul modalităţilor de efectuare a plăţilor. De la începuturi şi până în
prezent, numerarul este un instrument, un mod de plată general valabil
şi are efect imediat. Are gradul de lichiditate cel mai ridicat.
Numerarul nu este grevat de nici o altă obligaţie (cum sunt de
exemplu, titlurile de credit).
Plăţile în numerar se efectuează prin casieriile firmelor şi ale
băncilor sau altor instituţii financiare.
Rolul casieriilor este imens în circulaţia monetară cu numerar şi mai
ales în relaţiile cu publicul. Se poate spune că organizarea şi
funcţionarea casieriilor sunt autonome în raport cu alte activităţi ale
firmelor şi băncilor.
Casieriile îşi desfăşoară activitatea complexă şi îndrumând clienţii şi
promovând normele legale de circulaţie monetară. Ele operează cu mari
valori şi contribuie hotărâtor la desfăşurarea unei circulaţii băneşti
eficiente, performante într-o economie de schimb.
252
 Operaţiunile de casierie constau în depuneri şi ridicări de numerar
pentru/din conturile deschise la o bancă.
Prin casieriile băncilor se efectuează şi operaţiuni cu numerar în
valută, deşi de cele mai multe ori există casierii organizate special în
acest scop.
Managerii băncilor şi firmelor răspund de organizarea şi funcţio-
narea eficientă a casieriilor.
Încadrarea personalului de la casierii se face prin angajarea
gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu
încasările şi plăţile efectuate.
Operaţiunile de casierie sunt:
- de încasări în numerar şi cu instrumente de plată în monedă scrip-
turală (cecuri);
- de plăţi (cecuri, salarii, diurne, materii şi materiale procurate cu
numerar etc.).
Mare pondere şi însemnătate în activitatea casieriilor are verificarea
actelor şi banilor şi înscrierea lor în registrul de casă, cât şi momentul
predării lor către serviciul (biroul) contabilitate.
Tot casieria (mai ales a băncii, dar şi a firmei), urmăreşte ca la
efectuarea plăţii să existe disponibilităţi în cont, fonduri din credite), apoi
pregăteşte bancnotele (cupiurile) pe grupe de mărime, efectuează
calculele, numără banii, anulează cecul prezentat la plată, înmânează
numerarul şi cere clientului să numere banii şi să semneze.

253
 În casieriile mari se pot organiza ghişee separate pentru încasări sau
plăţi, ori cel puţin programe diferite pentru fiecare din acest gen de
operaţiuni.
Într-unul din capitolele următoare vor fi prezentate şi alte aspecte cu
privire la organizarea şi funcţionarea casieriilor (păstrarea cheilor,
sigiliilor, închiderea şi deschiderea tezaurului la bănci, organizarea casei
de circulaţie monetară, verificarea şi împachetarea bancnotelor, siguranţa
păstrării numerarului, plafoane etc.).
13.3.2. Efectuarea de plăţi prin virament
A doua modalitate de efectuare a plăţilor şi cea mai importantă ca
volum este viramentul. Această modalitate de plată a apărut o dată cu
băncile şi este strâns legată de acestea, adică nu se poate desfăşura în
afara lor.
Viramentul este de două tipuri:
- de credit;
- de debit.
Viramentul de credit este cel mai utilizat şi constă în faptul că
plătitorul (debitorul) dispune de fondurile sale şi dă dispoziţie să se
efectueze plata. Deci nu este necesar un consimţământ prealabil al
plătitorului. Din această grupă fac parte cele mai importante instrumente
de plată, precum ordinul de plată, cecul şi cambia.
În cazul viramentului de debit, utilizarea sa este mai rară. În
prealabil este dat consimţământul plătitorului transmis băncii sale.
Prin acest consimţământ, plătitorul împuterniceşte creditorul să facă
toate demersurile pentru efectuarea plăţii, adică să depună documentele
254
la bancă, şi să ceară ca suma respectivă de plată să fie transferată în
contul său.
În cele ce urmează, prezentăm principalele instrumente de plată prin
virament.
13.3.2.1. Ordinul de plată
Ordinul de plată este instrumentul cel mai des utilizat în plăţile fără
numerar. El este o dispoziţie necondiţionată dată de către emitentul
ordinului, unei bănci de a pune la dispoziţia unui beneficiar, o sumă de
bani.
Pentru ca dispoziţia dată să poată deveni ordin de plată trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
- banca receptoare să dispună de fondurile băneşti, fie prin debitarea
unui cont al emitentului, fie prin încasarea lor de la cel ce a dat
dispoziţia (emitentul);
- nu se prevede ca plata să fie făcută la cererea beneficiarului.
Plata începe prin emiterea de către plătitor a unui ordin de plată.
Plata se finalizează prin acceptarea respectivului ordin de plată de către
banca destinatară.
Ordinul de plată este emis în nume şi pe cont propriu. Plătitorul
poate fi un client al băncii iniţiatoare sau chiar banca iniţiatoare.
Beneficiarul este persoana desemnată prin ordinul de plată de către
plătitor să primească o anumită sumă de bani. Beneficiarul poate fi un
client al băncii destinatare sau banca destinatară.
Banca destinatară este cea care recepţionează şi acceptă un ordin de
plată.
255
 Banca emiţătoare este orice bancă cu excepţia celei destinatare, care
emite un ordin de plată.
Banca intermediară este orice bancă emiţătoare sau receptoare, alta
decât banca iniţiatoare sau destinatară.
Ordinul de plată are următoarele menţiuni:
- este necondiţionat;
- este trecut numele sau denumirea plătitorului şi numărul contului
acestuia;
- denumirea băncii iniţiatoare;
- denumirea băncii receptoare;
- elementele de identificare şi autentificare a emitentului de către
banca iniţiatoare.
Emitentul este considerat obligat prin ordinul de plată, numai dacă
acesta a fost emis de el sau de către o persoană mandatată. Emitentul
este obligat să plătească băncii receptoare, atunci când aceasta îl
acceptă.
Se consideră că plata este efectuată, în momentul debitării contului
emitentului, sau când banca emiţătoare creditează contul băncii
receptoare deschis la ea şi aceasta utilizează fondurile desemnate de suma
respectivă. Se mai consideră că plata este efectuată în momentul în care
decontarea finală este operată prin creditarea contului băncii receptoare
deschis la Banca Naţională a României.
Ordinul de plată este revocabil până la efectuarea plăţii.
Ordinul de plată poate fi emis pe suport de hârtie (clasic) sau pe
suporturi neconvenţionale (magnetic, electronic).
256
 Ordinul de plată este un transfer de credit (virament de credit).
Plătitorul plăteşte comisioanele băncii pentru procesarea şi onorarea
ordinului de plată. Dacă banca întârzie executarea plăţii din vina ei,
plăteşte dobânzi de întârziere.
Banca receptoare este obligată să execute un ordin de plată în ziua în
care l-a acceptat sau cel mai târziu în ziua bancară următoare.
Dacă suma înscrisă pe un ordin de plată de către banca receptoare
este mai mică decât cea acceptată anterior în vederea executării, această
bancă este obligată să emită un ordin de plată pentru diferenţă. Dacă
această sumă este mai mare, banca are dreptul să recupereze diferenţa de
la beneficiar.
Până la finalizarea transferului credit, fiecare bancă are obligaţia să
sprijine pe plătitor sau banca emitentă anterioară, cât şi dreptul de a cere
sprijinul unei bănci receptoare ulterioare în scopul completării
procedurilor bancare cu privire la acest transfer-credit.
În momentul în care transferul-credit este acceptat, banca destinatară
devine obligată faţă de beneficiar pentru suma înscrisă în ordinul de
plată acceptat. Finalizarea transferului credit nu împiedică exercitarea
dreptului beneficiarului de a recupera ulterior, totalul spezelor bancare
de la plătitor.

13.3.2.2. Cambia
Operaţiunile cu cambii şi bilete la ordin sunt reglementate prin
Legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin modificată prin

257
Legea nr.83/1994. A fost reintrodusă în sistemul de plăţi al României
prin Ordonanţa Guvernamentală nr.11/1993.
Operaţiunile cu cambii şi bilete la ordin sunt efectuate de bănci şi
alte societăţi de credit.
Cambia şi biletul la ordin sunt titluri de credit negociabile şi în
acelaşi timp, instrumente de plată, care constată şi atestă obligaţia
asumată de către debitor de a plăti la vedere sau la o anumită scadenţă,
beneficiarului sau la ordinul acestuia o anumită sumă de bani
determinată.
În contextul acestui capitol, cambia este tratată doar ca un
instrument de plată şi are următoarele caracteristici:
- este transferabilă (trece de la o persoană la alta, rămânând însă
obligaţia plătitorului sau debitorului);
- este negociabilă; o dată cu cambia se transferă şi creanţa; în timpul
transferului se negociază la valoarea de piaţă;
- cei ce deţin cambia răspund solidar în cazul în care ultimul
deţinător al cambiei nu îşi poate primi banii la scadenţă;
- este un instrument de plată pe termen lung (este o plată amânată,
de fapt); între părţi există relaţii de credit, iar cambia este tocmai o
expresie a acestor relaţii.
Cambia (din limba italiană: cambio = schimb) a apărut din lipsă de
lichidităţi, ca un angajament, o garanţie. În acest fel este posibilă plasarea
capitalurilor disponibile. Fiecare deţinător al cambiei are un venit, un
profit, pentru că dobânda se împarte între ei.
Fiind un titlu de credit, cambia este un înscris sub semnătură privată.
258
 Cambia cuprinde următoarele elemente:
- denumirea de cambie;
- ordinul necondiţionat de a plăti;
- numele celui ce trebuie să plătească;
- scadenţa;
- locul unde va fi făcută plata;
- locul şi data emiterii;
- semnătura celui care emite cambia.
Cambia are două forme:
- biletul la ordin;
- trata.
Biletul la ordin presupune doi participanţi şi anume, beneficiarul şi
plătitorul. Operaţiunile cu biletul la ordin au loc în cazul tranzacţiilor
comerciale. Beneficiarul vinde marfa în favoarea cumpărătorului, care
devine astfel, debitor, adică viitor plătitor. Acest debitor semnează
biletul la ordin, obligându-se să efectueze plata la scadenţă.
Emitentul sau subscriitorul biletului la ordin menţionează „voi plăti
acest bilet la ordin la scadenţă“ şi semnează.
Faţa biletului la ordin este alcătuită din 6 zone ale căror amplasări,
conţinut şi dimensiuni se realizează după normele Băncii Naţionale a
României.
Trata are la noi acelaşi conţinut ca şi cambia.
În cazul tratei, există trei participanţi:
- trăgătorul;
- trasul;
259
 - beneficiarul.
Trăgătorul este cel care dă ordinul să se plătească. El obligă pe tras
să plătească.
În cazul tratei şi al biletului la ordin, ordinul de a plăti se bazează pe
transferul anticipat al valorilor către tras.
De obicei, trăgător este comerciantul cu ridicata care livrează
mărfuri către comercianţii cu amănuntul, obligându-i pe aceştia să
plătească mai târziu, conform tratei şi în condiţiile stipulate în aceasta.
Beneficiarul poate fi o altă persoană în favoarea căreia se face plata.
Este interzisă tragerea unei cambii în favoarea altei cambii.
Când beneficiarul nu este trăgătorul se spune că această cambie este
trasă pentru un terţ. În acest caz, între trăgătorul şi beneficiarul cambiei
nu există o relaţie directă. Beneficiarul nu este indicat expres în cambie.
Dacă faţă de acest terţ (beneficiar), trăgătorul are o datorie (este
debitor), atunci trăgătorul completează pe cambie şi numele
beneficiarului. Pentru contul terţului, trăgătorul îşi asumă obligaţiile pe
care le are orice trăgător faţă de beneficiarul unei cambii şi purtătorii
ulteriori ai acesteia.
Într-o cambie plătibilă la vedere sau la un termen, trăgătorul poate
stipula că suma va fi producătoare de dobândă. Dobânda curge de la
data emiterii cambiei, dacă altă dată nu este înscrisă. Se înscrie şi rata
dobânzii sau masa ei.
Obligaţia cambială poate fi asumată prin mijlocirea unui mandatar
sau a unui reprezentant.

260
 Trăgătorul cambiei răspunde de acceptarea şi plata ei. El nu se poate
elibera în nici un caz de răspunderea de plată.
Există şi cambii în alb, dar pentru a putea fi acceptate de BNR şi de
bănci, acestea trebuie în prealabil completate. Completarea se poate face
în orice moment, dar neapărat anterior prezentării la plată.
Cambia este transmisibilă prin gir. Girul poate fi făcut chiar în
interesul trasului, al trăgătorului sau al oricărui alt obligat. Aceştia pot să
gireze din nou cambia.
Girul este necondiţionat.
Girul este total, cel parţial nu se ia în consideraţie, deci este nul. Cel
ce face girul se numeşte giratar. El poate fi orice persoană care se
obligă cambial, indiferent dacă s-a obligat sau nu anterior prin titlul
respectiv.
Girarea titlului de către o societate bancară se numeşte scontare şi
constituie o modalitate prin care posesorul cambiei îşi poate procura
prin gir fonduri, înainte de scadenţă.
Girul este necondiţionat, adică nu poate fi grevat de contraprestaţii
sau raporturi cauzale.
Girul trebuie să fie înscris pe cambie sau pe prelungirea acesteia
(alonjă) şi să fie semnat de girant. Girul se mai numeşte andosare.
Dacă trasul nu poate plăti, beneficiarul cambiei cere execuţia
acceptanţilor şi avaliştilor. Acest demers se numeşte protest.

261
 Avalistul este persoana ce garantează efectuarea plăţii pentru una
din persoanele cuprinse şi implicate în cambie. Avalizarea nu poate fi
făcută de tras sau trăgător.
13.3.2.3. Cecul
Plăţile prin cec sunt reglementate de Legea nr. 59/1934 modificată
prin Legea nr. 83/1994.
Cecul este un instrument de plată utilizat de titularii de conturi
bancare cu disponibil corespunzător (cel puţin valoarea cecului).
Disponibilul a fost constituit anterior printr-un depozit bancar, din
operaţiuni de încasări sau dintr-un credit bancar.
Băncile fac comerţ cu cecuri pentru ele şi clienţii lor. Banca
Naţională a României efectuează operaţiuni cu cecuri numai pentru
propria sa activitate.
Cecul impune trei participanţi:
- trăgătorul;
- trasul;
- beneficiarul.
Cecul este creat de trăgător, care dă băncii sale un ordin
necondiţionat. Ca atare, banca apare în situaţie de tras. Banca trebuie să
plătească la prezentare o sumă determinată unei terţe persoane sau chiar
trăgătorului emitent când acesta apare în poziţie de beneficiar.
Cecul este un instrument de plată de debit. Nu se admit cecuri fără
acoperire. De regulă cecul este vizat şi certificat de banca ce l-a emis
(banca trăgătorului).

262
 Banii sunt ai titularului cecului, iar banca face serviciul de casă.
Banca eliberează clientului său, trăgătorul, mai multe formulare
necompletate, pe care le transformă în cecuri, în limitele
disponibilităţilor proprii.
Conţinutul cecului:
1. Denumirea de cec;
2. Ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani;
3. Numele celui care trebuie să plătească;
4. Fixarea locului unde se face plata;
5. Fixarea datei emiterii;
6. Semnătura celui care a emis cecul.
Cecul nu poate fi tras decât asupra societăţii bancare. Totuşi cecul
tras şi plătibil în străinătate este valabil ca cec, chiar dacă trasul nu este
o bancă.
Cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are disponibil la tras şi
are drept de a dispune asupra acestuia. Disponibilul trebuie să fie deci
lichid, cert şi exigibil.
Cecul este un instrument de plată la vedere. Trasul nu îşi asumă nici
un fel de obligaţie.Cecul poate fi la ordinul trăgătorului însuşi sau poate
fi tras pentru contul unui terţ. Cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului
însuşi decât când acesta are două firme diferite.
Cecul poate fi plătibil la domiciliul unui terţ, fie în localitatea unde
trasul are domiciliul, fie într-o altă localitate, cu condiţia ca terţul să fie
o bancă.

263
 Într-un cec, suma de plată poate fi înscrisă în orice parte de pe faţa
(recto) instrumentului, adică în cadrul textului şi nu în diagonală sau sub
semnătura trăgătorului.
Trăgătorul răspunde de plată. Dacă există obligaţii de regres, cei ce
sunt implicaţi răspund de plata cecului.
Operaţiunea de regres se produce în caz de refuz la plată. Plata poate
fi refuzată numai în caz de furt şi pierdere a carnetului de cecuri. Dacă
în termenul prevăzut, trasul (banca) nu onorează cecul, atunci
beneficiarul îşi exercită dreptul de regres împotriva diferiţilor semnatari
(giranţi, avalişti).
Există mai multe tipuri de cec:
1. Din punct de vedere al modului de încasare:
- cec nebarat (sau de casă, sau alb);
- cec barat;
- cec de virament;
- cec certificat;
- cec circular;
- cec de călătorie.
2. Din punct de vedere al beneficiarului:
- cec nominativ (girabil);
- cec la purtător (cineva desemnat de beneficiar).
De obicei, cecul este nebarat. Uneori însă trăgătorul sau posesorul
unui cec poate să-l bareze. Bararea se face cu două linii paralele puse pe
faţa cecului. Bararea este generală când între cele două linii nu se indică
nimic.
264
 Bararea specială apare când banca este înscrisă între cele două linii.
La bararea generală cele două linii paralele sunt verticale sau oblice
(deci nu orizontale). Cecul cu barare generală poate circula prin girare şi
este valabil în persoana ultimului posesor.
Cecul cu barare specială poartă două linii paralele verticale sau
oblice şi are înscrisă între linii, denumirea băncii.
În cazul cecului barat, beneficiarul este obligat să recurgă la
serviciul unei bănci printr-o unitate bancară operativă aparţinând
acesteia şi care să primească plata în locul său.
Bararea poate fi făcută la emiterea cecului de către trăgător, sau în
cursul circulaţiei acestuia, de către oricare din posesorii lui.
Cecul cu barare specială nu poate fi plătit de tras decât băncii
înscrise în cec.
Trăgătorul, cât şi posesorul unui cec pot interzice plata în numerar,
inserând transversal, pe faţa cecului, cuvintele „plătibil în cont“ sau
„numai pentru virament“. Aceste clauze pot fi revocate de către
posesorii ulteriori ai cecului.
Cecul mai poate fi inserat cu termenul „netransmisibil“ poate fi
plătit numai ultimului posesor sau beneficiar. La cererea acestuia, suma
poate fi creditată în contul său.
Cecul purtând clauza „netransmisibil“ şi poate fi girat numai unei
bănci.
Girul efectuat în aceste condiţii poartă denumirea de gir pentru
încasare, chiar se înscrie expresia „girat pentru încasare“.

265
 Posesorul cecului poate exercita dreptul de regres asupra giranţilor,
trăgătorului şi celorlalţi obligaţi, dacă cecul prezentat în termeni utili nu
este plătit şi dacă refuzul de plată este contestat.
Dovada refuzului de plată poate fi făcută:
- prin protestul refuzului la plată;
- printr-o declaraţie a trasului;
- printr-o confirmare oficială şi datată a unei case de compensaţii,
prin care se arată că cecul a fost adus spre compensare în timp util,
dar nu a fost plătit.
Cecul de virament este cel ce este însoţit de clauza „plătibil în
cont“ deci plata nu poate fi făcută în numerar.
Cecul certificat este atunci când o bancă aflată în poziţia de tras,
confirmă, certifică beneficiarului că fondurile necesare există în cont.
Cecul circular este un titlu de credit la ordin, emis de o bancă
asupra subunităţilor sale sau asupra altei bănci. Este şi el plătibil la
vedere şi are menţiunea expresă de „cec circular“.
Pe acest cec este înscris şi numele primitorului, adică al clientului
băncii emitente.
Cecul de călătorie este emis în sumă fixă, precum banii de hârtie şi
este pus în circulaţie pe timp limitat. Trăgătorul vinde cecul de călătorie
unei persoane care devine posesor. Posesorul remite file de cec
beneficiarilor în schimbul cumpărării de bunuri şi servicii.
Beneficiarul filei încasează suma de la o bancă locală, iar aceasta
recuperează suma de la banca emitentului.

266
 Cecul are valoare de titlu executoriu pentru suma înscrisă în el,
împreună cu dobânda legală calculată cu începere de la data prezentării,
plus cheltuielile de protest şi notificare.
13.3.2.4. Cardul
Este tot mai des folosit acest instrument. Sunt implicaţi:
- emitentul;
- deţinătorul;
- comerciantul.
Este un instrument de plată fără numerar, prin care posesorul
autorizat al cardului plăteşte, achită contravaloarea unor bunuri sau
servicii, numai de la anumiţi vânzători (comercianţi) abilitaţi să accepte
asemenea cărţi (plăţi).
Prin utilizarea cardurilor de plată se mai pot obţine lichidităţi de la
banca emitentă, în limitele soldului din cont.
Cardurile de plată sunt de foarte multe feluri (tipuri).
De exemplu:
 după caracteristicile tehnologice, cardurile de plată sunt:
- pe suport magnetic;
- cu microprocesor.
 în raport de funcţiile pe care le au, cardurile de plată sunt:
- de credit;
- de debit;
- de obţinere de numerar;
- de transfer electronic de fonduri la punctele de vânzare;
- de garantare a cecurilor;
267
 - multifuncţionale.

Mai sunt şi alte criterii de grupare a cardurilor de plată.

Acest instrument de plată se perfecţionează cel mai rapid, acest
lucru producându-se şi ca urmare a concurenţei foarte mari.
Cărţile de plată magnetice sunt emise de bănci, sunt confecţionate
din material plastic şi prezintă pe faţă denumirea şi simbolul
emitentului, numărul cărţii de plată, numele posesorului autorizat şi data
expirării. Pe verso există o bandă magnetică şi un loc de semnătură.
Cărţile de plată cu microprocesor (inteligente) au memorie şi
circuite integrate, iar informaţiile sunt grupate pe mai multe niveluri
(securitate, aplicaţie, operare). Sunt emise de către bănci, dar şi de
firme.
Cardul de credit se caracterizează prin faptul că posesorului ei i-a
fost aprobată şi deschisă o linie de credit.
Cardul de debit se caracterizează prin faptul că permite posesorului
ei să procure bunuri şi servicii prin debitarea directă a contului său
personal.
Cardurile de plată sunt emise de bănci, de comercianţi, alte instituţii,
firme.
Dat fiind că reprezintă un instrument modern de plată, cardurile de
plată sunt utilizate de câţiva ani şi în România. Aici au pătruns
organizaţii de mare prestigiu, cum ar fi: VISA, MASTERCARD,
EUROCARD, AMERICAN EXPRESS, DINERS CLUB, JCB etc.,

268
adică acele firme care îşi dispută piaţa internaţională a cardurilor de
plată.
Cardurile de plată pot fi în lei sau în valută şi au tot mai multe
utilizări şi la noi.
13.3.2.5. Plăţi electronice
Aceste instrumente presupun un transfer electronic al fondurilor
(banilor). Se mai poate denumi şi circuitul monedei electronice.
Prin monedă electronică înţelegem totalitatea instrumentelor şi
tehnicilor moderne, care permit transferul de fonduri fără suport de
hârtie sau magnetic. În sistemul electronic de transfer al banilor intervin
următoarele verigi:
- distribuitorul automat de numerar (Cash Dispenser);
- automatul bancar (Bancomatul sau trezorierul automat);
- terminalele de la punctele de vânzare.
Transferul electronic al fondurilor necesită terminale la punctele de
vânzare (cu circuit deschis şi/sau închis), operaţii de decontări la
punctele de vânzare cu certificator, operaţiuni specifice efectuării
plăţilor cu cărţi de plată în lei.

13.3.2.7. Compensarea multilaterală a plăţilor

Pentru că plăţile sunt în număr foarte mare (milioane pe zi),
efectuarea acestora a devenit foarte dificilă. Plăţile sunt îngreunate şi
prin faptul că există mai multe circuite monetare paralele (emisiunea de
bancnote a BNR, emisiunea de monedă divizionară a Tezaurului şi
Ministerului Finanţelor, emisiunea de monedă scripturală a băncilor).
269
 Obiectul compensării multilaterale îl constituie plăţile interbancare
fără numerar pe suport de hârtie, care au o valoare mai mică de 10
milioane lei.
Băncile introduc şi acceptă în compensarea multilaterală ordine de
plată şi cecuri barate. Acestea se mai numesc şi instrumente de plată
compensabile.
În fiecare zi lucrătoare se ţine în mod obligatoriu o şedinţă de
compensare a plăţilor interbancare de mică valoare, în sucursalele şi
Centrala Băncii Naţionale a României.
Şedinţa obţine ca rezultat unic poziţia debitoare sau creditoare a
fiecărei bănci care participă la compensare.
Conducerea Direcţiei Plăţi şi Decontări Bancare a BNR şi
inspectorii de compensare din sucursale au dreptul să modifice
programul şedinţei de compensare.
Instrumentele de plată sunt grupate de către băncile iniţiatoare şi pe
bănci destinatare, astfel:
- instrumente de plată compensabile;
- instrumente de debit;
- instrumente de credit.
Aceste grupe de instrumente formează pachete de instrumente de
plată compensabile. Fiecare pachet este însoţit de o bandă de control
totalizatoare a sumelor înscrise pe instrumente. Textul fiecărei benzi de
control este preluat de o dispoziţie centralizatoare care este de două
tipuri:
- de încasare;
270
 - de plată.
Dispoziţiile centralizatoare de încasare se întocmesc în 4 exemplare
astfel:
- exemplarul 1 de culoare albă;
- exemplarul 2 şi 3 de culoare roz;
- exemplarul 4 de culoare vernil.
Exemplarul 4 este păstrat la banca prezentatoare constituind
document justificativ pentru operaţiunile sale.
Exemplarul roz nr. 3 este remis, fără a fi introdus în compensare, în
plicul care conţine instrumente de plată compensabile, al băncii
primitoare, în vederea verificării, constituind document justificativ al
operaţiunilor acesteia.
Exemplarul roz nr.2 este remis în ziua compensării băncii
primitoare, în vederea compensării instrumentelor de plată compen-
sabile (cecuri) prezentate anterior.
Exemplarul nr.1 (alb) este remis în cadrul şedinţei de compensare
inspectorului de compensare, constituind documentul justificativ şi de
control pentru sumele totale preluate din borderourile dispoziţiilor
centralizatoare ale băncii prezentatoare.
Dispoziţiile centralizatoare de plată se întocmesc în 3 exemplare cu
acelaşi conţinut.
Exemplarul nr.3 (vernil) este păstrat de banca prezentatoare
constituind document justificativ pentru operaţiunile sale.

271
 Exemplarul nr.2 (roz) este remis în plicul care conţine pachetul de
instrumente compensabile, băncii primitoare, constituind document
justificativ pentru operaţiunile acesteia.
Exemplarul nr.1 (alb) este remis în cadrul şedinţei de compensare
inspectorului de compensare, constituind document justificativ şi de
control pentru sumele totale preluate din borderourile dispoziţiilor
centralizatoare ale băncii prezentatoare.
Pe baza dispoziţiilor centralizatoare, banca prezentatoare
(iniţiatoare) completează câte un borderou al dispoziţiilor centralizatoare
pentru fiecare bancă primitoare (destinatară).
Instrumentele de plată compensabile primite de la celelalte bănci
participante sunt analizate de banca destinatară (primitoare) în vederea
acceptării sau refuzării lor.
Fiecare formular de refuz este însoţit de o bandă de control
totalizatoare a sumelor înscrise pe instrumentele de plată compensabile
refuzate.
După pregătirea instrumentelor de plată şi de refuz, băncile
prezentatoare sau iniţiatoare completează formularul de compensare,
separat pe sume de încasat şi sume de plătit, sume de încasat refuzate,
sume de plătit refuzate.
Formularul de compensare se întocmeşte în două exemplare.
Exemplarul vernil nr. 2 este păstrat la bancă, constituind document
justificativ pentru operaţiunile sale.
Exemplarul alb nr. 1 este remis la sfârşitul şedinţei de compensare
inspectorului de compensare, constituind document justificativ şi de
272
control, pentru sumele totale preluate în formularul centralizator de
compesare.
După închiderea şedinţei de compensare, într-un interval de maxim
o oră, inspectorul de compensare este obligat să transmită Centralei
BNR, Direcţia Plăţi şi Decontări bancare, conţinutul formularelor
centralizatoare de compensare.
Pentru serviciile de compensare oferite, BNR percepe comisioane şi
speze.
13.3.2.8. Plăţi prin banca la domiciliu
Banca la domiciliu este un instrument de plăţi creat şi dezvoltat
relativ recent. Este comod pentru persoanele fizice şi firme mici.
Acest sistem de plăţi cuprinde procedurile şi documentele care
permit contactul cu banca, fără o deplasare la sediul acesteia, ci direct de
la domiciliu, prin conectarea la calculator, fax, telex, telefon.
Prima formă a băncii la domiciliu a fost banca prin telefon, apoi
banca prin video, apoi la marile sisteme de plăţi şi informative. Tot aici
sunt cuprinse televiramentul, facturile electronice, comenzi de carduri
sau de cecuri.
La noi, acest sistem este abia în fază incipientă.

13.4. Compensarea plăţilor în cadrul politicilor Uniunii

Europene.

În principal, este vorba de compensarea unor sume legate de

practicarea preţului de intervenţie în politica agricolă a U.E. Această
273
 compensare are la bază subvenţiile practicate pentru susţinerea
agriculturii în ţările membre ale U.E. De exemplu, un preţ de
intervenţie mai mic decât costurile normale la care să se adauge o rată
medie a profitului pe sector. În acest caz, diferenţa sau o parte a
acesteia este suportată prin subvenţii. Această compensare se face pe
zona de produs agricol sau pe hectarul de cultură. Uneori se utilizează
metode combinate de compensare. De obicei, compensarea este
parţială, adică acoperirea prin plăţi directe este în medie doar de 50%.
Nivelul acestei compensări depinde de regiunea agricolă şi de profitul
individual. În acest fel, sistemul de plăţi prin compensare stimulează
fermierii din U.E. să realizeze un profit, astfel încât sectorul agricol să
rămână atractiv.
Această compensare de plăţi se face de cele mai multe ori pe două
căi şi anume, o parte din fondurile U.E. şi o mai mică parte din bugetele
naţionale ale ţărilor membre.
Compensarea acestor plăţi în cadrul politicii agricole a U.E. este de
esenţă monetară. Astfel, odată cu introducerea monedei unice EURO,
compensarea s-a realizat fără perturbări de circulaţie monetară, ceea ce
demonstrează o dată în plus puterea monedei EURO şi rolul ei în
stabilitatea şi creşterea economică generală a ţărilor membre ale U.E.
Prin sistemul de compensare mai este demonstrat rolul circulaţiei
monetare în conturarea cadrului financiar referitor la programul de
extindere. De exemplu, între anii 2002 – 2006, se acordă un volum
foarte mare de fonduri în EURO ţărilor care au aderat recent la U.E. În

274
acest caz, compensarea se referă şi la alinierea preţurilor prin politici şi
strategii monetare.
De exemplu, programele SABARD au o puternică latură monetară
şi prin fondurile puse efectiv la dispoziţie dar şi prin pregătirea
condiţiilor de trecere a noilor membri ai U.E. la moneda unică EURO.
Compensarea prin ajustarea preţurilor şi a plăţilor directe
contribuie la dezvoltarea pieţelor financiare, în primul rând a pieţei
monetare şi de capital, ceea ce impune reînnoirea unor reglementări pe
termen mediu privind cantitatea de numerar în circulaţie (EURO),
organizarea pieţei monetare şi a preţurilor de intervenţie, majoritatea
acestora fiind propuse de către Banca Centrală Europeană şi de băncile
centrale ale ţărilor membre.
Protecţia fermierilor agricoli prin sistemul de compensare a plăţilor
este completată de unele facilităţi legate de credite şi taxe, fixarea unor
cote de producţie, controlul stocurilor, elemente de protecţie vamală
(bariere netarifare, tarife, returnări pentr exporturi, cote pentru import).
Asigurarea disponibilităţii resurselor pentru compensare asigură o
revigorare permanentă a circulaţiei monetare şi stimulează investiţiile
(mai cu seamnă prin programe de dezvoltare).
În concluzie, rezultă că aceste compensaţii prin plăţi directe,
reprezintă de fapt, bonusuri acordate pentru acoperirea pierderilor
fermelor cauzate de reducerea preţului de sprijin.

13.5 Garanţii de plăţi

275
 Scrisoarea de garanţie bancară este un angajament scris asumat
de bancă (banca garantă) în favoarea unei persoane (denumită
beneficiarul garanţiei) de a plăti acestuia o sumă de bani, în cazul în care
o altă persoană (garant/ordonator în contul şi din ordinul căruia se emite
garanţia) nu a onorat obligaţia garantată şi care a fost asumată printr-un
contract comercial.
Contragaranţia bancară este un angajament scris de plată, asumat
de o bancă (contragarantă) prin care aceasta cere altei bănci (garante)
emiterea unei scrisori de garanţie bancară în favoarea unui beneficiar.
Ea cuprinde termeni şi condiţii în care se solicită emiterea scrisorii de
garanţie bancară.
Scrisoarea de garanţie cuprinde următoarele elemente:
1. Emitentul (banca garantă)
2. Obligaţia de plată garantată
3. Angajamentul de plată al băncii garante
4. Suma maximă garantată
5. Condiţiile şi modul de executare
6. Valabilitatea scrisorii de garanţie bancară
7. Locul depunerii cererii de executare (de exemplu, ghişeele băncii
garante)
8. Clauze de reducere a valorii angajamentului garantului
9. Clauze privind legislaţia aplicabilă
10. Data şi locul emiterii garanţiei
11. Semnăturile autorizate ale băncii garante

276
 12. Clauze referitoare la posibilitatea transferului/cesiunii scrisorii de
garanţie bancară

Principalele Operaţiuni cu scrisori de garanţie bancară:

1. Operaţiuni de eliberare a scrisorii de garanţie bancară,
contragaranţii, acreditive stand-by pe baza acordurilor de garanţie
sau a contractelor de credit
2. Operaţiuni de eliberare a scrisorii de garanţie bancară pe bază de
contragaranţie bancară şi care reprezintă angajamente de plată
irevocabile în favoarea unui terţ fără încheierea altor documente
contractuale.

Eliberarea scrisorii de garanţie bancară implică riscuri pentru

bancă, ca şi în cazul acordării creditelor. De aceea, banca cere
documente asemănătoare. Acordul de garanţie constituie titlu
executoriu. Operaţiunile de emitere a scrisorii de garanţie bancară la
ordinul băncilor corespondente şi în baza contragaranţiilor primite de la
acestea sunt operaţiuni fără risc de credit . Pentru ele nu se mai
efectuează analiza bonităţii clientului şi nu se mai încheie acorduri de
garantare sau contracte de credit.
Comisioanele percepute de bancă pentru eliberarea scrisorii de
garanţie bancară sunt:

1 . C. de garantare:
277
 Cg = Va*K*Nz
360*100

Va = valoarea acordului de garanţie

K = nivelul comisionului de garanţie în funcţie de garanţiile
constituite
Nz = perioada maximă în zile permisă pentru emiterea/expirarea
scrisorii de garanţie bancară

2 . C. de eliberare

CE = VG*K*NZ
360*100
VG = valoarea scrisorii de garanţie bancară eliberate
K = nivelul comisionului de eliberare
Nz = perioada efectivă de valabilitate în zile calendaristice

3. C. de modificare se aplică în cazul modificării unor clauze din

acordul de garantare sau din scrisoarea de garanţie bancară (prelungirea
termenului de valabilitate, de suplimentare a scrisorii de garanţie
bancară, asimilarea unor noi operaţiuni). Modul de calculare al acestui
comision este la fel cu cel de la comisionul de garantare sau eliberare.
Pentru acest comision băncile pot stabili o sumă fixă (ca alternativă, nu
cumulat)

278
 Sistemul de decontare brută în timp real (RTGS) prin mesaje şi
plăţi SWIFT

1. Derularea operaţiunilor prin SWIFT

Este vorba de un serviciu bancar modern. Utilizează reţeaua SWIFT

pentru schimbul de instrucţiuni de plată. Face parte din sistemul
electronic de plăţi. Participanţii introduc instrucţiunile de plată către
RTGS prin reţeaua SWIFT, iar aceasta asigură transferul de mesaje şi
generează notificările de confirmare şi eroare.
Participanţii la RTGS formează un grup închis de utilizatori
Etape în derularea operaţiunilor prinSWIFT:
- SWIFT primeşte mesajul de plată iniţial;
- Dacă mesajul este valid, îl trimite către RTGS;
- RTGS procesează tranzacţia, iar după ce se efectuează decontarea,
trimite un mesaj de confirmare către SWIFT;
- SWIFT trimite mai departe mesajul către participantul beneficiar,
confirmând plata;
- SWIFT trimite un mesaj şi către participantul expeditor pentru a
confirma că plata a fost efectuată sau respinsă
Alţi participanţi: BNR, Trans Fond, Bănci, Case de Compensare,
SWIFT este foarte perfecţionat, utilizând coduri de eroare. Codurile de
întrerupere sunt generate de RTGS.

279
 Plăţile urgente de valoare mare, denominate sunt introduse în
SWIFT şi decontate în RTGS înainte de a fi transmise beneficiarului.
Această situaţie este cunoscută ca fiind modul de operare Y- COPY.
Fiecare bancă trebuie să-şi asigure propriile proceduri pentru
introducerea mesajelor de plata SWIFT direct într-un server SWIFT, sau
prin intermediul propriilor sisteme care sunt interfaţate cu SWIFT.

1. Casele de compensare în sistemul de decontare brută în timp real

(The Clearing Houses Inrtgs)

Participă la RTGS, casele de compensaţie autorizate de BNR: Casa

de Compensare Automată- ACH, Bursa de valori Bucureşti, Societatea
Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare pentru Valori
Mobiliare şi Casa de Compensare pe Suport de Hârtie. În al doilea rând,
participă operatorii de carduri, pentru tranzacţiile care implică moneda
naţională.
RTGS acceptă şi decontează instrucţiunile de decontare şi
informează o casă de decontare cu privire la decontarea fiecărei
tranzacţii, printr-un email securizat. Schimburile de mesaje între casa de
compensare şi RTGS au loc prin intermediul Reţelei Virtuale Private
sau prin email, fax, telefon, etc.
3. Caracteristicile cardului:
- Diversitate
- Sisteme electronice de fonduri
- Una din marile provocări ale sec. XX
280
 - Reducerea numerarului
- Clienţii vor să achiziţioneze soluţii pentru a-şi dezvolta afacerile
- La produse, banca adaugă o gamă variată de servicii
- Flexibilitate, rapiditate, receptivitate
- Măsurarea satisfacţiei clienţilor faţa de serviciile bancare
- Amabilitate
- Oferirea tuturor informaţiilor
- Oferirea de soluţii
- Consilierea de calitate
- Discreţia
- Condiţii atractive
- Operativitate
- Bonificaţii
- Cardul crează resurse pentru creditare
- Calitatea serviciilor cu carduri
- Managementul calităţii serviciilor bancare
- Orientarea spre client

4. Servicii bancare de utilizare a cardului de credit

Băncile dezvoltă programe complexe de utilizare a cardurilor .
Utilizarea cardurilor presupune prestarea unor servicii de către bancă.
Este vorba în primul rând, de eliberarea şi efectuarea tranzacţiilor prin
card. OP cu carduri fac parte din serviciile bancare de retail. Cardul în
sine, este un produs bancar, dar utilizarea lui presupune multe servicii
din partea băncii. De exemplu, banca oferă facilităţi de credit
281
deţinătorilor de card, sau chiar vânzarea de carduri constituie un
serviciu. Educarea clienţilor pentru operarea cu noul produs poate fi
considerată un serviciu bancar adiacent produsului card. Oferirea unei
perioade de graţie este un serviciu pentru care banca suportă costuri.
Tranzacţiile cu carduri, facturările sunt, de asemenea, servicii ale
băncii. Tot aşa şi intermedierea de către bancă a utilizării în străinătate a
unor card-uri. Subliniem în acelaş timp, că banca, de regulă, nu asigură
servicii de garanţii şi de asigurare a riscului financiar.
Pentru serviciile de carduri, banca percepe dobândă. Debitarea şi
creditarea contului de card este tot un serviciu bancar.
Serviciile de carduri presupun perceperea unor comisioane, printre
care:
- Comision de emitere;
- Comision pentru chitanţă;
- Comision anual;
- Comision de tranzacţie;
- Comision pentru card pierdut/furat;
- Comision pentru consultare sold;
- Comision de înlocuire a cardului;
- Comision pentru schimbarea de PIN
- Comision pentru procesarea solicitărilor de credit;
- Comision pentru monitorizarea antifraudă;
Evident, serviciile de carduri presupun un număr foarte mare de
operaţiuni bancare.

282
 5. Servicii de plăţi
a) Electonic Banking;
b) Home Banking;
c) Internet Banking;
d) Mobile Banking;
e) Plăţi cu card
a) Electronic Banking
- vizualizarea situaţiei conturilor;
- operarea prin computer în propriile conturi;
- Plăţi în ţară şi străinătate fără deplasare la bancă;
- Persoane fizice
- Persoane juridice

b) Home Banking
Asigură acces prin intermediul mijloacelor de comunicaţie la centrul
computerizat al instituţiei financiare.
- solicitarea clientului
- răspunsul băncii

c) Internet Banking
- Află detalii despre contul lor, extrasul de cont;
- Pot efectua tranzacţii Banca Client Pc-ul Client fără
a se deplasa la bancă

d) Mobile Banking
283
 Permite efectuarea de operaţiuni între clienţi şi banca lor prin
intermediul telefonului mobil.
- Interogare sold cont card;
- Obţinerea unui mini extras de cont cuprinzând ultimele 5 tranzacţii
- Transfer de fonduri între conturile de card ale clientului
- Solicitarea blocării contului de card la ATM sau POS
CARDUL BANCAR
- Retragere de numerar;
- Plata bunurilor şi serviciilor achiziţionate;
- Transfer de fonduri între conturi;

CADRUL LEGAL
Regulamentul BNR nr.6/2006 privind emiterea şi utilizarea
instrumentelor de plată electronică.
În principiu, aceste plăţi sunt disponibile la orice oră şi accesibile
oriunde în lume.
Nu este necesară instalarea unui soft suplimentar.
Clientul semnează un contract cu banca pentru a primi un cod unic
de utilizator.
Posibilitatea de a-şi administra situaţia financiară în orice moment.
Semnătura multiplă, modificare ordine de plată programate,
transferuri interne, deconectarea din aplicaţie.

284
 Anexa 13.1.

Scrisoare de garanţie bancară. Contract de ipotecă

BANCA……………………………
SUCURSALA……………………..
Nr…………………………………..

Contract de ipotecă

Societatea Comercială:
Firma…………Sucursala „X“ cu sediul în………... nr……….
înmatriculată la Registrul Comerţului sub nr.J04/1755 în 1991
285
reprezentată prin……………………. Posesor al B.I. seria…nr… eliberat
de Pol… la data de…. în baza împuternicirii speciale,
consimte să constituie în favoarea Băncii…., ipotecă de rangul I
asupra imobilului proprietatea noastră compus din construcţie SEDIU
ADMINISTRATIV compus din: parter, demi-sol şi două etaje în
suprafaţă desfăşurată de 2479,08 mp situat în Bacău, str… nr…
învecinat cu N-S.C. SUBEX S.A., S-S.C. TMUCB S.A., E-dig de
apărare, V-proprietăţi particulare evaluat la suma de 1,724,210,948 lei
(unmiliardşaptesutedouăzecişipatrumilioanedouăsutezecemiinouăsut
epatruzecişioptlei), conform raportului de expertiză
nr.5.1442/15.09.2008, în vederea garantării unui credit în sumă de
7,000,000,000 lei cu o dobândă indexabilă de …62… %,
acordat….Suc…. potrivit contractului de credit nr.1/04.01.2008 ipotecă
ce asigură rambursarea creditului şi dobânzile aferente la termenele
scadente stabilite în graficul anexă la contract.
Declarăm că imobilul ce se ia în inscripţie ipotecară, este
proprietatea noastră, fiind dobândit în baza… CERTIFICAT DE
ATESTARE A DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA
TERENURILOR seria M03 nr.0351 transcris la Notariatul de Stat
Bacău sub nr.17020/24.08.1993 şi Nota ANEXĂ a IMOBILELOR
(poziţia 28) transcrisă la judecătoria.............… sub nr.3416/25.02.1997
a fost stăpânit continuu de noi şi autorii noştri, nu este sechestrat,
scos din circuitul civil, afectat de vreo altă creanţă, ori ipotecat în
favoarea vreunei persoane fizice sau juridice şi este liber de orice
sarcină, aşa cum rezultă din certificatul de sarcină nr.93/04.01.1999
286
eliberat de grefa Judecătoriei, ataşat la dosarul cauzei, garantând
totodată pe creditorul ipotecar împotriva oricărei evicţiuni totale sau
parţiale.
Ne obligăm a nu înstrăina imobilul constituit garanţie prin acest
contract şi acceptăm în baza art.1780 şi următorii Cod Civil să se ia
inscripţie ipotecară în favoarea Băncii…. Care în caz de neplată a
capitalului împrumutat şi a dobânzilor aferente la termenele stipulate în
anexa la contractul de credit, se va putea îndestula prin executarea silită
a imobilului, fără somaţie şi fără judecată, pentru întreaga datorie faţă de
bancă, inclusiv penalităţi şi daune, noi renunţând la beneficiul de
diviziune şi disjuncţiune. Înţelegem să cedăm în favoarea Băncii….,
drepturile din despăgubire ce ni se cuvin de la Societatea de Asigurări
pentru daunele aduse imobilului sus-menţionat, asupra căruia s-a luat
inscripţie ipotecară, pe întreaga perioadă de valabilitate a actului de faţă.
Banca…. Sucursala…., prin reprezentanţii săi legali acceptă această
garanţie ipotecară, instituită prin prezentul contract, în îndeplinirea
formelor de inscripţie ipotecară prevăzute de art. 1782 Cod Civil.
Prezentul contract are valoare de înscris autentic şi constituie titlu
executor, banca, în caz de neplată, urmând a-l investi cu formulă
executorie în vederea realizării silite a creanţei, potrivit OUG nr
99/2006 .
Redactat şi dactilografiat de părţi în 4 (patru) exemplare astăzi,
….04.01.2008…………………… .

DEBITOR/GIRANT ACCEPTAT ÎN GARANŢIE

287
 SC………………SA BANCA…………………….

Director, Director,
…………………. …………………………..

Director economic, Director financiar-contabililitate,

………………….. …………………………..

Anexa 13.2.

Scrisoare de garanţie bancară. Contract de ipotecă

BANCA……………………………
SUCURSALA……………………..
Nr.................

Către Consiliul Judeţean ………..

288
 Cu privire la contractul nr. 1055/2008 completat de adiţional nr.
F2/2008 încheiat între Consiliul Judeţean …, în calitate de „investitor“,
cu Firma……….., în calitate de „antreprenor general“ privind execuţia
lucrării „Apărări de maluri pe DJ 117 Livezi-Berzunţi, km.7+000,
judeţul….“
Conform actului adiţional nr.F2/2008 Consiliul Judeţean …. s-a
obligat către S.C. …. la plata unui avans de 458.786.028 lei.
S.C. …. se obligă să restituie Consiliului Judeţean …. acest avans
până la data de 30.04.2009.
Având în vedere cele de mai sus, în caz de insolvabilitate a S.C.
.............…., ne angajăm a plăti în favoarea Consiliului Judeţean
…................ suma de 458.786.028 lei dacă S.C. …............ Nu şi-a
îndeplinit cele stabilite în contractul nr.1055/2008 şi adiţional F2/2008.
Dovada neîndeplinirii condiţiilor din contract trebuie prezentată
împreună cu copia în acest sens remisă S.C. …...............
Vom efectua plăţile în virtutea acestei scrisori la prima dumnea-
voastră cerere în decurs de 15 zile de la data primirii cererii dvs. fără o
altă formalitate din partea dvs. şi neprimirii vreunei întâmpinări din
partea S.C. ….........
Litigiile la îndeplinirea sau nu a condiţiilor de contractare prevăzute
la articolele corespunzătoare din contractul nr. 1055/2008 şi actele
adiţionale următoare nu vor face obiectul analizei Băncii …......... ci vor
fi cu prioritate soluţionate în condiţiile convenite de contractul nr.
1055/2008.
Termenul de valabilitate al scrisorii de garanţie este 30.04.2009.
289
 În situaţiile în care părţile contractante sunt de acord să prelungească
termenul de garanţie sau să modifice unele prevederi contractuale care
au efecte asupra angajamentului băncii, se va obţine acordul prealabil al
Băncii ….......... Sucursala …............
În caz contrar prezenta scrisoare de garanţie îşi pierde valabilitatea,
nemaiproducând efecte.

Director, Director financiar - contabilitate

…………………. …………………………..

Consilier juridic
…………………………..

CAPITOLUL XIV
ACREDITIVUL
14.1. Conţinutul acreditivului documentar
A apărut necesitatea ca la nivel internaţional să existe o practică
uniformă în materie de plăţi.
Publicaţiile nr. 500 şi 600 ale Uniunii Europene şi CIC (Cameră
Internaţională de Comerţ) utilizează şi consacră termenii de acreditiv
sau credit documentar.
Conform Publicaţiei nr. 500, acreditivul este orice document de plată
asumat de o bancă, contra documente (letter of credit, acreditif docu-
mentaire). Se mai numeşte scrisoare de credit stand-by.
290
Tipuri de acreditive :
1. După formă :
- revocabile;
- irevocabile.
Cele irevocabile pot fi confirmate şi neconfirmate
2. După modul de plată :
- acreditive cu plată la vedere;
- acreditive cu plată diferată (plata se face la o data ulterioară depunerii
documentelor);
- acreditive cu plată prin acceptare;
- acreditive cu plată prin negociere.
3. După clauzele speciale privind utilizarea lor :
- acreditive transferabile;
- acreditive revolving (reînoibile);
- acreditive cu clauză roşie;
- acreditive stand-by;
- acreditive de compensaţie reciprocă.

4. După utilizarea combinată de către beneficiar:

- acreditive subsidiare (back-to-back);
- acreditive cesionate.
Acreditivul presupune în esenţă, ca bancă emitentă să efectueze plată
în favoarea beneficiarului. Condiţia principală pentru efectuarea plătii

291
este ca documentele prezentate să fie în conformitate cu termenii din
acreditivul documentar.
Părţi implicate în derularea acreditivului documentar :
- ordonatorul acreditivului care este de obicei, importatorul, adică
beneficiarul unui produs sau serviciu;
- beneficiarul care, în relaţia contractuală este exportatorul;
- banca emitentă este cea care din dispoziţia importatorului
(ordonatorului) îşi asumă angajamentul de plată (în scris, cu termene şi
documente); bancă emitentă este principală angajată în derularea
acreditivului;
- banca corespondentă, cu sediul, de obicei, în ţara exportatorului; ea
este intermediarul prin care banca emitentă transmite conţinutul acredi-
tivului pentru a fi adus la cunoştinţa exportatorului.
Banca corespondentă se mai numeşte bancă notificatoare pentru că
avizează documentele şi le derulează.
Această bancă se mai numeşte şi plătitoare, dacă plata nu se face de
către bancă emitentă. Ea plăteşte exportatorului documentele prezentate.
Banca corespondentă se mai numeşte şi bancă trasă sau acceptată când
plata se face prin cambii.
Uneori banca plătitoare se mai numeşte şi negociatoare (când este
desemnată de banca emitentă).
Dacă banca corespondentă adaugă la documente, propriul său
angajament de plată, poate fi numită bancă confirmatoare.

292
 Plăţile prin acreditiv au la bază o cerere de deschidere a acestuia, cât şi
următoarele etape şi cerinţe :
-existenţa unui contract (protocol);
-dispoziţia de deschidere a acreditivului;
-deschiderea propriu-zisă a acreditivului prin care banca emitentă se
angajează la plată;
-notificarea beneficiarului;
-livrarea mărfii;
-utilizarea acreditivului documentar (prezentarea la bancă a
documentelor de către exportator şi efectuarea plăţii);
-remiterea documentelor şi plată sumei de către banca emitentă către
banca plătitoare;
-notificarea importatorului de către banca emitentă şi eliberarea
documentelor către acesta;
-eliberarea, preluarea mărfii.
Documentele cerute pentru deschiderea acreditivului documentar
sunt:
- factura comercială;
- documentul de transport;
- documentul de asigurare;
- certificatul de origine;
- certificatul (analiza) de calitate;
- declaraţia vamală;
- lista pachetelor (pe grupe de greutate);
- cambia (dacă este cazul);
293
- alte documente.
Plăţile prin acreditiv documentar au luat amploare şi au fost
perfecţionate mai cu seamă la nivelul sistemului de plăti al Uniunii
Europene şi al Camerei Internaţionale de Comerţ ( Publicaţia
Nr.600/2006). Această normă cuprinde reguli şi uzanţe uniforme, dintre
care unele vor fi prezentate în cele ce urmează. În cadrul Camerei
Internaţionale de Comerţ (CIC) există în acest sens, Comisia pentru
Tehnici şi Practici bancare.

14.2. Perfecţionarea plăţilor prin acreditiv documentar cu ajutorul

uzanţelor şi practicilor moderne.
Un acreditiv este prin natura sa o tranzacţie separată de contractul de
vânzare sau un alt contract pe care s-ar putea baza. Băncile nu sunt în
nici un fel implicate sau obligate de un astfel de contract, chiar dacă în
acreditiv este inclusă orice fel de referire la acesta. Prin urmare,
angajamentul unei bănci de a onora, de a negocia sau de a îndeplini
orice altă obligaţie în cadrul acreditivului nu poate face obiectul unor
reclamaţii sau contestaţii din partea ordonatorului rezultate din relaţia sa
cu banca emitentă sau cu beneficiarul.
Un beneficiar nu se poate în nici un caz prevala de relaţiile
contractuale existenţe între bănci sau între ordonator şi banca emitentă.
Banca emitentă trebuie să descurajeze orice tentativă din partea
ordonatorului de a include, ca parte integrantă a acreditivului, copii ale
contractului aferent, ale facturii proforme şi alte documente de acest fel.

294
 Băncile operează cu documente şi nu cu mărfuri, servicii sau prestaţii
la care se referă documentele.
Un acreditiv trebuie să mentioneze banca la care acesta este utilizabil
sau dacă este utilizabil la orice bancă. Un acreditiv utilizabil la o bancă
desemnată este deasemenea utilizabil şi la banca emitentă.
Un acreditiv trebuie să mentioneze dacă este utilizabil prin plată la
vedere, plată la termen, acceptare sau negociere.
Un acreditiv nu trebuie emis utilizabil printr-o trată trasă asupra
ordonatorului.
Un acreditiv trebuie să mentioneze o dată de expirare pentru
prezentare. O dată menţionată ca dată de expirare pentru onorare sau
negociere va fi considerată ca dată de expirare pentru prezentare.
Locul prezentării este domiciliul băncii la care este utilizabil
acreditivul.
Locul prezentării în cadrul unui acreditiv utilizabil la orice bancă este
domiciliul oricărei bănci. Un loc de prezentare altul decât acela al băncii
emitente este în completarea locului de prezentare al băncii emitente.
Cu condiţia ca documentele prevăzute în acreditiv să fie prezentate la
bancă desemnată sau la banca emitentă şi cu condiţia că acestea să
constituie o prezentare conformă, bancă emitentă trebuie să onoreze
angajamentul dacă acreditivul este utilizabil prin :
- plată la vedere, plată la termen sau acceptare, la banca emitentă;
- plată la vedere la o bancă desemnată şi acea bancă desemnată nu
plăteşte;

295
- plată la termen la o bancă desemnată şi acea bancă desemnată nu îşi
asumă angajamentul de plată la termen sau, deşi şi-a asumat
angajamentul de plată la termen, nu face plata la scadenţă;
- acceptare la o bancă desemnată şi acea banca desemnată nu acceptă o
trată asupra sa sau, deşi a acceptat trata trasă asupra sa, nu plăteşte la
scadenţă;
- negociere la o bancă desemnată şi acea bancă desemnată nu negociază.
Banca emitentă este irevocabil obligată să onoreze din momentul în
care emite acreditivul.
O bancă emitentă se angajează să ramburseze o bancă desemnată care
a onorat sau negociat o prezentare conformă şi a remis documentele
către banca emitentă . Rambursarea unei sume aferente unei prezentări
conforme în cadrul unui acreditiv utilizabil prin acceptare sau plată la
termen este datorată la scadenţă, fie că banca desemnată a plătit în avans
sau a cumpărat trata înainte de scadenţă, fie că nu. Angajamentul băncii
emitente de a rambursa o bancă desemnată este independent de
angajamentul băncii emitente faţă de beneficiar.
Banca confirmatoare trebuie :
1. Să onoreze, dacă acreditivul este utilizabil prin :
- plată la vedere, plată la termen sau acceptare la banca confirmatoare;
- plată la vedere la altă bancă desemnată, iar acea bancă desemnată nu
plateşte;
- plată la termen la altă bancă desemnată iar acea bancă desemnată nu işi
asumă angajamentul de plată la termen, sau, dacă şi-a asumat
angajamentul de plată la termen, nu plateşte la scadenţă;
296
- acceptare la altă bancă desemnată şi acea bancă desemnată nu acceptă
o trată trasă asupra sa sau, deşi a acceptat o trată trasă asupra sa, nu
plateşte la scadenţă;
- negociere la o bancă desemnată şi acea bancă desemnată nu negociază
2. Să negocieze, fără recurs, dacă acreditivul este utilizabil prin
negociere la banca confirmatoare.
O bancă confirmatoare este obligată în mod irevocabil să onoreze sau să
negocieze din momentul în care îşi adaugă confirmarea la acreditiv.
O bancă confirmatoare se angajează să ramburseze o altă bancă
desemnată care a onorat sau negociat o prezentare conformă şi a remis
documentele băncii confirmatoare. Rambursarea sumei aferente unei
prezentări conforme în cadrul unui acreditiv utilizabil prin acceptare sau
plată la termen este datorată la scadenţă, fie că cealaltă bancă desemnată
a plătit în avans sau a cumpărat trate înainte de scadenţă, fie că nu.
Angajamentul unei bănci confirmatoare de a rambursa o altă bancă
desemnată este independent de angajamentul băncii confirmatoare faţă
de beneficiar.
Dacă o bancă este autorizată sau solicitată de către banca emitentă să
confirme un acreditiv, dar nu este pregătită să facă acest lucru, trebuie să
informeze banca emitentă fără întârziere şi poate aviza acreditivul fără
confirmare.
Un acreditiv şi orice modificare pot fi avizate unui beneficiar prin
intermediul unei bănci avizatoare. O bancă avizatoare care nu este bancă
confirmatoare avizează acreditivul şi orice modificare fără nici un
angajament de a onora sau a negocia.
297
 Prin avizarea acreditivului sau a modificării, banca avizatoare atestă
că se consideră satisfăcută de aparenta autenticitate a acreditivului sau a
modificării şi că avizarea reflectă cu acurateţe termenii şi condiţiile
acreditivului sau ale modificării primite.
O bancă avizatoare poate utiliza serviciile unei alte bănci (a doua
bancă avizatoare) pentru a viza acreditivul şi orice modificare către
beneficiar. Prin avizarea acreditivului sau a modificării, de către a două
bancă avizatoare se înţelege că această se consideră satisfăcută de
aparenta autenticitate a avizării pe care a primit-o şi că avizarea reflectă
cu acurateţe termenii şi condiţiile acreditivului sau ale modificării
primite.
O bancă ce utilizează serviciile unei bănci avizatoare sau a unei a două
bănci avizatoare pentru a aviza un acreditiv trebuie să utilizeze aceeaşi
bancă pentru avizarea oricărei modificări aferente.
Dacă o bancă este solicitată să avizeze un acreditiv sau modificare, dar
alege să nu o facă, trebuie să informeze fără întârziere banca de la care a
primit acreditivul, modificarea, sau avizarea, despre acest lucru.
Dacă o bancă este solicitată să avizeze un acreditiv sau o modificare,
dar nu este satisfăcută în privinţa autenticităţii aparente a acreditivului,
modificări sau avizării, trebuie să informeze fără întârziere banca de la
care apare că a primit instrucţiunile, despre acest lucru. Dacă banca
avizatoare sau a doua bancă avizatoare alege totuşi să avizeze
acreditivul sau modificarea, trebuie să informeze beneficiarul sau a doua
bancă avizatoare că nu a putut să se convingă de aparenta autenticitate a
acreditivului, a modificării sau a avizării.
298
 Un acreditiv nu poate fi nici modificat, nici anulat fără acordul băncii
emitente, al băncii confirmatoare- dacă este cazul şi al beneficiarului.
O bancă emitentă este angajată irevocabil printr-o modificare, din
momentul în care a emis modificarea. O bancă confirmatoare îşi poate
extinde confirmarea asupra unei modificări şi va fi angajată irevocabil
din momentul în care avizează modificarea. O bancă confirmatoare
poate totuşi alege să avizeze o modificare fără a-şi extinde confirmarea
şi dacă procedează în acest fel trebuie să informeze banca emitentă fără
întârziere şi să informeze beneficiarul în avizarea sa.
Termenii şi condiţiile acreditivului original (sau ale unui acreditiv care
încorporează modificările acceptate anterior) vor rămâne în vigoare
pentru beneficiar până când beneficiarul comunică băncii care i-a avizat
o astfel de modificare, acordul sau cu modificarea. Beneficiarul ar trebui
să notifice acceptarea sau refuzul unei modificări. Dacă beneficiarul
omite să dea o astfel de notificare, o prezentare de documente în
conformitate cu acreditivul şi cu orice modificare încă neacceptată va fi
considerată ca o notificare de acceptare a acelei modificări de către
beneficiar. Din acel moment acreditivul se va considera modificat.
O bancă ce avizează o modificare trebuie să informeze banca de la
care a primit modificarea cu privire la orice notificare de acceptare sau
de respingere.
Acceptarea parţială a unei modificări nu este permisă şi aceasta va fi
considerată că o notificare de respingere a modificării.

299
Menţionarea într-o modificare a faptului că modificarea va intra în
vigoare dacă nu va fi respinsă de beneficiar într-o anumită perioadă de
timp, nu va fi luată în considerare.

14.3. Acreditive şi modificări teletransmise şi pre-avizate

O teletransmitere autentificată a unui acreditiv sau a unei modificări
va fi considerată a fi un acreditiv sau o modificare operativă, şi orice
confirmare letrică primită ulterior nu va fi luată în considerare.
Dacă într-o teletransmisie se menţionează că “urmează detalii
complete” (sau cuvinte cu efect similar) sau menţionează că acreditivul
sau modificarea operativă o constituie confirmarea letrică, atunci când
teletransmisia nu va fi considerată a fi un acreditiv sau modificare
operativă. Banca emitentă trebuie să emită atunci acreditivul operativ
sau modificarea operativă, fără nici o întârziere, în termeni care să nu
contravină teletransmisiei.
O avizare preliminară privind emiterea unui acreditiv sau modificarea
unui acreditiv (“pre-avizare”), va fi trimisă numai dacă banca emitentă
este pregătită să emită acreditivul sau modificarea operativă. O bancă
emitentă care transmite o astfel de pre-avizare este angajată irevocabil
să emită acreditivul sau modificarea operativă fără întârziere în termeni
care să nu contravină pre-avizării.
Autorizaţia de a onora sau negocia nu impune nici o obligaţie băncii
desemnate de a onora sau negocia, dacă banca desemnată nu este bancă
confirmatoare, cu excepţia cazului în care banca desemnată nu acceptă
în mod expres ecest lucru şi informează corespunzător beneficiarul.
300
 Prin desemnarea unei bănci de a accepta o trata, sau de a-şi asumă
angajamentul de plată la termen, o bancă emitentă autorizează acea
bancă desemnată să plătească anticipat sau să cumpere o traăa acceptată
sau un angajament de plată la termen asumat de bancă desemnată.
Primirea sau examinarea şi expedierea de documente de către banca
desemnată care nu este o bancă confirmatoare nu obligă acea bancă
desemnată să onoreze sau să negocieze documentele şi nici nu constituie
o onorare sau o negociere.
Dacă un acreditiv menţionează că rambursarea urmează să fie obţinută
de banca desemnată (“bancă solicitantă”) solicitând plata altei entităţi
(“bancă rambursatoare”), acreditivul trebuie să precizeze dacă
rambursarea este supusă regulilor ICC pentru rambursări de la bancă la
bancă în vigoare la data emiterii acreditivului.
Dacă acreditivul nu menţionează că rambursarea este supusă regulilor
ICC pentru rambursări de la bancă la bancă, se aplică următoarele
reguli:
- o bancă emitentă trebuie să-i furnizeze unei bănci rambursatoare o
autorizaţie de rambursare în conformitate cu condiţiile precizate în
acreditiv. Autorizaţia de rambursare nu trebuie să conţină o data de
expirare.
- unei bănci solicitante nu trebuie să i se ceară să transmită băncii
rambursatoare o declaraţie de conformitate cu termenii şi condiţiile
acreditivului.
- o bancă emitentă va fi răspunzătoare de orice pierdere de dobândă
împreună cu orice cheltuieli care intervin, dacă rambursarea nu este
301
efectuată la prima cerere de bancă rambursatoare în conformitate cu
termenii şi condiţiile acreditivului.
- Comisioanele unei bănci rambursatoare sunt suportate de banca
emitentă. Totuşi, în cazul în care comisioanele sunt suportate de
beneficiar, este sarcina băncii emitente să indice acest lucru în acreditiv
şi în autorizaţia de rambursare. În cazul în care comisioanele băncii
rambursatoare sunt suportate de beneficiar, ele vor fi deduse din suma
datorată băncii solicitante în momentul rambursării. Dacă nu se
efectuează rambursarea, comisioanele băncii rambursatoare rămân în
sarcina băncii emitente.
Banca emitentă nu este exonerată de nici una din obligaţiile sale de a
asigura rambursarea, dacă rambursarea nu este făcută de banca
rambursatoare la prima cerere.
Criterii standard pentru examinarea documentelor

O bancă desemnată acţionând în baza mandatului primit, o bancă

confirmatoare, dacă este cazul şi banca emitentă, trebuie să examineze o
prezentare pentru a decide, doar pe baza documentelor , dacă acestea
par, prin conţinutul lor, a constitui sau nu o prezentare conformă.
O bancă desemnată acţionând în baza mandatului primit, o bancă
confirmatoare, dacă este cazul şi banca emitentă, vor avea fiecare
maximum 5 zile bancare după ziua prezentării, să stabilească dacă
această este conformă. Această perioadă nu este scurtată sau în nici un
fel afectată dacă ulterior datei de prezentare survine data de expirare a
acreditivului sau ultima dată de prezentare.
302
 O prezentare incluzând unul sau mai multe documente originale de
transport supuse prevederilor articolelor 19, 20, 21, 22, 23, 24 sau 25
trebuie să fie făcută de, sau în numele beneficiarului, nu mai târziu de 21
zile calendaristice după data încercării aşa cum este descris în aceste
reguli, dar în orice caz nu mai târziu de data de expirare a acreditivului.
Informaţiile conţinute de un document, când sunt citite în contextul
acreditivului, al documentului însuşi şi al practicii bancare internaţionale
standard, nu trebuie să fie identice cu acestea, dar nici în contradicţie cu
datele din acel document sau oricare alt document prevăzut de acreditiv.
În documente, altele decât factura comercială, descrierea mărfurilor,
serviciilor sau prestaţiilor, dacă s-a prevăzut, poate fi făcută în termeni
generici, dar nu în contradicţie cu descrierea lord în acreditiv.
Dacă un acreditiv cere prezentarea unui document, altul decât un
document de transport, document de asigurare sau factură comercială,
fără să menţioneze de cine urmează să fie emis sau informaţiile pe care
trebuie să le conţină, băncile vor accepta documentul aşa cum a fost
prezentat, dacă conţinutul său apare să îndeplinească rolul documentului
cerut şi corespunde în rest prevederilor sub-articolului 14(d).
Un document prezentat, dar necerut de acreditiv va fi ignorat de bănci
şi poate fi returnat celui care l-a prezentat.
Dacă un acreditiv conţine o condiţie, fără să menţioneze documentul
care să indice conformitatea cu condiţia, băncile vor consideră o astfel
de condiţie că nemenţionată şi o vor ignoră.
Un document poate fi datat înainte de data de emitere a acreditivului,
dar nu trebuie să fie datat mai târziu de data de prezentare.
303
 Când adresele beneficiarului şi ale ordonatorului apar pe oricare din
documentele cerute de acreditiv, nu este necesar să fie aceleaşi cu cele
menţionate în acreditiv sau pe orice alt document cerut de acreditiv, dar
trebuie să fie în aceeaşi ţară ca respectivele adrese menţionate în
acreditiv. Detaliile de contact (telefax, telefon, email şi altceva similar)
menţionate ca făcând parte din adresele beneficiarului şi ale
ordonatorului vor fi ignorate. Totuşi, când adresele şi detaliile de contact
ale ordonatorului apar ca făcând parte din adresa destinatarului sau a
părţii notificate pe un document de transport supus prevederilor
articolelor 19, 20, 21, 22, 23, 24 sau 25, acestea trebuie să fie
menţionate aşa cum sunt cerute în acreditiv.
Încărcătorul sau expeditorul mărfurilor menţionat pe orice document
nu este necesar să fie beneficiarul acreditivului.
Un document de transport poate fi emis de oricare altă parte decât
transportatorul, proprietarul vasului, căpitanul sau navlositorul vasului
cu condiţia că documentul de transport să întrunească cerinţele
articolelor 19, 20, 21, 22, 23, 24 ale acestor reguli.

14.4. Prezentare conformă

Când o bancă emitentă decide că prezentarea este conformă, aceasta
trebuie să onoreze.
Când o bancă confirmatoare decide că prezentarea este conformă,
aceasta trebuie să onoreze sau să negocieze şi să expedieze documentele
către banca emitentă.

304
 Când o bancă desemnată decide că prezentarea este conformă şi
onorează sau negociază, aceasta trebuie să expedieze documentele
băncii confirmatoare sau băncii emitente.
Când o bancă desemnată acţionând în baza mandatului primit, o bancă
confirmatoare, dacă este cazul, sau banca emitentă stabileşte că
prezentarea nu este conformă, poate refuza să onoreze sau să negocieze.
Când o bancă emitentă stabileşte că prezentarea nu este conformă, ea
poate opta la libera sa apreciere să contacteze ordonatorul pentru a
decide asupra renunţării la discrepanţe. Acest lucru nu presupune
extinderea perioadei menţionate în sub-articolul 14 (b).
Când o bancă desemnată acţionând în baza mandatului primit, o bancă
confirmatoare, dacă este cazul, sau bancă emitentă decide să refuze să
onoreze sau să negocieze, aceastăatrebuie să transmită o singură
notificare în acest sens entităţii prezentatoare.
Notificarea trebuie să precizeze :
- că banca refuză să onoreze sau să negocieze; şi
- fiecare discrepanţă în bază căreia banca refuză să onoreze sau să
negocieze; şi
- că bana păstrează documentele în aşteptarea viitoarelor instrucţiuni de
la entitatea prezentatoare; sau
- că banca emitentă păstrează documentele până când primeşte de la
ordonator renunţarea la discrepanţe şi este de acord cu acestea, sau
primeşte instrucţiuni ulterioare de la entitatea prezentatoare înainte de a
fi de acord să accepte renunţarea la discrepanţe; sau
- că banca returnează documentele ; sau
305
- că banca acţionează în conformitate cu instrucţiunile anterioare primite
de la entitatea prezentatoare.
Notificarea cerută de prevederile sub-articolului 16(c) trebuie
transmisă printr-un mijloc de telecomunicaţie sau dacă nu este posibil,
printr-un alt mijloc rapid nu mai târziu de sfârşitul celei de a 5-a zi
bancare după data de prezentare a documentelor.
O bancă desemnată acţionând în bază mandatului sau, o bancă
confirmatoare, dacă este cazul, sau bancă emitentă poate, după
transmiterea notificării cerute de prevederile sub-articolului 16(c) (iii)
(a) sau (b) să returneze în orice moment documentele entităţii
prezentatoare.
Dacă o bancă emitentă sau bancă confirmatoare omite să acţioneze
conform acestui articol nu va putea invoca faptul că prezentarea nu este
conformă.
Când o bancă emitentă refuză să onoreze sau o bancă confirmatoare
refuză să onoreze sau să negocieze şi a transmis notificare în acest sens
în conformitate cu prevederile acestui articol, atunci va fi îndreptăţită să
ceară restituirea împreună cu dobânda, a oricărei rambursări făcute.
Trebuie prezentat cel puţin un original al fiecărui document prevăzut în
acreditiv.
O bancă va considera drept original orice document purtând o
semnătura aparent originală, semn, ştampilă, sau etichetă a emitentului
documentului, exceptând cazul când documentul însuşi indică faptul că
nu este un original.

306
 Dacă un document nu menţionează altfel, o bancă va acceptă de
asemenea un document ca fiind original dacă acesta :
- apare a fi scris, tipărit, perforat sau ştampilat de mâna emitentului
documentului; ori
- apare a fi emis pe hârtia cu antetul original al emitentului ; ori
- atestă că acesta este un document original, cu excepţia situaţiei în care
menţiunea apare a nu se referi la documentul prezentat.
Dacă un acreditiv cere prezentarea copiilor documentelor, se permite
fie prezentarea de originale, fie de copii.
Dacă un acreditiv cere prezentarea de documente multiple utilizând
termeni ca “în duplicat”, “în 2 exemplare”, “în 2 copii”, cerinţa va fi
satisfăcută prin prezentarea a cel puţin unui original şi restul
exemplarelor în copie, cu excepţia cazului în care documentul însuşi
indică altfel.

14.5. Factură comercială şi alte documente

O factură comercială :
- trebuie să apăra că fiind emisă de beneficiar (exceptând cazul prevăzut
de articolul 38) ;
- trebuie emisă pe numele ordonatorului (exceptând prevederile sub-
articolului 38 (g)) ;
- trebuie să fie emisă în aceeaşi valută ca şi acreditivul ; şi
- nu este necesar să fie semnată.
O bancă desemnată acţionând în baza mandatului primit, o bancă
confirmatoare, dacă este cazul, sau banca emitentă poate accepta o
307
factură comercială emisă pentru o sumă depăşind valoarea permisă de
acreditiv şi decizia sa va fi obligatorie pentru toate părţile implicate, cu
condiţia ca banca în discuţie să nu fi onorat sau negociat pentru o
valoare depăşind pe cea permisă de acreditiv.
Descrierea mărfurilor, a serviciilor sau a prestaţiilor în factură
comercială trebuie să corespundă cu descrierea din acreditiv.
Un document de transport acoperind cel puţin două modalităţi diferite
de transport (document de transport multimodal sau combinat) oricum ar
fi denumit, trebuie să apăra ca:
indică numele transportatorului şi să fie semnat de :
a) transportator sau de un agent denumit acţionând pentru sau în numele
transportatorului, sau
b) căpitan sau un agent denumit acţionând pentru sau în numele
căpitanului.
Orice semnătură a transportatorului, căpitanului sau agentului trebuie
să fie identificată ca fiind a transportatorului, căpitanului sau agentului.
Orice semnătură a unui agent trebuie să indice dacă agentul a semnat
pentru sau în numele transportatorului, sau pentru sau în numele
căpitanului.
Indică faptul că mărfurile au fost expediate, preluate spre încărcare sau
încărcare la bord la locul prevăzut de acreditiv, prin :
a) text pretiparit, sau
b) o ştampilă sau o adnotare indicând data în care mărfurile au fost
expediate, preluate spre încărcare sau încărcare la bord.

308
 Data emiterii documentului de transport va fi considerată a fi data
expedierii, a preluării spre încărcare sau a încărcării la bord şi data de
încărcare. Totuşi, dacă documentul de transport indică, prin ştampilă sau
adnotare, o dată de expediere, preluare spre încărcare sau încărcare la
bord, această dată va fi considerată a fi dată de încărcare:
- Indică locul de expediere, de preluare spre încărcare, sau încărcare şi
locul destinaţiei finale menţionate în acreditiv chiar dacă :
a) documentul de transport mentionează în completare, un loc diferit de
expediere, preluare spre încărcare, sau încărcare sau locul destinaţiei
finale, sau
b) documentul de transport conţine indicaţia “preconizat” sau o
menţiune similară cu privire la vas, la portul de încărcare sau portul de
descărcare.
- este unicul document original de transport sau dacă a fost emis în mai
mult de un original, este setul complet aşa cum s-a indicat pe documen-
tul de transport.
- conţine termenii şi condiţiile de transport sau face referire la o altă
sursă conţinând termenii şi condiţiile de transport (document de trans-
port în formă scurtă sau cu verso-ul în alb). Conţinutul termenilor şi
condiţiilor de transport nu va fi examinat.
c) nu conţine nici o menţiune că este obiectul unui contract de navlo-
sire.
d) în intenţia acestui articol, transbordare înseamnă descărcarea de pe un
mijloc de transport şi reîncărcarea pe alt mijloc de transport (fie în
modalităţi diferite de transport, fie că nu) în timpul transportului de la
309
locul de expediere, de preluare spre încărcare sau de încărcare către lo-
cul destinaţiei finale menţionat în acreditiv.
- un document de transport poate indica că mărfurile vor sau pot fi
transbordate cu condiţia ca întregul transport să fie acoperit de unul şi
acelaşi document de transport.
- un document de transport indicând că transbordarea va avea sau poate
avea loc este acceptabil, chiar dacă acreditivul interzice transbordarea.
Un conosament, oricum este denumit, trebuie să apăra ca :
- indică numele transportatorului şi este semnat de :
a) transportator sau un agent denumit pentru sau în numele
transportatorului, sau
b) căpitan sau un agent denumit pentru sau în numele căpitanului.
Orice semnătură a transportatorului, căpitanului sau agentului trebuie
să fie identificată ca fiind a transportatorului, căpitanului sau agentului.
Orice semnătură a unui agent trebuie să indice dacă agentul a semnat
pentru sau în numele transportatorului sau pentru sau în numele
căpitanului.
- indică faptul că mărfurile au fost încărcate la bordul unui vas nominat
în portul de încărcare menţionat în acreditiv, prin :
a) text pretiparit, sau
b) o adnotare “la bord”, indicând data la care mărfurile au fost încărcate
la bord.
Data emiterii conosamentului va fi considerată că fiind data încărcării
doar dacă conosamentul nu conţine o adnotare “la bord” indicând data

310
încărcării, caz în care data menţionată pe adnotarea “la bord” va fi
considerată ca fiind data încărcării.
Dacă conosamentul conţine indicaţia “vas preconizat” sau o precizare
similară în legătură cu numele vasului, atunci este necesară existenţa
unei adnotări “la bord” indicând data încărcării şi numele efectiv al
vasului.
- indică încărcarea din portul de încărcare către portul de descărcare
menţionat în acreditiv.
Dacă conosamentul nu indică portul de încărcare menţionat în
acreditiv ca fiind portul de încărcare sau dacă conţine menţiunea
“preconizat” sau o precizare similară în legătură cu portul de încărcare,
atunci este necesară existenţa unei adnotări “la bord” indicând portul de
încărcare aşa cum este menţionat în acreditiv, data încărcării şi numele
vasului. Această prevedere se aplică chiar dacă pe conosament apar
pretipărite încărcarea la bord sau încărcarea pe un anumit vas.
- este unicul conosament original sau, dacă este emis în mai mult de un
original, este setul complet indicat în conosament.
- conţine termeni şi condiţii de transport sau face referire la o altă sursă
conţinând termenii şi condiţiile de transport (conosament în formă scurtă
sau cu verso-ul în alb). Conţinutul termenilor şi condiţiilor de transport
nu va fi examinat.
- nu conţine vreo indicaţie că se supune unui contract de navlosire.
- transbordarea înseamnă descărcarea de pe un vas şi reîncărcarea pe alt
vas în cursul transportului de la portul de încărcare către portul de
descărcare menţionate în acreditiv.
311
- un conosament poate indica faptul că mărfurile vor fi sau pot fi trans-
bordate cu condiţia ca întregul transport să fie acoperit de unul şi acelaşi
conosament.
- un conosament indicând că transbordarea va avea sau poate avea loc
este acceptabil, chiar dacă acreditivul interzice transbordarea, dacă
mărfurile au fost încărcate într-un container, în barjă remorcată sau
împinsă, după cum este evidenţiat în conosament.
- clauzele din conosament menţionând că transportatorul îşi rezervă
dreptul de a transborda nu vor fi luate în considerare.

Am prevăzut mai sus numai unele din practicile, uzanţele şi documen-

tele privind utilizarea acreditivului ca instrument şi mijloc de asigurare
cu anticipaţie a plăţilor.

312
INSTITUŢII DE CREDIT

313
CAP. I ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA INSTITUŢIILOR
DE CREDIT

1.1 Cadrul general al organizării instituţiilor de credit

Recenta aderare a României la Uniunea Europeană a însemnat şi
pregătirea sistemului bancar pentru o nouă calitate a activităţii, pentru
competitivitate şi concurenţă.
Pregătirile sectorului bancar pentru integrarea în U.E. au început
demult şi s-au intensificat o dată cu adoptarea monedei EURO.
În ultimii ani, accentul perfecţionării activităţii bancare a fost pus pe
reorganizarea sistemului, creşterea prudenţialităţii bancare, abordarea
calitativ- nouă a aderării capitalului şi a riscului.
Un loc important în cadrul preocupărilor legate de sectorul bancar îl
ocupă în ultima perioadă de timp, îmbunătăţirea legislaţiei bancare, care
ţine seama în mult mai mare măsură de legislaţia, practicile şi uzanţele
sistemului bancar european.
În această ultimă privinţă, avem în vedere cel puţin următoarele
repere;
- Implementarea Acordului Basel II (2004);
- Legea nr.312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României;
- Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.99/2006;
- Legea bancară nr.227/2007

314
 Aceste documente legislative au avut la bază mai multe acte
normative ale UE. Printre care şi Directiva nr.2006/48/CE din 2008 a
Parlamentului European.
Prin aceste acte normative se trece la o abordare mai largă a
activităţii bancar-monetar-financiare.
Băncile sunt incluse în instituţiile de credit, având în vedere
referirile actelor normative bancare aflate în vigoare în Uniunea
Europeană.
Această concepţie şi structurare a entităţilor care se ocupă cu
moneda, banii, creditul, plăţile sunt agreate şi de Comitetul de la Basel
pentru supraveghere bancară.
Noile prevederi ale Acordului Basel II conexionează cerinţele de
capital în mai mare măsură cu propriile estimări ale instituţiilor de credit
în procesul de management al riscurilor.
OUG nr 99/ 2006 şi Legea nr.227/ 2007 privind instituţiile de credit
şi adecvarea capitalului asigură transpunerea directivelor comunitare în
domeniul bancar şi al altor instituţii de credit.
Subliniem în acest sens şi încă de la începutul acestui curs
universitar că băncile constituie de departe cea mai importantă,
chiar vastă verigă a instituţiilor de credit. Având în vedere şi
profilul didactic, adică specializarea Finanţe-Bănci, în curs se vor
regăsi în principal aspecte ale activităţii bancare. Evident că vor fi
prezentate şi particularităţile altor instituţii de credit în manifestarea
proceselor monetar-financiare şi a pieţelor monetar-financiare. De altfel,

315
ponderea acordată băncilor în actele normative în totalul instituţiilor de
credit, confirmă, o dată în plus că băncile înseamnă aproape totul.
În cele ce urmează, prezentăm principalele aspecte ale activităţii
bancare stipulate în OUG nr. 99/2006 şi Legea nr.227/2007.
Aceste acte normative privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului şi-au propus să asigure, la nivel de principiu, transpunerea
directivelor comunitare menţionate, atât pentru instituţiile de credit, cât
şi pentru societăţile de servicii de investiţii financiare şi, în acelaş timp,
să asigure o consolidare a reglementării în materie reunind prevederile
legislaţiei aferente instituţiilor de credit (Legea nr.58/1998 privind
activitatea bancară, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.97/2000 privind
organizaţiile cooperatiste de credit, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr.200/2002, cu modificările şi completările ulterioare,
Legea nr.541/2002 privind economisirea şi creditarea în sistem colectiv
pentru domeniul locativ, cu modificările şi completările ulterioare, şi
Legea Nr.33/2006 privind băncile de credit ipotecar) într-un singur act
normativ.
OUG nr.99/2006 este structurată în dispoziţii cu caracter general
(Partea I), aplicabile tuturor categoriilor de instituţii de credit şi
prevederi cu caracter special (Partea a II-a) aplicabile fiecărei categorii
de instituţii de credit reglementate în dreptul românesc şi sistemelor de
plăţi. Aspectele legate de incidenţa dispoziţiilor acestui act normativ
asupra societăţilor de servicii de investiţii financiare, aflate sub

316
supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, sunt abordate
într-un capitol distinct.
Anumite aspecte de natură tehnică prevăzute de directivele
comunitare au fost reglementate prin legislaţia secundară emisă în
aplicarea legii.
OUG nr.99/2006 stabileşte cadrul general al desfăşurării activităţii
instituţiilor de credit şi este structurată în trei titluri.
În prima parte OUG
- domeniul de aplicare al acestui act normativ;
- categoriile de instituţii de credit în care se pot constitui şi funcţiona
instituţiile de credit persoane juridice române.
- interdicţii referitoare la prestarea activităţilor supuse reglementării
în discuţie şi utilizarea denumirilor protejate aferente acestora;
- definirea noţiunilor utilizate în cuprinsul reglementării;
În privinţa conţinutului activităţii bancare şi a cerinţelor acestora sunt
prevăzute:
- cerinţele minime de acces la activitatea specifică unei instituţii de
credit şi de desfăşurare a activităţii;
- anumite aspecte legate de autorizarea instituţiilor de credit;
- activităţile ce pot fi desfăşurate în baza şi limitele unei autorizaţii;
în ceea ce priveşte activităţile permise instituţiilor de credit, noile
prevederi permit desfăşurarea activităţii de leasing financiar în mod
direct şi limitează nivelul total al veniturilor obţinute din activităţile
din domeniul nefinanciar la 10% din veniturile aferente activităţii
financiare.
317
 - restricţii sau interdicţii referitoare la operaţiunile ce pot/nu pot fi
desfăşurate de o instituţie de credit;
- condiţii minime de desfăşurare a activităţii respective, cerinţe de
capital şi de administrare a riscului, precum şi cele referitoare la
acţionariat.

OUG reglementează procedura de autorizare a instituţiilor de credit,

persoane juridice române, situaţiile în care autorizaţia îşi încetează
valabilitatea de drept sau la cerere, precum şi situaţiile şi condiţiile în
care aceasta poate fi retrasă, şi desfăşurarea în România a activităţii
instituţiilor de credit autorizate şi supravegheate de autorităţile
competente din alte state membre.
OUG prevede condiţiile în care instituţiile de credit persoane
juridice române, autorizate şi supravegheate de Banca Naţională a
României pot desfăşura activitate în alte state membre, în condiţii
similare cu cele prevăzute la capitolul IV pentru instituţiile de credit şi
instituţiile financiare din alte state membre care îşi desfăşoară activitatea
în România.
De asemenea este desenat cadrul în care instituţiile de credit
persoane juridice române pot deschide sucursale în state terţe.
Sunt definite cerinţele de natură operaţională, structurate în capitole
care vizează următoarele aspecte: organizare şi conducere, secretul
profesional în domeniul bancar şi relaţia cu clientela, cerinţele pentru
acoperirea riscurilor, raportări financiare şi audit, cerinţe de publicitate
pentru instituţiile de credit.
318
 Sunt stipulate măsurile de supraveghere şi sancţiunile ce pot fi
aplicate instituţiilor de credit, procedurile speciale (supravegherea
specială, administrarea specială, lichidarea instituţiilor de credit) şi căile
de contestare a actelor emise de Banca Naţională a României. Astfel,
sunt prevăzute dispoziţii referitoare la supravegherea instituţiilor de
credit persoane juridice române şi modul în care se realizează aceasta.
În partea a doua a OUG 99/2006 sunt abordate în titluri distincte
specificul fiecărei categorii de instituţii de credit şi aspecte legate de
sisteme de plăţi. Sunt de menţionat unele deosebiri faţa de legislaţia
precedentă astfel:
b) băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ:
- au fost eliminate prevederi referitoare la impunerea unei anumite
structuri a acţionariatului majoritar şi minoritar al unei bănci de
economisire şi creditare în domeniul locativ;
- a fost modificată denumirea generică a acestor instituţii de credit
din ”case de economii pentru domeniu locativ” în „bănci de
economisire şi creditare în domeniul locativ”, denumire care
reflectă în mod adecvat natura acestor instituţii;
c) instituţiile emitente de monedă electronică- au fost detaliate
condiţiile în care poate fi exercitată de către Banca Naţională a
României opţiunea prevăzută de directiva comunitară de
exceptare totală sau parţială de la aplicarea dispoziţiilor legii a
instituţiilor emitente de monedă electronică, condiţii legate de
volumul maxim al obligaţiilor financiare aferente monedei

319
 electronice (maxim 5 milioane euro) şi de acceptarea monedei
electronice ca mijloc de plată de un număr limitat de comercianţi;
d) organizaţiile cooperatiste de credit:
- cadrul legislativ aplicabil a fost în întregime restructurat, fără a se
aduce atingere principiilor de organizare şi funcţionare a reţelelor
cooperatiste constituite din cooperative de credit afiliate la o casă
centrală;
- au fost făcute aplicabile organizaţiilor cooperatiste de credit
dispoziţiile Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale (cele
eferente societăţilor pe acţiuni) pentru a se evita o repetare
nejustificată la nivelul legislaţiei a unor prevederi care nu diferă
faţă de cele impuse societăţilor comerciale (privind constituirea,
înmatricularea, conţinutul actelor constitutive şi modificarea
acestora, convocarea şi funcţionarea adunării generale, atribuţiile şi
răspunderile administratorilor şi directorilor, fuziunea, divizarea,
dizolvarea, sancţiunile pentru încălcarea dispoziţiilor legii) şi s-a
restructurat textul într-o formă care să se integreze cât mai
armonios în noul proiect;
- a fost eliminată interdicţia de utilizare în denumire a noţiunii de
bancă, aceste instituţii putând utiliza denumirea de „bancă
cooperatistă”. În ceea ce priveşte sistemele de plăţi, au fost preluate
prevederile în vigoare existente în Legea nr.58/1998 privind
activitatea bancară, republicată, cu modificările şi complectările
ulterioare.

320
1.2 Repere ale U.E. privind instituţiile de credit
1) Reglementările privind activitatea bancară vor fi publicate în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
2) Activitatea băncilor a făcut obiectul negocierilor în vederea
aderării
3) A fost notificată U.E. privind întregul cadru legislativ adoptat de
România
4) Termenii, conceptele sunt adaptate uzanţelor U.E.
5) B.N.R. notifică U.E. principalele reglementări interne
6) B.N.R notifică U.E. orice autorizaţie acordată
7) Băncile dintr-un stat membru al U.E. pot înfiinţa sucursale în
România pe baza notificării către B.N.R.
8) Băncile din U.E. pot furniza direct servicii bancare în România
9) Autoritatea competentă din statul de origine supraveghează
sucursala din România
10) B.N.R. este obligată să modifice sau să revoce unele măsuri, când
apare o decizie a U.E.
11) B.N.R informează Comisia Europeană cu privire la măsurile luate
asupra unor bănci
12) Prevederile bancare din U.E. se aplică cu prioritate în România
13) La cererea U.E., B.N.R. face analize şi comunică opinii
14) Schimb de informaţii şi secretul profesional
15) B.N.R oferă informaţii privind garantarea depozitelor, informaţii
privind falimentul băncilor

321
 16) Băncile sunt obligate să aplice o politică specifică de provizioane
şi de expunere
17) B.N.R. asigură coordonarea acţiunilor sale cu B.C.E. şi cu
celelalte bănci centrale
Sectorul Bancar Românesc poate fi prezentat schematic astfel:
Nr. Bănci 37
- Româneşti 5
- Străine 26
- Suc. Bănci străine 6

Operatori universali 33
Operatori specializaţi 4

Băncile străine deţin:

- Active 87,9%
- Credite 89,1%
- Depozite 87,7%
Tendinţe:
- Privatizare
- Consolidare
- Investitori străini

Caracteristica principală:
- Stabilitatea
- Activele au o structură (credite şi plasamente la B.N.R.)
322
Obiectiv strategic:
- Capacitatea de distribuţie a produselor şi serviciilor

Alte obiective:
- Expansiune puternică
- Extindere reţea
- Zona rurală
- Canale alternative (ATM şi POS- uri, Internet Banking)
- Forţe mobile de vânzare
- Acutizarea competitivităţii

Pătrunderea băncilor din U.E.:

- Produse moderne
- Zona Retail
- Credit ipotecar
- Dezvoltarea plăţilor
- Intensificarea competiţiei pe zona corporate
- Trade Finance
- Factoring
- Derularea fondurilor U.E.
- IMM
- Municipalităţi
- Fonduri structurale

323
Provocare:
- Capacitatea de absorbţie a fondurilor europene

Noi actori pe piaţă:

- Factoring
- Produse derivate
- Administrarea creanţelor
- Asigurarea riscului
- Fondurile de investiţii

Alinierea la standardele financiare internaţionale:

- transparenţă mai mare

Informaţie
Decizie (inclusiv de la U.E.)
Asigurarea Stabilităţii Sistemului Bancar
BASEL II:
- Pilonul I (Cerinţe minime de capital)
- Pilonul II (Supravegherea adecvării capitalurilor)
- Pilonul III (Disciplina de piaţă)
Sau altfel:
- îmbunătăţirea sensitivităţii riscului
- îmbunătăţirea metodelor de prevenire a riscurilor reziduale (de
lichiditate şi legislativ)
- creşterea transparenţei pieţei bancare
324
BASEL II în România:
1. Rata de adecvare a capitalului scade de la 12% la 8%
2. Impactul indirect şi asupra instituţiilor financiare nebancare
deţinute de bănci
3. Riscul de credit asociat:
- finanţări pentru administraţiile regionale şi locale (creştere de la
20-100%)
- Retail (diminuare de la 100-75%) şi includerea
microintreprinderilor în această categorie
- Credite ipotecare (Dimunuare de la 50- 35%)

Stadiul implementării:
28 din cele 37 de instituţii de credit preferă varianta standard pentru
calculul adecvării .
Sistemului Bancar Românesc devine parte integrantă a celui european:
- Operatori străini
- Competiţie internaţionalizată
- Potenţial semnificativ de creştere
- Marjele de dobândă se vor diminua
- Structurile de grup financiar se consolidează
- Asistenţa financiară post aderare (cofinanţări de peste 25 mld. Euro
de la U.E.)
Expertiza, Structuri de afaceri, Reţea
Schematic OUG nr.99/2006 se bazează pe următoarele repere europene:
I. Condiţii de acces la activitatea bancară
325
 II. Supravegherea prudenţială a băncilor
III. Supravegherea sistemului de plăţi
IV. Supravegherea operaţiunilor cu instrumente financiare
V. Supravegherea firmelor de investiţii financiare
Prevederile nu se aplică băncilor centrale din statele membre
Instituţiile de credit cuprind:
1. Băncile
2. Organizaţii cooperatiste de credit
3. Bănci de economisire şi de creditare în domeniul locativ
4. Bănci de credit ipotecar
5. Instituţii de emisiune de monedă electronică

Activităţi permise băncilor:

1. Atragere de depozite şi alte fonduri rambursabile
2. Acordarea de credite
3. Leasing financiar
4. Operaţiuni de plăţi
5. Emitere şi gestionare de mijloace de plată
6. Emitere de monedă electronică
7. Emitere de garanţii şi asumare de angajamente
8. Tranzacţionare cu:
- instrumente ale pieţei monetare
- valută
- contracte futures şi options
- instrumente având la baza cursul de schimb şi rata dobânzii
326
 - valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile
9. Participare la emisiunea de valori mobiliare (prin subscriere şi
plasament)
10. Servicii de consultanţă
11. Administrarea de portofolii
12. Custorie şi gestionare de instrumente financiare.
13. Intermediere pe piaţa interbancară
14. Închiriere de casete de siguranţă
15. Furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării
16. Operaţiuni cu metale şi pietre preţioase

Implementarea noului acord de capital (Basel II) în sectorul bancar

românesc se prezintă schematic astfel:
II. Necesitate şi piloni
- standardizarea activităţii de supraveghere a capitalului deţinut de
băncile comerciale
- reducerea riscului de incapacitate financiară
- reducerea costului potenţial al despăgubirii deponenţilor
- creşterea nivelului de siguranţă al sistemului financiar prin
accentuarea controlului şi a managementului intern al băncilor, al
procesului de supraveghere a disciplinei de casă

Basel II este transpus sub forma Directivei de Adecvare a Capitalului

(CAD 3)
Noul acord are abordări mai cuprinzătoare şi mai senzitive la riscuri
327
 1. Obiectiv: conducerea mai eficientă a băncilor
2. Abordări alternative privind sensitivitatea riscului
3. Flexibilitate
4. Adaptarea managementului
5. Drepturi şi răspunderi sporite pentru bănci
6. Convergenţa obiectivelor interne ale băncilor cu cele urmărite de
instituţiile de supraveghere
Modificări în determinarea gradului de adecvare a capitalului:
1. Trei piloni (Cerinţe):
- Adecvarea capitalului
- Analiza supravegherii
- Disciplina de casă
Pilonul I- calculează cerinţele minime de capital
- menţine cerinţele minime de capital de risc la nivelul de 8% din
expunerea la risc, dar perfecţionează metodele de evaluare a
riscului
- propune pentru prima dată, evaluarea riscului operaţional

Riscul operaţional este riscul pierderii de rezultate de pe urma

proceselor interne, a personalului sau a sistemelor neadecvate ori
datorită evenimentelor externe. Deci nu cuprinde riscul strategic şi
reputaţional.
Basel II include costuri de capital aferente în mod explicit evaluării
riscului.

328
Pilonul II- abordarea calitativă a cerinţelor prudenţiale
Supravegherea:
- în ce măsură băncile îşi evaluează nevoile de capital în funcţie şi în
ce măsură intervin atunci când este nevoie. Dialog activ între bănci
şi unitatea de supraveghere

Principiile supravegherii:
1. Băncile să aibă un proces de evaluare a adecvării totale a
capitalului în relaţie cu profilul lor de risc şi o strategie de
menţinere a nivelurilor de capital.
2. Autoritatea de supraveghere să revizuiască şi să evalueze strategiile
de adecvare a capitalului băncilor şi capacitatea lor de a monitoriza
şi asigura cerinţele de capital stabilite
3. Autoritatea de supraveghere să aştepte ca băncile să opereze cu
cerinţele minime de capital şi să aibă capacitatea de a cere băncilor
să deţină capital suplimentar
4. Autoritatea de supraveghere să intervină din timp pentru a preveni
situaţiile în care capitalul scade sub cerinţele minime

Pilonul III- disciplina de casă ca instrument prudenţial şi de

supraveghere
- informaţii credibile
- evaluări fundamentale ale riscului
- prezentarea şi transparenţa privind adecvarea capitalului
- atingerea unui mediu bancar sigur
329
Implementarea Acordului Basel II în sectorul bancar românesc
Rolul major al B.N.R.
Au fost constituite trei niveluri de decizie:
- nivelul deciziei majore
- nivelul de coordonare
- nivelul operativ
În aceste organisme sunt cuprinşi şi reprezentanţi ai băncilor comerciale,
MFP, CNVM.
Etape de implementare a prevederilor Acordului Basel II

1. Iniţierea dialogului cu sectorul bancar

2. Dezvoltarea mijloacelor de supraveghere
3. Acţiuni aferente primelor două etape (stabilirea comisiilor,
efectuarea de sondaje, pregătirea resurselor umane, crearea unui
site internet, implementarea proiectului)

Grupurile de lucru cuprind:

- grupul legislativ
- grupul de capital
- grupul pentru risc de credit
- grupul pentru risc operaţional
- grupul pentru riscul de piaţă

330
 4. Abordarea standardizată (ponderi de risc, expuneri, abordarea
bazată pe raitinguri interne, perioada de utilizare a metodelor
interne, acceptarea flexibilităţii, utilizarea unor combinaţii de
metode, sau a metodei standardizate alternative)
5. Finalizarea pachetului de acte normative

În concluzie, este necesar ca băncile româneşti:

- să gestioneze atent, adecvarea capitalului;
- să proiecteze cerinţele de capital;
- să gestioneze atent riscul;
- să menţină calitatea activelor;
- să genereze resurse adecvate;
- să stabilească politici solide;
- să evalueze corect provizioanele şi rezervele

Până la sfârşitul anului 2008, băncile româneşti trebuie să implementeze

noul acord de adaptare a capitalului.

Organigrama unei Instituţii de credit

Consiliul de administraţie:
1. Preşedinte
2. Preşedinte executiv
3. Prim-vicepreşedinte executiv
4. Vicepreşedinte executiv
331
 5. Membri
6. Consiliul director

Direcţii şi departamente în centrală:

1. Direcţia Credit Management
2. Direcţia Relationship management
3. Direcţia Trade Finance
4. Direcţia Trezorerie
- departamentul operaţiuni interbancare
- departamentul clienţi nebancari
5. Direcţia Risc
6. Direcţia Resurse umane
- departamentul personal
- departamentul formare profesională
7. Direcţia Juridică
- departamentul contencios juridic
8. Direcţia Audit
- departamentul de control reţea sucursale
- departamentul control unităţi centrale
9. Direcţia operaţiuni
- departamentul back office
- departamentul corespondenţi bancari
- departamentul operaţiuni documentare
- departamentul ordine de plată în valută
- departamentul tezaur central
332
 - departamentul compensare şi conciliere
- departamentul E-Banking
10. Direcţia financiară
11. Direcţia contabilitate
- departamentul raportări contabile
12. Direcţia metodologie şi organizare
13. Direcţia logistică şi dezvoltare reţea sucursale
14. Direcţia Retail Banking
15. Direcţia Reţea Sucursale
16. Direcţia produse şi vânzări
17. Direcţia carduri şi credite de consum
18. Direcţia servicii asigurări
19. Direcţia tehnologiei informaţiei
20. Direcţia Marketing
21. Direcţia proiect master
- departamentul cercetare de piaţă
- departamentul marketing
- departamentul relaţii publice
- secretariat
- sucursale şi agenţii

1.3 Obiectul de activitate al Instituţiilor de credit

- acordă credite
- constituie depozite
- emit şi gestionează instrumente de plată
333
 - emit şi gestionează instrumente de credit
- deschid şi gestionează conturi pentru clienţii lor
- efectuează plăţi
- emit garanţii şi işi asumă angajamente
- efectuează tranzacţii în cont propriu şi al clienţilor cu instrumente
monetare negociabile
- tranzacţii cu valută
- tranzacţii cu metale preţioase şi obiecte confecţionate din acestea
- tranzacţii cu titluri de stat
- distribuirea de acţiuni şi obligaţiuni ale persoanelor juridice şi
private
- închirierea de casete de siguranţă
- acordarea de consultanţă financiar- bancară
- efectuarea de operaţiuni de mandat
- efectuarea de operaţiuni de asigurare
- acţionează ca agent custode
- tranzacţii cu instrumente financiare derivate
- scontează efecte de comerţ
- gestionează credite externe

Organizarea şi managementul instituţiilor de credit

Instituţiile de credit sunt organizate după regulile unei practici
prudente şi ale societăţilor comerciale.
Pentru constituirea instituţiilor de credit, Banca Naţională a
României solicită un minimum de informaţii şi de documente.
334
 Pentru înfiinţare, instituţiile de credit trebuie să deschidă un cont la
B.N.R. şi să depună actele necesare constituirii, în cadrul cărora rolul
major revine statutului şi capitalului social.
Reglementările interne concretizate în Regulamentul de Organizare
şi Funcţionare (ROF) este şi el unul din documentele constitutive foarte
importante, având în vedere autonomia largă a acestor instituţii, inclusiv
utilizarea unor metode interne de adecvare a capitalului şi de gestionare
a riscului (în conformitate cu prevederile Acordului Basel II şi cu
Ordonanţa Guvernamentală de Urgenţă nr.99/2006).
B.N.R aprobă cadrul general de organizare şi funcţionare a
instituţiilor de credit şi raportul acestora privind gestionarea riscurilor.
Este pus însă un accent foarte mare pe mecanismele interne de analiză şi
control.
Instituţiile de credit au, în mare măsură, atribuţii asemănătoare
societăţilor comerciale. Există şi în cadrul acestora Consiliul de
administraţie, Directori, conducere operativă şi departamente
funcţionale. Toate aceste structuri sunt aprobate de B.N.R., urmărindu-
se să posede calificare şi competenţă, integritate şi reputaţie, experienţă
şi confidenţialitate.
În promovarea unui management performant şi eficient, pentru
instituţiile de credit sunt necesare unele clarificări privind relaţiile cu
clienţii, autoritatea, confidenţialitatea. De aceea, în cele ce urmează
precizăm următoarele:
- clientul este orice persoană cu care Instituţia de Credit a negociat o
tranzacţie, chiar dacă ea nu s-a finalizat;
335
 - clientul este orice persoană care beneficiază de serviciile Instituţiei
de Credit (inclusiv în trecut);
- confidenţialitatea înseamnă eliminarea posibilităţii de a dăuna
intereselor şi prestigiului Instituţiei de Credit şi clienţilor;
- autoritatea competentă a Instituţiei de credit nu vine în
contradictoriu cu confidenţialitatea mai ales sub aspectul
supravegherii;
- secretul bancar nu exclude ca uneori să fie furnizate date:
- la solicitarea titularilor de cont
- la solicitarea autorităţilor
- când Instituţia de Credit are un interes legitim
- la solicitarea scrisă a soţului titularului de cont (când se
produce partajarea bunurilor)
- instituţia de Credit desfăşoară activităţi cu clienţii pe baze
contractuale caracterizate prin:
- prudenţă
- protecţia consumatorului

Instituţia de Credit asigură identificarea clientelei (deschiderea de

conturi), casete.
În acoperirea riscurilor, instituţiile de credit asigură:
- fondurile proprii în acoperirea riscurilor;
- un nivel adecvat al fondurilor precizându-se:
- condiţii
- limite
336
 - aceste fonduri să se situeze cel puţin la nivelul cerinţelor de capital
stabilite pentru acoperirea riscurilor de credit, de diminuare a
valorii creanţei, a riscului de poziţie, a riscului de decontare, a
riscului valutar, a riscului de marfă şi a celui operaţional;
Organizarea Instituţiilor de Credit presupune stabilirea metodologiilor
de determinare a nivelului cerinţelor de capital pentru acoperirea
riscurilor.
Organizarea Instituţiilor de Credit stabileşte şi criteriile de aplicare a
acestor cerinţe şi metodologii.

Structura Instituţiilor de Credit

Instituţiile de Credit cuprind:
- băncile;
- organizaţii cooperatiste de credit;
- băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ;
- băncile de credit ipotecar;
- instituţiile emitente de monedă electronică;
B.N.R. reglementează, autorizează şi supraveghează prudenţial
Instituţiile de Credit. B.N.R. are competenţa de a colecta şi procesa orice
date relevante, inclusiv cu caracter personal.
Statele U.E pot desfăşura în România activităţi de atragere de depozite
şi alte fonduri rambursabile (ex. emisiuni de obligaţiuni).

Condiţia:
- să constituie activitatea exclusivă sau principală a emitentului
337
 - emitentul să acorde credite sau să aibă oricare din atribuţiile
Instituţiilor de Credit.
Condiţia nu se aplică investitorilor calificaţi de pe piaţa de capital.

Termeni în înţelesul sistemului bancar european

Activitatea bancară - atragerea de depozite sau alte fonduri
rambursabile şi acordarea de credite în cont propriu
Autoritatea competentă- împuternicită pentru supravegherea
prudenţială a Instituţiilor de Credit
Autorizaţie- act emis de autoritatea competentă pentru instituţiile de
credit
Firmă de investiţii- persoană juridică ce prestează servicii financiare de
investiţii către terţi, pe baze profesionale (sunt româneşti sau din U.E.)
Instituţiile de Credit înseamnă o entitate care:
- atrage depozite, alte fonduri rambursabile şi acordă credite
- o entitate care emite mijloace de plată în formă elecronică.
Instituţia financiară- o entitate, alta decât Instituţia de Credit care are
ca principală activitate, dobândirea de participaţii la alte entităţi sau:
- acordă credite de consum;
- are activitate de factoring;
- finanţează tranzacţii financiare inclusiv forfetare;
- leasing;
- efectuează plăţi;
- emit instrumente de plată;
- emit garanţii;
338
 - îşi asumă angajamente;
- efectuează tranzacţii cu cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de
depozit;
- efectuează operaţiuni în valută;
- contracte futures;
- derivate;
- valori mobiliate şi alte titluri transferabile;
- participă la emisiunea de valori mobiliare (plasament şi servicii
legate de acestea);
- consultanţă
- administrează portofolii;
- custodie;
- intermedierea pe pieţele financiare.
Acestea sunt doar cele mai importante atribuţii ale societăţilor de
investiţii financiare.
Deci instituţiile financiare nu atrag depozite, nu dau toate tipurile de
credite, nu furnizează informaţii privind creditele, nu închiriază casete
de siguranţă, nu efectuează operaţiuni cu metale preţioase.

Moneda elecronică- valoare monetară ce reprezintă o creanţă asupra

emitentului. Îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
1. - este stocată pe un suport electronic;
2. - este emisă în schimbul primirii de fonduri;
3. - este acceptată ca instrument de plată şi de alte entităţi decât
emitentul.
339
Participare calificată- cel puţin 10% din capital sau drepturile de vot.
Public- persoană fizică sau juridică ce nu are cunoştinţele şi experienţa
necesară pentru evaluarea riscurilor de nerambursare a plasamentelor
efectuate. Nu sunt cuprinşi aici investitorii calificaţi, inclusiv instituţiile
de credit
Societate mamă- o entitate care:
- are majoritatea drepturilor de vot;
sau
- are drept de a numi conducerea;
sau
- exercită o influenţă determinantă asupra unei entităţi (filiale) al
cărei membru/ acţionar este;
sau
- deţine majoritatea membrilor conducerii;
sau
- are drept de control asupra entităţii (filialei);
Societatea financiară de holding- o instituţie financiară ale cărei filiale
sunt fie exclusiv, fie în principal instituţii de credit sau instituţii
financiare dar cel puţin o filială este instituţie de credit.
Sucursala- unitate operaţională dependentă juridic de o instituţie de
credit sau instituţie financiară, dar care efectuează direct, toate sau o
parte din activităţile acesteia (instituţie de credit sau instituţie
financiară).
Filiala- o subunitate asupra căreia societatea mamă exercită o influenţă
dominantă.
340
 Autorizarea Instituţiilor de Credit
Condiţii de autorizare
Fiecare instituţie de credit trebuie să dispună de o autorizaţie de
funcţionare.
B.N.R reglementează autorizarea ;
B.N.R notifică Comisiei Europene (CE) condiţiile şi documentaţia; şi
anume:
- Viitoarea bancă să dispună de fonduri proprii distincte sau de 5
milioane Euro- echivalent capital social;
- Capitalul social al unei Instituţii de Credit trebuie vărsat integral şi
în numerar în momentul subscrierii;
- Nu sunt permise aporturile în natură;
- Acţiunile unei Instituţii de Credit pot fi numai nominative;
- O acţiune dă dreptul unui singur vot;
- La constituirea aportului de capital social trebuie vărsat într-un cont
deschis la o Instituţie de Credit. Acest cont este blocat până la
înmatricularea Instituţiei de Credit ca persoană juridică în Registrul
Comerţului;
- Conducerea operativă a Instituţiei de Credit trebuie asigurată de cel
puţin două persoane;
- Conducerea să aibă reputaţie şi experienţă în domeniu;
- Sediul social să fie situat pe teritoriul României;
- Instituţia de Credit trebuie să desfăşoare efectiv şi cu preponderenţă
activitatea pe teritoriul României;
341
 - B.N.R să fie informată cu privire la identitatea acţionarilor care
deţin participaţii calificate la Instituţia de Credit;
- Instituţia de Credit să convingă B.N.R. de un management prudent
şi eficient;
- Cererea de autorizaţie să fie însoţită de un program de activitate:
- tipuri de activităţi
- structura organizatorică
- capacitatea Instituţiei de Credit de a realiza obiectivele
propuse
- adecvarea procedurilor şi mecanismelor
Sistemul de credit în România
Problema complexă a creditării a făcut ca ea să reprezinte un adevărat
subsistem în cadrul sistemului financiar, atât în România, cât şi pe
pieţele de capital internaţional. Astfel, deşi creditarea face parte din
sistemul financiar în sens larg, ea ocupă o pondere însemnată în cadrul
acestuia, în cadrul fluxurilor financiar-bancare dintr-o ţară în tranziţie
sau una care este deja în economia de piaţă.
A fost posibilă constituirea unui sistem de credit şi pentru faptul că pe
piaţa internă de capital, creditul reprezintă încă la noi, principalul produs
bancar, iar pe plan internaţional piaţa creditului este tot atât de puternică
precum piaţa de capital sau piaţa financiară propriu-zisă (finanţarea
proiectelor, titluri financiare, ajutoare, contracte, valute etc).
Se poate afirma că şi la noi, în această perioadă de tranziţie creditul şi-
a format primul sistem, adică în cadrul fluxurilor financiare în sens larg,
fluxurile de credit au un loc şi o pondere foarte importante. Ele
342
presupun, ca şi în cazul fluxurilor financiare, desfăşurarea unei activităţi
care să aibă drept scop profitul în condiţii de raţionalitate şi risc. Mai
mult, unele componente sunt mai accentuate decât în cazul finanţelor în
general. De exemplu: riscul este mai mare în activitatea de creditare
existând un tip (o formă) aparte, distinctă de risc şi anume riscul de
nerambursare.
Dat fiind faptul că activitatea de creditare este principalul produs al
majorităţii băncilor româneşti, nu putem trata sistemul de credit în afara
sistemului bancar românesc.
Sistemul de credit este parte componentă a sistemului financiar în
general, dar care capătă o autonomie proprie ca urmare a existenţei
băncilor.
Fluxurile de credit se realizează ca urmare a constituirii pieţei de
credit, ca parte componentă a pieţei financiare, a pieţei de capital.
Anexa 1.1
BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI
INSTITUŢII DE CREDIT (2007)
PARTEA I – SECŢIUNEA BĂNCI
Inmatriculare în registrul institutiilor de Numarul de
credit Cod unic de ordine în
Denumirea institutiei de credit Adresa sediului social
inregistrare registrul
Numar Data comertului
RB-PJR-40-004 18.02.1999 ATE BANK ROMANIA S.A. Bucuresti, Calea Grivitei nr.24, 1596646 J40/456/1991
Sector 1
RB-PJR-40-007 18.02.1999 BRD - Groupe Societe Bucuresti, bd. Ion Mihalache 361579 J40/608/1991
Generale S.A. nr.1-7, sector 1
RB-PJR-40-008 18.02.1999 Banca Comerciala Romana Bucuresti, Bd.Regina 361757 J40/90/1991
S.A. Elisabeta nr.5, sector 3
RB-PJR-40-009 18.02.1999 RAIFFEISEN BANK SA Bucuresti, Piata Charles de 361820 J40/44/1991
Gaulle nr.15, et.4,5,6,7 si 8,
sector 1
RB-PJR-40-011 18.02.1999 UniCredit Tiriac Bank S.A. Bucuresti, str.Ghetarilor nr.23- 361536 J40/7706/1991
25, sector 1
RB-PJR-12-012 18.02.1999 BANK LEUMI ROMANIA S.A. Bucuresti, B-dul Aviatorilor 199915 J40/2496/
nr.45, sector 1 28.03.2002

343
 RB-PJR-40-013 18.02.1999 Bancpost S.A. Bucuresti, Calea Vitan nr.6- 404416 J40/9052/1991
6A, Tronson B si C, et.3-8,
sector 3
RB-PJR-40-015 18.02.1999 Banca de Export Import a Bucuresti, Spl. Independentei 361560 J40/8799/1992
Romaniei EXIMBANK S.A. nr.15, sector 5
RB-PJR-40-017 18.02.1999 Banca Romaneasca S.A. Bucuresti, bd.Unirii nr.35, 4829576 J40/29196/1992
Membra a Grupului National bl.A3, sector 3
Bank of Greece
RB-PJR-40-018 18.02.1999 Credit Europe Bank (Romania) Bucuresti, Bdul Timisoara 4315966 J40/18074/1993
S.A. nr.26Z, Cladirea Anchor Plaza,
sector 6
RB-PJR-12-019 18.02.1999 Banca Transilvania S.A. Cluj-Napoca, str. George 5022670 J12/4155/1993
Baritiu nr.8
RB-PJR-26-020 18.02.1999 MKB ROMEXTERRA Bank Targu Mures, Bdul 1 4786360 J26/1876/1993
S.A. Decembrie 1918 nr.93
RB-PJR-40-022 18.02.1999 ALPHA BANK ROMANIA S.A. Bucuresti, Calea Dorobantilor 5062063 J40/28415/1993
237 B, sector1
RB-PJR-40-026 18.02.1999 PIRAEUS BANK ROMANIA Bucuresti, bd.Carol I nr.34-36, 7025592 J40/1441/1995
S.A. et. VI, sector 2
RB-PJR-40-027 18.02.1999 ABN AMRO Bank (Romania) Bucuresti, Piata Montreal 7411305 J40/3748/1995
S.A. nr.10, WTCB unit.2.23, sector
1
RB-PJR-40-028 18.02.1999 OTP BANK ROMANIA S.A. Bucuresti, str.Buzesti nr.66-68, 7926069 J40/10296/1995
sector 1
RB-PJR-40-031 18.02.1999 Citibank Romania S.A. Bucuresti, bd. Iancu de Hune- 8371870 J40/3232/1996
doara nr. 8, sector 1

RB-PJR-02-032 18.02.1999 BANCA COMERCIALA INTE- Arad, Bd.Revolutiei nr.88 8145422 J02/82
SA SANPAOLO ROMANIA
S.A.
RB-PJR-40-033 18.02.1999 Emporiki Bank - Romania SA Bucuresti, str.Berzei nr.19, 8490099 J40/3797/1996
sector 1
RB-PJR-40-037 18.02.1999 LIBRA BANK S.A. Bucuresti, str. dr. Grigore 8119644 J40/334/1996
Mora nr.11, sector 1
RB-PJR-40-038 18.02.1999 Banca C.R. Firenze România Bucuresti, Bd. Unirii nr.55, 8971572 J40/9674/1996
S.A. bl.E4a, Tronson 1, sector 3
RB-PJR-40-043 18.02.1999 ROMANIAN INTERNATIONAL Bucuresti, bd.Unirii nr.67, bl. 10318789 J40/2416/1998
BANK S.A. G2 A tronson I si II, sector 3
RB-PJR-40-044 18.02.1999 MARFIN BANK (ROMANIA) Bucuresti, str.Emanoil Porum- 10556861 J40/4436/1998
S.A. baru nr.90-92, et. 3-6, sector 1
RB-PJR-32-045 15.07.1999 Banca Comerciala Sibiu, str. Autogarii nr.1 11447021 J32/80/1999
CARPATICA S.A.
RB-PJR-40-046 17.09.1999 C.E.C. BANK S.A. Bucuresti, Calea Victoriei 361897 J40/155/1997
nr.13, sector 3
RB-PJR-40-048 10.04.2000 VOLKSBANK ROMANIA S.A. Bucuresti, sos. Mihai Bravu 12564356 J40/58/2000
nr.171, sector 2
RB-PJR-40-050 20.05.2002 ProCredit Bank S.A. Bucuresti, str.Buzesti nr.62-64, 14622194 J40/3762/2002
et.1 si et.2, sector 1
RB-PJR-23-052 27.09.2004 PORSCHE BANK ROMANIA Voluntari, sos.Pipera-Tunari 16489311 J23/812/2004
S.A. nr.2, cladirea PORSCHE,
parter, etaj 1 si 2, judetul Ilfov
RB-PJR-40-057 03.09.2007 BANCA MILLENNIUM S.A. Bucuresti, str.Dr.Iacob Felix 21087140 J40/3002
nr.87, sector1

344
 CAPITOLUL II
BANCILE , VERIGA DE BAZA A INSTITUTIILOR DE CREDIT

Ultimele reglementări europene şi internaţionale continuă să acorde

cea mai mare atenţie băncilor ca motor al economiei de piaţă, dar le
includ într-o denumire integratoare şi globalistă şi anume instituţiile de
credit.

2.1 Rolul şi funcţiile băncilor

Băncile au apărut în România, încă din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea. Ele au fost ajutate, atât prin contribuţia capitalului român,
cât şi a celui străin.
Imediat după Unire (încercări au fost şi mai devreme) au apărut: Casa
de Depuneri şi Consemnaţiuni, Creditul Funciar Rural, Banca României,
Casa de Economii, cât şi un sistem monetar naţional.
Banca Naţională a României a luat fiinţă în 1881, având capital de
stat şi privat.
Sectorul bancar românesc s-a dezvoltat foarte mult între cele două
războaie mondiale. A apărut bursa, au fost create mii de bănci, moneda
naţională avea acoperire în aur.
Cele mai multe din aceste instituţii financiar-monetare-bancare au
fost constituite pentru a fi un sprijin în modernizarea economiei
româneşti. Astfel, băncile şi alte instituţii de credit au căpătat cea mai
mare dezvoltare în sectorul agricol, această ramură fiind predominantă în
economia românească. O dată cu dezvoltarea industriei şi comerţului, au
fost înfiinţate bănci şi pentru aceste sectoare, ori alte instituţii financiare
345
şi-au înfiinţat departamente pe aceste ramuri. Infuzia de capital era şi
autohtonă şi străină, atât de stat, cât şi privată. Mica producţie (agricolă,
industrială, meşteşugărească şi comercială) era susţinută în mod deosebit,
mai ales prin credite preferenţiale, dar şi prin alte produse, servicii şi
facilităţi bancare şi fiscale. Au fost preluate astfel de către stat unele dato-
rii agricole şi industriale (prin conversii) oferindu-se în acest fel
posibilităţi de lansare în economia capitalistă pentru care România era un
pretendent serios încă în perioada dintre cele două războaie mondiale.
O dată cu începerea perioadei de tranziţie în 1990 şi cu restructurarea
economiei româneşti, s-a încercat în primul rând revirimentul economic al
sectorului bancar, considerându-se în mod firesc că acesta trebuie să
acţioneze ca un „vârf de lance“ în înfăptuirea tranziţiei.
Pentru a creşte rolul băncilor în economia de piaţă, printre primele
sectoare restructurate se numără şi cel bancar. Această restructurare a
vizat următoarele aspecte:
 desfiinţarea monopolului statului asupra sectorului bancar;
 reorganizarea băncilor de stat ca societăţi pe acţiuni;
 capitalizarea băncilor;
 privatizarea băncilor de stat sau cu capital majoritar de stat;
 înfiinţarea unui număr foarte mare de bănci;
 diversificarea tipurilor de bănci;
 diversificarea produselor şi serviciilor bancare;
 extinderea reţelei teritoriale;
 realizarea unui management performant, participativ şi eficient;

346
  desfăşurarea activităţii bancare după strategii şi statute proprii
fiecărei bănci;
 informatizarea bancară;
 deschiderea către colaborarea cu băncile străine;
 sprijinirea activităţii de investiţii şi de creditare, ca instrumente
majore ale construcţiei economiei de piaţă;
 perfecţionarea relaţiilor cu clienţii.
Desigur că unele din aceste obiective nu au fost realizate în
totalitate, dar au fost făcute unele progrese şi toţi factorii de răspundere
(politici, economici, specialişti etc.) sunt de părere că rolul sectorului
bancar va fi hotărâtor pentru intrarea în economia de piaţă.
Băncile comerciale au următoarele funcţii:
1. Funcţia de depozit
2. Funcţia deinvestiţii
3. Funcţia comercială
4. Funcţia de creditare
5. Funcţia de reglare a ratei dobânzii

2.2 Organizarea sectorului bancar românesc în economia de piaţă

La noi a existat o reorganizare graduală a sectorului bancar.
Principalele laturi şi trăsături ale activităţii sectorului bancar vor face
obiectul unor capitole separate în acest manual.
Reorganizarea declanşată în 1991 a fost necesară nu numai ca
urmare a schimbărilor fundamentale în teoria şi practica economică, ci şi

347
pentru faptul că trebuia valorificat un potenţial mare al activităţii
bancare, mai ales sub aspectele:
 pregătirii foarte bune a specialiştilor bancari existenţi;
 reţelei teritoriale relativ dezvoltate;
 nevoii de continuitate mai ales în creditarea economiei naţionale, dar
şi în efectuarea plăţilor, înlăturarea blocajului financiar, diversificarea
produselor şi serviciilor bancare.
Modernizarea sectorului bancar nu se putea face în România şi din
cauza vidului legislativ. De aceea, printre primele măsuri luate a fost şi
aprobarea unei legi cu specific bancar. Mai întâi, menţionăm că, fiind
organizate pe principiile unei societăţi comerciale producătoare de profit,
băncile respectă în primul rând, Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, dar şi legislaţia specifică.

2.2.1. Banca în economia de piaţă

În economia de piaţă, sectorul bancar are un rol major, el acţionând
în promovarea reformei şi manifestarea concretă a mecanismului
autoreglării economice. În manifestarea lui permanentă, sectorul bancar
este o parte componentă de bază a sistemului economico-financiar.
Şi în perioada de tranziţie, băncile sunt de mai multe tipuri şi organi-
zate pe mai multe niveluri. Activitatea bancară în ţara noastră de exem-
plu, este mult mai complexă faţă de perioada de dinainte de 1990. În pri-
mul rând, sectorul bancar este organizat pe două niveluri şi anume,
băncile comerciale şi Banca Naţională. În cadrul băncilor s-au dezvoltat
foarte mult produsele şi serviciile bancare. Însăşi esenţa activităţii ban-
348
care s-a îmbunătăţit, prin organizarea lor ca societăţi pe acţiuni şi prin
demararea procesului de privatizare.
S-a dezvoltat foarte mult numărul băncilor comerciale, mare parte
din acestea având capital privat sau mixt. Au fost elaborate politici şi
strategii ale băncilor care să contribuie la dezvoltarea produselor şi servi-
ciilor bancare noi şi diminuarea riscului, în special a riscului de creditare.
Am pus accentul pe riscul de creditare, întrucât băncile româneşti sunt –
actualmente – în primul rând, bănci de credit, ponderea creditului în total
produse şi servicii variind foarte mult.
Activitatea băncilor este constituită dintr-o multitudine de operaţiuni
bancare, care conduc la conceperea, realizarea şi înregistrarea produse-
lor şi serviciilor bancare. Un grup de operaţiuni omogene legate de un
produs bancar, un segment al activităţii bancare, o metodologie, strate-
gie etc. constituie tehnicile bancare. Deci tehnicile bancare cuprind în
primul rând, operaţiunile şi tehnicile ca părţi ale activităţii bancare în
ansamblu.
În esenţă, se poate afirma că activitatea bancară este constituită
din operaţiunile bancare, evidenţa bancară şi controlul bancar pro-
priu. Pe lângă aceste componente de bază se poate aprecia că activitatea
este puternic influenţată de strategiile şi politicile băncilor şi de politica
şi normele Băncii Naţionale a României. De asemenea, analiza fenome-
nului bancar influenţează foarte mult tehnicile bancare, produsele ban-
care.
La rândul lui, fenomenul bancar influenţează strategiile, produsele şi
serviciile bancare şi oferă noi date managementului bancar şi analizei
349
bancare. Deci, banca înseamnă şi organizarea şi desfăşurarea
operaţiunilor bancare, a evidenţei bancare şi controlului bancar în
concordanţă cu strategiile şi managementul băncilor. Dat fiind rolul
cu totul special al Băncii Naţionale, ca bancă centrală de emisiune, su-
praveghere şi control, în curs nu se fac referiri la operaţiunile şi tehnicile
acestei bănci, decât în măsura în care ele influenţează direct activitatea
băncilor.
Activitatea bancară este un sector mai deosebit, mai greu al econo-
miei. De aceea, se poate aprecia că toate operaţiunile bancare au un ca-
racter tehnic. Ca atare, tehnicile bancare influenţează foarte mult dezvol-
tarea şi modernizarea sectorului bancar românesc.
Activitatea bancară este extrem de complexă. Ea cuprinde concepte,
principii, reguli, decizii, dar mai ales o intensă activitate practică. În
mare măsură, practica bancară este o activitate concretă, inclusiv cu par-
tenerii de afaceri.
Trecerea la economia de piaţă face ca nici sectorul financiar-bancar
să nu mai poată funcţiona ca înainte. Marile schimbări intervenite în sis-
temul de produse şi servicii bancare, în structura partenerilor de afaceri,
în legislaţia şi reglementările cu privire la întreaga activitate din econo-
mie, impun ca băncile să-şi adapteze strategiile la „provocările“ noului
mediu.
Ca orice societate comercială, banca trebuie să se întrebe cât cheltu-
ieşte, ce venituri realizează, cât de eficientă este activitatea. Pentru
aceasta trebuie să folosească la maximum toate opţiunile partenerilor de
afaceri, să stabilească cât de puternică este identitatea sa proprie (a
350
băncii), cea a clienţilor săi sau a altor parteneri de afaceri. Alte probleme
şi întrebări cruciale pentru bănci ar trebui să fie:
 cum alegeţi?
 unde începeţi?
 ce îmbunătăţiri puteţi aduce?
 în ce mediu lucraţi?
 ce metode optime aţi identificat pentru a obţine cele mai bune rezul-
tate?
 ce metode utilizaţi pentru selecţia şi evaluarea clienţilor şi a altor par-
teneri de afaceri?
 cum vă modernizaţi structurile funcţionale?
 ce obiective strategice majore vă propuneţi?
 cum folosiţi publicitatea?
 cum stimulaţi marketingul produselor şi serviciilor bancare?
 aveţi strategii alternative?
Luarea în consideraţie a întrebărilor de mai sus şi a altora, poate
oferi o înţelegere mai clară a naturii şi sferei de cuprindere a activităţii
bancare. Prezentată pe capitole uşor de urmărit, problematica activităţii
şi strategiei bancare poate fi cunoscută şi considerată ca esenţială. De
exemplu, banca trebuie să cunoască nevoile de bază ale clienţilor.
Aceste nevoi ale clienţilor trebuie să fie întreţesute în întreaga structură
bancară, pentru a crea o nouă bancă – banca managementului serviciilor.
Sistemul bancar stă în centrul oricărei economii de piaţă, pentru că
el trebuie să asigure cadrul care să dea posibilitatea mobilizării tuturor
fondurilor băneşti din economie şi dirijării lor în scopul desfăşurării
351
normale a activităţii social-economice. Banii, circulaţia bănească, credi-
tul, procesele valutare în general, încep să devină şi la noi instrumente
active în stimularea activităţii economice. Pârghiile sistemului financiar-
bancar stimulează orice fenomen economic pozitiv şi descurajează
activităţile ineficiente.
Spre deosebire de situaţia dinainte de decembrie 1989, sistemul fi-
nanciar-bancar pune mai mare accent pe realizarea unor rezultate finan-
ciare favorabile, concretizate în primul rând în profit. În această privinţă
se poate afirma chiar că, economia de piaţă admite şi unele activităţi
speculative, dar întemeiate pe organisme specializate, cum ar fi
speculaţiile de bursă (de valori şi, mai rar, de mărfuri).
Din elemente de servire a unor structuri social-economice, băncile
devin parteneri activi, în principal ai agenţilor economici. Băncile
stimulează şi menţin trează atenţia agenţilor economici spre probleme
majore, şi anume resursele şi utilizarea acestora, gestiunea întreprinderii,
eficienţa utilizării resurselor, modul de utilizare a profitului. Băncile co-
merciale au chiar obligaţia de a opri pe agenţii economici să angajeze
activităţi nerentabile şi riscante. Acest lucru se poate realiza cu ocazia
acordării creditelor, a avizării studiilor de fezabilitate, a efectuării plăţilor
prin cont. Prin intervenţia băncilor (ca parteneri, nu ca autoritate) se pot
evita unele implicaţii, care ar comporta riscuri în gestiunea agenţilor eco-
nomici. Deci nu este vorba de o tutelă a băncilor asupra agenţilor econo-
mici, ci de un sprijin în realizarea unei flexibilităţi în adaptarea la
cerinţele pieţei, în funcţie de perspectivele ce se întrevăd în dezvoltarea
economică. Realizarea unei astfel de flexibilităţi şi cu ajutorul băncilor
352
comerciale, are menirea de a acţiona continuu, astfel încât să-şi poată
reorienta oricând activitatea. Băncile sunt implicate şi interesate în reali-
zarea acestei flexibilităţi în activitatea agenţilor economici, întrucât prin
aceştia, mecanismul pieţei poate acţiona din punct de vedere al riscului şi
asupra instituţiilor şi organismelor bancare. Dar, în cazul băncilor, exten-
sia şi efectele negative ale riscului au consecinţe mult mai nefavorabile,
întrucât greutăţile se repercutează şi asupra economiei în general, dar mai
cu seamă asupra unui mare număr de agenţi economici ce formează
clientela băncii respective.
În economia de piaţă funcţionează mai multe feluri de bănci, organi-
zate ca societăţi comerciale, sau pe feluri de produse şi servicii bancare.
Activând însă într-un domeniu cu totul special al vieţii economice,
băncile trebuie să aibă un regim de organizare şi funcţionare care să dea
drept de îndrumare, supraveghere şi control băncii centrale, care în Ro-
mânia este Banca Naţională. În cazul de faţă, controlul nu trebuie să se
suprapună cu monopolul sau centralizarea. În orice ţară cu o economie
de piaţă dezvoltată, există o bancă centrală, care dirijează procesele şi
fenomenele financiar-bancare de mare însemnătate pentru ţara şi
naţiunea respectivă. În mare parte, băncile (fie ele şi comerciale) îşi
menţin rolul de instituţii publice, deci activitatea lor trebuie
reglementată riguros şi bine coordonată de către banca centrală. Aceasta
din urmă, prin împuternicirile pe care le are, precum şi prin metodele şi
tehnicile proprii folosite, dar mai cu seamă prin politica monetară şi
strategia dezvoltării sectorului financiar-bancar, acordă un sprijin califi-
cat fiecărei bănci comerciale.
353
 Întreprinderea de bancă a apărut mai târziu în comparaţie cu între-
prinderile economice industriale şi comerciale. Astfel, primele bănci
moderne au apărut cu 200 – 250 de ani în urmă. Începuturile întreprin-
derii de bancă se concretizează la individul sau grupul de indivizi, care
se ocupau cu anumite operaţiuni specifice băneşti. Operaţiunile acestea
erau limitate ca formă şi volum la comerţul cu bani şi credit.
Dimpotrivă, într-o economie de piaţă, instituţiile bancare practică
operaţiuni din cele mai complexe şi variate. Actualmente şi în România,
câmpul de activitate a băncilor este mult lărgit, prin produsele şi servi-
ciile realizate pentru cei ce activează în domeniul economic, dar nu nu-
mai. Băncile au devenit organisme atât de indispensabile, încât o eco-
nomie naţională fără asemenea instituţii nu mai poate fi concepută.
După evenimentele din decembrie 1989, în România băncile au fost
organizate ca societăţi pe acţiuni, cu excepţia Băncii Naţionale care a de-
venit Banca Centrală de Stat. Banca Naţională are menirea să dea un nou
impuls activităţii bancare în ţara noastră, contribuind la aducerea băncilor
comerciale la nivelul standardelor internaţionale. Aceasta este o necesi-
tate, cu atât mai mult, cu cât în perioada dinaintea celui de al doilea
război mondial, România avea un sector bancar relativ dezvoltat. Astfel,
în anul 1934 existau în ţara noastră peste 1200 de bănci şi multe alte
bănci-cooperative. Din august 1947 s-a procedat la desfiinţarea a 2062 de
bănci, astfel că în 1948 a rămas în funcţiune, practic, o singură bancă.
Pasul uriaş înapoi făcut prin desfiinţarea băncilor comerciale române în
anii 1947-1948 a constat nu numai în „demolarea“ aproape în totalitate a

354
instituţiilor bancare, ci şi în lichidarea a circa 100 000 specialişti de
bancă, aceştia reprezentând un „capital“ uman de primă importanţă.
Actualmente, se încearcă stabilirea unui „dialog“ între Banca Naţio-
nală şi băncile comerciale. Nu mai este vorba de a accepta un monopol
accentuat al Băncii Naţionale asupra celorlalte bănci, deşi acesta îşi mai
face totuşi uneori simţită prezenţa. Conlucrarea dintre aceste două sec-
toare distincte ale sectorului bancar presupune luarea în consideraţie a
specificului fiecărei bănci, a propunerilor făcute de bănci. Prin Asociaţia
Română a Băncilor, se caută găsirea unor soluţii cât mai adecvate în re-
zolvarea programelor strategice şi de modernizare a întregului sistem
bancar. Chiar dacă se lucrează pe un domeniu foarte fragil, Asociaţia
Română a Băncilor susţine interesele instituţiilor bancare, deoarece ele
execută toate operaţiunile în lei şi valută atât pentru români, cât şi pentru
străini, pentru agenţi economici şi pentru populaţie. De multe ori această
asociaţie reprezintă şi apără interesele băncilor pe lângă Banca
Naţională, pe lângă Federaţia Bancară a Comunităţii Economice Euro-
pene şi pe lângă alte organisme. De asemenea, această instituţie îşi
aduce o contribuţie însemnată la pregătirea specialiştilor bancari, alături
de Banca Naţională. Asociaţia Română a Băncilor promovează unele
principii, care vor contribui la modernizarea întregului sector bancar ro-
mânesc. Printre acestea, menţionăm: apartenenţa la profesie;
desfăşurarea concurenţei loiale; eliminarea centralismului în activitatea
bancară; elaborarea unor strategii de dezvoltare pentru întregul sistem
bancar; o disciplină severă în interiorul sectorului bancar; asigurarea, în

355
primul rând prin băncile comerciale, a funcţionării instrumentelor de re-
glare a mecanismului monetar şi a lichidităţilor băneşti necesare.
Având în vedere rolul lor deosebit în economie, băncile trebuie să
treacă mai devreme la desfăşurarea activităţii în condiţiile de piaţă. De
fapt, băncile apărute după 1989, atât cele mixte, cât şi cele de stat sau
particulare trebuie să lucreze în condiţii de piaţă încă de la începutul
activităţii lor.
Actualmente, în România a avut loc o schimbare importantă a con-
cepţiei privind activitatea şi organizarea bancară. În actuala perioadă a
economiei de piaţă, se profilează următoarea structură a sistemului ban-
car român:
 Banca Naţională (centrală şi de emisiune);
 celelalte bănci (de depozite, credit, import-export, ipotecare, garanta-
re, cooperativele mutuale);
 în viitor vor fi înfiinţate şi alte bănci.

2.2.2 Banca Naţională a României – bancă centrală şi

de emisiune
În înţelegerea conceptului de „întreprindere de bancă“, Banca Naţio-
nală a României ocupă un loc deosebit.
Banca Naţională este garantul stabilităţii monedei naţionale. Ea are
atribuţii aproape exclusive în emisiunea bănească, în punerea şi retrage-
rea banilor din circulaţie. Banca Naţională a constituit un sprijin
substanţial în activitatea de organizare a băncilor. De asemenea, pe par-

356
cursul întregii lor activităţi, băncile sunt susţinute cu credite şi cu alte
fonduri de către banca centrală.
Banca Naţională este o bancă cu capital integral de stat. În Legea pri-
vind activitatea bancară nr. 227/2007 se stipulează că: ea este organul de
emisiune al statului şi stabileşte reglementările în domeniul monetar,
de credit, valutar şi de preţ. Banca Naţională a României
refinanţează societăţile bancare şi asigură lichidităţi sistemului ban-
car. Banca Naţională a României asigură supravegherea activităţii
tuturor societăţilor bancare.
Banca Naţională are multe alte atribuţii ce derivă din calitatea de
bancă centrală şi de emisiune. Astfel, ea promovează, reglementează şi
supraveghează activităţile de intermediere bancară, poate contribui la
formarea veniturilor în mai mare măsură decât orice altă instituţie sau
agent economic, are un rol mai mare în activitatea de curs valutar, este
principalul partener în relaţiile financiar-valutare cu organismele bancare
internaţionale. Banca Naţională stabileşte norme privind volumul minim
al capitalului social şi cota minimă de vărsământ în momentul subscrierii,
precum şi perioada de subscriere. Banca Naţională este singurul agent al
statului desemnat să supravegheze tranzacţiile valutare efectuate de
societăţile bancare. Banca Naţională este sesizată de către Ministerul
Economiei şi Finanţelor şi Garda Financiară despre eventualele nereguli
de ordin fiscal comise de societăţile bancare. De asemenea, Banca
Naţională, ca bancă centrală, stabileşte reguli privind întocmirea
bilanţurilor societăţilor bancare şi contului de profit şi pierderi, precum şi
ţinerea contabilităţii şi controlul acestor societăţi bancare.
357
 Conducătorii societăţilor bancare răspund pentru activitatea lor
profesională şi gestionarea patrimoniului în faţa Adunării Generale a
Acţionarilor şi a Băncii Naţionale. Banca Naţională poate stabili şi alte
norme profesionale şi etice pentru calitatea şi activitatea unui
conducător de bancă comercială, precum şi pentru activitatea
personalului bancar. În cazul încălcării grave a normelor de prudenţă
bancară, Banca Naţională a României poate decide, de la caz la caz,
măsuri speciale de supraveghere şi conservare a societăţilor bancare,
pentru a păstra, remedia şi restabili poziţia financiară a respectivei bănci
comerciale. Una din principalele atribuţii ale Băncii Naţionale este
menţinerea stabilităţii monedei naţionale. În acest sens, ea elaborează
studii şi analize privind moneda, creditul şi operaţiunile sistemului
bancar.
Capitalul propriu al Băncii Naţionale a României aparţine în
întregime statului. Fondul de rezervă al Băncii Naţionale se constituie
din profitul evidenţiat în bilanţul anual, după acoperirea altor destinaţii.
În calitatea sa de bancă de emisiune, Banca Naţională este singura
instituţie autorizată să emită bancnote şi monede metalice pe întregul
cuprins al ţării. Ea administrează direct rezerva de bancnote şi monede
metalice, elaborează programul de emisie a acestora şi asigură
emisiunea regulată de bancnote şi monede metalice. Acestea reprezintă
mijloace monetare, care trebuie acceptate la valoarea nominală, pentru
plata tuturor obligaţiunilor publice şi private. Suma totală a bancnotelor
şi monedelor metalice în circulaţie este evidenţiată în contabilitatea

358
Băncii Naţionale ca pasiv şi nu va include bancnotele şi monedele
metalice aflate în rezervă ca numerar.
Dacă numerarul emis de Banca Naţională se situează peste nivelul
rezervelor internaţionale, diferenţa trebuie să fie acoperită prin
următoarele active:
 avansuri acordate de Banca Naţională a României statului şi împru-
muturi garantate de acesta;
 titluri deţinute în portofoliul de investiţii al Băncii Naţionale;
 active rezultate din credite acordate societăţilor bancare şi altor
instituţii de credit;
 cecuri, cambii şi instrumente de credit pe care Banca Naţională le-a
scontat sau le deţine în portofoliu.
Banca Naţională are dreptul să resconteze efecte de comerţ şi bonuri
de casă, prezente în băncile comerciale, să acorde credite societăţilor
bancare, să deschidă conturi curente băncilor, să efectueze operaţiuni de
încasări şi plăţi între acestea. Banca Naţională poate asigura servicii de
compensare şi decontare între bănci. De asemenea, poate sconta dobân-
zi, lua în gaj sau vinde creanţe asupra statului, asupra societăţilor ban-
care şi asupra altor societăţi în scopul realizării politicii monetare şi
ţinând seama de situaţia specifică a pieţei.
Banca Naţională stabileşte rata oficială a scontului, condiţiile de
efectuare a operaţiunilor de scont, precum şi rata de referinţă a băncilor.
Ea cumpără, vinde sau acceptă în gaj titluri şi alte valori şi stabileşte re-
gimul rezervelor obligatorii şi provizioanelor pe care o bancă este
obligată să le păstreze în conturi speciale deschise la ea.
359
 Banca Naţională controlează şi verifică registrele, conturile şi alte
documente ale băncilor şi acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă
al acestora.
În evidenţele Băncii Naţionale este ţinut şi contul curent al Trezoreriei
Statului.
Banca Naţională acţionează ca agent al statului în domeniul emisiu-
nii obligaţiunilor şi al altor înscrisuri de stat, vânzarea şi răscumpărarea
acestora. Ea poate acorda bugetului statului împrumuturi pentru acoperi-
rea temporară a decalajului dintre venituri şi cheltuieli.
Banca Naţională elaborează balanţa de plăţi externe, balanţa
creanţelor şi angajamentelor externe, stabileşte cursurile de schimb valu-
tar, păstrează şi gestionează rezervele internaţionale ale statului. Acestea
pot fi concretizate în aur, active externe, sub forma bancnotelor şi mo-
nedelor sau a soldurilor conturilor la bănci în străinătate, orice alte ac-
tive de rezervă, cambii, cecuri şi bilete la ordin exprimate şi plătibile în
valută, bonuri de tezaur şi alte titluri emise de guverne străine sau garan-
tate de ele.
Banca Naţională cumpără, vinde şi face alte tranzacţii cu aur, valute
şi bonuri de tezaur şi acţionează ca un agent sau corespondent pentru
instituţiile financiare interguvernamentale, bănci centrale şi guverne
străine.
Banca Naţională este condusă de un consiliu de administraţie. Con-
ducerea operativă este exercitată de Guvernator. Membrii consiliului de
administraţie sunt numiţi de Parlament la propunerea primului ministru.

360
 Banca Naţională a României a fost înfiinţată în anul 1881 ca bancă
de stat. Ea a avut în multe perioade şi sarcini de creditare operativă
directă. În toată perioada de funcţionare, Banca Naţională a acţionat şi
ca sprijin şi creditor al economiei, fie acordând credite în mod direct
producătorilor, fie prin credite de refinanţare pentru băncile specializate
în creditarea şi finanţarea economiei, fie prin garantarea unor credite sau
chiar preluarea unor datorii din credite, ceea ce este totuşi contrar pre-
ceptelor economiei de piaţă.
Activitatea Băncii Naţionale a României a fost perfecţionată perma-
nent, ca urmare a schimbărilor petrecute în economie şi societate. Ca
urmare a fost necesară înlocuirea Statutului B.N.R. adoptat prin Legea
nr. 34/1991 cu noul Statut adoptat prin Legea nr. 101/1998 şi apoi prin
Legea 312/2004. În acest document de mare însemnătate sunt precizate
mai riguros atribuţiile B.N.R. ca factor de stabilitate monetară şi
economică. De exemplu, mult mai precis sunt expuse atribuţiile băncii
noastre centrale în realizarea politicii valutare:
 stabileşte cursul de schimb al monedei naţionale în raport cu alte
valute;
 înfăptuieşte politica valutară;
 intervine pe piaţa valutară pentru susţinerea cursului monedei naţio-
nale;
 obligă băncile să constituie rezerve minime obligatorii pentru depozi-
tele în valută;
 bonifică dobânzi băncilor pentru rezerve în valută;
 stabileşte regimul valutar;
361
 aplică regimul valutar;
 organizează activitatea valutară pe teritoriul României;
 este agent al statului în operaţiunile şi tranzacţiile valutare ale acestuia;
 înfăptuieşte controlul valutar al statului;
 acordă autorizaţii persoanelor juridice pentru tranzacţii valutare;
 solicită şi primeşte informaţii valutare;
 primeşte şi verifică documente ce atestă activitatea valutară;
 ia măsuri pentru respectarea activităţii cu valute;
 avizează credite în valută;
 aprobă constituirea de sucursale în străinătate ale băncilor româneşti;
 efectuează studii şi analize privind situaţia valutară şi stabilitatea leului
în raport cu alte valute;
 achită datoria externă a statului ( în cazul epuizării altor căi);
 reglementează operaţiunile cu alte active externe şi aur;
 elaborează balanţa de plăţi externe;
 stabileşte plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe;
 participă la stabilirea condiţiilor de îndatorare externă;
 păstrează şi gestionează rezervele internaţionale ale statului;
 dă autorizaţii pentru transferul de valută în străinătate;
 monitorizează tranzacţii valutare.
Mult mai clare sunt stabilite şi atribuţiile Băncii Naţionale a
României în privinţa creditării băncilor:
 acordă băncilor credite ce nu pot depăşi termenul de 90 de zile;

362
 creditele să fie garantate cu titluri de stat, cambii, bilete la ordin,
warante sau recipise de depozit, depozite constituite la B.N.R.;
 stabileşte condiţiile de creditare;
 stabileşte nivelul maxim al ratei dobânzii la creditele acordate băn-
cilor;
 stabileşte criteriile ce trebuie îndeplinite de bănci pentru a putea
solicita credite pe baze competitive;
 stabileşte plafoane de creditare şi termene de rambursare;
 încasează dobânzi pentru creditele acordate băncilor;
 încasează comisioane şi alte forme de acoperire a costurilor şi a riscu-
rilor asumate;
 reglementează alte aspecte ale creditării bancare, descoperiri de cont
etc.
A crescut mult preocuparea B.N.R. pentru prudenţialitatea
bancară, s-a întărit supravegherea activităţii de creditare a băncilor.
B.N.R. are competenţe exclusive în autorizarea băncilor să desfăşoare
activitate de creditare. Banca centrală este împuternicită să emită
reglementări şi să ia măsuri pentru respectarea acestora, cât şi să aplice
sancţiuni, în caz de nerespectare. De asemenea, B.N.R. controlează şi
verifică, pe baza raportărilor şi inspecţiilor, registrele conturilor şi orice
alte documente ale băncilor autorizate.
Banca Naţională a României întocmeşte buget de venituri şi
cheltuieli, bilanţ, respectă şi aplică planul de conturi, reevaluează
activele şi pasivele în conformitate cu Standardele Internaţionale de
Contabilitate (S.I.C.), repartizează profit (80% la bugetul statului, 10%
363
pentru participarea salariaţilor, 5% pentru fondul de rezervă şi 5%
pentru creşterea capitalului propriu).
Banca Naţională a României, are un regim şi un statut cu totul spe-
cial în cadrul sectorului bancar. Cadrul legal principal, pe baza căruia
BNR îşi desfăşoară activitatea este Legea nr 312/ 2004 privind Statutul
BNR. Articolul 1 din această lege prevede că Banca Naţională a Româ-
niei este banca centrală a statului român, având personalitate juridică.
BNR are sediul central în Bucureşti şi poate avea sucursale şi agenţii în
capitală şi în alte localităţi din ţară, având statutul unei autorităţi admi-
nistrative autonome de specialitate, fiind independentă faţă de executiv
şi desfăşurându–şi activitatea sub supravegherea Parlamentului Româ-
niei.
Obiectivul fundamental al BNR este stabilit în Legea privind statu-
tul băncii şi este asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a con-
tribui la stabilitatea preţurilor.
Pentru asigurarea obiectivului său fundamental, BNR elaborează,
aplică şi răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăţi, pre-
cum şi de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în cadrul
politicii generale a statului, urmărind funcţionarea normală a sistemului
bancar şi participarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă.
Băncii Naţionale a României i se va solicita punctul de vedere asu-
pra actelor normative ale autorităţilor publice care privesc direct politica
monetară, activitatea bancară, regimul valutar şi datoria publică.

364
 La elaborarea proiectelor bugetelor administraţiei publice centrale,
BNR este consultată în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor împrumutu-
rilor sectorului public.
BNR elaborează studii şi analize privind moneda, regimul valutar,
creditul şi operaţiunile sistemului bancar de plăţi.
În vederea cooperării internaţionale, Parlamentul României
împuterniceşte BNR:
1. să participe la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, ban-
car, monetar sau de plăţi şi poate să devină membru al acestora,
2. să participe, în numele statului, la tratative şi negocieri externe fi-
nanciare, monetare, valutare, de credit şi de plăţi, precum şi în
domeniul autorizării supravegherii bancare,
3. să exercite drepturi şi să îndeplinească obligaţii care revin Româ-
niei în calitate de membru al Fondului Monetar Internaţional, in-
clusiv utilizarea facilităţilor acestei instituţii de finanţare pe ter-
men mediu şi lung pentru nevoile balanţei de plăţi şi consolidarea
rezervelor internaţionale ale ţării,
4. să poată negocia şi încheia acorduri, convenţii sau înţelegeri pri-
vind împrumuturi pe termen scurt, şi alte operaţiuni financiar –
bancare cu instituţii financiare internaţionale, bănci centrale,
societăţi bancare şi nebancare, cu condiţia rambursării acestora în
termen de un an,
5. să poată încheia, în nume propriu sau în numele statului, în contul
şi din dispoziţia acestuia , acorduri de decontare şi de plăţi sau

365
 orice alte contracte, având acelaşi scop, cu instituţii publice sau
private care îşi au sediul în străinătate.
Datorită monopolizării dreptului de emisiune monetară, de-a lungul
timpului, banca centrală s-a transformat într-o instituţie de supraveg-
here, control şi susţinere a sistemului bancar în ansamblul său, dobân-
dind de aceea denumirea “bancherul celorlalte bănci” sau de “bancă a
băncilor”.
Procedura de aprobare a constituirii societăţii bancare urmăreşte ve-
rificarea de către Banca Naţională a României a întrunirii garanţiilor fi-
nanciare, de competenţă şi moralitate prevăzute de Legea bancară , în
scopul asigurării securităţii clientelei, a terţilor şi a sistemului bancar în-
suşi. Prin urmare, verificarea are ca obiect posibilitatea îndeplinirii de
către viitoarea bancă a condiţiilor de fond impuse de OUG nr.99/2006 şi
Legea nr.227/2007.
Constituirea efectivă a societăţii comerciale bancare este precedată
de autorizarea constituirii băncii de către BNR şi urmată de autorizarea
funcţionării băncii de către banca centrală, cele două proceduri speciale
fiind reglementate de noile norme europene.
Potrivit acestor reglementări, procesul de autorizare a băncilor de
către BNR cuprinde două etape:
1. aprobarea constituirii băncii, în conformitate cu prevederile Legii
nr.31/1990, privind societăţile comerciale, şi ale Legii nr. 227/2007;
2. autorizarea funcţionării băncii;
Ambele faze ale procedurii sunt iniţiate pe baza unei cereri adresate
de fondatorii băncii centrale, însoţită de documentaţia justificativă, şi se
366
încheie cu emiterea de către BNR în calitate de autoritate administrativă
autonomă, a unor acte administrative de autoritate: aprobarea de consti-
tuire şi autorizaţia de funcţionare.
Verificarea îndeplinirii cerinţelor legale se efectuează de către BNR,
în cadrul primei etape a procesului de autorizare: aprobarea constituirii
societăţii bancare.
În vederea obţinerii aprobării de constituire, solicitanţii trebuie să
prezinte BNR următoarea documentaţie:
1. Cererea de autorizare;
2. Procedura autentică, prin care aceştia desemnează una sau mai multe
persoane pentru a-i reprezenta în relaţia cu Banca Naţională a
României pe parcursul instrumentării dosarului de autorizare (nume,
adresa, telefon, fax)
3. Proiectului actului constituirii
4. Repartiţia acţiunilor şi a dreptului de vot pentru fondatori.

În plus, pentru fondatorii – persoane juridice se vor prezenta:

- extras din registrul comerţului din ţara de origine, care să ateste da-
ta înmatriculării reprezentanţii statuari, obiectul de activitate şi ca-
pitalul social,
- ultimele trei bilanţuri contabile, înregistrate la autoritatea fiscală
(pentru persoane juridice române), respectiv verificate de auditori
independenţi (persoane juridice străine), şi cele mai recente situaţii
financiar – contabile ale fondatorului, precum şi ale societăţii a
cărei filială este.
367
Pentru fondatori – persoane fizice se vor mai prezenta:
- curriculum vitae
- certificatul de cazier juridic, în original sau în copie legalizată
- declaraţie de venit, întocmită în conformitate cu legislaţia din ţara
de origine, vizată de autoritatea fiscală
5. Studiul de fezabilitate, însuşit de conducătorii propuşi ai băncii, care
va cuprinde:
- tipul, denumirea şi descrierea principalelor produse şi servicii
prevăzute a fi oferită de către bancă
- clientela căreia i se adresează banca şi modalităţi de atragere a
acesteia
- studiul segmentului de piaţă în care banca intenţioneză să îşi
desfăşoare activitatea;
- natura resurselor financiare utilizate;
- proiectul structurii organizatorice a băncii şi atribuţiile fiecărui
compartiment, cu precizarea numărului şi repartiţiei personalului
pe funcţii;
- estimări ale bilanţului şi ale contului de profit şi pierdere pentru
următorii trei ani, întocmite conform normelor metodologice în
materie, emise de Banca Naţională a Romniei;
- estimarea costurilor de constituire.
6. Comunicare privind identitatea conducătorilor băncii, pentru care
urmează să se transmită:

368
 - chestionarul completat de aceste persoane, din care să rezulte
onorabilitate, calificarea şi experienţa profesională, care au fost
desemnate,
- certificatul de cazier judiciar, în original sau copie legalizată,
- declaraţie din care să rezulte că, perioada îndeplinirii funcţiei pen-
tru care au fost numite, vor exercita exclusiv această funcţie şi vor
avea reşedinţa în România (localitatea în care banca îşi are sediul)
identitatea cenzurilor.
7. În cazul constituirii unei filiale a unei bănci străine, declaraţia
autorităţii de supraveghere bancară din ţara de origine, privind viabili-
tatea băncii străine respective,
8. Denumirea băncii sau denumirea sucursalei băncii străine autorizate
să funcţioneze pe teritoriul României, la care se va deschide contul de
colectare a capitalului social. Contul de capital va fi blocat până la
înmatricularea băncii în Registrul Comerţului,
9. Orice alte informaţii pe care fondatorii le consideră de natură să
susţină viabilitatea proiectului prezentat.

Funcţiile BNR
1. Bancher al statului
2. Casier al statului
3. Funcţia de emisiune monetară
4. Centru al politicii monetare
5. Verigă centrală a sistemului bancar – creditor de ultimă instanţă
6. Centru al politicii valutare
369
7. Funcţia de reprezentat al statului în relaţiile financiar – monetare
internaţionale

2.2.3. Băncile în economia de piaţă

Legea NR 227 privind institutiile de credit arată că „societăţile
bancare sunt persoane juridice al căror obiect principal de activi-
tate îl constituie atragerea de fonduri de la persoane juridice şi fi-
zice sub formă de depozite sau instrumente negociabile, plătibile la
vedere sau la termen, precum şi acordarea de credite“.
Băncile se pot constitui în România numai cu respectarea prevederi-
lor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi pe baza
autorizaţiei Băncii Naţionale. Băncile au, în general, un rol operativ. Ele
nu au dreptul să încheie contracte, înţelegeri, convenţii, care să le asi-
gure o poziţie dominantă pe piaţa monetară sau în politica financiar-
bancară. Băncile nu pot obţine avantaje pe baza concurenţei neloiale.
Băncile sunt obligate să deschidă conturi curente la Banca Naţională
şi să menţină la aceasta rezerve minime obligatorii. De asemenea,
băncile pot deschide şi alte conturi la banca centrală.
Băncile comerciale efectuează o mare gamă de operaţiuni printre
care: depozite la vedere şi la termen, operaţiuni în cont, operaţiuni cu
numerar, fără numerar şi cu titluri. Una din activităţile principale ale
băncilor comerciale este creditarea. La acordarea creditelor, băncile co-
merciale urmăresc ca agenţii economici să prezinte credibilitate, în ve-
derea rambursării la scadenţă a împrumuturilor. De aceea, băncile co-
merciale solicită agenţilor economici ce vor să se împrumute, garanţii cu
370
bunuri mobile şi imobile. Operaţiunile de creditare şi de garanţii se
concretizează şi în contracte de credite.
Băncile comerciale pot cumpăra, vinde, ţine în custodie şi
administra active monetare, pot executa transferuri, operaţiuni de
virament, clearing. De asemenea, ele pot primi titluri în gaj şi în
păstrare. Alte operaţiuni cu pondere destul de mare în activitatea
băncilor se referă la: operaţiuni valutare, operaţiuni cu metale preţioase,
cu alte valori care au un grad mare de lichiditate, plasamente,
gestionare, păstrare şi comerţ cu titluri de valoare, consulting bancar,
garanţii, mandatări, alte operaţiuni proprii sau în contul clienţilor.
Băncile au largă autonomie în utilizarea profitului. Ele îşi constituie
provizioane pentru risc, fond de dezvoltare, pot dispune de o mare parte
a profitului net, chiar dacă sunt societăţi comerciale cu capital majoritar
de stat.
Băncile pot participa cu fonduri proprii la activitatea unor agenţi
economici, dar fără să depăşească 20% din capitalul firmei. De aseme-
nea, creditele acordate de banca comercială unui singur agent economic
nu pot depăşi (cumulat) 20% din capitalul şi rezervele acestei instituţii
de credit.
În perioada economiei de piaţă atragerea depozitelor şi desfăşurarea
activităţii de creditare constituie funcţii de interes public; de aceea,
băncile comerciale cad sub incidenţa regimului instituţiilor publice (evi-
dent că doar într-o anumită măsură).
Cu toate că activitatea băncilor a devenit foarte complexă, totuşi
esenţa acesteia este mijlocirea creditului şi efectuarea plăţilor între agenţii
371
economici sau/şi persoane fizice. Deci băncile reprezintă instituţii primi-
toare şi distribuitoare de capital. Legea bancară a României din 1934
defineşte foarte bine conceptul de bancă, concept care a rămas valabil şi
de mare actualitate. Prin Legea bancară din 1934 se arată că „Prin între-
prinderea de bancă se înţelege orice întreprindere comercială, al
cărei obiect principal este acela de a săvârşi orice fel de operaţiuni
asupra sumelor de bani în numerar, asupra creditelor, asupra efecte-
lor de comerţ, asupra diferitelor valori negociabile, precum şi alte
operaţiuni în legătură cu acestea“. Sunt şi bănci care au o activitate
mai limitată şi anume, de a acorda credit sau de a garanta creditul. Se
poate afirma de fapt, că o bancă este instituţia care se ocupă de comerţul
cu bani sub orice formă, cu mijlocirea creditului şi cu efectuarea tuturor
serviciilor ce se referă la monedă, titluri, creanţe, deci la orice fel de bu-
nuri mobiliare în afară de mărfuri.
Băncile, ca orice alte societăţi comerciale, au ca scop al activităţii
lor, obţinerea de profit, deci câştigul sau rentabilitatea capitalului.
În aceste cazuri există o colaborare, atât în privinţa atragerii şi utilizării
capitalului, cât şi în privinţa conducerii, a mijloacelor şi intereselor
particulare şi celor ale statului. Privită din acest unghi de vedere, banca
comercială poate fi considerată ca o asociaţie de capitaluri.
În viitor, în ţara noastră pot apărea şi bănci de credit funciar rural şi
urban. Ele se pot constitui din iniţiativa şi cu ajutorul capitalului particu-
lar. Aceste bănci se sprijină pe garanţia mutuală a proprietăţii celor ce
compun societatea. Este deci vorba de existenţa lor numai ca mijloci-

372
toare de credit prin garanţia mutuală, solidară a tuturor membrilor socie-
tari.
Statul român, în primul rând prin guvern, stimulează şi protejează
capitalurile băncilor comerciale.
În felul acesta statul poate contribui ca băncile să se angajeze în rezol-
varea intereselor generale ale economiei în care activează.
Începând din 2007, acţionează Legea bancară nr. 227, care stipu-
lează noi criterii şi condiţii de desfăşurare a activităţii bancare în ţara
noastră.
Principalele noutăţi ale reglementărilor prin această lege se referă la
următoarele:
 a dispărut termenul de „bancă comercială“, fiind înlocuit cu cel de
„bancă“ (în multe privinţe);
 pot fi autorizate să desfăşoare activitate bancară şi alte instituţii decât
cele bancare, cu respectarea prevederilor acestei legi;
 sunt introduse definiţii şi se precizează unele concepte din activitatea
bancară (bancă, filială, afiliată, depozit, credit, acţionar semnificativ,
ordin, capital etc.);
 se precizează mai clar ce cuprinde documentaţia de credit;
 se pune accent pe sporirea prudenţei bancare şi supravegherea
prudenţială bancară;
 se precizează mai bine ce fel de activităţi sunt permise băncilor;
 autorizarea băncilor;
 fuziunea şi divizarea băncilor;
 conflictul de interese;
373
 secretul profesional;
 transferul de fonduri;
 administrarea specială a băncilor.

De exemplu, în cele ce urmează prezentăm precizările făcute în pri-

vinţa activităţilor permise băncilor:
 acceptarea de depozite;
 contractarea de credite;
 operaţiuni de factoring;
 scontarea efectelor de comerţ;
 forfetare;
 emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;
 plăţi şi decontări;
 leasing financiar;
 transferuri de fonduri;
 emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
 tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu:
- cambii, cecuri, certificate de depozit;
- valute;
- instrumente financiare derivate;
- valori mobiliare;
- metale preţioase şi pietre preţioase.
 intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii
legate de acesta;

374
 administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul aces-
tora;
 custodia şi administrarea de valori mobiliare;
 depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobili-
are;
 închirierea de casete de siguranţă;
 consultanţă financiar-bancară;
 operaţiuni de mandat;
 activităţi la bursa de valori.

Se poate deja constata că nu i se mai acordă o atenţie specială

creditului, ci el este pus pe acelaşi plan cu depozitele. Cu alte cuvinte nu
se mai poate afirma că băncile româneşti sunt numai bănci de credit, ci
bănci care realizează o diversitate de produse şi servicii.

Anexa nr. 1

STRUCTURA FUNCŢIONALĂ A UNEI BĂNCI (CENTRALĂ)

DIRECŢIA GENERALĂ DE STRATEGIE ŞI MARKETING

1. Serviciul Strategie şi Politică Bancară
2. Serviciul Studii şi Marketing
3. Serviciul Publicaţii, Publicitate, Relaţii cu Presa
4. Serviciul Recuperarea/Restructurarea Creditelor Neperformante
375
5. Serviciul Documentare şi Biblioteca
DIRECŢIA GENERALĂ DE CREDITARE A INDUSTRIEI
1. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale cu Capital Majoritar de
Stat şi a Regiilor Autonome
2. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale şi Regiilor Autonome din
Construcţii-Montaj, Prestări Servicii, Ape şi Mediu
3. Serviciul Creditării Societăţilor Industriale şi Societăţilor Comerciale
cu Capital Privat
4. Serviciul Creditării Asociaţiilor Familiale şi Producătorilor Particulari
5. Serviciul de Sinteză şi Metodologie
6. Serviciul de Analiză a Proiectelor de Investiţii
DIRECŢIA GENERALĂ DE CREDITARE A AGRICULTURII
7. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale cu Capital de Stat din
Agricultură
8. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale cu Capital Privat din
Agricultură
9. Serviciul de Analiză a Proiectelor de Investiţii
10. Serviciul de Sinteză şi Metodologie
DIRECŢIA GENERALĂ DE CREDITARE A COMERŢULUI,
SERVICIILOR ŞI ALTOR SECTOARE
11. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale cu Capital de Stat
12. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale cu Capital Privat
13. Serviciul Creditării Turismului, Transporturilor şi altor Sectoare
14. Serviciul Creditării Persoanelor Fizice
15. Serviciul de Analiză a Proiectelor de Investiţii
376
16. Serviciul de Sinteză şi Metodologie
DIRECŢIA GENERALĂ DE ORGANIZARE, PERSONAL ŞI
RESURSE UMANE
1. Serviciul de Organizare şi Normare a Muncii
2. Serviciul de Salarizare
3. Serviciul Personal
4. Serviciul de Formare şi Pregătire a Personalului
5. Serviciul de Secretariat al Organelor de Conducere
DIRECŢIA GENERALĂ DE CONTABILITATE ŞI
INFORMATICĂ
1. Serviciul de Metodologie Contabilă şi Buget de Venituri şi Cheltuieli
2. Serviciul Contabilitate Proprie
3. Serviciul Contabilitate Valutară şi Plăţi Externe
4. Serviciul Metodologie, Îndrumare Contabilă, Control, Statistică şi
Balanţă de Plăţi Externe
5. Serviciul Casierie şi Operaţiuni cu Numerar
6. Serviciul Decontări
7. Serviciul Analiză, Proiectare şi Implementare a Pieţelor de Capital
8. Serviciul de Dotare, Întreţinere şi Asigurarea Materialelor pentru
Tehnica de Calcul
9. Serviciul Comunicaţii Bancare
10. Serviciul de Exploatare
DIRECŢIA GENERALĂ DE CONTROL
1. Serviciul de Control
2. Serviciul de Programare şi Valorificare a Materialelor de Control
377
3. Serviciul de Control Operativ
DIRECŢIA GENERALĂ DE RELAŢII EXTERNE ŞI
COOPERARE INTERNAŢIONALĂ
1. Serviciul Cooperare Internaţională
2. Serviciul Gestionare Credite BIRD/BERD
3. Serviciul Refinanţare Credite în Valută
4. Serviciul SWIFT şi Comunicaţii Poştale
5. Serviciul Protocol
DIRECŢIA GENERALĂ DE OPERAŢIUNI VALUTARE
1. Serviciul Trezorerie şi Corespondenţă
2. Serviciul Arbitraj şi Licitaţii
3. Serviciul Plăţi Externe şi Control Plăţi
4. Serviciul Acreditive, Incasso şi Garanţii Export
5. Serviciul Acreditive, Incasso şi Garanţii Import
DIRECŢIA GENERALĂ DE TREZORERIE, TITLURI ŞI
SINTEZĂ
1. Serviciul de Operaţiuni pe Piaţa de Capital
2. Serviciul de Trezorerie şi Resurse
3. Serviciul Atragere de Depozite de la Clienţi, Persoane Fizice
4. Serviciul de Analiză, Sinteză şi Statistică
5. Serviciul de Titluri şi Hârtii de Valoare
DIRECŢIA GENERALĂ DE LOGISTICĂ
1. Serviciul de Aprovizionare şi Transport
2. Serviciul de Întreţinere şi Intendenţă
3. Serviciul Protocol-Secretariat
378
4. Serviciul de Pază şi Pompieri
DIRECŢIA GENERALĂ JURIDICĂ
1. Serviciul Legislaţie şi Reprezentare Juridică
2. Serviciul Contracte şi Studii Juridice
3. Serviciul Executări Creanţe Bancare
DIRECŢIA GENERALĂ DE MANAGEMENT
DIRECŢIA GENERALĂ DE PROMOVARE A NOILOR
PRODUSE
DIRECŢIA GENERALĂ DE RISC
DIRECŢIA GENERALĂ DE STUDII ŞI ÎNVĂŢĂMÂNT

379
 CAPITOLUL III
MANAGEMENTUL BANCAR
3.1. Băncile, principal finanţator al economiei
Băncile mobilizează foarte multe resurse băneşti existente în econo-
mie. Principala mobilizare se realizează cu ajutorul depozitelor pe care
persoanele fizice şi juridice le constituie în bănci. Astfel, în luna mai
1999, numai economiile populaţiei în bănci ajunseseră la fabuloasa sumă
(pentru noi) de 41.000 miliarde lei. Pe lângă aceste depozite, în bănci mai
sunt mari sume de bani rezultate din disponibilităţile în conturile curente
ale firmelor şi persoanelor fizice, dar şi ale unor instituţii publice. De
asemenea, mai există fondurile proprii ale băncilor, care însumează circa
10.000 miliarde lei şi care constituie tot fonduri pentru finanţarea
economiei naţionale. Şi Banca Naţională este un mare furnizor de fonduri
pentru celelalte bănci, care la rândul lor plasează aceste fonduri pentru
acoperirea nevoilor financiare ale economiei.
Plasamentele băncilor se concretizează în primul rând în credite
pentru economie (ceea ce va constitui un motiv de prezentare pe larg în
această lucrare, a creditului ca principal produs bancar).
Nevoile permanente şi mari ale economiei, determină băncile să
manifeste o elasticitate foarte mare în procurarea de resurse, deci de
capitaluri.
Fiind cei mai mari finanţatori ai economiei, băncile sunt influenţate
în activitatea lor de premiza şi principiul că împrumuturile trebuie
direcţionate cu precădere spre activitatea de producţie şi de investiţii ale
unor sectoare prioritare ale economiei. Aici se poate vorbi de rolul
380
politicii bancaro-monetar-financiare în utilizarea mai eficientă a
fondurilor şi anume, în primul rând pentru finanţarea nevoilor de
producţie şi de investiţii. Politicile băncilor pot limita iniţiativele
nerentabile.
Ca principali finanţatori ai economiei, băncile pot crea active mone-
tare. Băncile realizează creaţie monetară, spre deosebire de intermediarii
financiari, care doar redistribuie, mobilizează fondurile, nu au nici o
legătură cu creaţia monetară. O dată ce creează monedă, aceasta se
răspândeşte în tot sistemul bancar şi deci în economie.
Rolul băncilor de principali finanţatori este dat şi de faptul că fondu-
rile proprii sau/şi atrase ale firmelor sunt foarte mici în această perioadă
de tranziţie. Se dovedeşte încă o dată valabilă afirmaţia că băncile
„lucrează cu banii altora şi îi fructifică“ (aşa cum afirma marele finanţist
Ştefan Dumitrescu).
3.2. Conţinutul şi necesitatea unui management bancar
performant
3.2.1. Caracterizare şi perspective ale managementului
bancar
Se poate afirma, fără nici o îndoială, că în perioada de tranziţie pe
care deja am traversat-o managementul bancar a fost deficitar. Afirmaţia
se bazează pe următoarele:
1. Deciziile au fost luate de multe ori în condiţii de nesiguranţă
(inflaţie, scădere economică, deficit bugetar şi al balanţei
comerciale, piaţa financiară internă foarte slabă);

381
 2. Nu au fost cunoscute foarte bine şi de la început limitele
expunerii la risc pentru bănci şi nu au fost evaluate riscurile
bancare, îndeosebi legate de creditare;
3. Piaţa titlurilor de valoare a fost foarte puţin dezvoltată. Ne
referim în primul rând, la piaţa acţiunilor şi obligaţiunilor;
4. Nu a existat o piaţă diversificată de produse şi servicii bancare
şi nici un portofoliu diversificat al băncilor, astfel încât să fie o
anulare reciprocă a riscurilor (fie ea şi parţială);
5. Programele strategice au fost introduse târziu, iar obiectivele lor
nu au fost întotdeauna bazate pe un marketing bancar;
6. De multe ori creditul unei bănci a fost concentrat într-un număr
redus de sectoare (ex. Banca Agricolă a acoperit până la 90% din
necesarul de fonduri al agriculturii);
7. S-a trecut târziu la o rată variabilă a dobânzii, ceea ce a agravat
expunerea băncilor la risc;
8. Deteriorarea permanentă a cursului de schimb al monedei
naţionale, a condus la creşterea datoriilor băncilor, în caz că
împrumuturile erau contractate în valută;
9. Nu au fost corect selectate activele şi nu au fost stabilite
covariaţii între randamentul activelor şi costurile pasivelor
(covariaţie avem de exemplu, când un produs bancar este mai
puţin eficient, o bancă să lanseze şi alte produse cu un grad mare
de rentabilitate).

382
 A existat şi un vid legislativ care a îngreunat exercitarea unui
management bancar modern. Acest management va trebui să fie în viitor
performant, participativ şi eficient.
Au fost făcute unele eforturi pentru îmbunătăţirea managementului
bancar, dar acestea au fost firave şi incomplete şi nu au condus la
rezultatele scontate. Astfel, s-a încercat privatizarea unor bănci cu capital
integral sau majoritar de stat. Rezultatele sunt foarte puţin încurajatoare.
S-au adoptat legile nr. 58/1998 (Legea bancară) şi nr. 101/1998 privind
statutul Băncii Naţionale a României, dar aplicarea unora din prevederile
lor încă mai întârzie. De asemenea, nu s-a putut elimina penuria de
resurse de creditare, cu toate că băncile au fonduri (în principal din
depozite), dar preferă să cumpere bonuri de tezaur şi bilete de trezorerie
(împrumută statul), transformându-se în „paraziţi“, „tăietori de cupoane“,
în loc să fie sprijin pentru economia reală în primul rând pentru
finanţarea/creditarea investiţiilor.
Considerăm că în viitor, nu se mai poate ca un sector atât de
important al economiei româneşti să fie gestionat după metode şi
principii care nu îl situează ca vârf de lance spre economia de piaţă.
Principalele direcţii în care trebuie să acţioneze pentru a realiza un
management performant sunt:
1) Restructurarea compartimentelor funcţionale prin crearea şi
îmbunătăţirea unor direcţii, servicii, cât şi prin modificări în
structurile consiliilor de administraţie din bănci. Astfel, trebuie
create direcţii de Management şi marketing, Strategie, Pregătirea
resurselor umane, Informatizarea, Cooperarea Internaţională. Este
383
 necesară eliminarea persoanelor politice din Consiliile de
Administraţie, cât şi a directorilor executivi numiţi pe criterii
politice şi care nu sunt specialişti bancari de înalt profesionalism.
2) Introducerea şi gestionarea unor produse bancare de mare
performanţă. Este vorba în primul rând, de produse alternative la
creditare (leasing, factoring, opţiuni), dar şi utilizarea în mult mai
mare măsură a instrumentelor moderne de piaţă, care vor contribui
la eliminarea blocajului financiar. Utilizarea unor căi de creditare
a economiei reale, deci folosirea în mod productiv a creditului, în
primul rând prin investiţii şi deci creştere economică. Ţara noastră
are mare nevoie de relansare economică, de fonduri, băncile nu
mai trebuie să finanţeze (prin procurare de bilete de trezorerie şi
bonuri de tezaur) deficitele bugetare din depozitele populaţiei.
Este cazul să se respecte o relaţie fundamentală a economiei de
piaţă:
E=I
(Investiţiile provin din economii)
Băncile trebuie să participe la realizarea unor investiţii
privilegiate. Băncile – prin sistemul participaţiilor, adică al
achiziţionării de acţiuni – pot să-şi îmbunătăţească ele însele
performanţele, prin obţinerea de dividende.
3) Nu poate exista management bancar performant, fără consolidarea
bazei de capital, deci fără o substanţială capitalizare. Firmele de
consultanţă şi de rating au în vedere tocmai slaba capitalizare când
tot scad notele băncilor noastre.
384
4) Sporirea prudenţei bancare, mai ales în activitatea de creditare
(creditul rămâne de departe cel mai important produs al băncilor
româneşti), printr-o evaluare modernă a fiecărui credit. Acest
lucru se poate realiza printr-un management participativ (comitete
de risc, comitete de credite, scoaterea în afara bilanţurilor a
creditelor subvenţionate, dacă acestea vor mai exista în viitor).
5) Intrarea în bănci a investitorilor străini. Aici nu ne referim
numai la aducerea unui volum mare de capital, ci şi la
echipamente moderne, clientelă selectă, pregătirea înaltă a
personalului şi eliminarea celui depăşit, conservator şi ineficient.
6) Un management performant este acela care reuşeşte să creeze o
imagine distinctă pentru fiecare bancă. Imaginea şi notorietatea
sunt în mare măsură date de lider, de prestaţia lui.
7) Managementul performant presupune implementarea strategiei
prin planuri de acţiune, bugete şi stimulente.
8) Performanţele managementului ar trebui să se caracterizeze prin
permanenta pregătire pentru schimbare prin organizare,
planificare şi instruirea personalului.
9) Managementul performant poate fi realizat numai prin
identificarea permanentă a unor centre şi domenii de profit
potenţial.

385
 3.2.2. Banca de date, condiţie a managementului bancar
performant
Banca de date a unui centru de profit sau de gestiune reprezintă sto-
carea de informaţii necesare organizării şi funcţionării acestuia. Ea
permite:
- realizarea unor analize de grup;
- stabilirea şi ţinerea unui catalog de referinţă pentru clienţii băncii;
- indicatori;
- lucrări de sinteză;
- documente contabile, statistice şi de plan;
- obiective din programul strategic;
- date monografice (punct de plecare care trebuie să evolueze).
Banca de date este „memoria centrului de gestiune“. Ea trebuie să fie
capabilă să înregistreze, să controleze, să organizeze şi să restituie
informaţii brute elaborate şi destinate conducerii centrului (informaţii
necesare luării deciziilor) şi valorificate prin sectorul operaţional. Acum
despre informaţii se vorbeşte ca despre o resursă.
Alte date de gestiune care pot fi stocate:
- date referitoare la fiscalitate;
- date referitoare la echipamente, tehnică;
- date referitoare la diferite contacte între centre de gestiune şi
clienţii săi;
- date referitoare la anchete diverse;
- date de fişiere, contabilitate internă a centrului de gestiune şi
fişiere despre clienţi;
386
 Obiectivele acestei grupări de informaţii sunt diversificate pe utiliza-
tori:
1. Conducerea (gestionarea) centrului:
- decizia de a crea un nou produs;
- după analiza de piaţă şi cercetarea potenţialului;
- segmentarea clientului în raport cu produsele existente;
- personalizarea prestaţiilor;
- relansarea după contacte.
2. Produsele centrului:
- analiza pe grupe de calitate, pe termen scurt şi cu costuri reduse;
studiul se face prin generalizarea analizei de grup;
- referinţe indispensabile pentru introducerea unui consiliu global
de un înalt nivel (audit, analize etc.);
- realizarea de studii diverse la nivele sectoriale şi geografice
diverse, îndeosebi la nivel regional prin agregarea informaţiilor
altor centre de gestiune;
- punerea la dispoziţie de referinţe integrate cu informaţii despre
alte structuri de gestiune.
Banca de date este deci baza sistemului informaţional al centrului de
gestiune. Întregul personal al centrului participă la realizarea băncii de
date, dar cu informaţii şi obiective diferite, nu numai din banca
comercială, ci şi de la clienţi, piaţă etc.
Funcţionalităţile solicitate
 fişierele de diverse origini sunt legate între ele într-un mod foarte
transparent;
387
  accesul la date este foarte simplificat;
 definirea unei table de materii (inventar) pentru fiecare client
(parte a fişierului de semnalizare). Această tablă de materii este
constituită din informaţii stabile care permit caracterizarea
clientului:
- informaţii speculative;
- informaţii de mediu;
- informaţii privind aderenţa clienţilor;
- clasificarea clienţilor;
- indicele (gradul) de prezenţă a informaţiei stocate, tipul ei (eco-
nomică, fiscală, financiară etc.) şi calitatea ei;
- informaţii pentru perioada următoare şi gestiunea zilnică (curen-
tă).
Această organizare permite:
- gestiunea directă şi simplă a activităţii la zi;
- accesul direct şi aducerea la zi a informaţiei (prin automatizare)
din tabla de materii;
- determinarea rapidă a potenţialului bazei (răspuns cantitativ şi
calitativ la o întrebare de informare la un apel de ofertă);
- accesul direct la criteriile ce caracterizează clientul (clasificări,
eşantioane, constante-indicatori).
Baza definită în acest mod corespunde bazei comune a tuturor cen-
trelor de gestiune. Ea permite stocarea informaţiilor financiare, fiscale, de
declarare a T.V.A., elemente de rezultate, elemente tehnice, informaţii
despre clienţi şi mediu, despre alte bănci.
388
 Inserţia noilor fişiere conţinând informaţii complementare faţă de
cele stocate în baza comună, specifice, care poate deveni necesară, este
prevăzută. Aceste noi date vor fi corelate şi legate cu restul bazei într-un
mod foarte simplu, fiind definitivate în fişierul de semnalizare.
Prevăzut ca o „geometrie variabilă“, fiecare centru de gestiune al
unei bănci va putea stoca în bază tot ceea ce este mai important. Această
organizare răspunde cerinţelor de supleţe şi de posibilităţi de evoluţie a
informaţiilor necesare centrelor.
Gestiunea şi informarea bazei
Un program de control permite:
 garantarea prezenţei informaţiei;
 asigurarea coerenţei datelor şi a legăturilor dintre ele (contabile,
descriptive şi în interiorul fiecărei categorii);
 determinarea bonităţii fiecărui client;
 calcularea indicilor de calitate a informaţiilor pe pachete de
programe de date pe calculator şi pentru asigurarea de teste.
Exemple de pachete de programe pe calculator:
- achiziţiile pentru aprovizionarea cu stocuri de materiale (impri-
mante, calculatoare etc.);
- imobilizările;
- depozitele etc.
Aceste rezultate sunt stocate în fişierul de semnalizare, în partea
denumită „tabla de materii“ (inventar). Niciodată nu este respinsă
apriori sau eliminată.
Baza de date a programelor pe calculator s-a dezvoltat permiţând:
389
 - asigurarea stocurilor cu geometrie variabilă (prezenţa lor minimă);
- asigurarea fiabilităţii fiecărui pachet de date;
- utilizarea prezenţei informaţiilor şi fiabilitatea acestora după
criterii stricte;
- constituirea şi asigurarea eşantioanelor.
Uneori nu pot fi menţinute date disponibile în baza de date, rămase
astfel încât să poată da răspunsul la obiectivele fixate.
Dar ele pot fi găsite – poate – în fişierul de semnalizare.
Exploatarea bazei
 se pot face consultaţii şi calcule la cerere cu parametrii stabiliţi pe
baza unor procente medii;
 să se creeze simplu noi variabile fără să crească stocul de date
(calcule);
 să se extragă clienţii şi datele despre ei pe baza unor programe
(extragere programabilă); aceste programe conţin parametrii:
- de variabile;
- individuale;
- tipuri de fişiere de ieşire pentru a dirija informaţiile spre tabele,
grafice, alte baze de date, programe cu caracter statistic şi pro-
grame de prelucrare a textelor.
Această organizare a băncii de date permite şi acces la toate
nivelurile, stocarea adaptată la orice informaţie şi la orice tip de client cu
posibilităţi de evoluţie a instrumentelor, organizării şi metodelor pentru
exploatarea bazei.

390
 Consecinţele organizării centrului (sucursalei unei bănci
comerciale)
Introducerea unui sistem de informaţii în banca de date are
numeroase consecinţe asupra organizării centrului (sucursalei).
La nivel contabil
La acest nivel reţinem în primul rând, utilizatorii principali ai
sistemului informaţional. Ei aduc zilnic informaţii în banca de date
pentru o mare parte din clienţi.
O dată cu crearea centrelor de gestiune a avut o tendinţă favorabilă
evoluţia competenţelor şi definirea funcţiilor. O formaţie este necesară
pentru a şti să utilizeze banca de date, să consulte informaţia, să
realizeze mici studii de grup, care să permită valorizarea informaţiilor
colectate pentru şi despre clienţii săi sau pentru ea (sucursală). Centrele
de gestiune trebuie să fie conştiente de interesul mare pe care trebuie să-
l aibă pentru culegerea şi introducerea de date în bancă. Aceste date
trebuie să fie de calitate şi „la zi“.
La nivelul contabil şi al consilierilor
Crearea de fişe pentru clienţi şi includerea acestor fişe într-un sistem
informaţional (punerea lor la dispoziţie), este presupusă. Introducerea
acestui instrument trebuie să fie expresia unei cerinţe (nevoi).
Exploatarea acestor informaţii trebuie să constituie un ajutor în
activitatea cotidiană şi să permită relansarea, să faciliteze contactele şi
transmiterea de cunoştinţe privind clientul-aderent şi de la un agent la
altul.

391
 La nivelul consilierilor
Este indispensabil ca într-o perioadă de introducere (constituire) a
băncii de date să se apeleze la un consilier de specialitate (pentru
administrarea băncii de date). Va fi o interpunere între instrumente, date
şi utilizatori, ceea ce va facilita accesul la informaţii. Evoluţia băncii de
date va fi în funcţie de cerinţele exprimate de utilizatori. Acest consilier
poate elabora studii mai sofisticate (complexe). El are şi un rol
pedagogic foarte important, pentru că trebuie să-i înveţe pe colegi să
utilizeze un sistem informaţional cotidian.
Pentru managementul centrului (sucursalei)
Un sistem informaţional permite realizarea tuturor studiilor
prealabile ale investitorilor (necesare), simularea pieţei, stabilirea
tabloului de bord al concepţiei de strategie şi marketing, diferenţiate în
funcţie de ţinte bine definite. Este un instrument de pilotaj şi de
previziune a activităţii, care trebuie să fie introdus progresiv.
Centrele de gestiune trebuie să înceapă să organizeze şi să
centralizeze informaţiile existente dar care nu sunt totdeauna uşor
disponibile, deci, uneori inutilizabile. Este nevoie de etape de completare,
în funcţie de cerinţe şi mijloace.
Din cele prezentate mai sus se poate deduce că managementul bancar
performant presupune şi descentralizarea deciziei bancare,
transformarea sucursalelor, cel puţin a celor coordonatoare (judeţene) în
centre de profit şi implicit în centre de gestiune.
Dar pentru ca o sucursală să devină un centru de gestiune al unei
bănci, managementul bancar este necesar să gestioneze fondurile, să
392
cunoască şi să dirijeze eficient fondurile de cheltuieli şi să realizeze
venituri mari, în conformitate cu următoarea lor structură:
3.2.2.1. Structura cheltuielilor pe elemente la nivelul unei
sucursale bancare
I. Cheltuieli de exploatare bancară
1. Cheltuieli cu operaţiuni de trezorerie şi interbancare:
- cheltuieli cu dobânzi la B.N.R., bănci, conturi de corespondent,
valori date în pensiune, titluri cu posibilităţi de răscumpărare;
- alte cheltuieli cu dobânzile;
- comisioane.
2. Cheltuieli cu operaţiunile cu clientela:
- dobânzi la conturile de factoring;
- dobânzi la împrumuturile primite de la clientela financiară;
- dobânzi la valori date în pensiune;
- dobânzi la conturi curente;
- dobânzi la depozite;
- cheltuieli diverse cu dobânzile;
- comisioane.
3. Cheltuieli pentru operaţiuni cu titluri:
- dobânzi la titlurile date în pensiune;
- pierderi la titlurile de tranzacţie;
- cheltuieli cu titluri de plasament;
- cheltuieli cu titluri de investiţie;

393
 - cheltuieli privind datorii constituite prin titluri (dobânzi privind
titlurile pe piaţa interbancară, titlurile de creanţe negociabile,
obligaţiunile);
- alte cheltuieli cu titlurile;
- comisioane.
4. Cheltuieli cu operaţiunile de leasing, locaţie simplă şi asimilate.
5. Cheltuieli privind datoriile subordonate şi fondurile publice
alocate.
6. Cheltuieli privind operaţiunile de schimb:
- pierderi din operaţiunile de schimb şi arbitraj;
- comisioane.
7. Cheltuieli privind operaţiunile în afara bilanţului:
- cheltuieli cu angajamente de finanţare;
- cheltuieli cu angajamente de garanţie;
- cheltuieli cu angajamente primite.
8. Cheltuieli cu prestaţiile de servicii financiare:
- cheltuieli cu mijloacele de plată;
- alte cheltuieli.
9. Alte cheltuieli de exploatare bancară:
- cota parte privind operaţiuni bancare efectuate în comun;
- venituri retrocedate privind operaţiuni bancare efectuate în
comun;
- cheltuieli diverse de exploatare bancară.
II. Cheltuieli cu personalul
1. Cheltuieli cu salariile.
394
 2. Cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială:
- C.A.S.;
- ajutorul de şomaj;
- alte cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială.
3. Alte cheltuieli privind personalul.
III. Impozite şi taxe
1. Cheltuieli cu impozitul pe salarii.
2. Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate.
IV. Cheltuieli cu materialele, lucrările şi serviciile executate de
terţi
1. Cheltuieli cu materialele.
2. Cheltuieli privind obiectele de inventar.
3. Cheltuieli privind alte stocuri.
4. Cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi:
- întreţinere şi reparaţii;
- energie şi apă;
- cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii;
- cheltuieli cu colaboratorii şi de intermediere;
- cheltuieli cu deplasări, transferuri, transport personal;
- alte cheltuieli cu terţii:
- prime de asigurare;
- redevenţe privind operaţiunile de leasing şi asimilate;
- redevenţe privind concesiunile, locaţiile de gestiune şi
chiriile;
- alte cheltuieli.
395
 5. Cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate.
V. Cheltuieli diverse de exploatare
1. Venituri retrocedate din operaţiuni nebancare efectuate în comun.
2. Cota-parte privind operaţiuni nebancare efectuate în comun.
3. Cota-parte din cheltuielile sediului social.
4. Pierderile din cesiunea imobilizărilor.
5. Alte cheltuieli diverse de exploatare.
VI. Cheltuielile cu amortizările privind imobilizările necorpo-
rale şi corporale
VII. Cheltuieli cu provizioane şi pierderi din creanţe nerecu-
perabile
1. Cheltuieli cu provizioane pentru creanţe din operaţiuni interban-
care:
- pentru risc de credit;
- pentru risc de dobândă.
2. Cheltuieli cu provizioane pentru creanţe din operaţiuni cu
clientela:
- pentru risc de credit;
- pentru risc de dobândă.
3. Cheltuieli cu provizioane privind operaţiuni cu titluri şi operaţiuni
diverse:
- pentru deprecierea titlurilor;
- pentru deprecierea stocurilor;
- pentru creanţe restante şi îndoielnice.

396
4. Cheltuieli cu provizioane pentru valori imobilizate (deprecierea
părţilor sociale şi a titlurilor de participare, pentru deprecierea
imobilizărilor etc.).
5. Cheltuieli cu provizioane pentru riscuri şi cheltuieli:
- pentru riscuri de executare a angajamentelor prin semnătură;
- pentru facilităţi acordate personalului;
- pentru risc de ţară;
- pentru alte riscuri şi cheltuieli.
6. Cheltuieli pentru provizioane reglementate.
7. Cheltuieli din creanţe nerecuperabile acoperite cu provizioane.
8. Pierderi din creanţe nerecuperabile neacoperite cu provizioane.
VIII. Cheltuieli excepţionale
1. Cheltuieli excepţionale privind operaţiunile de gestiune:
- despăgubiri, amenzi, penalităţi;
- donaţii şi subvenţii acordate;
- cheltuieli privind sponsorizările;
- pierderi din debitori diverşi;
- alte cheltuieli.
2. Cheltuieli excepţionale privind amortizările şi provizioanele:
- pentru amortizarea imobilizărilor;
- pentru provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;
- pentru provizioane pentru deprecieri;
- pentru provizioane reglementate.
3. Alte cheltuieli excepţionale.

397
 IX. Cheltuieli cu impozitul pe profit
3.2.2.2. Structura veniturilor realizate de către sucursalele unei
bănci
I. Venituri din activitatea de exploatare bancară
1. Venituri din activitatea de trezorerie şi operaţiuni interbancare:
- dobânzi de la B.N.R.;
- dobânzi de la conturile de corespondent;
- dobânzi de la conturile de depozite la bănci;
- dobânzi de la credite acordate băncilor;
- dobânzi de la valorile primite în pensiune;
- alte venituri din dobânzi;
- dobânzi din creanţe restante şi îndoielnice;
- comisioane.
2. Venituri din operaţiunile cu clientela:
- dobânzi de la creanţe comerciale şi credite acordate clientelei:
- de la operaţiuni de scont, asimilate şi alte operaţiuni comer-
ciale;
- de la operaţiuni de factoring;
- de la operaţiuni de trezorerie;
- de la creditele pentru export;
- de la alte credite acordate clientelei.
- dobânzi de la creditele acordate clientelei financiare;
- dobânzi de la valorile primite în pensiune;
- dobânzi de la conturile curente debitoare;
- alte venituri din dobânzi;
398
 - dobânzi din creanţe restante şi îndoielnice;
- comisioane.
3. Venituri din operaţiuni cu titluri:
- dobânzi de la titlurile primite în pensiune livrată;
- venituri din titlurile de tranzacţie;
- venituri din titlurile de plasament:
- dobânzi;
- dividende şi venituri asimilate;
- venituri din cesiune.
- venituri din titlurile de investiţii:
- dobânzi;
- venituri din prime.
- venituri diverse din operaţiunile cu titluri;
- dobânzi din creanţe restante şi îndoielnice;
- comisioane.
4. Venituri din operaţiunile de leasing, locaţie simplă şi asimilate:
- venituri din operaţiunile de leasing şi asimilate:
- din chirii;
- din cesiunea imobilizărilor date în leasing şi asimilate;
- din provizioane pentru operaţiuni de leasing.
- venituri din operaţiuni de locaţie simplă:
- din chirii;
- din cesiunea imobilizărilor date în locaţie simplă;
- din provizioane pentru operaţiuni de locaţie simplă.
- venituri din creanţe restante şi îndoielnice.
399
 5. Venituri din credite subordonate, titluri de participare şi titluri ale
activităţii de portofoliu:
- dobânzi la creditele subordonate la termen;
- dobânzi la creditele subordonate pe durată nedeterminată;
- dividende şi asimilate;
- dobânzi din creanţe restante şi îndoielnice.
6. Venituri din operaţiuni de schimb:
- din operaţiuni de schimb şi arbitraj;
- comisioane.
7. Venituri din operaţiunile în afara bilanţului:
- din angajamente de finanţare (cu alte bănci, cu clientela);
- din angajamente de garanţie (cu alte bănci, cu clientela);
- din alte angajamente date.
8. Venituri din prestaţiile de servicii financiare:
- comisioane din activităţi de asistenţă şi consultanţă;
- venituri privind mijloacele de plată;
- alte venituri.
9. Venituri din activitatea de exploatare bancară:
- cota-parte privind operaţiuni de exploatare bancară efectuate în
comun;
- cheltuieli refacturate privind operaţiuni de exploatare bancară
efectuate în comun;
- transferuri de cheltuieli de exploatare bancară;
- venituri diverse de exploatare bancară.

400
II. Venituri diverse din exploatare
1. Cheltuieli refacturate.
2. Cota-parte privind operaţiuni de exploatare nebancare efectuate în
comun.
3. Cota-parte din cheltuielile sediului social.
4. Venituri din cesiunea imobilizărilor.
5. Venituri accesorii.
6. Alte venituri diverse din exploatare:
- transferuri de cheltuieli de exploatare nebancară;
- cota-parte din subvenţiile de investiţii trecute la venituri;
- venituri din subvenţii de exploatare;
- venituri din producţia de imobilizări;
- veniturile privind bunurile mobile şi imobile din executarea
creanţelor;
- alte venituri.
III. Venituri din provizioane şi recuperări de creanţe
amortizate
1. Venituri din provizioane pentru creanţe din operaţiuni
interbancare:
- din provizioane specifice de risc de credit;
- din provizioane specifice de risc de dobândă.
2. Venituri din provizioane pentru creanţe din operaţiunile cu
clientela:
- din provizioane specifice de risc de credit;
- din provizioane specifice de risc de dobândă.
401
 3. Venituri din provizioane privind operaţiuni cu titluri şi operaţiuni
diverse:
- venituri din provizioane pentru deprecierea titlurilor;
- venituri din provizioane pentru deprecierea stocurilor;
- venituri din provizioane pentru creanţe restante şi îndoielnice.
4. Venituri din provizioane pentru valori imobilizate:
- pentru deprecierea părţilor deţinute la societăţi, a titlurilor de
participare şi a titlurilor de portofoliu;
- venituri din provizioane pentru deprecierea imobilizărilor;
- venituri din provizioane pentru creanţe restante şi îndoielnice.
5. Venituri din provizioane pentru riscuri şi cheltuieli:
- pentru riscuri de executare a angajamentelor prin semnătură;
- pentru facilităţi acordate personalului;
- pentru risc de ţară;
- pentru alte riscuri şi cheltuieli.
6. Venituri din provizioane reglementate.
7. Venituri din recuperări de creanţe reglementate.
IV. Venituri excepţionale
1. Venituri excepţionale din operaţiunile de gestiune:
- din despăgubiri şi penalităţi;
- alte venituri excepţionale din operaţiuni de gestiune.
2. Venituri excepţionale din provizioane:
- pentru riscuri şi cheltuieli;
- pentru deprecieri;
- din provizioane reglementate.
402
 3. Alte venituri excepţionale.
V. Venituri din reevaluarea rezervei generale pentru riscul de
credit
Desigur că, în afara elementelor de venituri şi cheltuieli prezentate
mai sus trebuie avute în vedere şi alte cheltuieli şi venituri care rezultă
din operaţiuni efectuate în afara bilanţului şi care ţin de modul în care se
realizează un management performant.

3.3. Diversificarea produselor şi serviciilor bancare, obiectiv major

al managementului bancar
Băncile constituite în România după 1989 sunt societăţi pe acţiuni şi
realizează toate produsele şi serviciile bancare, pentru toate ramurile,
sectoarele şi segmentele economiei naţionale. Nu mai există bănci
îngust specializate. Cel puţin în această perioadă de tranziţie. De
exemplu, înainte de al doilea război mondial, specializarea ajunsese aşa
de departe în sectorul bancar, încât existau bănci organizate special
pentru credite ipotecare.
Este necesară în această perioadă, diversificarea cât mai mare a
băncilor, produselor şi serviciilor lor, din următoarele motive:
- concurenţa altor bănci;
- nevoia de apropiere a băncilor de agenţii economici serviţi;
- diversificarea atribuţiilor şi rolului băncilor în economia de piaţă;
- diversificarea activităţii economice în economia de piaţă în
comparaţie cu limitarea sectoarelor economice existente înainte de
1990;
403
 - găsirea de noi forme de atragere a resurselor băneşti necesare
băncilor;
- diversificarea plasamentelor;
- constituirea, dezvoltarea şi consolidarea bursei de valori
(participare);
- participarea băncilor la constituirea de capital social al unor
societăţi comerciale;
- participarea băncilor româneşti la circuitul mondial al informaţiei
bancare (SWIFT, INTERNET, REUTER, bănci corespondente,
participarea la tranzacţii financiar-valutare internaţionale);
- plăţile interne şi internaţionale au fost diversificate;
- cibernetizarea informaţiei;
- sporirea participării băncilor la viaţa economică şi socială a ţării;
- utilizarea publicităţii, ca mijloc de promovare a produselor şi
serviciilor bancare;
- alinierea structurii funcţionale şi evidenţei băncilor comerciale la
standardele internaţionale;
- diferenţierea dobânzii;
- diversificarea instrumentelor de depozite, atragerea economiilor
populaţiei (carnete de economii, depozite bancare, conturi
personale, participarea la licitaţii, emisiuni de acţiuni, obligaţiuni,
ipoteci, cambii, alte hârtii de valoare);
- plăţi internaţionale pe bază de carduri;
- cumpărări – vânzări de aur şi alte metale preţioase;
- angajarea în viitor a unor operaţiuni de leasing;
404
 - promovarea unor activităţi de asigurări bancare;
- gestionarea unor credite în valută, acordate de bănci şi alte
organisme internaţionale.
Numai printr-o dezvoltare foarte mare a produselor şi serviciilor,
băncile pot fi luate în consideraţie, în competiţia pentru ocuparea unui
loc în rândul băncilor moderne.
Politica de diversificare face parte din politica băncilor. Ea este
înscrisă în deciziile luate la nivelul cel mai înalt al managementului
băncilor, dar totodată se acordă o largă autonomie unităţilor teritoriale.
Este vorba deci de includerea diversificării produselor şi serviciilor
bancare în programele strategice ale băncilor comerciale. La cele mai
multe din aceste bănci, diversificarea produselor şi serviciilor este
înscrisă ca un obiectiv prioritar.
Diversificarea produselor şi serviciilor apare şi ca urmare a faptului
că actualmente, băncile româneşti sunt atât bănci de afaceri, cât şi bănci
de dezvoltare.
Ca urmare a acestei diversificări a produselor şi serviciilor, în bănci
a fost necesară o reorganizare şi restructurare a compartimentelor
funcţionale, care au devenit mai transparente şi eficace, pe lângă faptul
că sunt în mai mare măsură axate pe nevoile clienţilor, ceea ce
contribuie în final la reducerea costurilor.
Prin diversificarea produselor şi serviciilor, băncile contribuie din
plin la înfăptuirea politicii financiar-monetare şi valutare a ţării. Astfel,
diversificându-se instrumentele de plată utilizate de bănci, poate fi
diminuat sau chiar eliminat blocajul financiar. Prin participarea la
405
licitaţiile valutare, băncile contribuie la stabilirea zilnică a raportului
dintre moneda naţională şi valutele străine (deci a cursului valutar).
Temperând cererea de credite (fie şi măcar pentru faptul că nu există
destule resurse), băncile contribuie la limitarea inflaţiei. La această
reducere a inflaţiei contribuie şi faptul că băncile acordă diferenţiat
creditele, în funcţie de gradul de bonitate a agenţilor economici.
Cooperarea mai mare între bănci facilitează operaţiunile de investiţii şi
de împrumut, realizându-se studii de fezabilitate şi participând la
elaborarea şi punerea în aplicare a proiectelor de investiţii şi de
creditare. Tot în cazul relaţiilor de cooperare se poate aprecia că se va
pune un accent mai mare pe problemele de intermediere financiară şi
bancară.
Băncile trebuie să introducă elemente de marketing în determinarea
cererii de produse şi servicii bancare.
Comportamentul băncilor româneşti vizează tot mai mult orientarea
spre profit. De aceea, este necesară în primul rând, cunoaşterea cererii
de produse şi servicii bancare. Factorii care influenţează această cerere
de produse bancare pot fi consideraţi următorii:
- preţurile produselor sau tarifele serviciilor bancare;
- puterea de cumpărare a solicitanţilor de astfel de produse şi
servicii;
- concurenţa şi gradul de dezvoltare a reţelei bancare;
- politica băncilor privind dezvoltarea produselor şi serviciilor;
- gradul de utilizare a unor produse şi servicii bancare alternative;
- calificarea şi profesionalismul salariaţilor băncii;
406
 - utilizarea unor produse bancare moderne care să atragă clientela
(pachete de produse, banca la domiciliu etc.);
- periodicitatea utilizării unor produse şi servicii bancare;
- gestiunea activelor şi pasivelor fiecărei bănci;
- gradul de civilizaţie şi cultură bancară din fiecare ţară;
- factori conjuncturali.
Preţurile şi tarifele constituie un aspect foarte puţin abordat în
legătură cu cererea de produse şi servicii bancare şi implicit cu
managementul bancar. Acestea nu au fost abordate în mod complex. De
exemplu, dacă o bancă îşi vinde produsele ea obţine pe ele un preţ.
Acelaşi produs bancar reprezintă costuri pentru cumpărători, întrucât
cheltuielile pentru achiziţionarea acestor produse vor fi incluse în
costurile de producţie. Dacă produsul este creditul, banca îl vinde la un
preţ format din suma ce reprezintă împrumutul propriu-zis, dobânda
aferentă şi eventuale majorări şi comisioane. Desigur că acest credit
propriu-zis presupune o resursă echivalentă, ceea ce pentru bancă
înseamnă costuri. Se poate afirma deci, că şi în cazul produselor bancare
cea mai mare parte a preţurilor o constituie costurile. Complexitatea
preţurilor şi tarifelor bancare determină tot mai mult utilizarea noţiunii
„costul capitalului“. Fie că este vorba de preţ sau de cost, de bancă sau de
clientul care utilizează creditul, elementul central este capitalul, pe care
unii îl vând iar alţii îl cumpără dar în final, ambele părţi trebuie să-l
fructifice, adică să obţină profit. Cererea de produse bancare nu va fi
mare, dacă profitul va fi însuşit numai de bancă. De exemplu, percepând
o dobândă prea mare la creditul acordat, banca încarcă prea mult costurile
407
agentului economic împrumutat şi acesta nu mai poate obţine profit.
Produsul bancar „credit“ devine pentru acesta inaccesibil şi inacceptabil.
De aceea, în determinarea preţurilor produselor bancare, costurile de
capital trebuie cunoscute în fiecare fază şi având în vedere interesele
ambilor parteneri. Unul din aceste interese este pentru bancă, menţinerea
unei cereri ridicate la produsele sale.
În cele ce urmează, prezentăm variaţia preţurilor produselor bancare
în funcţie de cerere şi ofertă.
Influenţa puterii de cumpărare a solicitanţilor de produse
bancare se manifestă în mod direct asupra nivelului cererii. Dacă
persoanele fizice nu deţin valută, ele nu vor solicita produsul bancar
„card în valută“ pentru că nu îşi vor putea deschide cont în valută, care
presupune depunerea unei sume de bani. Uneori puterea de cumpărare
este mică datorită condiţiilor împovărătoare pe care le pune banca. De
exemplu, agenţii economici au nevoie de fonduri de credite, dar
dobânzile pot fi fixate la rate aşa de înalte încât să descurajeze pe solici-
tanţi. Aşa se poate vorbi şi în cazul produselor bancare de o cerere sol-
vabilă.
Concurenţa şi dezvoltarea reţelei bancare influenţează puternic
cererea de produse şi servicii bancare. Concurenţa face să scadă
preţurile produselor bancare, ceea ce echivalează cu creşterea cererii
acestor produse. De asemenea, cererea este favorizată de dezvoltarea
reţelei teritoriale a fiecărei bănci. În unele zone ale ţării, s-a continuat
preferinţa unor persoane fizice pentru produsele C.E.C. – de exemplu,
carnetele de economii – cu toate că dobânda oferită era mai mică decât
408
la alte bănci. Cauza a fost tocmai reţeaua mai dezvoltată în teritoriu a
C.E.C., ceea ce a creat facilităţi de deplasare mai ales în cazul
persoanelor mai în vârstă.
Politica băncilor de dezvoltare a produselor şi serviciilor are un
rol esenţial la nivelul cererii. Astfel, într-o primă perioadă de dezvoltare a
băncilor, în dorinţa de a cuceri segmente de piaţă cât mai mari, acestea
acordau credite cu foarte mare uşurinţă, ceea ce a condus la sporirea
cererii de credite. În ultimii ani, politica băncilor s-a schimbat, în sensul
respectării cu mai multă stricteţe a principiului prudenţei bancare. Au fost
înăsprite condiţiile pentru acordarea creditelor, ceea ce a condus la
reducerea cererii pentru acest produs (credit).
Gradul de dezvoltare a unor produse şi servicii bancare alterna-
tive conduce la reducerea cererii de produse bancare „clasice“. De pildă,
dezvoltarea unor produse bancare de leasing, scoring, contribuie la
reducerea cererii de credite, tocmai pentru că acestea constituie forme
alternative de creditare.
Calificarea şi profesionalismul salariaţilor băncii pot conduce în
cel mai înalt grad la dezvoltarea produselor bancare de calitate şi
moderne, ceea ce are ca efect direct sporirea cererii de astfel de produse.
Profesionalismul înalt înseamnă şi comunicare, marketing, activitate
promoţională intensă. Şi de ce să nu spunem, profesionalism înseamnă
învingerea concurenţei. Profesionalism înseamnă şi performanţe ridicate
pentru bancă şi pentru salariaţii săi. De exemplu, dacă într-o bancă
profitul net pe un salariu este foarte mare, clienţii vor înţelege că au de a

409
face cu o bancă puternică şi că procurarea produselor acestei bănci nu
comportă riscuri mari.
Utilizarea unor produse bancare moderne care să atragă
clientela duce la creşterea cererii de astfel de produse. Desigur, aceste
produse trebuie să creeze facilităţi mai mari faţă de produsele bancare
„clasice“. Este vorba de pachete de produse, banca la domiciliu şi alte
facilităţi, care consolidează relaţiile cu clienţii şi sporesc eficienţa
acestor relaţii.
Periodicitatea utilizării unor produse şi servicii bancare conduce
la scăderea cererii. În general, băncile preferă să „vândă“ produse care
au un mare grad de frecvenţă. De exemplu, creditele sezoniere se acordă
mult mai rar decât cele de trezorerie iar băncile sunt interesate să
dezvolte astfel de produse.
Managementul activelor şi pasivelor fiecărei bănci reprezintă un
factor de bază în dezvoltarea produselor şi serviciilor bancare. Astfel,
dacă într-o bancă, activele corporale, creditele neperformante şi
provizioanele au un volum şi o pondere foarte mare, nu se poate vorbi
de obţinerea unor performanţe foarte înalte. De asemenea, acordarea
unor credite subvenţionate, dar fără garanţii asiguratorii demonstrează
de cele mai multe ori, că banca gestionează prost activele, în loc de a
dezvolta alte produse şi servicii bancare cu un grad mai mic de risc, care
au o căutare mai mare pe piaţă (deci o cerere mai mare) şi aduc mari
venituri.
Gradul de civilizaţie şi cultură bancară din fiecare ţară influen-
ţează în mare măsură dezvoltarea produselor şi serviciilor bancare.
410
Dovadă în acest sens este şi reacţia întârziată pe care o au clienţii
obişnuiţi ai băncii la apariţia şi deci procurarea unor produse bancare
noi. De asemenea, nu putem explica altfel, decât printr-o lipsă de
minimă cultură bancară, faptul că la noi, contul curent personal este
foarte puţin răspândit, sau că reţeaua bancară este încă foarte puţin
dezvoltată.
Factorii conjuncturali pot avea de multe ori, influenţe foarte mari
asupra activităţii bancare şi dezvoltării produselor şi serviciilor bancare.
De exemplu, rata mare a inflaţiei determină o rată a dobânzii de
asemenea, foarte mare, ceea ce îndepărtează mult pe clienţi de la
solicitarea de credite. Riscul de ţară crescut conduce la reducerea
creditelor acordate de băncile străine şi gestionate de băncile româneşti.
Cererea de produse şi servicii bancare trebuie determinată pe baze
ştiinţifice, deci pe baza studiului pieţei. Acest lucru se poate realiza
numai prin organizarea unei reţele de valorificare a resurselor bancare, a
unui circuit de valorificare şi constituirea unei echipe complexe de
specialişti care să cerceteze piaţa, concurenţa şi să promoveze fiecare
produs bancar. Practic, această echipă pregăteşte comercializarea
produselor şi serviciilor bancare. Prin marketingul bancar se poate
stabili care este decizia optimă de cumpărare a produsului bancar şi
factorii ce influenţează această decizie. Astfel, echipa de cercetare
analizează cu prioritate următorii factori de influenţă a deciziei de
cumpărare a produselor bancare: preţul, calitatea produsului, publici-
tatea, metodele de distribuţie. În cazul ultimilor doi factori se poate
spune chiar că ei aparţin activităţii propriu-zise de marketing în funcţie
411
de modul în care activitatea de marketing reuşeşte să creeze contactul
dintre client şi produsul bancar, de modul în care se realizează
comunicarea, cererea de astfel de produse poate să fie mai mare sau mai
mică.
3.4. Profesionalismul şi exigenţele calităţii produselor bancare,
premisă a managementului bancar performant
Sectorul bancar se dezvoltă mai rapid în perioada de tranziţie în
raport cu alte domenii ale economiei şi societăţii. Aproape toate băncile
viabile au traversat deja mai multe etape ale strategiei lor printre care
amintim strategia de cucerire, cea de dezvoltare, iar unele bănci deja au
intrat în etapa strategiei de consolidare. Rezultă de aici, în primul rând,
faptul că băncile comerciale româneşti îşi desfăşoară activitatea pe baza
unor strategii complexe, care jalonează întreaga evoluţie pe perioada
următoare.
Strategia se bazează în mare parte pe comunicare, pe calitatea
relaţiilor interne din fiecare bancă, dar şi pe relaţiile băncilor cu clienţii.
Calitatea relaţiilor interne este definită şi de profesionalismul
specialiştilor bancari. Am putea afirma că profesionalismul, deci
calitatea managementului şi munca specialiştilor bancari reprezintă
factorul hotărâtor în realizarea unei calităţi înalte a produselor şi
serviciilor bancare. Acest lucru se poate realiza, desigur, prin elaborarea
unor strategii complexe, cu misiuni şi obiective precise, inclusiv sub
raportul comunicării şi pregătirii resurselor umane.
Profesionalismul este însă influenţat şi chiar determinat de clienţii
băncii, pentru că în funcţie de structura produselor şi serviciilor solicitate
412
de către aceştia, de calitatea acestor produse, pregătirea personalului se
face într-un anumit fel sau în altul. Profesionalismul presupune din acest
unghi de vedere şi calitatea relaţiilor interne, deci între specialiştii băncii,
valorificarea produselor şi serviciilor bancare, parteneriatul şi spiritul de
responsabilitate.
Se poate afirma – pe baza celor subliniate mai sus – că, de fapt,
calitatea produselor şi serviciilor bancare se bazează pe o adevărată
cultură, care într-o anumită măsură subordonează obiectivul obţinerii
de profit unui alt obiectiv major al activităţii bancare şi anume,
satisfacerea cerinţelor clientului. Această satisfacere se poate realiza
numai când în bănci se desfăşoară o creativitate, la nivelul
managementului, în loc să se lase acest domeniu în sarcina unor factori
de execuţie. Este deci necesar să se reconsidere domeniul relaţiilor cu
clienţii şi anume că obiectivul de bază al băncilor este satisfacerea
utilizatorului final prin perfecţionarea permanentă a pregătirii resurselor
umane.
Promovarea unor exigenţe sporite în privinţa calităţii produselor
bancare presupune însă, eliminarea oricăror divergenţe între strategia
elaborată de fiecare bancă comercială şi mijloacele de punere în practică
a ei. Numai în acest fel, profesionalismul băncii este în afara pericolului
de a se deteriora, iar banca se găseşte în afara pericolului de a-şi asuma
riscuri disproporţionate.
Pentru a contribui la sporirea calităţii produselor şi serviciilor
bancare, strategia fiecărei bănci îşi propune conturarea unui
profesionalism prudent dar entuziast. În acest fel, profesionalismul,
413
nivelul ridicat al pregătirii profesionale a personalului din fiecare bancă,
nu mai poate fi în primul rând, atributul compartimentului organizatoric
(de organizare a muncii), ci un element al gestionării băncii prin
elemente strategice, al managementului.
Profesionalismul, ca factor al creşterii calităţii produselor bancare,
presupune reducerea treptelor ierarhice. Acest lucru înseamnă mai
multă supleţe în gestiunea bancară şi deci sporirea competenţei. Există
aici şi un factor subiectiv care susţine afirmaţia că mai cu seamă tinerii
specialişti bancari au un sentiment de neputinţă, când constată că au de
urcat zeci de trepte ierarhice. Reducerea treptelor ierarhice presupune
favorizarea relaţiilor directe şi multiple între specialiştii bancari, ceea ce
reduce grija gradelor profesionale punându-se astfel accent pe misiuni şi
competenţe.
O bancă modernă trebuie să pună accent şi pe altă trăsătură a spe-
cialiştilor şi deci a perfecţionării pregătirii profesionale şi anume,
reactivitatea. Aceasta are în vedere complexitatea tot mai mare a
activităţii bancare. De pildă, elaborarea proiectelor de finanţare
(creditare) presupune şi o gestionare şi o conducere a lor. Dar
gestionarea unui proiect presupune participarea mai multor
compartimente funcţionale, care aparţin mai multor linii ierarhice. De
multe ori, această situaţie conduce la un consum prea mare de muncă,
timp, energie. Reducerea ierarhiilor presupune reactivitatea ca o calitate
complexă, totală, specifică unor specialişti bancari de o înaltă calificare
profesională, care presupune în plus, rigoare, instrumente de conducere
şi control al activităţii. În plus, reactivitatea presupune capacitatea
414
ordonării întregului ansamblu (de exemplu a elaborării, finanţării şi
gestionării proiectului). Reactivitatea presupune, de asemenea,
acordarea unei atenţii mai mari valorilor umane. Prin aceasta,
reactivitatea impune schimbarea, care nu poate fi făcută de către o
singură persoană, ci de către o echipă de consilieri-organizatori, care
are totuşi un coordonator. Reactivitatea presupune produse bancare de
mare calitate, dar această performanţă trebuie privită prin prisma
clientului, deci a utilizatorului final. Calitatea se măsoară mai ales la
nivelul clientului. Pentru bancă, această calitate înseamnă şi
comercializarea produsului bancar la un preţ mai mare decât costurile
sale.

În activitatea bancară profesionalismul presupune mai mult decât în

alte sectoare formarea anticipată. Aceasta are în vedere nu numai
personalul bancar, ci şi informarea şi formarea clientelei. Dacă avem în
vedere doar câteva din perfecţionările aduse sectorului bancar din punct
de vedere al transformării băncilor în societăţi pe acţiuni, al capitalizării
şi privatizării ne dăm seama că acestea au trezit întrebări şi nelinişti. Lor
trebuie să li se răspundă pragmatic, adică de pe poziţia oportunităţii
acestor îmbunătăţiri. Printre mijloacele cu care se pot realiza aceste
obiective, avem în vedere şi pregătirea personalului bancar pentru a face
faţă noilor întrebări, noilor produse bancare şi pentru a putea informa
clienţii, publicul interesat.
415
 Profesionalismul bancar este tot mai strâns legat de armonizarea
informaţiilor şi mesajelor transmise între compartimentele şi ierarhiile
aceleiaşi bănci, cât şi clienţilor ei. Acest lucru este o altă oportunitate
comercială ce trebuie mai mult implementată în activitatea bancară. De
exemplu, dacă informaţiile şi mesajele către clienţi sunt corecte, există
toate şansele ca banca respectivă să-şi păstreze aceşti clienţi. Dar
armonizarea informaţiilor şi mesajelor nu este suficientă la nivelul
administraţiei centrale. Ea trebuie să se realizeze mai ales la nivelul
reţelei teritoriale a băncii respective, deci este necesară descentralizarea.
Numai prin „discursuri“ adaptate la toţi interlocutorii băncii se pot crea
ramificaţii viabile, permanente de transmitere a informaţiei către clienţi
şi personalul băncii.
Este mai întâi nevoie de o soluţie globală pentru a răspunde
realizării unui profesionalism bancar performant. Aceasta presupune în
primul rând asigurarea unei pregătiri profesionale înalte pentru
specialiştii bancari şi pentru clienţii băncii, oricare ar fi nivelul şi
structura lor. Se impune însă ca această pregătire să se desfăşoare rapid
şi pe întreg teritoriul în care banca are unităţi operative (deci specialişti
ai săi) şi clienţi, ceea ce se poate realiza prin sistemul modulelor de
formare şi pregătire a personalului. Acestea ţin seama, atât de
comunicarea externă fără de care o bancă nu poate exista, cât şi de
pregătirea personalului băncii.
Soluţia globală presupune în primul rând, formarea formatorilor,
deci crearea unor echipe cu funcţii de pregătire a personalului bancar.
Componenţii acestei echipe se selectează în funcţie de nivelul foarte
416
ridicat al competenţei şi de aptitudinile de comunicare. Formatorii nu
pot fi eficienţi dacă nu sunt polivalenţi, mai concret, capabili să conducă
grupe de cursanţi. Polivalenţa se concretizează aici în faptul că aceşti
formatori trebuie să aibă cunoştinţe variate despre bancă, piaţa
financiar-bancară, relaţii interbancare, produse şi servicii bancare. Nu
poţi preda cunoştinţe de comunicare bancară dacă nu eşti specialist
bancar, dacă nu cunoşti mecanismele de creditare, de plăţi, nu ai
cunoştinţe solide de management bancar, strategie şi marketing.
Formatorii trebuie să fie operaţionali în toate fazele procesului
cunoaşterii, să ştie să utilizeze mijloacele tehnice şi suporturile.
Pregătirea profesională începe nu numai cu formarea formatorilor, ci
şi cu elaborarea unor proiecte de pregătire, care cuprind mai multe
module cum ar fi: modulul comunicare, modulul pregătire internă,
modulul strategie şi marketing, modulul produse noi etc.
Pregătirea profesională nu îşi poate realiza scopul principal dacă nu
cuprinde întregul personal de specialitate din băncile comerciale, de la
personalul de la ghişeu şi până la directorul unităţii operative a băncii.
Pe plan mondial, actualmente, strategia profesiunilor de bancă este
marcată de o abordare produs/ client. Instituţiile fac distincţie între
profesiunile comerciale şi cele ale băncii de investiţie.
Pentru banca comercială criteriul de diferenţiere îl reprezintă
categoria clientului. Totuşi, anumite produse sau familii de produse, cum
ar fi finanţările specializate şi produsele de asigurare, sunt apreciate
suficient de deosebit pentru a fi considerate profesiuni de sine stătătoare.

417
 Pentru banca de investiţie criteriul de diferenţiere îl constituie natura
produsului sau a serviciului.
Abordarea globală a patrimoniului clienţilor
În cadrul strategiei de abordare globală, se recurge la mai multe
profesiuni pentru a satisface un client conform următoarelor două logici:
 Logica împărţirii competenţelor se bazează pe exigenţa unor
competenţe de acelaşi fel în meserii diferite, exemplul cel mai
caracteristic fiind cel al asigurării bancare.
În ciuda existenţei unei puternice specificităţi a back-offices,
banca s-a bazat pe competenţe adevărate pentru a câştiga
încrederea clienţilor în privinţa produselor de asigurare.
Structura reţelei de distribuţie, importanţa fişierului clientului,
sistemele de informare bancară şi ameliorarea eficacităţii în
gestionarea fondurilor colectate au contribuit la dezvoltarea unui
domeniu absolut nou.
 Logica combinării competenţelor constă în gruparea mai multor
profesiuni între care nu există legături strânse în mod obişnuit.
Meseriile vizate sunt cele legate de gestionarea patrimoniului
particularilor sau a băncilor „de gros“. Finanţarea unor proiecte
poate intra în această categorie. Instituţiile încearcă să fie prezente
la diferitele etape ale realizării proiectelor, mai întâi în calitate de
consilieri şi apoi, eventual, în calitate de finanţatori.
O condiţie esenţială pentru reuşita integrării acestor profesiuni
rezidă în coerenţa prestaţiei şi deci în organizarea relaţiilor dintre
profesiuni. Profesiunile caracteristice strategiilor de abordare globală a
418
clienţilor pot fi considerate adevărate sisteme strategice. Este vorba de
reţele dinamice care se bazează pe diviziune, pe schimburi şi o
coordonare între meseriile care le constituie. Începând cu anii 1990
această viziune sistemică asupra profesiunilor bancare a reprezentat o
alternativă la viziunea clasică în termene de produs/client. Totuşi, se
pare că îşi face apariţia o nouă concepţie asupra meseriilor bancare,
concepţie susceptibilă să pună sub semnul întrebării organizarea
instituţiilor.
Apariţia unei concepţii transversale
Atât distribuirea de produse financiare cât şi gestionarea riscului
sunt funcţii incluse în reţeaua profesiunilor bancare care astăzi
descoperă propria lor logică.
În cadrul distribuţiei produselor financiare, apariţia unei anumite au-
tonomii va presupune, pentru o instituţie, găsirea pentru fiecare meserie,
a dozajului cel mai judicios între diferitele moduri de distribuţie
(agenţii, bănci la distanţă) şi hotărârea de a se concentra asupra
distribuţiei a unuia sau mai multor produse pentru unul sau mai mulţi
clienţi. Capacitatea concurenţială se va putea constitui pe un segment
optimal al diferitelor reţele de distribuţie şi totodată pe capacitatea sa de
a-şi face relaţii cu producătorii de produse financiare şi gestionării
back-offices.
Gestionarea riscurilor se caracterizează prin organizarea coerentă
a unui sistem de control la diversele niveluri ale instituţiei a cărei
eficacitate constituie o adevărată capacitate concurenţială. Tehnica
gestionării activ-pasiv, caracteristică acestei viziuni transversale a
419
gestionării riscurilor, se bazează pe informaţiile adunate asupra
angajamentelor unei bănci. Pentru aceasta, banca trebuie să fie capabilă
să adune datele provenite din diverse operaţiuni (împrumuturi şi
depozite) şi apoi să le consolideze.
Gestionarea activ-pasiv se poate ridica la nivelul comitetelor strate-
gice. Dacă funcţia de bază rămâne gestionarea riscului dobânzilor,
aceasta poate integra poli operaţionali pentru pilotajul colectării şi
distribuţiei creditelor.
Apariţia profesiunilor transversale autonome conduce la folosirea
unor competenţe „arhitecturale“ de natură organizatorică şi umană.
Acestea sunt compuse din cunoştinţele fiecărui individ sau ale echipei şi
sunt modelate de tehnologia utilizată şi structurile organizatorice. Aceste
competenţe „arhitecturale“ acţionează asupra competenţelor existente în
cadrul fiecărei profesii, federalizându-le într-un mod original.
Aranjarea meseriilor în cadrul băncii „de gros“10

Bancă de detaliu competenţe integrate Gestiunea

(finanţări, depozite, - coordonarea ofertei colectivă
mijloace de plată, ges- - echipă specializată având a produselor
tionarea trezoreriei) ca misiune relaţia de plasament

Finanţări specializate - sistemul de informare Montaj emisie

(credit-leasing) exhaustivă plasament

10
Revista Banque nr. 580 aprilie 1997
420
 Mişcarea de specializare
Apariţia liniilor de profesii reflectă gândirea actuală asupra reorgani-
zării viitoare a instituţiei bancare. Diferite concepţii sunt pe cale să
apară.

Fig. 1 Reprezentarea concepţiilor transversale ale profesiilor bancare

Concepţia clasică a profesiilor

Banca Banca de Gestiune Banca parti-

particularilor: finanţări mobiliară cularilor
finanţări la produse de
asigurare

Gestiunea
riscurilor
„Producători“
de credite ptr.
particulari
Credit scoring

Distribuitorul
de produse Clienţi
financiare

Clienţi

421
 Printre aceste concepţii, amintim:
 Product formulators (bănci care concep produse). Este vorba
despre un mod de organizare axat pe un produs unic cu variante
puţine. Avantajul concurenţial va proveni dintr-un înalt grad de
expertiză. Astfel, banca americană Pasadena, care se ocupă doar
de împrumuturi imobiliare pe care le comercializează prin
intermediul unor reţele netradiţionale, a reuşit să investească
masiv în automatizări.
 Customer gateway (bănci distribuitoare). Avantajele concu-
renţiale ale acestui tip de organizare decurg din produsele
concepute de alţii dar care vor fi vândute unei baze date de clienţi.
Agenţiile reţelelor bancare vor organiza vânzarea încrucişată a
produselor financiare.
 Industry services (bănci care prestează servicii). Este vorba de
bănci sau de nou-veniţi care vor propune servicii de back-office
(compensaţii de CEC, extrase de cont, scoring, gestionarea
fondurilor) instituţiilor financiare şi vor furniza infrastructuri şi
reţele interne de comunicare interbancară. De exemplu, „Cedicam“
asigură gestionarea mijloacelor de plată pentru „Crédit Agricole“,
serviciu ce poate fi prestat şi pentru alte instituţii.
Această tendinţă de a decupla activităţile constituie o mişcare de
fond. Actualmente, fiecare operaţiune îşi descoperă propria sa logică şi
este considerată ca o adevărată meserie ce se poate exersa independent
cu o mai mare eficacitate. Conservarea este un exemplu caracteristic. O
422
instituţie precum „Bank of New-York“ asigură această funcţie la nivel
mondial şi îşi face relaţii cu conservatorii locali.
Această mişcare de specializare nu pune sub semnul întrebării
conceptul de bancă universală dar contribuie la evoluţia acestuia. Marile
instituţii vor putea contribui la dezvoltarea unor echipe sau
departamente autonome. În schimb, această mişcare deschide drumul
noilor veniţi non-bancheri sau dezvoltării micilor bănci specializate care
vor putea deveni furnizorii privilegiaţi ai marilor instituţii sau care vor
putea face uz în mod direct de competenţele lor în faţa clienţilor.
Pentru o bancă ce se vrea universală, miza va fi de a dezvolta
competenţele în vederea coordonării activităţilor specializate care au
luat amploare în interiorul grupului şi în vederea coordonării furnizorilor
externi pentru a asigura coerenţa şi calitatea prestaţiilor pentru clienţi.
Problema coordonării trebuie să reprezinte o preocupare majoră a
instituţiilor şi va constitui, cu siguranţă, elementul determinant pentru
modelul viitor al organizării băncii.

3.5. Comunicarea şi funcţia financiară în bănci, componente ale

managementului bancar
Băncile sunt mari unităţi economice organizate pe principiile
societăţilor comerciale. De aceea, ele au multe trăsături comune cu
întreprinderile economice, printre acestea fiind şi o funcţie financiară.
Pentru ca băncile să-şi poată desfăşura activitatea, ele îşi procură, în
primul rând, capital. Şi în cazul băncilor procurarea capitalului se face
prin asocierea deţinătorilor de disponibilităţi băneşti. Desigur că în cazul
423
băncilor, altele sunt modalităţile de asociere, acestea cuprinzând în
sensul larg, inclusiv realizarea de depozite bancare. Pentru bănci aceste
depozite reprezintă resurse atrase şi au devenit principala formă a
fondurilor băneşti utilizate de bănci pentru plasamentele în credite. Se
poate vorbi de o asociere a băncilor cu deponenţii săi în scopul
fructificării capitalului existent la populaţie (în principal) sub formă de
economii. Ca urmare a acestei asocieri, cele două părţi asociate (banca şi
titularul depozitului) îşi încasează profitul cuvenit şi concretizat în acest
caz, în dobândă.
Şi în cazul băncilor este necesar să se facă distincţie între capitalul
total şi capitalul real. Practic, numai capitalul real este important,
pentru că numai acesta se află într-un circuit aducător de venituri şi deci
de profit. În principal, capitalul băncilor care prezintă un mare grad de
utilitate şi eficienţă în circuitul său este cel plasat în credite performante,
titluri de valoare şi alte creanţe certe.
Funcţia financiară a băncii constă în primul rând, în realizarea
obiectivelor esenţiale ale activităţii acesteia, mai ales în realizarea de
profit. Ca orice societate pe acţiuni, banca are ca principal scop al
activităţii, obţinerea de profit. Realizarea de profit este facilitată în
bănci de faptul că ciclul de realizare a produselor bancare este relativ
scurt iar stocurile de valori materiale lipsesc aproape cu desăvârşire,
ceea ce contribuie la creşterea vitezei de rotaţie a fondurilor, iar în final
la creşterea profitului.

424
 Funcţia financiară presupune în bănci, mai mult decât în alte
sectoare, formarea şi utilizarea capitalului prin intermediul
operaţiunilor monetare.
O altă trăsătură a funcţiei financiare a băncilor constă în faptul că
obţinerea profitului, maximizarea acestuia au loc într-o piaţă
concurenţială mai puternică decât în celelalte sectoare economice, iar
băncile trebuie să ţină seama în mai mare măsură de incertitudine şi
risc.
Funcţia financiară a unei bănci devine operaţională prin gestiunea
financiară în cadrul căreia un loc important îl ocupă deciziile,
activitatea de realizare a acestora, personalul şi compartimentele
funcţionale care au sarcina să le îndeplinească. Desigur că este vorba de
decizii şi operaţiuni care se referă la procurarea şi utilizarea
capitalurilor, cât şi la rezultatele financiare. Se poate afirma că deciziile
financiare reprezintă un element esenţial al gestiunii financiare, al
managementului bancar.
Funcţia financiară în bănci este realizată însă în foarte mare măsură
prin operaţiuni şi tehnici bancare, adică prin întreaga activitate de
realizare şi valorificare a produselor şi serviciilor bancare. De exemplu,
decizia financiară de plasament (decizia de investiţii), cât şi cea de
finanţare a activelor sunt transpuse în practică prin activităţi concrete şi
foarte diverse, printre care:
- operaţiuni de procurare a capitalurilor;
- operaţiuni de subscriere;
- vărsăminte;
425
 - creditare;
- emitere de acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri;
- achiziţionarea şi gestionarea activelor financiare (acţiuni etc.
emise de alte societăţi comerciale);
- optimizarea valorilor de exploatare;
- amortizarea capitalului fix;
- operaţiuni de calcul privind costul capitalului;
- efectuarea de plăţi, garanţii, asigurări;
- participări la capitalul social al unor societăţi comerciale;
- desfăşurarea unei intense activităţi cu marele public (retail);
- studii de marketing;
- planificare strategică;
- programe de informatizare;
- pregătirea resurselor umane;
- dezvoltarea reţelei teritoriale;
- recuperarea creditelor neperformante;
- diversificarea produselor şi serviciilor bancare, mai ales a
produselor derivate şi alternative la creditare (titularizare, leasing,
factoring, scoring, contracte SWAP, COOLAR, CAP etc.).
Funcţia financiară şi gestiunea se realizează în bănci şi prin comuni-
care, cu atât mai mult cu cât există în structurile băncilor,
compartimente funcţionale de informare, planificare, produse noi,
control de gestiune.
Ca şi alte societăţi pe acţiuni, băncile trebuie să-şi finanţeze
proiectele şi serviciile la cele mai mici costuri. Managementul băncii
426
comunică compartimentelor de strategie şi trezorerie, decizia ca rata
randamentului să fie mai mare decât costul capitalului. A apărut şi
în bănci, necesitatea determinării şi respectării costului marginal al
capitalului. De asemenea, este necesar ca rata randamentului (calculată
ca un raport între profitul brut şi capitalul total) să se situeze la un nivel
superior celui al concurenţei, întrucât numai în felul acesta banca
respectivă se poate menţine şi dezvolta pe piaţă. De exemplu, atât timp
cât Banca Agricolă a acordat agriculturii credite subvenţionate, la aceste
produse costurile au fost mai mari decât veniturile. Ca urmare a faptului
că aceste credite aveau o pondere foarte mare în totalul costurilor băncii
(datorită dobânzilor mari plătite pentru resursele atrase) rata randa-
mentului s-a situat la un nivel inferior faţă de concurenţă.
În legătură cu cele de mai sus, prin comunicare se reduce uzura
morală a cunoştinţelor profesionale ale salariaţilor din bănci. În cazul de
faţă, comunicarea înseamnă şi transmiterea către managementul băncii a
unor date referitoare la: numărul de personal, vârsta medie a salariaţilor,
gradul de calificare, stabilitatea, nivelul productivităţii muncii,
perfecţionarea pregătirii profesionale, participarea la profit, nivelul
retribuţiei. Comunicarea asigură informaţia necesară fundamentării
deciziilor financiare majore, care să conducă la realizarea funcţiei
financiare a băncii. Compartimentele funcţionale ale băncii sunt interesate
de calitatea informaţiei, utilizarea şi siguranţa păstrării fondului de
informaţii, întrucât numai în acest fel, comunicarea se poate folosi de
conservarea de potenţial în informaţii.

427
 În determinarea influenţei pe care o are comunicarea asupra
realizării funcţiei financiare a băncii, trebuie să avem în vedere că fără o
evaluare riguroasă a informaţiei nu poate fi elaborată strategia băncii.
Comunicarea pe baza informaţiei de calitate promovează încrederea ca
tip de resursă. Este vorba de credibilitatea băncii.
Comunicarea este foarte necesară în analiza băncii. Schimbările pot
apărea în bănci în măsura în care acestea sunt preocupate în tot mai
mare măsură de atragerea specialiştilor (experţilor). Aceştia au un mai
mare grad de autonomie profesională, care le dă dreptul la controlul
unui anumit tip de resurse. În felul acesta, se pot crea centre alternative
de putere motivate de faptul că provin din medii şi instituţii care
permiteau o flexibilitate mare a deciziilor. Deci, nu este suficient să se
facă o schimbare rapidă a structurii organizatorice a unei bănci, dacă se
perpetuează vechiul tip de funcţionalitate. Schimbarea trebuie să ţină
seama şi de transferurile de influenţe şi de dezvoltarea de oportunităţi
pentru specialişti.
Prin comunicare se poate răspunde la întrebarea:

FENOMENUL DE PUTERE, REDISTRIBUIREA PUTERII

STIMULEAZĂ SAU ÎMPIEDICĂ INOVAŢIA ÎN ORGANIZAŢII?
Într-o lucrare relativ recentă,11 François Pichault readuce în discuţie
tipologia elaborată de Mintzberg cu privire la relaţiile de putere care să
stimuleze inovaţia în organizaţii. Pentru a putea da un răspuns corect,
este introdusă distincţia între sistemele de influenţă centripetă şi cele de

11
François Pichault, Resources humaines et changement strategique. Vers un management politique., Ed. De Beeck
Universite, 1993.
428
influenţă centrifugă. Sistemul de influenţă centripetă pune accentul pe
concentrarea puterii la nivelul managementului strategic şi al liniilor
ierarhice, iar cel de influenţă centrifugă pe dispersia polilor de putere
datorită existenţei operatorilor calificaţi. Teoria modernă a organizaţiei
subliniază că experţii sunt esenţiali în organizaţie, prin capacitatea lor de
iniţiativă şi implicare.
În cele ce urmează, prezentăm structurile de organizare apropiate
celor două tipuri de influenţe.

Tip de „Actorul“ Modul de Sistemu

structu ce deţine coordona l de
ră influenţa re a influenţ
dominant muncii ă
ă
Simplă Managerul Supravegh Centripe
charismati ere directă tă
c
Birocraţ Conducere Standardiz Centripe
ie a strategică area tă
mecanic şi analiştii procedeel
ă tehnostruct or
urii
Divizio Statul Standardiz Centripe
nară major şi area tă
linia rezultatelo
429
 ierarhică r
superioară
Birocraţ Operatorii Standardiz Centrifu
ie calificaţi area gă
profesio calificăril
nală or
Adhocr Operatorii Coordonar Centrifu
aţie calificaţi ea gă
mutuală

În cazul sistemelor de influenţă centripetă la baza distribuirii puterii

stă controlul personal, iar în cazul celor centrifuge competenţele
specializate ale operatorilor.
Schimbările în bănci nu trebuie percepute ca o ameninţare (ca în
cazul sistemelor de influenţă centripetă). Pentru operatorii calificaţi
schimbarea organizaţională este percepută ca o oportunitate de a-şi
extinde registrul expertizei profesionale. Schimbarea poate deveni, în
acest caz, o provocare pentru inovaţie.
Funcţia financiară a unei bănci nu poate fi realizată dacă nu
cuprinde şi politica de dividende, aceasta presupunând la rândul ei un
mare grad de comunicare. Aceasta presupune existenţa unor fluxuri de
informaţii cu privire la decizia de privatizare a băncii, valoarea de piaţă
a acţiunilor, calcularea impozitului pe profit, respectarea principiului
reinvestirii dividendelor, efectele reevaluării capitalului social.

430
Comunicarea este cea care demonstrează condiţionarea financiară a
procesului decizional din bănci.
Pentru a fi eficientă, comunicarea presupune un anumit
comportament managerial. Complexitatea activităţii unei bănci ar trebui
să facă imposibilă promovarea unor manageri autocraţi, care nu admit
schimbul de idei şi nu se consultă cu subalternii, din care motiv
performanţele lor sunt cel puţin îndoielnice. Pentru bănci, cel mai
eficient model de comportament managerial este cel de susţinere a
angajaţilor în obţinerea unor performanţe înalte. Acest comportament
presupune implicarea unor angajaţi în procesul managerial. El face parte
din modelul de management al resurselor umane. Conform acestui
model, subordonaţii se implică în procesul decizional. Acest model
trebuie completat cu modelul drumului deschis de manager, conform
căruia, subordonaţii urmează comportamentul liderului.
3.6. Marketingul şi rentabilitatea, obiectiv şi scop în
managementul bancar
Fie că vrem să colectăm sau să difuzăm informaţia, să conturăm ima-
ginea sau să studiem o ofertă de produse, viitorul marketing trebuie să fie
centrat în jurul clientului. Rentabilitatea băncii care oferă servicii marelui
public poate fi ameliorată semnificativ.
Ultimii ani au fost marcaţi de o accelerare remarcabilă a activităţii de
concentrare în sectorul financiar, ceea ce a fost salutat de bursele din
lumea întreagă, care îşi conduc afacerile într-o economie oscilantă şi
restrângând la maximum cheltuielile generale.

431
 Revoluţia actuală în marketing contribuie la ameliorarea
rentabilităţii băncilor. Este vorba de instituţiile capabile să introducă o
strategie în marketing, centrată pe client şi poate contribui la creşterea
rentabilităţii băncilor de la 50 la 100% .
Mai mulţi factori limitează eficienţa marketingului în băncile de
retail. În aceste bănci, cheltuielile cu activitatea de marketing deţin mai
puţin de 2% din cheltuielile generale, în comparaţie cu 15% în cazul
fabricanţilor de bunuri de consum.
Organizarea tradiţională a unei bănci este defavorabilă introducerii
într-o perspectivă apropiată a marketingului centrat pe client. De
exemplu, direcţia de marketing este structurată pe linie de produse care
nu pot fi promovate printr-o campanie de plasament care să presupună şi
un contract de asigurare de viaţă pentru acelaşi segment de clientelă. O
altă deficienţă constă în faptul că mai multe reţele de distribuţie (agenţii,
bănci la distanţă, prescriptori) coexistă cu obiective comerciale ale
concurenţei. Este o lipsă de coordonare cu concurenţa. Puţine bănci de
retail se dezvoltă selectiv.
Actualmente au fost identificate unele acţiuni importante pentru
ameliorarea eficienţei marketingului bancar. Aceste acţiuni „se
articulează“ în jurul a cinci axe.
1. Ameliorarea valorii de percepţie a ofertei
Multe bănci îşi fundamentează activitatea de marketing pe ipoteza
că produsele şi serviciile bancare sunt complet banalizate. Preţul va fi
deci mijlocul principal de demarcare faţă de concurent.

432
 Este probabil exact faptul că valoarea obiectivă a unui produs bancar
(de exemplu, cont curent sau credit auto) variază puţin de la o bancă la
alta. Dar o altă variabilă poate fi sursă de diferenţiere şi anume, valoarea
percepută de client pentru oferta de produse şi servicii ale unei bănci.
Patru pârghii permit înţelegerea acestui lucru:
a)Dezvoltarea strategiilor relaţionale pentru fiecare segment al
clientelei. Relaţiile dintre bancă şi clienţii săi sunt determinate şi
produc o diferenţiere durabilă, datorită faptului că este mai greu să
imiţi concurenţa decât alte componente ale ofertei. O strategie
relaţională este specifică fiecărui segment al clientelei şi se
caracterizează, printre altele, prin frecvenţa contactului direct (faţă
în faţă) cu clientul şi informarea acestuia cu privire la eventualele
incidente privitoare la contul său şi tehnicile de vânzare
privilegiate (preferenţiale).
b) Să asigure coordonarea relaţiilor bancă-client. Coerenţa şi
pertinenţa mesajelor transmise clientului pe diferite canale de
distribuţie sunt esenţiale pentru eficienţa marketingului ofertei.
Pentru a răspunde acestui deziderat, o bancă poate constitui de
exemplu, o fişă unică a clientului, care să conţină toate
informaţiile disponibile ale unui client şi care să fie utilizate
pentru actualizarea ansamblului activităţii cu clientul. Acest tip de
instrument poate fi conceput în dublu rol: de a optimiza
exploatarea informaţiilor accesibile clientului şi de a defini cadrul
reglementar.

433
 c)Să determine performanţa în termeni care să satisfacă clientul.
Într-o logică ce presupune focalizarea clientului „actorii“ cei mai
sofisticaţi au creat tablouri de bord care să satisfacă nevoile
clientului.
d) Să se alieze cu partenerii distribuitori nebancari. Mai multe bănci
europene sunt deja implicate în parteneriate cu agenţii de voiaj,
agenţii imobiliare şi chiar mari distribuitori, cu care au puncte de
vânzare şi fac vânzări în comun. Interesul acestui parteneriat
trebuie privit astfel încât să fie evaluat în termeni de
complementaritate a participanţilor la piaţă, a bazei clientelei şi a
marketingului operaţional.
2. Dinamizarea capitalului care poartă marca băncii
Marca băncii, notorietatea, contribuie la generarea valorii puse de
client chiar pe denumirea (eticheta) bunurilor de larg consum. Acest
procedeu permite unei bănci să exploateze forţa mărcii sale pentru a
vinde produsele realizate de alte instituţii financiare, întărind relaţia cu
clientul şi amortizând costurile de marketing şi de distribuţie.
3. Creşterea eficienţei marketingului operaţional
Eficienţa marketingului operaţional răspunde unei preocupări
permanente de culegere a informaţiilor despre clientelă cu un grad de
sofisticare adecvat. O dată cu schimbarea clientelei se înregistrează
diferite evenimente ce afectează viaţa clienţilor săi, până la crearea de
fişiere automate. Pot fi reţinute declaraţiile de schimbare a stării civile,
cheltuielile importante, bunurile de folosinţă îndelungată. Aceste
informaţii asupra ciclului de viaţă al clientului permit anticiparea
434
modificărilor comportamentului cumpărătorilor, identificarea clienţilor
cu mare probabilitate de a cumpăra o reşedinţă, un automobil. Scopul
este de a fi incluşi în ţintele unei companii de vânzare a unor produse şi
servicii. Datele mai sunt necesare şi pentru a completa analizele
sistematice efectuate de bancă şi pentru a asigura optimizarea continuă a
alocării resurselor prin marketingul operaţional.
4. Să obţină profit maxim din informaţiile privind clienţii
În această perspectivă, dezvoltarea mijloacelor de analiză a informa-
ţiilor despre clientelă în baza de date trebuie îmbunătăţită. Pot fi reţinute
în acest sens, trei tipuri de analiză complementară.
Segmentul client asigură pertinenţa pachetului de informaţii propus
pentru fiecare categorie. Acest segment ţine seama de rentabilitate.
Modelarea profilelor. Aceste modele permit elaborarea unui
prospect al unui segment al clientelei privind existenţa unor date
accesibile pentru bănci (de exemplu, caracteristicile socio-demografice).
Modelarea prognozei de comportament permite anticiparea
situaţiei concurenţei în actele de cumpărare şi estimează probabilitatea
răspunsurilor pozitive ale unei operaţiuni promoţionale.
5. O demarare progresivă
Bancherii convinşi de interesul acestei evoluţii a marketingului, nu
trebuie să aştepte rezultate imediate sau în câteva luni. Este necesară
adoptarea unei demarări progresive. Eforturile trebuie centralizate către
o acţiune ţintă şi cu miză mare pentru bancă. Rezultatele obţinute din
această primă acţiune vor fi utilizate pentru a asigura adeziunea
„actorilor şefi“ la schimbările ce vor veni. Aceste prime acţiuni trebuie,
435
de asemenea, să constituie ocazia de a realiza un diagnostic global
punând în evidenţă în primul rând, disfuncţiunile şi mizele majore din
practica marketingului, apoi selectând priorităţile. Trebuie testate mai
întâi, soluţiile mai simple şi puţin costisitoare (transferul de date din
bazele clienţilor, produsele, analizele de baze de date).

436
 CAPITOLUL IV
CONŢINUTUL STRATEGIEI BANCARE
4.1. Conţinutul şi specificul strategiei bancare
Deşi Banca Naţională este bancă centrală în ţara noastră, stabilind
principalele reglementări în domeniul monetar, valutar, de credit şi de
plăţi şi refinanţând sectorul bancar, totuşi într-o economie liberă (aşa
cum este şi cea de piaţă), fiecare bancă îşi elaborează propria strategie.
Elementele de strategie se manifestă în întreaga activitate a băncilor,
adică în atragerea de resurse, plasamente, plăţi, credite, operaţiuni
valutare, relaţii financiare internaţionale, organizarea structurilor
funcţionale, dezvoltarea reţelei teritoriale, relaţii cu clienţii, publicitate,
gestionarea unor credite acordate de organisme internaţionale, utilizarea
titlurilor de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.), elaborarea de norme şi
tehnici bancare, organizarea contabilităţii şi a sistemului informaţional
(inclusiv cibernetizarea acestuia), pregătirea cadrelor, participarea la ca-
pitalul social al unor societăţi comerciale, elaborarea de programe şi
proiecte de creditare pentru unele sectoare prioritare ale economiei
naţionale. Strategia bancară se circumscrie politicii financiare a statului
şi celei monetare, de credit şi valutare elaborate în principal de către
Banca Naţională.
Strategia băncilor se bazează pe prudenţă bancară şi pe supraveghere
generală a societăţilor bancare având în vedere rolul deosebit pe care îl
are sectorul bancar în economia de piaţă. Strategia băncilor comerciale
are în vedere în perioada actuală, faptul că a fost extinsă foarte mult sfera
operaţiunilor şi tehnicilor bancare în comparaţie cu perioada dinainte de
437
1990. Astfel, în prezent, băncile pot cumpăra, vinde, ţine în custodie şi
administra active monetare, pot executa transferuri, operaţiuni de clearing
şi alte operaţiuni de virament, atât pe cont propriu, cât şi în contul terţilor.
Băncile comerciale pot primi titluri în gaj sau în păstrare, pot practica
subscrierea, gestionarea, păstrarea şi comerţul cu titluri, garanţii şi
mandatări. În lucrarea sa „Strategie bancară“, Hervé de Carmoy susţine
că aceasta (strategia bancară) înseamnă „refuzul derivei“1, ceea ce are o
semnificaţie deosebită. Strategia bancară ţine de natura şi transformările
majore intervenite în sectorul bancar mondial. Într-o primă perioadă de
după război băncile au activat într-o linişte confortabilă, preocupările
principale ale politicii economice îndreptându-se spre refacerea,
dezvoltarea şi consolidarea industriei. Până în ultimii 20 de ani, băncile
îşi duceau activitatea în condiţii de risc industrial (al evoluţiei
industriale), dar se conturase părerea că ele îndeplineau o funcţie socială
deosebită. După 1970, odată cu primele tulburări monetare majore, au
intervenit şi schimbări mari în politica băncilor de prestigiu. În primul
rând, a fost modificată concepţia privind întreprinderea de bancă. A avut
loc o revoluţie rapidă a progresului tehnic în domeniul activităţii financi-
are, ceea ce a condus la apariţia multor servicii şi produse bancare.
Progresul a condus la alte facilităţi, ce se referă la transmiterea
aproape instantanee a datelor în toată lumea bancară, utilizarea
sateliţilor, computerizarea complexă, investiţii mari în proiecte de
finanţare. Strategiile de dezvoltare ale băncilor au avut în vedere tot mai
mult costurile mondiale. În al doilea rând, băncile au trebuit să-şi

1
Hervé de Carmoy „Strategie bancaire“ – Presses Universitaires de France – 2006, pag. 1.
438
transforme sectoarele lor tradiţionale. A apărut o vastă piaţă de
intermediere, care a adăugat particularităţi şi a modificat relaţiile
băncilor comerciale cu statul, cu băncile centrale.
Aproape că nu mai există bănci cu un singur produs sau serviciu
bancar, ci cu o gamă foarte variată de activităţi, desfăşurate pe o piaţă
unde jocul concurenţei este foarte presant. Concurenţa se manifestă nu
numai între statele puternice şi cele sărace, ci şi între marile
întreprinderi şi ceilalţi agenţi economici. Pe aceste pieţe, riscul a crescut,
au apărut noi incertitudini. Natura şi intensitatea concurenţei sunt tot
mai mult comparate cu dimensiunea progresului tehnic. Nu se poate face
faţă concurenţei, fără să se adapteze evoluţia tehnică. Adaptarea tehnică
nu poate însă, fi făcută fără cunoaşterea presiunii concurenţei.
Adaptarea este o luptă permanentă şi implică luarea în consideraţie a
modificării atitudinii statelor faţă de activitatea bancară. De exemplu,
restrângerea pieţei de prescripţii publice a făcut să crească libertatea
băncilor în elaborarea strategiilor proprii. Actualmente, băncile pot
negocia şi stabili alianţe financiare, care în trecut erau inaccesibile.
Apariţia unor noi riscuri pe piaţa mondială necesită o restructurare şi
modernizare a controlului. În al treilea rând, băncile pot să-şi asume
accelerarea schimbărilor tehnice, comerciale şi de reglementare fără să-
şi creeze dificultăţi serioase în gestiunea proprie şi în numărul
salariaţilor. Tehnica poate duce la restructurarea personalului şi a
profesiunii lor concrete, dar fără eliminarea formaţiei lor de bază.
Salariaţii se adaptează mai degrabă unei evoluţii lente a progresului
tehnic. De aceea, strategia fiecărei bănci trebuie să aibă în vedere
439
schimbarea într-un termen scurt a mentalităţii şi comportamentului
salariaţilor. În al patrulea rând, este important să se cunoască
modalităţile prin care să fie incitaţi salariaţii mai în vârstă la recalificare,
la utilizarea noilor tehnici, la cerinţele noilor pieţe de capital şi de credit.
Trebuie să se ştie că uneori nu este posibil să fie puse în practică toate
schimbările fără să se facă apel la oamenii dint-o altă generaţie, capabili
să asimileze şi să practice o altă meserie. Punctajul rezultat din vârstă,
formaţie profesională şi specializare, modul de activitate şi salariul pot
influenţa capacitatea personalului şi deci pot fi sesizate oportunităţile în
activitatea unei bănci. Dispunerea resurselor umane este deci mai
progresivă în comparaţie cu echipamentele, care pot fi introduse mai
rapid. Totuşi cele două laturi sunt foarte strâns legate între ele. Eficienţa
activităţii băncilor de mâine va depinde de capacitatea lor de a mobiliza
şi uni acest ansamblu complex de personal care desfăşoară activităţi
tehnice comerciale şi instituţionale. Aceasta se poate realiza printr-un
program, deci printr-o strategie. Pentru bancă se pune problema de a
realiza un profit cât mai mare, deci volumul activelor nete să fie maxim
posibil. Acest profit maxim este întotdeauna unul din obiectivele
strategice majore ale fiecărei mari bănci. Pe plan mondial, se consideră
că o bancă este mare şi modernă, dacă răspunde corect la următoarele
forme de strategie:
- strategia de cucerire, care estimează locul în cursa de concentrare
a băncilor pe plan mondial şi regional;
- strategia de repliere şi restaurare, când banca îşi dă seama că nu
poate face faţă concurenţei şi se mulţumeşte cu un rol subaltern;
440
 - strategia de consolidare, aleasă de băncile care consideră că timpul
va trece în favoarea lor, dacă perseverează în îndeplinirea
anumitor obiective.
Este necesară o profundă cunoaştere a situaţiei financiare a unei
bănci, a bonităţii ei, pentru a putea fi încadrată în mod corect într-una
din situaţiile de mai sus. Strategia bancară poate fi definită ca fiind
ordonarea unor valori obiective, a unor elemente de politică
bancară, care cer o preocupare permanentă în scopul aplicării lor în
principalele domenii ale activităţii băncilor. Elaborarea strategiilor
presupune determinarea obiectivelor şi scopurilor, fixarea
metodelor şi instrumentelor cu ajutorul cărora pot fi realizate,
politicile şi programele ce vor fi folosite. Strategia nu este o acţiune
izolată a unui anumit compartiment dintr-o centrală a unei bănci sau a
unităţilor teritoriale. Ea presupune o activitate extrem de complexă a
multor compartimente, manageri, executanţi, acţionari şi clienţi. Evident
că aceştia din urmă influenţează strategia băncii comerciale în calitate
de partener de afaceri. De asemenea, un rol deosebit în realizarea
strategiei băncilor comerciale îl au stadiul reformei economice şi al
tranziţiei la economia de piaţă, intervenţia statului în economie (inclusiv
în sectorul bancar), politica Băncii Naţionale, participarea organismelor
financiare internaţionale, piaţa financiară şi îndeosebi piaţa capitalului şi
a creditului. Elaborarea strategiei fiecărei bănci comerciale se poate face
numai pe baza unei riguroase evaluări interne. Aceasta trebuie să
cuprindă printre altele, gradul de capitalizare şi privatizare, nivelul
resurselor, structurile funcţionale şi organizatorice, implicarea pe piaţa
441
capitalului, sfera produselor şi serviciilor bancare, reţeaua teritorială,
penetraţia în rândul agenţilor economici şi clienţilor, pregătirea
personalului, echipamentele de lucru, concurenţa, situaţia financiară,
cibernetizarea informaţiei, gestiunea titlurilor de valoare. Lansarea de
noi produse de către băncile comerciale se face în funcţie de cerinţele
pieţei printr-un proces complex de planificare. Lansarea se bazează pe
studii, informaţii cu privire la situaţia pieţei, condiţiile în care îşi
desfăşoară activitatea, banca ce lansează produsul. Este necesară
determinarea măsurii în care banca respectivă poate utiliza la maximum
capacitatea sa de a realiza acest produs, inclusiv de a-l vinde pe piaţă.
Promovarea unor noi produse, declanşează în bănci o activitate
foarte complexă, care este de fapt, o strategie a produsului. Banca
trebuie să ia o serie de măsuri pentru asigurarea succesului produsului
său nou. Ele se referă la computerizarea informaţiei contabile,
comercializarea produselor, atragerea unui număr mare de clienţi,
promovarea prin publicitate a unei imagini foarte favorabile a băncii. De
asemenea, trebuie să extindă mult reţeaua de filiale şi agenţii înzestrate
cu echipament electronic. În plus, este necesară stabilirea unor priorităţi
pe baza cărora banca îşi va desfăşura activitatea cu noile produse şi
servicii. Acestea se referă la profit, gradul de satisfacere a clienţilor,
riscul, calitatea produselor şi impune şi reorganizarea structurii
funcţionale şi sporirea capacităţii de a reacţiona la schimbări.
Toate departamentele şi salariaţii angajaţi în lansarea noilor produse
trebuie să fie de acord cu strategia elaborată, întrucât aceasta determină
succesul sau insuccesul. Strategia produsului va include în mod
442
obligatoriu aspecte privind descrierea produsului, inclusiv modificări ale
acestuia şi avantajele pe care le prezintă, date comparative privind
produsele similare ale concurenţei, segmentul de piaţă solicitat, preţul,
livrarea, marketingul. Se insistă pe căile prin care produsul este
prezentat pe piaţă, modul în care clienţii cunosc produsul şi cum sunt
încurajaţi să-l cumpere, cum sunt satisfăcuţi clienţii. Printre previziunile
pieţei, principalele faze se referă la ciclurile de viaţă a produselor,
strategiile concurenţei, modificarea condiţiilor economice principale pe
perioada implementării, limitele de capital (resurse), competenţele şi
evaluarea resurselor umane. Planul de implementare reprezintă ultima
fază înainte ca proiectul să înceapă. Acest plan are patru părţi principale:
- planul de acţiune;
- alocarea resurselor;
- programul;
- evaluarea performanţelor.
Planul de acţiune include ce activităţi concrete trebuie să fie
desfăşurate pentru lansarea produsului, colaborări cu alte firme şi
instituţii, dezvoltarea sistemelor, reclamă, relaţii cu publicul, aprobările
legale. Prin această etapă se realizează efectiv pătrunderea produsului
nou pe piaţă într-un mod cât mai rapid şi mai avantajos. Partea de
alocare a resurselor cuprinde date cu privire la obţinerea resurselor,
modul cum vor fi acoperite şi utilizate eficient. Programul cuprinde
momentele previzionate ale acţiunii. Banca trebuie să aibă o imagine
foarte clară asupra momentului final, astfel încât să elimine
incertitudinile din cadrul unor etape ale procesului de implementare.
443
Pentru evaluarea performanţelor sunt prevăzute criteriile în funcţie de
care se vor stabili realizările echipei. Este foarte apreciată flexibilitatea
echipei de implementare, cât şi a conducerii, astfel încât să poată fi
exploatate toate posibilităţile apărute şi evitate riscurile. Deci, atunci
când începe procesul propriu-zis de implementare, banca să fie sigură că
este un produs performant şi se poate obţine un venit apreciabil.
4.2. Managementul în bănci în contextul elaborării şi aplicării
strategiei bancare
Rolul managementului creşte în sectorul bancar comparativ cu alte
sectoare ale economiei. Cauza constă în complexitatea activităţii
bancare şi în faptul că uneori, o bancă are relaţii de afaceri cu sute de
mii de agenţi economici şi persoane fizice, a căror activitate şi bonitate
trebuie foarte bine cunoscută şi exact apreciată. Se poate afirma că în
bănci, managementul, în sensul de conducere modernă, eficientă, a
apărut odată cu aceasta. Acolo unde el nu a fost prezent băncile au dat
rapid faliment. Cu atât mai mult în bănci se poate spune că
managementul este o artă şi o ştiinţă. În acelaşi timp, managementul în
sectorul bancar este în primul rând o profesiune. De fapt, profesiunea de
bancher, de om de bancă, include în mod necesar, esenţial
managementul. Specialiştii, profesioniştii în management sunt foarte
necesari în bănci. A apărut ca atare noţiunea de management bancar, ca
un domeniu cu totul aparte al managementului. În acelaşi timp, formaţia
profesională de economist bancar este mai apropiată de condiţia de
manager, comparativ cu alte profesiuni. Aceasta, pentru că în mod
intrinsec, economistul financiar-bancar are trăsăturile unui manager.
444
Este aproape o vocaţie. Evident că avem în vedere, nu toate categoriile
profesionale dintr-o bancă comercială, ci segmentele de mare
complexitate, coordonare, strategie, control, analiză, studii, creditare,
trezorerie, eficienţă. Pătrunzând în aceste sectoare bancare (şi în altele),
managementul bancar devine tot mai mult o profesie, adică mai mult
decât ştiinţă. Mai concret, el capătă tot mai mult, în bănci,
caracteristicile unei profesii. Dar acest deziderat se poate realiza numai
în condiţiile în care „omul de bancă“ are o înaltă pregătire profesională
pe care şi-o perfecţionează mereu, numai aşa putând să utilizeze cele
mai moderne metode manageriale. Evident că aceste înalte cunoştinţe de
specialitate, managerul le împleteşte cu acţiunea şi capacitatea de a lucra
cu salariaţii. Într-o bancă, poate fi acceptată, mai mult decât în alte
sectoare, părerea lui David H. Hamphil că managementul este „putere,
autoritate influentă“2 şi eficientă, am adăuga noi. Managementul bancar
înseamnă de asemenea, în mai mare măsură decât în alte sectoare
economice – să obţii rezultate prin alţii. Evident că rezultatele activităţii
unei bănci sunt şi urmare a activităţii clienţilor săi. Dacă agenţii
economici şi persoanele fizice care fac afaceri cu o bancă, obţin
rezultate de producţie şi financiare slabe, ei vor avea credite restante,
vor bloca sau îngreuna plăţile, bonitatea lor va fi foarte scăzută, ceea ce
va crea mari greutăţi băncii respective. Managerii băncii ştiu că îşi
asumă responsabilitatea pentru aceste rezultate slabe ale partenerilor lor
de afaceri. De aceea, pentru managementul bancar este foarte importantă
cunoaşterea faptelor şi prevederea evoluţiei lor. Dar acest lucru

2
David H. Hamphil: What is Leadership Canadian Administrator – Vol. VIII nr. 2004
445
înseamnă deja, strategia bancară a managementului. Cuprinzând
puternice elemente de strategie, managementul bancar contribuie din
plin la expansiunea băncii comerciale, respectiv pe piaţa financiară şi
îndeosebi de credit, la o profitabilitate foarte ridicată.
Managementul bancar se bazează foarte mult pe eficienţă, activitatea de
marketing şi publicitate. Dar managementul bancar face apel în foarte
mare măsură la motivaţia individuală, la echipa managerială şi
consultanţă, la comunicare, informare şi control.
Rolul managementului bancar creşte şi ca urmare a faptului că în perioa-
da tranziţiei spre economia de piaţă, în toate sectoarele economice creşte
necesarul de fonduri, ceea ce echivalează cu o dezvoltare permanentă a
pieţei de capital, unde băncile deţin poziţii cheie. În mare parte, tocmai
băncile sunt cele care asigură satisfacerea în cea mai mare măsură a
necesarului de fonduri. Dar management bancar nu înseamnă numai
asigurarea cu aceste fonduri. Asigurarea cu fonduri trebuie făcută la
timp şi în condiţiile în care tot băncile comerciale exercită controlul
operaţiunilor angajate cu aceste fonduri şi urmăresc eficienţa utilizării
lor. Esenţa managementului bancar o constituie decizia bancară.
Aceasta se realizează şi cu ajutorul unor instrumente şi laturi ale
strategiei bancare cum ar fi bugetul de venituri şi cheltuieli, bilanţul
contabil şi contul de profit şi pierderi, programul strategic, studii de
marketing, programe de dezvoltare şi restructurare, de informatizare,
privatizare şi capitalizare. Managementul bancar are în vedere, cu
prioritate, capitalul social şi sporirea lui permanentă. Putem spune chiar
că, în această privinţă, băncile comerciale din România au înregistrat
446
deja unele progrese notabile. Capitalul lor social a fost sporit
considerabil. Dacă la începutul anului 1991, aproape toate băncile
comerciale din ţara noastră aveau capital integral de stat, acum acestea
s-au înscris pe linia privatizării. Au apărut alte bănci, îndeosebi cu
capital privat. Băncile care aveau numai capital de stat, acum sunt cu
capital mixt, iar câteva au tendinţa ca într-un viitor nu prea îndepărtat să
devină instituţii de credit cu capital majoritar privat. De cea mai mare
însemnătate pentru managementul bancar sunt capacitatea şi competenţa
managerilor. Această problemă se pune nu numai la nivelul centralelor
băncilor comerciale, ci şi la nivelul unităţilor operative teritoriale
(sucursale, filiale, agenţii). Se impune în această ordine de idei,
descentralizarea activităţii de conducere şi creşterea competenţelor
managerilor de la nivelul unităţilor operative, adică la nivelul la care se
constituie resursele şi se efectuează plasamente, plăţi şi încasări, se
întocmesc dosare de credite şi studii de bonitate şi de piaţă. Strategia
bancară şi managementul bancar se presupun reciproc. Trecerea la
aplicarea programului strategic înseamnă de fapt, manifestarea concretă
a managementului bancar. Aceasta pentru că planul strategic nu este
altceva decât transpunerea în practică a unor decizii majore privind
direcţiile principale ale activităţii de viitor.
Acest program nu poate fi transpus în practică fără conducere moder-
nă, competentă, eficientă. În acelaşi timp, fără o strategie bancară de
perspectivă, managementul bancar nu ar avea obiect şi nu ar fi eficient.
De exemplu, managementul nu şi-ar îndeplini misiunea principală, dacă
nu s-ar traduce în practică, unul din obiectivele planului strategic şi
447
anume permanenta pregătire profesională, perfecţionarea activităţii de
conducere. Managementul bancar complex asigură calitatea produselor
şi serviciilor bancare. Şi în acest domeniu este necesară conjugarea cu
succes a experienţei profesionale înalte, cu o excelentă cunoaştere a
realităţilor financiare, bancare şi monetare. Înaltul management bancar
se bazează pe studii de specialitate cum ar fi cele de piaţă, cele
financiare, comerciale, cele privitoare la gestiunea şi managementul
agenţilor economici. De exemplu, studiile şi analizele financiare sunt
destinate evaluării întreprinderilor, realizării unui scenariu financiar
previzional. Ele permit stabilirea unui diagnostic financiar exact şi
realizarea unui raport privind gestiunea unei strategii financiar-bancare
pe termen scurt, mediu şi lung. În contextul existenţei unui management
modern eficient, strategia băncilor comerciale a permis elaborarea
propriului sistem de programe.
4.3. Strategia bancară presupune cunoaşterea strategiei
clienţilor
Strategia bancară nu poate fi elaborată independent de viaţa econo-
mică cu care este legată esenţial. De aceea, ca un studiu preliminar, apar
pentru băncile comerciale cunoaşterea strategiei agenţilor economici, a
fermierilor, a persoanelor fizice care intră în relaţii de afaceri cu ele.
Atunci când banca angajează un credit, o asigurare sau o altă activitate
importantă, trebuie să facă sau să primească o analiză complexă a stării
trecute şi actuale a întreprinderii respective. De mare importanţă este
luarea în consideraţie de către bancă a situaţiei economico-financiare şi
a rezultatelor, a problemelor de risc, de garanţii, a pieţei de desfacere a
448
produselor realizate de agentul economic. De asemenea, sunt analizate
aprofundat datele cu privire la previziunile de cheltuieli, resurse de
capital, de credite bancare. În cele ce urmează, prezentăm câteva aspecte
privind cunoaşterea strategiei întreprinderilor de către băncile
comerciale din străinătate (bănci din ţări cu economia de piaţă avansată)
cât şi elementele de contact şi întrepătrundere ale strategiei bancare vis-
a-vis de strategia agenţilor economici. Este vorba, în principal, de moda-
lităţile în care strategia bancară este influenţată de strategia întreprinde-
rii. În ordinea de idei semnalată mai sus, considerăm că trebuie luate în
analiză următoarele elemente de strategie bancară:
- analiza complexă a stării trecute şi actuale a băncii şi agenţilor
economici;
- estimarea stării actuale de rezultate;
- probleme de risc;
- studiul pieţei creditelor, valutelor, situaţiei agenţilor economici –
clienţi ai băncii;
- studii complexe privind economia (evoluţii, perspective,
organizare investiţii);
- previziuni în demarajul activităţii;
- cheltuieli financiare;
- situaţia rambursărilor de capital;
- situaţia împrumuturilor.
Strategia bancară trebuie stabilită în trei situaţii:
- de favorabilitate (certitudine);
- incertă;
449
 - dereglată.
De exemplu, existenţa plăţilor restante înseamnă o situaţie financiară
fragilă. Deci trebuie pornit cu perioada de înfiinţare, de instalare.
Rezultatele contabile au încă din această fază un rol foarte mare. Este
necesar să se determine starea de sănătate economico-financiară.
Această investigaţie pune în lumină dacă unitatea economică sau banca
activează într-o gestiune echilibrată si dacă susţinerea este necesară
(subvenţia etc.). Strategia ilustrează sugestiile departamentului de
specialitate în privinţa unor obiective specifice certe şi diverse câmpuri
de activitate.
Ele pot fi grupate în trei:
- reforme instituţionale şi politice;
- promovarea schimburilor tehnologice;
- gestiunea resurselor.
Această grupare ajută personalul băncii şi responsabilii săi, în
eforturile lor de a elabora un concept şi a construi un viitor mai bun
activităţii de credit a băncii însăşi. Formarea unei strategii eficiente este
o sarcină dificilă şi ambiţioasă, la care trebuie să participe toţi cei pe
care îi interesează activitatea băncii, care operează în sânul său şi care
fac deschiderea către exterior, strategia trebuie să scoată în evidenţă şi
progresele realizate în diversele sectoare economice, mai ales în cele
noi, considerând că majoritatea oamenilor de bancă pot să se intereseze
de câte un domeniu existent sau de toate. De exemplu, într-o bancă
comercială din vest, partea împrumuturilor către agricultură în
portofoliul total a scăzut. Acest declin a fost însoţit de căderea
450
semnificativă a performanţelor proiectului. Misiunea de dezvoltare a
băncii cere o atenţie sporită spre agricultură. Zonele rurale cuprind 60%
din populaţia mondială în curs de dezvoltare şi reprezintă foaierul unor
obiective foarte importante din programul băncii:
- să amelioreze soarta săracilor;
- să asigure resursele alimentare de bază la preţuri accesibile;
- să protejeze mediul şi resursele naturale.
Pentru a promova o creştere economică şi ecologică suportabilă în
zonele rurale ale ţărilor în curs de dezvoltare, strategia bancară trebuie
să cuprindă trei elemente principale:
1. Reforma politică şi instituţională care favorizează investiţiile
private şi o producţie eficientă, totul având la bază nevoia de a
menţine producţia naţională de bunuri alimentare de bază.
2. Dezvoltarea şi aplicarea în sectorul agricol a tehnologiilor pentru a
creşte producţia şi productivitatea.
3. Conservarea şi gestiunea resurselor naturale pentru protejarea
productivităţii intrărilor. O resursă naturală la care conservarea şi
gestiunea au un potenţial deosebit pentru a spori rezervele alimen-
tare şi veniturile este agricultura.
În Franţa, de exemplu, procentajul împrumuturilor agriculturii scade
ca destinaţie, agricultura şi dezvoltarea rurală se ridică la 30,2% din
împrumuturile totale în anii 1976-1980, la 20,5% între 1986-1990 şi
până la 17,7% în 1990. Partea relativă a agriculturii este destinată
cunoaşterii unei creşteri marginale pentru a atinge 19% din creditul total
între 1991-1995. Această pierdere de teren este legată de patru factori:
451
 a)un deplasament de atenţie privind marile proiecte în Asia, către
proiectele de dimensiuni mai mici în Africa, mărimea mijlocie a
proiectelor trecând de la 86,4 milioane de dolari in 1986 la 65,3
milioane de dolari în 1990;
b) atenţia băncilor s-a îndreptat spre împrumuturi de „ajustare a
structurilor“ şi teme de politică economică au încetinit proiectele
de exploatare şi au fost diminuate fondurile afectate direct
creditelor agricole;
c)oscilaţia preţurilor produselor şi dificultăţile financiare ale nume-
roaselor state au descurajat investiţiile agricole într-o parte a
ţărilor în curs de dezvoltare;
d) proiectele agricole cer un plus de timp, ca urmare a penuriei de
personal tehnic (ceea ce a redus capacitatea băncii de a pregăti şi
superviza proiectele de credit agricol).
Raporturile băncilor asupra performanţelor au reperat două elemente
determinante pentru calitatea proiectului în cadrul macroeconomic şi
politic unde operează cultura şi calitatea pregătirilor şi supervizărilor
proiectului. Calitatea pregătirii influenţează direct performanţele
proiectului.
Analizele băncilor asupra creşterii părţii de credit agricol arată că
acesta trebuie îndreptat spre eliminarea obstacolelor, spre investiţii
rurale ridicate şi eficiente. Rol mare în acest cadru îl are dialogul politic
şi sprijinul adus în modificările politice:

452
 - o politică foarte riguroasă asupra operaţiunilor financiare: să
plaseze operaţiunile de credit agricol în interiorul unui sistem
financiar funcţional;
- simplificarea arhitecturii proiectelor;
- diferenţierea activităţii de creditare;
- creşterea competenţelor tehnice interne pentru supervizarea şi
pregătirea proiectului.
Strategia băncilor pentru dezvoltarea agricolă şi rurală în anii `90 este
legată de problemele expuse mai sus. Investiţiile rurale trebuie să fie
ridicate pentru creşterea productivităţii rurale şi veniturilor pentru a
proteja mediul şi resursele naturale şi pentru a asigura resursele
alimentare adecvate. O creştere a activităţii de credit va reclama o
politică şi un cadru instituţional îmbunătăţit, astfel încât să se lărgească
mult capacitatea de acţiune a băncilor faţă de ţările în curs de dezvoltare.
În ansamblu, strategia se focalizează asupra următoarelor:
- o atenţie permanentă acordată reformei instituţionale şi politice;
angajamentul băncii în favoarea unui cadru instituţional şi politic
foarte propice trebuie să continue să aibă în vedere că reforma în
agricultură se realizează mai dificil decât în alte sectoare şi astfel,
guvernanţii nu pot realiza schimbările promise, sau modul de
creştere a costurilor resurselor şi să provoace distorsiuni de preţ la
produse, în detrimentul agriculturii;
- promovarea dezvoltării tehnologice prin cercetare şi
implementare, sunt două angajamente majore ale băncii în
favoarea inovaţiei tehnologice necesare pentru creşterea
453
 productivităţii muncii în sectoarele agricole ale ţărilor în curs de
dezvoltare şi stimulează diversificarea necesară în drumul său
pentru transformarea societăţii agricole;
- conservarea şi restituirea resurselor naturale – activitate de credit
rural şi foarte legată de problemele tipice ale resurselor naturale
(eroziunea solurilor, degradarea hidrică, salinizarea). Ameliorarea
capacităţilor băncii şi reducerea de personal tehnic al băncilor,
contrastează cu faptul că proiectele agricole cer o pregătire şi o
competenţă cu aproape 20% superioară celei reclamate de alte
sectoare; tendinţa nu poate să se accentueze, dacă nu creşte
angajamentul către o anumită zonă geografică. Banca cere o
întărire a efectivelor pentru toate zonele de activitate, dar fixează,
în plus, domeniile cu nevoile cele mai sensibile (de exemplu:
silvic, irigaţiile, pescuitul). Costul total de susţinere a agriculturii
în 24 de ţări membre ale Confederaţiei Internaţionale a Creditului
Agricol (C.I.C.A.) s-a ridicat la 12% în 1995 cu un total de 300
miliarde de dolari. Se impune ca impozitele directe să nu fie mari.
Strategia cere preocupări majore pentru:
- surse de procurare a creditelor;
- surse de procurare a tehnologiilor;
- asigurări de lichidităţi;
- identificarea blocajelor financiare;
- localizarea şi mărimea pieţei;
- tipul clienţilor;
- procentul de piaţă deţinut de firmă;
454
 - factorii ce influenţează creşterea cererii;
- scenarii;
- probleme ale distribuirii produselor;
- să fie lăsat un rol foarte mare pieţei în adaptarea stocurilor şi a
cererii;
- tensiunile comerciale trebuie cunoscute;
- riscul de dezvoltare a blocurilor comerciale regionale;
- preţurile;
- să se ţină seama dacă subvenţiile agricole se deplasează din ce în
ce mai mult asupra consumatorilor.
Este necesară în primul rând, o gândire strategică bazată pe principii
şi concepte clare despre un posibil scenariu de dezvoltare pe termen
mediu şi lung. Strategia presupune în primul rând un program de
instrumentare a activităţii băncii. Pentru a elabora o strategie este
necesar să fie cât mai bine cunoscută situaţia existentă. Aceasta este
necesară pentru a avea elementele de evaluare. De exemplu, se
elaborează o anchetă anuală asupra comportamentului băncii şi agenţilor
economici. Banca Franţei ia un eşantion de circa trei mii agenţi
economici şi urmăreşte:
- evoluţia efectivelor, a cifrelor de afaceri, a exporturilor, a
cheltuielilor de investiţii şi excedentul brut al întreprinderii;
- evoluţia prevăzută a investiţiilor înaintea exerciţiului care
debutează;
- o scurtă retrospectivă a activităţii agenţilor economici, urmată de o
analiză sintetică a marilor laturi ale activităţii bancare;
455
 - informaţii statistice privind trei exerciţii (ani) privind sindicatele
profesionale, stabilimentele publice, administraţiile;
- o notă asupra consumului şi una privind evoluţia structurilor
comerţului;
- notă de conjunctură regională.
Banca acordă concursul capitalurilor sale sau garanţia sa. Creditul
rezultă din combinaţia a trei factori:
- timpul: perioada în care beneficiarul dispune de fondurile
împrumutate;
- încrederea acordată de creditor debitorului;
- promisiunea restituirii fondurilor împrumutate.
Creditul este o operaţiune riscantă, care presupune luarea unor
măsuri ferme destinate să reducă riscul. Nu există credit lipsit total de
risc. Riscul este practic inseparabil de credit.
Cele relatate mai sus, sunt de natură să arate că persoanele fizice şi
juridice care au legătură cu banca (deponenţii, creditorii neasiguraţi,
deponenţii asiguraţi, împrumutaţii etc.) preferă un nivel ridicat al
capitalizării bancare. Băncile au tot interesul să-şi asculte creditorii, să
coopereze cu ei pentru a realiza împreună cu aceştia o ofertă adaptată
necesităţii lor. Legat de aceasta, este demnă de luat în consideraţie,
preocuparea băncilor comerciale de a se delimita şi diferenţia de
concurenţă, de a manifesta o mai mare disponibilitate faţă de clienţi şi
de a asigura o acoperire rentabilă a segmentului de piaţă care le
interesează.

456
 4.4. Strategia resurselor băncilor, alocarea acestora, programul
de împrumut
În înţelegerea problematicii complexe a resurselor, avem în vedere
faptul că banca se ocupă în primul rând, de mijlocirea creditului. Deci
orice bancă apare – mai ales în economia de piaţă – ca o instituţie
primitoare şi distribuitoare de capital, de credit. Ca atare, problematica
capitalului cuprinde tratarea unitară a constituirii resurselor, cât şi
alocarea acestora, în contextul existenţei unui program de credite care
să ţină seama de posibilităţile viitoare de acumulare de capital (fonduri)
în economie şi cele mai eficiente plasamente, atât pentru băncile
comerciale, cât şi pentru clienţii săi. În vederea desfăşurării activităţii
lor complexe, băncile comerciale au nevoie de resurse de finanţare-
creditare. Aceste resurse sunt formate din totalitatea mijloacelor proprii
şi atrase, necesare realizării obiectivelor de creditare şi efectuării altor
operaţiuni specifice. Neconcordanţa dintre plasamente şi resurse, atât ca
volum, cât şi ca scadenţe, reprezintă caracteristica esenţială, intrinsecă a
activităţii bancare. Cât de lungă poate fi această neconcordanţă în timp
şi ca sume şi care să fie rezolvarea acestei neconcordanţe, ţine de
abilitatea şi eficienţa fiecărei bănci.
Ca şi în cazul celorlalte societăţi comerciale, pentru băncile
comerciale, resursele reprezintă mijlocul de existenţă, de dezvoltare şi
prosperitate. În cazul băncilor, resursele reprezintă totalitatea
mijloacelor financiare necesare realizării obiectivelor strategice fixate
pentru fiecare perioadă de activitate. În acelaşi timp, resursele băncilor
cuprind totalitatea mijloacelor băneşti aflate la dispoziţia lor şi pe care le
457
folosesc în operaţiuni de credit şi alte operaţiuni specifice. Obiectul
principal de activitate al băncilor este cel care determină şi structura şi
volumul resurselor. Rolul resurselor pentru o bancă este scos în evidenţă
şi din gruparea principalelor operaţiuni (în viziune modernă):
- operaţiuni cu caracter de procurare de resurse;
- operaţiuni cu caracter de plasare a resurselor;
- operaţiuni de servicii şi auxiliare.
Procurarea de resurse presupune primirea de fonduri în depozitele
băncii spre păstrare şi fructificare. Acestea sunt acordate de instituţii
bancare sau financiare sub formă de credite, sau prin dotare de la stat,
Banca Naţională. Tot mai mare pondere în resursele băncii o deţin
depozitele clienţilor şi populaţiei, dar pentru a spori substanţial aceste
resurse, nu trebuie neglijate reescontările de portofoliu la alte bănci şi
orice alte operaţiuni de pe urma cărora banca devine debitoare faţă de
cei care i-au procurat fondurile. Băncile comerciale se sprijină în
activitatea lor pe capitalurile depuse de cei care le au disponibile, cât şi
pe cele obţinute pe calea creditului. Se potriveşte şi în cazul băncilor
comerciale expresia „banca este instituţia ce lucrează cu banii altora“.
Capitalul propriu şi fondurile proprii servesc mai mult ca o primă de
asigurare pentru acoperirea riscurilor ce le-ar putea avea plasamentul
capitalurilor din afară.
Banca apare ca fiind legătura între cei ce au spirit de întreprindere şi
cei ce dispun de mijloace băneşti (capital). Considerăm că în viitor,
resursele unei bănci comerciale vor fi constituite din:

458
 1. Capitalul propriu.
2. Împrumuturi de la intermediarii financiari (Banca Naţională,
conturi curente ale băncilor, organismelor şi stabilimentelor finan-
ciare, disponibilităţi zilnice, împrumuturi la termen).
3. Obligaţiuni şi împrumuturi participative.
4. Depozite ale clienţilor (conturi curente creditoare ale societăţilor
pe acţiuni, întreprinzătorilor particulari, alţi deţinători cât şi în
conturi la termen şi cu regim special, bonurile de casă).
5. Economiile populaţiei depuse la bancă (la vedere şi la termen).
6. Titluri de valoare.
7. Provizioane diverse.
8. Alte fonduri.
În viitor va creşte foarte mult ponderea împrumuturilor altor instituţii
bancare către băncile comerciale.
În acelaşi sens vor evolua depunerile
clienţilor şi ale populaţiei, titlurile de valoare şi provizioanele. De mare
însemnătate în stabilirea resurselor băncii este fixarea unui nivel astfel
încât să se îmbunătăţească radical raportul dintre capitalul social şi
împrumuturile acordate, şi acesta să se apropie de standardele impuse de
F.M.I. În conformitate cu prevederile Legii bancare nr. 58/1998,
societăţile bancare sunt persoane juridice al căror obiect principal de
activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoane juridice şi
fizice, sub forma de depozite sau instrumente negociabile, plătibile la
vedere sau la termen precum şi acordarea de credite. Societăţile bancare
pot efectua operaţiuni de depozite la vedere şi la termen, în cont, cu
459
numerar şi cu titluri, constând în atragerea resurselor băneşti de la
persoanele juridice şi fizice, în vederea păstrării şi fructificării lor. Tot în
legătură cu resursele, legea privind activitatea bancară stipulează că
societăţile bancare pot cumpăra, vinde, ţine în custodie şi administra
active monetare, pot executa transferuri, operaţiuni de clearing şi alte
operaţiuni de virament, pe cont propriu sau în contul terţilor.
Principalele resurse ale unor bănci comerciale sunt constituite din:
I. Fondurile proprii care la rândul lor cuprind capitalul social,
fondul de rezervă, fondul de dezvoltare, provizioanele de risc, fondul
propriu în valută, alte fonduri proprii.
1. Capitalul social a fost constituit încă de la înfiinţarea băncii.
Capitalul social înscris iniţial de stat a fost diferit de la o bancă la
alta. Capitalul este subscris printr-un număr de acţiuni nominative.
Capitalul social nu poate fi majorat şi nu se emit acţiuni până nu
sunt achitate cele din emisiunea precedentă. Pe parcurs, pot fi
emise alte acţiuni, începând, de fapt, procesul de privatizare.
Acţiunile pot fi cumpărate de către persoane fizice şi juridice în lei
şi valută. Acţiunile sunt purtătoare de dividende din profiturile
băncilor, acestea distribuindu-se participanţilor la capitalul social
sau deţinătorilor de acţiuni. La propunerea Consiliului de adminis-
traţie, Adunarea generală a acţionarilor poate hotărî majorarea
capitalului, fixând totodată condiţiile, data emisiunii de noi acţiuni
şi drepturile de preferinţă pentru vechii acţionari. Acţionarii răs-
pund pentru activitatea băncii numai în limita capitalului acţiunilor
subscrise.
460
 2. Fondul de rezervă se constituie din preluarea în fiecare an a 20%
din profitul brut anual, până când fondul astfel constituit egalează
capitalul, apoi maximum 10%, până în momentul în care fondul a
ajuns de două ori mai mare decât capitalul social. Fondul de
rezervă constituie garanţia angajamentelor băncii şi poate fi
utilizat numai cu aprobarea Consiliului de administraţie şi pentru
acoperirea anumitor pierderi.
3. Fondul de dezvoltare se constituie şi se utilizează potrivit
aprobării adunării generale, din veniturile brute aprobate pentru
fiecare exerciţiu financiar. Acest fond este destinat dezvoltării
băncii, pe seama investiţiilor proprii, constituind şi o garanţie a
angajamentelor acesteia.
4. Fondul de risc. Se constituie şi se utilizează cu aprobarea Consi-
liului de administraţie la acoperirea eventualelor credite care nu
mai pot fi recuperate. Acest fond se constituie, atât din profitul
brut, în limita a 0,5% din totalul creditelor acordate, cât şi din cele
nete. Adunarea generală a acţionarilor poate hotărî constituirea şi a
altor fonduri. Tot adunarea generală hotărăşte dacă o parte din
mijloacele financiare ale fondului de rezervă şi fondurilor cu
destinaţie specială pot să fie plasate în titluri de stat sau alte valori.
II. Depozitele clienţilor băncii.
Acestea, împreună cu mobilizările de pe piaţa financiară, deţin de
departe ponderea cea mai mare în totalul resurselor băncii. Depozitele
clientelei se constituie în lei sau în valută, în conturi curente, la termen
sau la vedere. Deci resursele acestea provin din disponibilităţile
461
clienţilor în lei sau în valută şi care în mod curent sunt utilizate de
agenţii economici ce le deţin pentru acoperirea cheltuielilor de producţie
şi de investiţii (în acest din urmă caz, disponibilităţile se află în conturi
pentru investiţii), sau disponibilităţile cu destinaţie specială. Depozitele
clienţilor reprezintă o categorie de resurse, care corespund funcţiei de
intermediere a băncii. Colectarea de depozite de la populaţie, reprezintă
una dintre cele trei operaţiuni care caracterizează băncile, nu numai în
conformitate cu normele şi legile bancare, dar şi cu organizarea
instituţiilor de credit. Este necesară solicitudinea particulară, unde clien-
ţii sunt o parte a puterii publice. Rezultă că depozitele clienţilor cuprind
conturi curente creditoare (ale societăţilor, întreprinzătorilor particulari,
altor deţinători), conturi la termen (cu aceeaşi titulari ca la conturile
curente), conturi în regim special, conturi pentru librete de economii
populare la vedere şi la termen, alte sume depuse de clientelă, bonurile
de casă etc. Mărimea, felul şi dinamica depozitelor sunt deosebit de
sensibile la situaţia economică din fiecare perioadă, direcţiile prioritare
şi stabilitatea, constituind în acelaşi timp, principalul element de risc al
activităţii bancare, corespunzător rolului de depozitar şi administrator al
lichidităţii temporar disponibile.
III. Atragerile de pe piaţa financiară. Sunt constituite, în
principal, din depozitele în lei şi în valută ale altor bănci comerciale în
conturi deschise la banca comercială respectivă.
Aceste atrageri de pe piaţa financiară sunt de fapt împrumuturi ale
respectivei bănci pe piaţa financiară. Ele sunt cuprinse în conturi curente

462
ale băncilor, organismelor şi instituţiilor financiare şi pot fi folosite de
către bancă la vedere sau la termen.
IV. Depozitele publice constituite, în principal, din depozitele
bugetului statului pentru finanţarea şi creditarea unor acţiuni speciale
aprobate de guvern (campanii agricole, importuri speciale, acoperirea
unor credite neperformante şi care nu mai puteau fi rambursate la
scadenţă etc.).
V. Pasivele interbancare se constituie din împrumuturi de
refinanţare de la Banca Naţională, de la alte bănci comerciale, C.E.C.
etc. Împrumuturile de refinanţare se obţin de la Banca Naţională, de
regulă, pe termen scurt, adică pentru maximum 90 zile calendaristice, cu
unele excepţii. Creditele de refinanţare se acordă băncii comerciale sub
forma unei linii de credite sau a creditului de licitaţie. În acest din urmă
caz, rata dobânzii se fixează în funcţie de cerere şi ofertă într-o şedinţă
de licitaţie la cererea băncii respective.
4.5. Marketingul, componenta de bază a strategiei bancare
Produsele şi fenomenele bancare au cunoscut în ultimul timp o mare
expansiune. Apariţia unor noi bănci a modificat datele concurenţei, care
a condus la dezvoltarea spectaculoasă a sistemului bancar şi a adus
contribuţia şi existenţa unui mediu deosebit de favorabil în ţările cu
economie de piaţă foarte dezvoltată. Printre alţi factori care au propulsat
activitatea bancară la un nivel fără precedent menţionăm: dezvoltarea
industriei, urbanizarea, consumul, creditul, inflaţia. Tendinţa de
dezvoltare a fenomenului bancar nu a fost însă permanentă, ci a avut şi
scăderi în perioadele de criză economică. Au fost, de exemplu, perioade
463
scurte de reducere a creditului, ceea ce a condus la diminuarea
investiţiilor. După destrămarea comunismului, societăţile bancare sunt
puternic confruntate cu un nou mediu economic. Banii se găsesc mai
greu. Băncile trebuie să susţină structurile importante ale economiilor.
De asemenea, ele impun noi tehnici pentru a ameliora randamentele lor.
Piaţa nu poate fi aceeaşi pentru toată lumea dintr-o dată. Agenţii
economici care beneficiau de privilegii sunt în situaţia de a le pierde în
mod treptat (de exemplu, împrumuturile bonificate pe librete de
economii, anumite sume nesupuse fiscalităţii etc.). Băncile, care înainte
erau specializate, caută să-şi diversifice activitatea, propunând noi
produse clienţilor lor. Se fac încercări de „a pune piciorul“ pe pieţele
unde, anterior, nu aveau acces. Băncile, ca toată lumea, aşteaptă
rezultatele pe termen scurt. Băncile nu pot să se dezvolte decât prin
cucerirea de noi clienţi şi printr-o restructurare a factorilor care concură
la realizarea profitului. Apar deci elementele noii strategii. Băncile
comerciale din România urmăresc, de exemplu, prin strategiile lor, cât
din produsele şi serviciile lor să fie dirijate către sectorul privat şi cel de
stat, cât în agricultură şi industrie, cât în mediul urban şi rural, cât în ţară
şi străinătate. Băncile comerciale nu pot eluda problemele echilibrului
lor financiar. Sporirea marjei dobânzii cauzată de inflaţie şi obţinerea
resurselor cât şi utilizarea plasamentelor, tind să redefinească tehnicile
de gestiune şi chiar sectoare ale strategiei bancare. În condiţiile
concurenţei, lupta se angajează în interiorul pieţei bancare, îndeosebi
asupra clientelei generatoare de dobânzi şi comisioane mai mari. Mediul
economic este cel care hotărăşte viitorul instituţiilor bancare, inclusiv
464
(sau mai ales) al instituţiilor bancare nou înfiinţate. Tocmai de aceea se
poate vorbi de o strategie comercială a societăţilor bancare. Executarea
şi prelucrarea tranzacţiilor financiar-bancare sunt activităţi strâns legate
de strategia bancară şi constituie, de fapt, laturi ale aceleaşi activităţi.
Executarea şi prelucrarea tranzacţiilor financiare cuprind operaţiuni de
lansare şi prelucrare a cecurilor, operaţiuni ale caselor de compensaţii,
de plăţi şi încasări, de contractare, acordare şi rambursare a creditelor de
încasări şi plăţi ale dobânzilor şi comisioanelor, transferul electronic de
fonduri, întreţinerea activelor, încasările de acreditive, brokerajul
pieţelor de capital, prelucrarea informaţiilor culese de pe piaţa de
capital, operaţiuni de custodie, de consultanţă, de control, de studii de
fezabilitate şi analize. În principal, aceste operaţiuni de executare şi
prelucrare sunt produse şi servicii operative ale băncilor, dar cu
influenţă majoră asupra profitului şi succesului fiecărei instituţii
bancare. De aceea, faţă de elementele semnalate mai sus, au apărut noi
servicii şi produse cu caracter de execuţie şi prelucrare, şi anume:
constituirea depozitelor, contracte de leasing şi locaţie, garanţii şi
asigurări, fuziuni şi achiziţii, subscrierea hârtiilor de valoare, finanţarea
unor companii, inginerie financiară, planificare financiară individuală,
administrarea investiţiilor. În cazul unora dintre aceste operaţiuni,
reuşita este dificilă. Intervine deci strategia. Intervenţia are în vedere nu
numai sporirea profitului băncii, ci şi acceptarea riscului de către
partenerii ei. Clienţii plătesc băncii pentru capacitatea acesteia de a-i
face să câştige bani. Cele mai frecvente schimbări în activitatea de
marketing se referă la :
465
 - condiţiile de desfacere;
- programele de publicitate;
- prioritatea pieţelor financiare;
- reţele de distribuţie.
Se ţine seama evident, şi de cheltuielile pe care le implică aceste
schimbări pentru un produs sau pentru un grup de produse bancare. Se
poate determina relativ uşor şi efectul acestor schimbări asupra
rentabilităţii produselor sau serviciilor bancare asupra cărora au fost
efectuate schimbări de marketing. Cu această ocazie se determină şi
nivelurile critice şi recuperarea posibilă a investiţiilor efectuate în acest
sens de către bancă. Pentru a realiza aceste schimbări, cu rezultate
favorabile pentru bancă, este necesar să se respecte următoarele reguli:
- costurile directe să fie realist determinate;
- încadrarea realizărilor în nivelurile planificate să fie permanent
urmărită;
- să se analizeze periodic gradul de îndeplinire a prevederilor de
marketing, încât să se păstreze caracterul lor realist.
Cele trei reguli enunţate mai sus dau posibilitatea concentrării rapide
a atenţiei asupra abaterilor de la planul de marketing, deci şi asupra
măsurilor de remediere a acestora. Urmărirea abaterilor şi a eliminării
lor poate avea loc pe arii de răspundere, de exemplu pe sucursalele şi
filialele unei bănci.
Deci poate fi analizată orientarea activităţii fiecărei unităţi operative
a unei bănci centrale sau sucursale judeţene. Această analiză poate fi
extinsă asupra compartimentului şi chiar persoanelor care răspund de
466
marketingul unui produs sau serviciu bancar. Se pune accent pe
producţia, desfacerea şi distribuţia, personalul implicat în utilizarea
produselor şi serviciilor bancare. De mare însemnătate sunt în această
muncă de analiză, determinarea şi aprecierea corectă în stabilirea
eficienţei activităţii bancare cu implicarea laturii de marketing. Este
vorba de veniturile directe realizate prin lansarea unui produs sau
serviciu bancar, costurile directe pe care la implică această lansare. Se
mai calculează şi coeficientul venitul brut/costurile directe, care trebuie
să fie supraunitar. De asemenea, un mare rol în analiza economică are
indicatorul „venituri marginale“ determinat ca diferenţă între veniturile
brute şi costurile directe. Urmărit pe produse şi servicii bancare sau pe
unităţi operative ale băncii şi făcând diferenţa dintre datele de plan şi
cele realizate, se pot determina uşor abaterile, deci se pot face aprecieri
asupra eficienţei activităţii.
Până de curând, în domeniul marketingului nu se dispunea de date
sistematizate privind costurile şi nici nu se utilizau tehnici previzionale
şi de control al cheltuielilor. Informaţiile erau deci nesigure. Abia în
ultimii 20 de ani a crescut importanţa funcţiei de marketing în
ansamblul activităţilor de conducere. Datele privind costurile directe
oferă o bază mult mai fermă pentru fundamentarea deciziilor. De
exemplu, în vederea elaborării unor decizii strategice, trebuie să ştim:
- câte filiale de desfacere a produselor sunt necesare?
- care ar fi nivelul raţional al cheltuielilor cu publicitatea?
Pentru a da răspuns unor astfel de întrebări, trebuie analizate nivelul
şi structura cheltuielilor periodice în diferite variante. De asemenea,
467
structura comisioanelor este luată în calcul în adoptarea deciziilor
privind unele elemente de costuri. Metoda costurilor directe permite
asocierea costului informaţiilor în diferite variante privind produsele şi
pieţele. Aceasta permite soluţionarea mult mai uşoară a problemelor
referitoare la structura desfacerilor şi repartizarea pe zone a angajaţilor
băncii. Ea permite, totodată, analiza riguroasă a contribuţiei la profit a
fiecărui element de marketing. Au fost fixate şi normative de cheltuieli
de marketing. De pildă, pot fi stabilite normative privind distribuţia
fizică a produselor, adică pentru activităţile legate de depozitarea şi
livrarea produselor (de exemplu, pentru procedurile de prelucrare a
cererilor şi comenzilor de cecuri sau de cărţi de plată). În privinţa altor
funcţii, care reprezintă de fapt esenţa marketingului (desfacerile pe
diferite pieţe, publicitatea şi promovarea desfacerilor), se constată că
restricţiile calitative şi cantitative nu pot fi tratate ca certe. De aceea,
pentru stabilirea unor normative raţionale, pe baza cărora să se poată
controla costurile, datele privind costurile directe trebuie folosite în
combinaţie cu tehnici probabilistice, care permit luarea în considerare a
gradelor de certitudine a restricţiilor respective. Neapărat este necesar ca
în această etapă să se ţină seama de complexitatea activităţilor de
marketing. Orice piaţă, inclusiv cea bancară, este compusă dintr-un
conglomerat de cereri neuniforme pentru diverse bunuri şi servicii.
Mărimea acestor cereri variază în timp şi în funcţie de cantităţile de
produse şi servicii înlocuitoare, lansate de concurenţă pe piaţă.
Schimbarea este un fenomen permanent pe piaţă, şi anume:
- în dorinţele cumpărătorilor;
468
 - în metodele de distribuţie;
- în uzura morală a produselor;
- în conceptele de comercializare (valorificare) ale băncii pentru a
contracara acţiunile concurenţei.
Foarte multe aspecte ale pieţei nu pot fi măsurate. De aceea, în
activitatea de marketing, este necesar nu numai să se ţină o evidenţă
bine organizată asupra datelor certe privind cheltuielile, dar să se şi
dezvolte metode perfecţionate pentru a se putea reduce domeniile de
incertitudine. Printre atribuţiile principale ale şefului
compartimentului de marketing amintim şi :
- planificarea şi executarea desfacerilor;
- planificarea şi execuţia deplasărilor pe produse la momentul optim
şi pe diferite segmente ale pieţei, în limitele stabilite ale
cheltuielilor;
- controlul asupra programării şi desfacerii produselor;
- deţinerea de informaţii operative asupra situaţiei curente a pieţei;
- deţinerea de date detaliate asupra efectelor pe care le au
schimbările de condiţii, pe diferite pieţe, asupra cheltuielilor de
distribuţie a produselor şi serviciilor.
Specialiştii de marketing furnizează caietele de sarcini. Dacă
statisticile se elaborează, de regulă, la nivel naţional, băncile au nevoie
de date regionale, departamentale, zonale şi locale. Lucrările efectuate la
cerere se rezumă la câteva lucruri. De exemplu, este posibil oricând să
obţii liste cu adrese. Pentru a face studii de marketing, este foarte uşor
pentru o bancă de a întocmi un fişier pentru a obţine statistici
469
indispensabile pentru o zonă precisă sau pentru a studia propriul fichet
al întreprinderii şi a-l separa de cel bancar prin coduri şi simboluri.
Principala dificultate constă în cuantificarea pieţei interne. Unicul
organ de centralizare a informaţiilor bancare este, de exemplu, pentru
Franţa, Banca Franţei. Conform cu principiul general că preţurile trebuie
modificate permanent în economia de piaţă în funcţie de raportul dintre
cerere şi ofertă, considerăm că una din cheile succesului în afacerile
bancare constă în reacţia rapidă şi inteligentă faţă de situaţia
existentă pe piaţă. Urmărirea indicatorului „venitul marginal“ permite
identificarea operativă şi cu multă claritate a limitelor în care trebuie să
se încadreze reacţiile. O estimare corectă a preţului de desfacere a
produsului bancar trebuie să aibă în vedere costurile directe. Costul
direct reprezintă criteriul limită de la care se poate obţine venit
marginal. Determinarea preţului de desfacere implică:
- stabilirea preţului net, care reprezintă de cele mai multe ori
recuperarea cheltuielilor de investiţie;
- adăugarea profitului net aferent cheltuielilor periodice pentru
produsul bancar şi obţinerea venitului marginal;
- repartizarea venitului marginal total la numărul produselor
bancare destinate desfacerii.
De îndată ce se cunoaşte venitul marginal realizat pe produs, res-
ponsabilul cu dimensionarea preţurilor produselor bancare are foarte
multe posibilităţi de a acţiona. Contează nu numai venitul marginal, ci şi
volumul produselor bancare lansate pe piaţă. Aceasta se poate determina
prin „schema beneficii-volum“, care este, de fapt, o schemă de niveluri
470
critice, întrucât exprimă profitul sau pierderea corespunzătoare anumitor
niveluri de desfacere a produsului sau serviciului bancar. În fixarea
acestor puncte critice, este evident că esenţialul depinde de nivelul
costurilor, acestea afectând rezultatele operaţionale ale diferitelor
niveluri de desfacere. Şi în sectorul bancar se pune problema învingerii
concurenţei încă de la început, deci de la „prima tranşe“, astfel încât o
bancă, lansând un produs să câştige rapid un cap de pod de piaţă. De
aceea, trebuie să ofere informaţiile necesare cu privire la cererea
produsului pe cale de a fi lansat, condiţiile de vânzare, gradul de compe-
titivitate în raport cu concurenţa. Reclama trebuie să devanseze vânzarea
produsului sau serviciului bancar. Ea are şi un rol de a „împinge“
produsele bancare pe piaţă şi de a crea deja o cerere în rândul
consumatorilor. Tehnicile promoţionale sunt foarte diverse, ele
cuprinzând printre altele: reclama sub diversele ei forme, distribuirea
de mostre (mai rar în cazul produselor bancare de bază), demonstraţiile
de la expoziţii şi târguri, stimulente băneşti care să încurajeze lansarea
produselor bancare.
Cercetătorul de marketing bancar este un bun cunoscător al concu-
renţei, cunoaşte tehnicile şi mijloacele utilizate de aceasta (o parte a
acestora pot fi preluate chiar de către banca unde lucrează acest
cercetător, dacă acestea sunt foarte eficiente), cheltuielile efectuate de
concurenţă pentru lansarea şi vânzarea produsului similar, cât şi
sprijinul promoţional acordat de terţi (agenţi, mijlocitori, clienţi). Pe
baza tuturor acestor investigaţii, cercetătorul de marketing îşi elaborează
raportul de promovare a produsului sau serviciului bancar. Promovarea
471
are un rol foarte mare în alegerea canalelor de marketing mai eficiente.
Este vorba în primul rând, de canalele de vânzare şi distribuţie.
Promovarea produselor presupune participarea unor servicii tehnice, a
reclamei şi a altor forme de publicitate, utilizarea unor variate canale de
informare, cunoaşterea agenţilor economici şi persoanelor fizice
interesate în procurarea serviciilor sau produselor bancare. Cercetătorul
de marketing deţine profunde cunoştinţe cu privire la dimensiunea
firmelor cu care banca face afaceri, forţa de vânzare a produsului, aria
geografică pe care se va realiza vânzarea produsului sau serviciului
bancar, facilităţile de service, poziţia pe piaţă a clienţilor, eventualele
conflicte de interese, evoluţia vânzărilor unor produse similare. Strategia
de marketing bancar are în vedere şi alte elemente cum ar fi: limitele
practice ale penetrării produsului bancar, oferta produselor concurente,
„preţul“ produselor concurente (de exemplu, în cazul creditului bancar,
costul acestuia este dat de rata dobânzii), reacţia concurenţei, avantajele
produsului lansat în comparaţie cu altele similare, garanţiile, canalele de
reclamă, capacitatea de management etc. Pentru ca activitatea de
marketing să dea rezultate, este nevoie de un buget rezonabil, în caz
contrar nu poate fi utilizată reclama. Obiectivele cercetării de marketing
trebuie să exprime opţiunile şi intenţiile conducerii. Cercetătorul de
marketing are datoria să evite unele erori, care ar prejudicia lansarea şi
vânzarea produsului bancar. De exemplu, în cazul lansării carnetelor de
economii ale unei bănci ar fi putut să fie făcute unele erori ca:
- să nu fie luat în consideraţie mediul rural;
- să se rezume la fermieri agricoli;
472
 - să nu elibereze aceste carnete decât persoanelor fizice şi juridice
care au cont deschis la această bancă;
- să deschidă foarte multe filiale şi agenţii, în loc de birouri de
lucru;
- să nu fie cercetată piaţa instrumentelor de economie şi depozite;
- să elibereze carnete de economii numai cetăţenilor români;
- să nu localizeze „pieţele“ cele mai favorabile pentru acest produs
(zonele agricole puternice, localităţi cu mulţi salariaţi şi
pensionari);
- să nu diversifice formele şi carnetele de economisire;
- să nu ia în consideraţie semnificaţia socială a acestui produs;
- să nu acorde dobânzi stimulative;
- să nu pună pe calculator întreaga activitate referitoare la carnetele
de economii;
- să se bazeze numai pe munca de birou, fără să facă cercetări „pe
viu“.
Este evident că există un moment de început, când banca se
adresează celor care economisesc pentru a-i invita să se adreseze şi să
subscrie părţi din economiile sau chiar capitalul lor. Banca trebuie să
explice anticipat, în formule cât mai puţin sofisticate, persoanelor fizice
că este bine să folosească acest produs financiar de valori mobiliare.
Populaţia este informată cum va evolua şi ce va deveni venitul său
economisit, adică suma înscrisă în carnetele de economii. Din birou nu
pot fi obţinute toate informaţiile necesare şi nici nu pot fi exploatate pe
deplin. Cercetătorul de marketing trebuie să dea dovadă de imaginaţie
473
pentru a găsi noi surse de desfacere a produsului bancar lansat pe piaţă.
Cea mai mare parte a informaţiilor sunt culese de pe teren. Abia după
colectarea tuturor informaţiilor se trece la analiza acestora, după care
se trece la redactarea şi prezentarea referatului de cercetare, care poate fi
utilizat drept instrument al strategiei băncilor comerciale. Cercetarea de
marketing trebuie deci să aibă centrul de greutate în teren. De aceea, se
elaborează în primul rând, un program de cercetare-marketing.
Acesta specifică sursele de informare, eşantioanele, tehnicile utilizate. În
afara programului, de mare însemnătate sunt chestionarele,
interviurile, eşantionarea, tehnicile de cercetare, prelucrarea
datelor pentru analiza propriu-zisă şi interpretarea.
În activitatea de marketing se ţine seama în mod obligatoriu de
trăsăturile specifice ale acestuia în sectorul bancar. Printre aceste
particularităţi ale marketingului bancar amintim: imaterialitatea,
participarea clientului la realizarea produsului sau serviciului bancar,
existenţa banului ca suport al oricărei activităţi bancare, relaţia unică a
băncii cu clienţii săi (împrumutători, clienţi-furnizori-plătitori). De
asemenea, produsele şi serviciile bancare au puternice semnificaţii
sociale şi psihologice. Aceasta pentru că există un rol şi o influenţă mare
a bancherului în societate, ceea ce dă naştere la presiuni de opinie. În
marketingul produsului sau serviciului bancar trebuie să luăm în
consideraţie că banul, circulaţia bănească se bucură de mare atenţie şi
grijă din partea guvernanţilor. De aceea, liberalizarea activităţilor se face
mai greu decât în alte sectoare, de cele mai multe ori iniţiativa
aparţinând statului. În acest context, agenţii economici şi persoanele
474
fizice percep de cele mai multe ori banca asemeni unei curele de
transmisie a puterii (în principal economice). În cercetarea pieţei
bancare avem în vedere şi importanţa mai mare pe care o are criteriul
risc.
Inflaţia şi strategia generală a dezvoltării economice contribuie şi ele
în mare măsură la conturarea marketingului bancar. Din prezentarea
câtorva trăsături ale marketingului, rezultă că în sectorul bancar el
reprezintă o analiză şi o prognoză asupra întregii gestionări a afacerilor.
În activitatea de marketing sunt cuprinse crearea şi adaptarea produselor
şi serviciilor bancare, strategia comercială a acestor produse, utilizarea
unor instrumente pentru aplicarea acestei strategii, identificarea pieţelor
profitabile, elaborarea programului de marketing, promovarea
produselor şi serviciilor bancare. Marketingul bancar presupune
satisfacerea unor grupuri de clienţi selectaţi pe principiile bonităţii şi
rentabilităţii.
Marketingul bancar trebuie constituit ca o reţea. Deci se ţine o
legătură permanentă cu clienţii pentru ca împreună aceştia să realizeze o
ofertă adaptată necesităţilor lor. Prin marketingul de reţea se realizează
diferenţierea şi detaşarea de concurenţă, creşte calitatea servirii la
ghişee, unităţi operative, creându-se, în acelaşi timp, o mai mare
disponibilitate faţă de client, o acoperire eficientă a pieţei şi o mai mare
rapiditate a serviciilor din sediile unităţilor teritoriale şi centrală.
Marketingul bancar presupune deci introducerea şi generalizarea relaţiei
bancă-clienţi, cât şi a relaţiei dintre reţeaua bancară şi serviciile de
producţie bancară. Prin aceasta marketingul contribuie la reducerea
475
cheltuielilor şi dezvoltarea unei imagini favorabile despre bancă. Funcţia
de marketing a activităţii băncilor comerciale trebuie prezentată clar în
organigramele acestora. În acest fel, marketingul are şanse să devină o
stare de spirit la nivelul tuturor compartimentelor funcţionale ale
băncilor comerciale şi să fixeze responsabilităţi pe compartimente şi
chiar salariaţi. În contextul strategiei bancare de ansamblu programul
de marketing trebuie să cuprindă:
- planul produsului;
- planul de comunicare;
- planul de distribuţie;
- planul de informare;
- planul de promovare a vânzării produsului sau serviciului bancar;
Pe baza acestor planuri se stabilesc rezultate previzionale şi tablouri
de bord privind activitatea şi conducerea.
Marketingul bancar nu poate ajuta activitatea băncilor comerciale
dacă nu devine o stare de spirit. De aceea, el trebuie să corespundă şi
următoarelor condiţii:
- să se bazeze pe ascultare şi observare;
- să dea dovadă de simplitate şi pragmatism;
- să fie suplu şi flexibil;
- să fie creativ.
De fapt, acestea sunt condiţii de cunoaştere a pieţei, de motivare şi
implicare, de adaptare la evoluţia pieţei, de realizare a obiectivelor
băncii, de confirmare a capacităţii de a inova. Marketingul bancar nu

476
înseamnă numai cunoaşterea pieţei în general, ci şi a fiecărui client al
băncii, în particular.
Marketingul bancar înseamnă în primul rând, vânzarea produselor şi
serviciilor bancare. Marketingul trebuie să prezinte informaţii de
calitate, care să permită promovarea produselor. Potrivit Asociaţiei
Americane de Marketing, marketingul înseamnă realizarea
activităţilor economice care dirijează fluxul bunurilor şi serviciilor
de la producător la consumator sau utilizator3. Definiţia este perfect
valabilă şi în cazul marketingului bancar, cu excepţia cazului că se
lucrează cu produse şi servicii bancare.
4.6. Publicitatea în strategia bancară
Publicitatea bancară este parte componentă a politicii bancare şi
anume a politicii promoţionale. Prin publicitate, orice bancă comercială
participă şi se raportează la activitatea pieţei financiare sub diversele ei
forme (piaţa creditului, bursa de valori, piaţa resurselor de capital etc.).
Publicitatea bancară este o activitate foarte complexă. Ea cuprinde
totalitatea acţiunilor de prezentare a unui mesaj în legătură cu un
produs sau serviciu bancar. Mesajul poate să se refere însă şi la o
bancă sau la prezentarea unei activităţi bancare în ansamblul ei. De
exemplu, prin publicitate, pot fi prezentate performanţele unei bănci
comerciale, reţeaua ei teritorială, rolul ei în creditarea unui sector al
economiei naţionale.

3
Glosarul de termeni de marketing. Chicago - 1998, pag. 15
477
 Băncile comerciale urmăresc prin publicitate, o informare cât mai
cuprinzătoare a persoanelor fizice şi juridice interesate, despre produsele
şi serviciile bancare pe care la pot oferi.
Scopul imediat al publicităţii bancare este să convingă şi să
determine partenerii de afaceri să cumpere produsele şi serviciile
bancare.
Formele şi mijloacele utilizate de publicitate sunt foarte diverse.
Această diversitate decurge şi din faptul că publicitatea are atât un rol
strategic, cât şi unul tactic. Din punctul de vedere al strategiei bancare,
publicitatea bancară are particularitatea că nu se adresează marelui
public, ci unui număr redus de persoane juridice şi fizice, deci unui
segment limitat al pieţei. Scopul publicităţii bancare este să stimuleze
cererea de produse şi servicii bancare. Iar dacă ne referim la anumite
produse bancare, cum ar fi de exemplu, carnetele de economii, se poate
afirma că publicitatea se adresează în acest caz (deci cu titlu de
excepţie) marelui public, întrucât toate persoanele fizice din ţară pot să-
şi procure carnete de economii. În general se poate afirma că
publicitatea, prin puterea ei de comunicare şi penetraţie, poate contribui
la transformarea cererii de consum în comportament de cumpărare
efectiv.
Publicitatea nu acţionează ca un factor singular, izolat, în realizarea
obiectivului de vânzare a produselor şi serviciilor bancare.
Publicitatea trebuie neapărat conjugată cu alte instrumente
promoţionale şi activităţi ale altor compartimente funcţionale. Tot din
acest punct de vedere, ţinem seama că publicitatea nu se adresează – de
478
regulă – indivizilor, ci grupurilor şi segmentelor mari ale pieţei bancare.
Mesajul nu este transmis direct de către băncile comerciale
cumpărătorilor de produse bancare, ci de cele mai multe ori, prin
intermediul mijloacelor de informare în masă. Acesta este încă un motiv
pentru ca publicitatea să nu acţioneze izolat, ci conjugată cu alte
instrumente promoţionale.
Activitatea de publicitate ia în consideraţie şi latura educativă. De
exemplu, o bancă comercială poate insista în acţiunea de publicitate a
unui produs bancar, pe influenţarea viitorilor posesori ai carnetelor de
economii, având în vedere că aceştia au o educaţie în acest sens, primită
de pe vremea când Casa de Economii şi Consemnaţiuni era singura
„producătoare“ a acestor carnete. Rolul educativ al publicităţii apare, în
mod evident, când aceasta prezintă astfel de materiale publicitare, încât
carnetele să fie preferate depozitelor populaţiei. În viitor, considerăm că
activitatea de publicitate bancară se poate desfăşura eficient numai pe
baza informării din raportul informativ de afaceri. Acest raport tinde
să devină obligatoriu în băncile comerciale şi prezintă stadiul realizării
afacerilor principale ale băncilor, în ordinea de prioritate stabilită
individual. De exemplu, în cuprinsul acestui raport, pot fi găsite date cu
privire la ultimul bilanţ, contul de profit şi pierderi, date comparative pe
trei ani privind situaţia financiară, bonitatea băncii, ghidul creditelor şi
al estimării acestora, informaţii cu privire la capitalizare, operaţiuni
bancare, date din unităţile din teritoriu. Publicitatea presupune
stăpânirea unor procedee specifice şi pregătirea unui compartiment
pentru realizarea unor campanii în acest scop. Alte cerinţe ale unei
479
publicităţi eficiente se referă la modul de utilizare a unor mijloace mas-
media, cunoaşterea unor reguli de redactare a unui anunţ publicitar, a
unui articol pentru a prezenta banca, un produs sau un serviciu bancar.
Importantă este şi gestionarea unor informaţii şi documente publicitare.
Publicitatea înseamnă relaţii publice şi deci, contactarea
personalităţilor, cât şi intervenţia în cadrul reuniunilor publice pentru a
prezenta banca sau produsele sale. De asemenea, publicitatea se poate
realiza şi cu ocazia manifestărilor pe plan local (festivităţi, târguri,
prezidarea unor cluburi, olimpiade etc.). Este bine să cunoaştem
mijloacele prin care să administrăm bugetul publicitar:
- suporturile adecvate (vectori TV, radio, presa scrisă) de
comunicaţie;
- dialog cu agenţii publicitari;
- forma publicităţii;
- gestiunea bugetului publicitar.
O anumită publicitate aduce uneori deservicii. Publicitatea nu
trebuie să fie neapărat originală sau creativă. Publicitatea trebuie
considerată ca o investiţie. Agenţii publicitari trebuie să ştie că primul
lor obiectiv este de a genera încasări suplimentare. Dacă anunţurile
publicitare sunt atrăgătoare, dar nu se adresează celei mai bune ţinte
(alegerea nepotrivită a suportului) sau nu sensibilizează (datorită unui
mesaj greşit conceput), ele nu sunt eficiente. Publicitatea trebuie să fie
generatoare de cifră de afaceri suplimentară. De aceea, înainte de toate,
trebuie să ai bun simţ şi să asculţi solicitatorii de produse şi servicii

480
bancare. Există şi anumite reguli („porunci“) în activitatea de
publicitate:
- să cunoşti perfect produsul;
- să cunoşti ceea ce a fost făcut deja în domeniu şi cu ce rezultate;
- să chestionezi consumatorii (într-un limbaj accesibil; să ştii ce
produs caută, ce aşteaptă);
- să-ţi poziţionezi produsul (ce întrebuinţare are, cărei ţinte îi este
destinat);
- să alegi imaginea de marcă pe care o vei atribui produsului
(personalitate proprie, imaginea produsului determină reacţia
consumatorilor);
- să ai o idee genială (bună măcar);
- să faci din produsul tău „EROUL“;
- să prezinţi produsele clar şi pozitiv;
- să nu schimbi o echipă care câştigă;
- un bun mesaj publicitar = vânzare.
De asemenea, este necesară cunoaşterea sectorului economic în care
se desfăşoară activitatea:
- este în dezvoltare?
- este influenţat de fluctuaţiile economice?
- prognozele existente sunt promiţătoare?
- produsul/ serviciul este cerut pe piaţă?
- există pe piaţă produse similare?
- identificaţi uşor segmentul de piaţă căruia i se adresează produsul
sau serviciul dvs.?
481
 - piaţa produsului dvs. este în creştere stabilă, în descreştere?
- este mai avantajoasă oferta dvs.?
- concurenţa este cunoscută (cine domină piaţa, lasă şi alte firme pe
piaţă)?
- sisteme de investigare a opiniilor clienţilor;
- demersuri pentru cunoaşterea şi îmbunătăţirea imaginii publice a
firmei.
Există puţine studii ale pieţei, adică ale cererii şi ofertei de credite şi
alte servicii bancare. Se fac totuşi investigaţii cu privire la stabilirea
necesarului de credite, vânzarea de acţiuni, carnete de economii,
atragerea de depozite, lansarea unor titluri de valoare etc. Practicăm
utilizarea reclamei (în presă, radio şi televiziune). Imaginea băncii este
formată şi îmbunătăţită şi prin buletinele informative ale băncii, anumite
lucrări tipărite, participări la consfătuiri şi congrese internaţionale. În
băncile comerciale încă nu sunt puse la punct tehnici moderne de
marketing (studii de fezabilitate, studii complete de piaţă, de
determinare a pieţei unui produs pe care banca îl creditează) dar se fac
pregătiri în acest sens, inclusiv prin formarea unor salariaţi pe specificul
activităţii de marketing bancar.
Activitatea de marketing (inclusiv de publicitate) a băncilor
comerciale contribuie la sporirea încrederii investitorilor. Prin marketing
pot fi anticipate deciziile de finanţare, de investiţii, de orientare a
plasamentelor, de obţinere a resurselor. În acest sens, marketingul
bancar utilizează şi sisteme de investigare a opiniilor clienţilor şi face
demersuri pentru cunoaşterea şi îmbunătăţirea imaginii publice a băncii.
482
 În urma activităţii de marketing, băncile comerciale influenţează pe
agenţii economici sau persoanele fizice să ia decizii optime şi să
prospere. De exemplu, la problemele stringente ale agriculturii
româneşti, băncile comerciale trebuie să răspundă prin:
- o gamă variată de produse şi servicii bancare;
- efectuarea unui diagnostic complet al activităţii agentului
economic din agricultură (în vederea acordării creditelor);
- o proiecţie în viitor a realizării unor mari obiective pentru
agricultura românească;
- realizarea unor mari performanţe ale băncii astfel încât să se
situeze deasupra concurenţei (a altor bănci);
- acces mai mare al agenţilor economici din agricultură la
produsele, serviciile şi instrumentele băncii;
- seriozitate şi încredere;
- credite cu dobânzi reduse;
- perioade de graţie şi termene de rambursare la creditele pentru
investiţii.
În băncile comerciale româneşti, activitatea de marketing ia o mare
amploare. În felul acesta, produsele şi serviciile bancare sunt lansate şi
realizate pe bază de studii complexe care au la bază utilitatea şi
eficienţa.
Publicitatea are menirea4 să asigure cucerirea pieţei în cadrul
strategiei actuale a băncilor comerciale, să promoveze realizarea
scopului funcţiei comerciale a unei bănci prin:

4
Gilbert Cazaux, Strategia comercială a agenţiilor bancare. CLET editions BANQUE - 2006
483
 - depistarea unor puncte de vânzare a produselor bancare;
- sporirea ponderii pe care o bancă o deţine pe o anumită piaţă;
- crearea condiţiilor pentru înfiinţarea de birouri cu scopul de a-şi
consolida poziţia dobândită şi a asigura pătrunderea pe alte pieţe;
- menţinerea poziţiei dobândite pe o piaţă atunci când banca o
menţionează în strategia sa, îmbunătăţind rentabilitatea.
Publicitatea şi studiile de marketing în general, respectă principiul:
„a cunoaşte pentru a negocia mijloacele“ şi anume:
- inventarul pieţei;
- alegerea obiectivelor în funcţie de vocaţia băncii şi de politica ei;
- inventarul şi alegerea produselor pentru a atinge scopurile
propuse;
- determinarea mijloacelor specifice şi organizarea lor pentru a
atinge obiectivele băncii;
- negocierea cu grupul sau cu clienţii a mijloacelor (procedeelor) şi
organizarea lor.
Serviciul de publicitatea are şi atribuţia de a stoca, a gira, a exploata
orice informaţie utilă. Pentru acestea sunt necesare:
- fişierul: funcţionarea (reportare la dosar);
- stăpânirea şi exploatarea practică a listelor şi datelor statistice
pentru a defini obiectivele (clienţii);
- difuzarea în rândul personalului a tuturor cunoştinţelor utile pentru
lansarea şi vânzarea produselor şi serviciilor bancare;
- difuzarea obiecţiilor întâlnite la clienţi precum şi „răspunsurile la
obiecţii“;
484
- documentarea asupra vieţii şi economiei locale (crearea de
întreprinderi, depuneri de bilanţuri, evoluţia pe termen scurt şi
mediu, existenţa altor bănci concurente în zonă, proiecte pe
termen lung, târguri, activitatea concurenţilor;
- informarea conducerilor băncilor comerciale;
- stăpânirea procedeelor şi pregătirea unei agenţii în vederea unei
campanii publicitare;
- utilizarea mijloacelor mas-media: cunoaşterea regulilor de redacta-
re a unui anunţ, a unui articol pentru a prezenta banca, un produs
sau un serviciu;
- administrarea stocurilor de documente publicitare.
Contactele şi relaţiile publice se pot dezvolta pe următoarele căi:
- prin scrisori, telefon, contact direct;
- dezvoltarea unor reţele de recomandări personale în interiorul
cluburilor sau asociaţiilor;
- stabilirea de relaţii cu instituţii sau organizaţii (cadre didactice,
comercianţi, funcţionari, sindicate);
- contactarea personalităţilor;
- intervenţia în cadrul reuniunilor publice pentru a prezenta banca,
un produs sau serviciu bancar;
- reprezentarea băncii cu ocazia manifestărilor pe plan local.
Organizarea, stimularea, controlul activităţii:
- organizarea activităţii publicitare, definirea şi repartizarea
sarcinilor astfel încât, activitatea grupului să fie operaţională şi
eficientă;
485
 - administrarea fişierului şi a stocurilor de documente publicitare de
către secretariatul de marketing sau documentare;
- verificarea realizării de contacte de către secretariate şi agenţii
publicitari ai băncilor;
- formarea personalului la vânzarea noilor produse.
Controlul activităţii publicitare şi de marketing se poate realiza prin:
- controlul activităţii agenţilor economici din exterior şi din interior
(vizite, aplicarea cunoştinţelor dobândite cu ocazia stagiilor de
formare, a rezultatelor);
- controlul operaţiunilor realizate de agenţii economici şi de bancă;
- controlul relansărilor prevăzute de bănci;
- analizarea soluţiilor la problemele întâlnite în activitatea băncilor;
- evaluarea activităţii de prospectare şi gestionare a portofoliului
(utilizarea dărilor de seamă şi a altor documente ale băncii, dintre
care, unele chiar operative).
Compartimentul de publicitate al unei bănci poate anima o firmă sau
un grup prin :
- asigurarea exprimării participanţilor într-un climat de încredere;
- menţinerea discuţiei asupra problemelor de promovare şi vânzare
a produselor bancare şi să nu se exagereze dificultăţile;
- transmiterea unui mesaj şi verificarea dacă formularea este
adecvată pentru ca mesajul să fie asimilat, reţinut şi exploatat;
- manifestarea capacităţii de a schimba suportul comunicării (scris,
oral, tabele, video) pentru o mai bună înţelegere a mesajului publi-
citar;
486
 - în urma şedinţelor de lucru, fiecare participant va trebui să
înţeleagă motivaţia pentru asumarea misiunii;
- exploatarea soluţiilor depistate şi cercetate de către grup.
Compartimentul de publicitate este un grup care acţionează pentru
atingerea obiectivelor de promovare a produselor şi serviciilor bancare.
Acest compartiment dispune de un ansamblu de mijloace destinat
îmbunătăţirii activităţii băncii (din punct de vedere al marketingului şi
publicităţii). Din punct de vedere al personalului, compartimentul este
un grup organizat de persoane a cărui finalitate este să permită urmărirea
stocurilor băncii, cu ajutorul obiectivelor înscrise în programul strategic
şi alte planuri operative. Acest grup promovează obiectivele băncii.
Scopurile compartimentului de publicitate, cât şi a studiilor lui trebuie să
fie clare, oficiale, explicite.

487
 CAPITOLUL V
PLANIFICAREA STRATEGICĂ ÎN BĂNCI
5.1. Conţinutul planificării strategice bancare
Planificarea strategică cuprinde, în primul rând, elaborarea planului
strategic al afacerilor de bancă. Dar elementele componente sunt mult
mai numeroase. De exemplu, planificarea strategică în bancă cuprinde şi
elaborarea şi aplicarea unor tehnici. De asemenea, planificarea strategică
presupune inclusiv trecerea programului strategic în faza de execuţie.
Planificarea strategică înseamnă şi utilizarea unor instrumente care pot
ţine de planificare în general, sau sunt anexe şi studii preliminare
financiare, de analiză, de piaţă etc. Principalele laturi ale planificării
strategice în băncile comerciale sunt:
- misiunea băncii;
- scopurile strategice;
- obiectivele strategice;
- strategia propriu-zisă sau încorporarea celor trei puncte anterioare
în strategia băncii;
- acţiuni de plan strategic.
Luarea în consideraţie a primelor patru aspecte, presupune realizarea
unor acţiuni concrete de plan strategic. În aspectele enumerate mai sus
trebuie să implicăm toate sectoarele bancare. În acelaşi timp, avem în
vedere că este greu să fie sustraşi oamenii de bancă de la treburile
zilnice pentru probleme strategice. Dar acest lucru este absolut necesar.
Aplicând strategia băncii, îi implici pe toţi salariaţii. Unora li se pare
că programul strategic nu este bine venit.
488
 STRATEGIA PLANIFICATĂ ESTE O ARTĂ, UN MOD DE A
INTRODUCE PLANUL ŞI DE A FI ACCEPTAT DE
CONDUCĂTORII BĂNCII.
Introducerea programului strategic se realizează eficient dacă activi-
tatea bancară este perturbată cât mai puţin, folosindu-se o metodologie
adecvată.
Planul strategic este un instrument de bază al managementului.
El are scopul de a introduce în activitatea managerială procesul de
organizare
într-un mod cât mai raţional. Programul strategic anticipează viitorul.
Dar pentru aceasta este nevoie de existenţa unui mediu foarte
competitiv.
Planificarea strategică se impune în organizarea de activităţi compe-
titive. Dată fiind complexitatea condiţiilor interne şi externe băncile
comerciale nu pot avea un control deplin asupra întregii problematici.
Este necesară planificarea, încât băncile să facă faţă acestor condiţii.
Există variabile interne în activitatea unor bănci care caracterizează
puncte tari şi puncte slabe. La acestea, banca respectivă poate avea
controlul. Nici băncile nu realizează că au multe slăbiciuni şi puncte tari.
Planificarea strategică ajută managerii să descopere puncte tari şi
puncte slabe. Punctele slabe pot fi transformate în puncte tari. Băncile
comerciale pot să-şi folosească punctele tari pentru a evita unele
pericole şi „ameninţări“ din afară. Toate acestea sunt luate în
consideraţie în contextul în care considerăm că planificarea strategică
este determinarea în viitor a efectelor actuale sau efectul viitor al
489
deciziilor actuale. Dar, cine se ocupă de planificarea strategică într-o
bancă? Pentru a afla răspunsul, este necesar să ţinem seama de
organizarea concretă a fiecărei bănci comerciale. Nu poate fi folosit un
model unic. Totuşi unele din modelele utilizate mai des se pot carac-
teriza prin următoarele repere:
- misiunea şi scopul sunt fixate de către conducerea superioară a
băncii (consiliul de administraţie), împreună cu şefii unor
departamente cheie, pentru că ei deţin „cheia strategiei“;
- includerea în colective a unor specialişti cu mare competenţă şi
vechime în activitatea bancară, astfel încât să se poată elabora o
viziune clară şi largă asupra întregii activităţi, inclusiv prin
cunoaşterea presiunilor interne din bancă; ei pot fi creativi şi pot
furniza sugestii;
- planificarea propriu-zisă să aparţină unor compartimente de
specialitate din fiecare bancă comercială (strategie, studii, marke-
ting).
Acest model de care s-a amintit mai sus pare uşor de realizat dacă se
au în vedere următoarele:
- o bancă serioasă trebuie să aibă grijă de depozitele clienţilor şi să
le gestioneze eficient;
- orice bancă urmăreşte creşterea veniturilor în primul rând din
depozite şi comisioane;
- orice bancă oferă clienţilor săi, produse şi servicii cât mai bune;
- asigurarea unor condiţii de lucru cât mai bune pentru salariaţii
băncii;
490
 - deciziile să fie cât mai inteligente;
- condiţiile de mai sus să fie îndeplinite cu respectarea legislaţiei
ţării.
De fapt, prin cele şase alineate de mai sus se defineşte conceptul de
MISIUNE a băncii. Conceptul de misiune trebuie să fie uşor accesibil
salariaţilor, celor care se ocupă de supravegherea bancară a clienţilor.
De aceea, informaţiile trebuie să fie cât mai clare. Cele cuprinse în
alineatele de mai sus, sunt principii fundamentale ale planificării
strategice, deci nu numai ale misiunii planului strategic. Din enumerarea
acestor principii rezultă că planificarea strategică este o atribuţie de
mare răspundere a conducerii băncilor comerciale, a consiliilor de
administraţie, a şefilor departamentelor cheie.
Cine pune laolaltă scopurile şi obiectivele planificării strategice?
Cine le îmbină şi coroborează? Într-o bancă mică, această misiune
revine aceluiaşi grup de manageri enumeraţi mai sus. În băncile
comerciale acest al doilea pas al planificării strategice este făcut de un
alt grup (decât cel care a fixat misiunea băncii). Acesta este un grup
specializat, un departament creat expres în fiecare bancă. Încă din anul
1992 s-a încercat să se elaboreze conceptul de planificare strategică. În
principal, conceptul cuprinde misiunea, obiectivele şi planurile de
acţiune. Aceste planuri sunt elaborate pentru toate sectoarele de
activitate. Când membrii grupului de planificare lucrează împreună,
acţiunea devine competiţie, întrecere. Activitatea de planificare
strategică nu se poate realiza fără cooperare. Planificarea strategică

491
trebuie redusă la lucruri cât mai concrete. Este deci necesară o nouă
concepţie, o nouă filosofie, cu privire la planificarea strategică.
Rezultă că cele 4 puncte ale conceptului de planificare strategică pot
fi prezentate astfel:
- să considere viitorul deciziilor curente ca un raport cauză-efect;
- definitivarea strategiilor şi planurile de acţiune să fie considerate
ca un proces de decizie logică;
- atitudinea, filosofia să fie socotite un exerciţiu intelectual;
- structurile de plan să cuprindă planuri în sensul larg (general),
planuri strategice, planuri proiect şi operaţiuni de plan-buget.
Dimensiunea şi eşalonarea planului strategic depind de mărimea
băncii şi complexitatea planului. Planul strategic poate cuprinde o
perioadă de unu-cinci ani. Există mai multe feluri de planuri şi cicluri de
plan. De exemplu, sunt planuri anuale de strategie, care cuprind şi
planul financiar şi pe cel organizatoric. Pentru planificarea strategică,
cinci ani reprezintă o perioadă prea mare. Cel mai des, pentru un
program strategic se iau în considerare trei ani. Rezolvarea problemelor
de strategie bancară poate folosi foarte multe şi variate soluţii. De
exemplu, unele din marile firme industriale americane au devenit şi
instituţii de credit sau utilizează produsele şi serviciile unor mari compa-
nii de asigurări. Marea firmă americană IBM şi-a creat un centru de
cercetare şi tehnologie bancară. La început, existau doar două
compartimente cu activitate bancară şi anume, ghişeele şi ofiţerii de
credite. Ofiţerul de credite se ocupă de toate problemele unui client.
Apoi, compartimentele s-au înmulţit. Acum, ofiţerul de credite are la
492
dispoziţie comunicaţii cu toate compartimentele bancare de care clientul
are nevoie. În felul acesta, activitatea clientului cu banca înseamnă mai
puţină oboseală şi mai multă plăcere. Ca urmare, rolul ghişeelor a scăzut
cu timpul, rămânând pe primul loc ofiţerii de credite. Apoi activităţile s-
au extins şi au avansat şi tehnologiile bancare. Au apărut computere
performante şi accesibile, care erau specializate pentru activitatea
bancară. Prin computere se puteau realiza jocuri, unde clienţii puteau
pune tot felul de întrebări de genul „ce se întâmplă dacă…“ Desigur că
cele mai multe întrebări erau legate de viitorul împrumut. Utilizând tot
mai mult calculatoarele în depozitarea şi tehnologia bancară, pot fi mai
uşor încercate mai multe variante. De exemplu o activitate de marke-
ting poate fi privită şi desfăşurată diferit în funcţie de două obiective:
- locul unde se obţin profiturile;
- dacă scopul nu este obţinerea profiturilor se poate pune accent pe
minimizarea costurilor. De exemplu, dat fiind rolul pe care Banca
Agricolă îl are în sprijinirea agriculturii româneşti, îndeosebi a
producătorilor agricoli privaţi, nu interesează în primul rând
profiturile realizate din creditele acordate acestora. Cel mai
important lucru în acest caz îl constituie minimizarea costurilor
creditelor acordate, astfel încât ambele părţi şi mai ales
producătorii agricoli să suporte mai uşor aceste costuri.
Minimizarea costurilor se face şi prin automatizarea lucrărilor
operaţiunilor bancare, prin utilizarea calculatoarelor.
Explozia informaţională a creat multe ocazii competiţionale şi de
informaţii. Marea provocare este de a pune de acord planificarea
493
strategică cu un buget strategic. Cu cât este mai productivă munca celor
ce sprijină activitatea bancară, inclusiv prin planificare strategică, cu atât
este mai mare presiunea celor care lucrează în sectorul marketing. Ce
oameni angajaţi în activitatea de marketing:
- fanatici pentru muncă?
- competitivi?
- agresivi?
- creativi?
Cât de mult să fie creativi şi cât agresivi? Avem deci întotdeauna
mai multe strategii de ales. Important este să avem costuri cât mai mici.
Strategia este cea care optimizează abilitatea băncii de a acţiona pe
piaţă. În planificarea strategică, obiectivele de performanţă sunt fixate
de către consiliul de administraţie şi acţionari. Dar, vorbind cinstit, ei nu
se prea ocupă de strategie. Ei vor profituri. De aceea, tot ei trebuie să
taie nodul gordian. Să îmbine, să înţeleagă. De exemplu, dacă vrem să
maximizăm profiturile, trebuie în acelaşi timp, să minimizăm riscurile.
Planificarea strategică ţine seama şi de contextul politico-economic
general. De exemplu, în Polonia, băncile sunt criticate că nu ajută
economia. Criticii nu au dreptate. Când o bancă abordează o nouă firmă
este obligată să ia în consideraţie capitalul investit în ea. Aceasta
înseamnă şi profit şi risc. Tot în Polonia, în afară de parlamentari sau alţi
oameni politici, există şi oameni de afaceri începători care critică
băncile. Ei vor capital circulant, împrumut, dar băncile comerciale
trebuie să ştie cum arată creanţele lor. Dacă firma respectivă, are multe
facturi neîncasate, nu este bine , pentru că avem de-a face cu imobilizări
494
de capital circulant. De exemplu, pentru băncile comerciale este mai
uşor să cumpere bonuri de tezaur de la stat, pentru că în acest caz nu
există risc. Dar în acest caz profitul băncii este „la mila“ celor care
fixează dobânda la bonurile de tezaur. Strategia este cea care alege
soluţii şi variante. Multe probleme de împrumuturi sunt legate de
ipoteci. Este necesar ca România să folosească experienţa ţărilor cu
economie de piaţă din vest. Experienţa lor înseamnă inclusiv evitarea
greşelilor pe care acestea le-au făcut. În ţara noastră există forţă de
muncă ieftină, iar investiţiile în crearea tehnologiilor bancare sunt
reduse, pentru că le luăm gata din apus. Există deci premise ca băncile
comerciale să fie competitive. Dar cel mai dificil lucru de stabilit este
RISCUL.
Planificarea strategică are în vedere mai multe feluri de risc şi faptul
că acestea sunt asociate activităţilor aducătoare de profit (cele mai
multe). Acesta este de cele mai multe ori riscul de nerambursare. Mai
există riscul presupus de sprijinul acordat agenţilor economici. De
exemplu, faptul că o bancă sprijină agricultura, comportă un risc mai
mare, dată fiind influenţa mare a factorilor pedoclimatici şi uneori a
lipsei de garanţie. Unele feluri de risc sunt foarte greu de depistat. Dacă
cumpărăm calculatoare pentru o bancă, fără ca aceasta să aibă un plan
strategic, situaţia poate fi catastrofală. De aceea, trebuie adunate toate
datele necesare pentru a cunoaşte implicaţiile, riscul. Unele bănci au
transformat calculatorul în evidenţă contabilă (cartea mare), iar uneori şi
în maşini de scris. Calculatoarelor trebuie să le dăm mult mai multe
aplicaţii (de exemplu, pe probleme de costuri, trezorerie, personal). În
495
unele bănci, o problemă atât de importantă cum este gestiunea
creditelor, a fost aproape dată la o parte în privinţa utilizării
calculatorului. De asemenea, au investit în tehnologii care nu
funcţionează. Se adună şi alte costuri adiţionale. Mai avem până când
sistemul cibernetic va deveni o realitate. Înainte de a cheltui banii pe
calculatoare, băncile comerciale trebuie să ştie care le sunt obiectivele
prioritare. Cunoscând aceste obiective, banca poate schiţa o bază de
date. Se poate de asemenea, face o diagramă a muncii efectuate în acest
scop. De exemplu, pentru scopuri de marketing, interesează cui şi pentru
ce plăteşte banca, cât şi dacă este vorba de o acţiune eficientă. Tot în
privinţa cibernetizării activităţii se pune problema ce număr de funcţii
trebuie să îndeplinească sistemul cibernetic. Deci se analizează o
diagramă, o schemă. Specialiştii în calculatoare, cât şi cei de la strategie,
vor consulta în mod obligatoriu pe cei care fac programele, nu pe cei
care vând calculatoarele. Pentru aceştia din urmă, în occident s-a
consacrat chiar expresia „Feriţi-vă de animale de pradă“. Băncile
comerciale trebuie să decidă care să fie capacitatea programelor
aplicate, astfel încât să fie uşor recuperată investiţia.
Rezultă că în cazul planificării strategice se include atât planul de
marketing al acţiunilor, cât şi planul de suporturi de tehnologie informa-
ţională. Planul de marketing influenţează mult modul cum se stabilesc
suporturile, deci al doilea plan. Obiectivul planificării strategice nu este
planul, ci să pornim şi să adaptăm organizarea. Să urmărim procesul de
planificare strategică, acţiunile întreprinse.

496
 PLANUL NU ESTE NIMIC, PLANIFICAREA ESTE TOTUL
(„Nimic nu este permanent, mai puţin schimbarea“)
Procesul de planificare strategică cere existenţa unor lucruri clare.
Aici indicatorii sunt foarte rari. Ne trebuie EXPERIENŢĂ,
TINEREŢE, VIOICIUNE sau mai degrabă o linie medie a acestora.
De multe ori, salariaţii sau chiar managerii cu vechime în bancă au idei
preconcepute. Dar tot idei preconcepute au şi cei care vin. Este necesar
să se lupte împotriva acestora, să se caute toate posibilităţile. Cei de la
strategie trebuie să fie flexibili la toate ideile. Există specialişti care
spun că „marketingul nu are ce căuta în bancă“, dar el prezintă un
interes în plus pentru om. Alteori, oamenilor le este frică să vină cu
sugestii, pentru că există şi şefi mărginiţi. Dar aceste idei, neapărat tre-
buie să fie promovate, pentru că băncile sunt amplasate în ramura
serviciilor financiare, unde competiţia „vine din toate direcţiile“, iar
înlocuitorii sunt foarte rari. Banca reacţionează la toate sferele de
activitate. De aceea, procesul de luare a deciziilor trebuie să ţină seama
de toate modificările. Planificarea strategică trebuie să ţină seama că
BĂNCILE SUNT AGENŢI CARE TREBUIE SĂ ACŢIONEZE
PENTRU CONŞTIENTIZAREA DECIDENŢILOR.
Cum acţionaţi dacă o altă bancă foloseşte tehnici de marketing pentru
a vă atrage clienţii? Evident că veţi folosi toate tehnicile de sporire a pro-
fiturilor. Dacă este necesar, schimbările le veţi introduce şi cu ajutorul
planificării strategice. Aceste schimbări nu se fac uşor, totuşi există multe
posibilităţi, soluţii, variante. La început se insistă pe necesitatea unor

497
schimbări. În această privinţă, avem două coordonate: agenţii
schimbărilor şi conducerea schimbărilor.
Schimbarea înseamnă înfăptuirea unui proces fundamental în
organizare. Este necesară implementarea planificării strategice în cadrul
politicii generale a băncii. De exemplu, putem implica criteriile de
creditare în planificarea strategică. Aşa găsim noi soluţii. Planificarea
strategică în băncile comerciale poate fi realizată fie de firme
specializate, fie de compartimentele specializate, sau un grup de
specialişti ai fiecărei bănci. În România, în marile bănci comerciale s-au
înfiinţat de curând, departamente de strategie, care elaborează şi
programul strategic. În orice caz, băncile sunt obligate să prezinte un
program strategic pentru a fi considerate bănci moderne, conform
standardelor internaţionale. Firmele care fac expertizarea bilanţului
contabil, solicită cu acest prilej şi programul strategic. Aceste firme
acordă de fapt, consultanţă în elaborarea şi aplicarea programului
strategic. În Statele Unite ale Americii, numărul băncilor comerciale a
scăzut în ultimii 10 ani. Cele care au luat în serios strategia au devenit
mari bănci. Ele au elaborat un judicios plan strategic şi îndeosebi de
marketing. Prin planul de marketing se poate pune problema şi
achiziţionării unor bănci de către alte bănci.
ÎN MEDIUL BANCAR, A RĂMÂNE LA ACEEAŞI DIMENSI-
UNE ÎNSEAMNĂ SĂ TE APROPII DE „MOARTE“. ÎNSEAMNĂ
DE FAPT, SĂ NU AI STRATEGIE.
O strategie corespunzătoare contribuie la creşterea valorii acţiunilor
unei bănci. Marketingul face ca băncile comerciale să cumpere ieftin
498
produse bancare. Şi aceasta tocmai pentru că nu toate băncile au o
strategie bine planificată şi aplicată. Planificarea strategică mai are în
vedere:
- schimbarea comportamentului instituţiilor bancare este greu de
îndeplinit;
- implicarea în prea mare măsură a psihologiei;
- impresia unor manageri de bănci că nu au prea mulţi investitori.
Pentru unele bănci, uneori, studiile de marketing nu mai par aşa
bune ca la început. Schimbarea îi stânjeneşte pe oameni, mai ales când a
fost elaborată o analiză retrospectivă.
Este uşor să uiţi că în momentul iniţial, idea a fost considerată bună.
STRATEGIA ESTE O SCHIMBARE, IAR SCHIMBĂRILE
ÎNSEAMNĂ RISC.
Unii managerii de bancă se întreabă „de ce să risc?“ Acesta este
conservatorism.
TREBUIE DECI SCHIMBAT MANAGEMENTUL
Această schimbare intră foarte des în planificarea strategică. Este
necesar să schimbăm două domenii:
- economic;
- social.
Cele mai profunde semnificaţii le are schimbarea socială. Când ceri
oamenilor să schimbe ceva, este ca şi când ar schimba ceva din viaţa lor.
Unele schimbări se fac intuitiv. Nu este bine. Este nevoie ca schimbările
să fie făcute sistematic. Pentru aceasta, avem în vedere grupurile de

499
interes. Deci ţinem seama de cei afectaţi, nu neapărat băneşte. Aceste
grupuri depind într-o anumită măsură de bancă şi sunt:
- angajaţii;
- acţionarii;
- consultanţii.
La aceste grupuri, schimbările au un grad diferit de percepţie. Ele
sunt chemate când apar dereglări. Unora, schimbarea li se pare
minunată, alţii vor opune rezistenţă. De exemplu, rezultă că salariaţii de
la contabilitate înţeleg mai greu schimbarea şi opun rezistenţă. Se pune
problema:
CUM DEPĂŞIM REZISTENŢA UNOR GRUPURI?
Depăşirea rezistenţei poate fi realizată făcând mai întâi o grupare pe
diverse criterii. În felul acesta găsim subdiviziuni pe profesii, grupe de
vârstă, vechime etc. Poate cei mai tineri vor accepta schimbarea, sau
chiar o vor dori. Mai repede ei sunt dornici să înveţe lucruri noi. Unii
vor să lucreze doar 8 ore, alţii rămân peste program. Tinerii au mai
multă energie, sunt mai receptivi, iar uneori încă nu au familie. Este
foarte important să identificăm aceste grupuri. Schimbarea socială se
realizează pe baza unui model, care are trei „paşi“. Primul pas înseamnă
stabilirea unor ponderi. Este necesar să se stabilească cine sunt cei
rezistenţi, activi şi cine sunt cei care vor schimbarea într-un mod
entuziast. Se întocmeşte o scală cu punctaj de la 1 la 10. Pentru cei
rezistenţi activi se acordă un punct, iar pentru cei entuziaşti, 10 puncte.
În final, punctajul dă o scară a rezistenţei. În al doilea pas se face o
evaluare a resurselor sociale pe care le are banca şi salariaţii săi.
500
 Problemele sunt foarte complexe, ajungându-se până la cunoaşterea
şi luarea în consideraţie a unor aspecte privind voinţa, devotamentul,
toate acestea influenţând planificarea strategică. Pasul al treilea
înseamnă adoptarea unor principii. Acestea sunt necesare pentru a
putea opta pentru soluţia optimă. De exemplu, un şef de compartiment
din cadrul departamentului de strategie al unei bănci comerciale ajunge
la următoarea dilemă: să se schimbe el sau procesul component al
strategiei?

NU SE PORNEŞTE CU SCHIMBĂRILE CELE MAI DRAMA-

TICE
Este necesar să testăm unde este cea mai mică rezistenţă şi ce este
mai uşor de introdus. De exemplu, multe din băncile comerciale din
România au introdus sistemul de a vira salariile în contul fiecărui
angajat. Schimbările trebuie să se facă pe un cadru cât mai puţin
rezistent. Printre principiile ce trebuie adoptate în planificarea strategică
cu privire la schimbările sociale amintim:
1. Principiul credibilităţii. De exemplu, carnetele de economii
devin credibile, atunci când clienţii observă că sunt eficiente.
2. Principiul separabilităţii. Schimbările să nu afecteze alte
domenii de activitate. Uneori este necesar să izolăm alte activităţi şi apoi
să facem schimbările. Este necesar să se apeleze la utilizarea zvonurilor
(„zvonistica“), pentru că ele reprezintă cel mai bun sistem de răspândire
a informaţiei în bancă. Se revăd unele procese. În felul acesta se repară
greşelile înainte de a apărea efectiv (ci doar în plan, sau schiţa de plan).
501
 3. Principiul creşterii. Schimbarea trebuie să genereze la rândul ei
schimbare. Activitatea de planificare strategică are în vedere ca
schimbările să se facă sub un control. Nu se fac schimbări înainte de a
controla dimensiunile, efectele, înainte de a le ţine sub control.
Schimbarea trebuie să susţină creşterea pe care o avem în vedere. De
exemplu, introducerea hârtiilor de valoare şi tranzacţionarea lor la bursă,
conduce la dezvoltarea pieţei financiare, la creşterea vitezei de rotaţie a
valorilor mobiliare, inclusiv a unor produse şi servicii bancare.
Înseamnă că schimbarea şi-a susţinut creşterea.
SĂ FOLOSIM METODE ALTERNATIVE PENTRU
INTRODUCEREA SCHIMBĂRILOR STRATEGICE
Este vorba de necesitatea utilizării unor metode reale ale
schimbărilor. Printre cele mai cunoscute şi eficiente menţionăm:
1. Metoda pas cu pas a implementării logice. Este metoda introdu-
cerii schimbărilor în tranşe sau EŞALONAREA. Planificarea strategică
nu porneşte direct şi dintr-o dată. Fiecare sector din bancă îşi dezvoltă
cum crede punctele de schimbare. Procesul repetat conduce la strategia
generală. Dacă activitatea băncii este raţională, eficientă, micile strategii
vin şi se îmbină foarte bine una cu alta. În această situaţie, conducerea
băncii, sau departamentul de strategie face doar mici modificări. Evident
că activitatea sectoarelor din bancă sub raportul „micilor strategii“
trebuie coordonată şi desfăşurată în cooperare cu celelalte
compartimente.
2. Metoda de organizare. Conducerea băncii nu trebuie să se ocupe
neapărat de strategii. Strategia o face departamentul specializat şi
502
celelalte departamente. Dezvoltarea strategiilor ajunge însă la date şi
cote concrete. Este vorba de o direcţionare a obiectivelor, a procedurilor
care vin de jos. Problema care se pune în această etapă este ca
departamentul de specialitate să convingă celelalte structuri să aplice
strategiile. Tot în acest sens, este necesar ca şefii să-şi convingă
subalternii, dar în acelaşi timp să le lase mână liberă în realizarea unor
procese strategice. Este deci un proces complex de organizare,
comunicare, management. Este o abordare antreprenorială.

SE FACE TREPTAT TRECEREA DE LA PLANIFICARE LA

ACŢIUNE
Uneori se poate crea o societate specială. În orice caz este nevoie de
un grup inventiv, cu oameni talentaţi şi foarte pricepuţi. Ideile grupului
pot fi preluate de alte firme şi dezvoltate foarte mult.
ATENŢIE LA CONCURENŢĂ!
Ideile strategice ale băncii, nu trebuie preluate prea devreme de
concurenţă. Sferele de influenţă nu trebuie să fie prea mult penetrate de
alte bănci sau alte firme. Această metodă a organizării, care mai este
denumită şi de introducere antreprenorială sau de introducere a
schimbării, face necesară revenirea la grupurile de interese. Pentru
organizarea şi introducerea schimbărilor este necesar să identificăm în
banca noastră grupurile de interese. Chiar când unii din grup greşesc,
este nevoie să-i ascultăm şi pe ei. Acest lucru este foarte important,
pentru că în acest fel evităm greşelile în deciziile noastre.
503
 SCHIMBAREA POATE FI ACCEPTATĂ ATUNCI CÂND
ESTE ÎNŢELEASĂ. CÂND NU, AMENINŢĂ SECURITATEA
BĂNCII
O schimbare este acceptată mai bine, dacă grupurile sau salariaţii au
lucrat la propunerea de schimbare, decât dacă ea a fost impusă din afară.
De asemenea, este mai bine ca schimbarea să nu fie impusă printr-un
ordin, ci să urmeze unei serii de schimbări deja reuşite. Deci o
schimbare este mai bine primită şi acceptată când apare după o primă
schimbare care a fost asimilată, decât în urma uneia care a provocat
confuzie. O schimbare este acceptată mai uşor când persoanele sunt noi
(de curând venite). O schimbare este mai uşor asimilată, dacă persoanele
ce schimbă, împart şi profitul. Tot mai uşor se face schimbarea şi în
cazul în care banca planifică şi organizează unele acţiuni, deci nu este
statică.
PLANIFICAREA NU ESTE EXPERIMENT.
5.2. Rolul marketingului bancar în planificarea strategică
Planul de marketing este o parte a planului băncii comerciale. El
este foarte complex, cuprinzând şi o metodologie de management. De
asemenea, prin marketing se poate cunoaşte cum poate fi aplicat un plan
strategic într-o bancă comercială. Marketingul cuprinde mai multe
aspecte de organizare, politică, proceduri. Planul de marketing este
planul suport pe care se bazează veniturile, cheltuielile, profiturile
băncii. Marketing nu înseamnă numai publicitate. Aceasta este numai
partea finală a marketingului. Ca urmare a activităţii de marketing,
putem şti la ce program TV trebuie făcută publicitatea, la ce oră de
504
maximă solicitare a televiziunii, de către oamenii de afaceri. De
exemplu, mai puţini oameni de afaceri vizionează meciuri de fotbal. Şi
atunci este utilă şi eficientă publicitatea pe stadion? S-a dovedit prin
marketing de exemplu, că în Statele Unite ale Americii, orele cele mai
potrivite pentru reclame la televiziune sunt 18,30-19,00. Aceasta pentru
că oamenii de afaceri au ajuns acasă, au mâncat şi se aşează în faţa
televizorului. De aceea, publicitatea mai este denumită şi „tabletă contra
indigestiei“. Marketingul dovedeşte că publicitatea este costisitoare, dar
se şi câştigă foarte mult de către cel ce o utilizează. Dar pentru aceasta
este necesar ca audienţa să fie foarte mare. Publicitatea trebuie să-şi
găsească locul potrivit pentru fiecare produs bancar.
MARKETINGUL ESTE VÂRFUL AISBERGULUI
Marketingul cere cooperare între toate departamentele băncii, însă
este necesar un compartiment specializat. De asemenea, în bănci trebuie
să existe ofiţeri de marketing, compartimente şi un departament. În
marketingul bancar există un concept, numit poziţionare, care spune
cum poate fi prezentată banca pentru toate categoriile de clienţi. De
exemplu, dacă vrem să ştim care sunt depozitele cele mai stabile la
termen, în S.U.A., vom constata că acestea se situează în categoria sub
100.000 dolari şi aparţin clienţilor din regiunea în care banca îşi are
sediul. De ce oare aceste depozite sunt cele mai stabile? Pentru că până
la această sumă se face asigurarea de către Corporaţia Federativă de
Asigurare a Depozitelor. Se ştie de către clienţi că dacă banca dă
faliment, ei vor primi înapoi suma asigurată, nu şi dobânzile. Dacă
depozitele de până la 100.000 dolari sunt considerate a fi cele mai
505
stabile, se merge mai departe în ierarhizarea siguranţei acestora. De
exemplu, dacă pe contractul de depozit apar trei semnături (sau în cont)
Corporaţia asigură 300.000 dolari. Urmează depozitele fermelor mici,
care sunt aproape stabile. Pe durata împrumutului, banca ştie că banii
sunt la ea. Cei mai instabili sunt clienţii întâmplători. Pornind de la
aceste depozite centrale, stabilitatea începe să descrească. Dacă banca
are de a face cu o mare companie, sunt implicate şi conturile personale
ale celor ce sunt proprietarii firmei (deci sunt luate în consideraţie şi
persoanele fizice). Se investighează câte servicii din bancă foloseşte
persoana respectivă. La ce foloseşte împrumutul? Ce alte servicii ale
băncii mai foloseşte clientul în afara împrumutului (cărţi de plată,
depozite etc.)? Însumate, aceste noi produse şi servicii ale băncii pot
deveni foarte complexe. Dar banca trebuie să ia în consideraţie
competiţia şi posibilităţile de adaptare a soluţiilor pe care tocmai această
competiţie le-a găsit. O strategie de marketing corespunzătoare
influenţează pozitiv activitatea întreagă a unei bănci.
PLANIFICAREA STRATEGICĂ ÎNCEPE NUMAI DUPĂ CE SE
FACE UN STUDIU DE MARKETING
Studiul de marketing necesar planificării strategice ar putea să
cuprindă:
- clienţii care folosesc produsele şi serviciile băncii;
- raza de utilizare a produselor şi serviciilor băncii;
- preţurile produselor băncii în raport cu ale concurenţei;
- costurile băncii.

506
 Banca nu poate determina foarte exact la ce nivel se vor ridica
costurile produselor noi dar, prin studii de marketing, se încearcă acest
lucru. Una dintre cele mai dificile probleme este definirea a ceea ce
înseamnă relaţiile cu clienţii.
SĂ FIXĂM COSTURI PENTRU FIECARE CLIENT ŞI FIECA-
RE PRODUS
Aceasta mai ales că, de regulă, fiecare client are relaţii cu o bancă
anume, dar şi cu alte bănci. Uneori clienţii se folosesc de băncile
concurente şi fac împrumuturi la banca noastră. În acelaşi timp,
încasările clienţilor respectivi se fac la o bancă concurentă. Studiul şi
concluziile, soluţiile sunt foarte dificile. Uneori pot fi acordate facilităţi
salariaţilor firmei respective. Putem menţine această relaţie? În ce
condiţii? Cu ce costuri? În fond, întreaga activitate a băncii se
desfăşoară în jurul profitabilităţii pe client. Concluziile pot fi eronate.
De aceea, nu este bine să ne oprim din activitatea de marketing, de a
dezvolta aceste procese de analiză a afacerilor clienţilor băncii. Numai
aşa putem formula ipoteze privind baza de clienţi. De aceea, este nevoie
să implicăm pe toată lumea în planificarea strategică. Pornirea planului
strategic nu se poate face fără un plan de marketing. Atunci când
ajungem în miezul planului de acţiune, când şefii departamentelor vor
pune cap la cap deciziile, vor constata că toate aceste decizii au fost
trimise la preşedintele băncii, şeful planificării strategice şi directorul
general al contabilităţii. Reacţia firească a fiecărui director este să
abordeze aceste schimbări la nivelul departamentului său. În acest caz,
directorul este un manager veritabil. Dacă se primesc informaţii de sus,
507
cu privire la cum să elaborăm programul de marketing, fără ipoteze
concrete, nu este bine. În acest caz, răspunderea pentru succesul
departamentului de marketing nu mai este a şefului strategiei. Deci nici
meritul nu mai este al lui. Este deci imperativ ca banca să recunoască
valoarea cercetării de marketing şi să-i dezvolte o bază de date.
Cele de mai sus sunt valabile şi pentru ofiţerii de credite pentru a-şi
atrage clienţii în afaceri.
Baza de date elaborată de ofiţerii de marketing este folositoare
pentru toate departamentele importante ale băncii. O mare parte a
acestor informaţii, deci din baza de date, există pe undeva prin bancă,
deci nu se cheltuieşte mult pentru culegerea lor. Foarte multă atenţie
trebuie acordată situaţiilor contabile şi statistice. Deci modul de pornire
este tentant, ieftin. Avem în vedere şi faptul că uneori banca nu este prea
încântată de noutăţi pentru că i se cer bani. Pentru că fiecare
compartiment din bancă vrea să aibă acces la informaţii se apelează la
computer, la programul pe calculator. Numai aşa se poate cunoaşte
implicarea fiecărui compartiment al băncii în planul strategic. Părerea
clienţilor în aprecierea activităţii băncii este foarte importantă pentru
planificarea strategică. Câteodată, părerea clienţilor poate constitui un
avertisment pentru bancă. Dar, atenţie! Modul cum punem întrebarea
obligă pe client să dea un anumit răspuns şi nu este bine. Nu se întreabă
clientul: „Nu aţi vrea să faceţi un depozit la banca noastră, care a lansat
de curând acest nou produs?“ Clientul înţelege că până în prezent nu aţi
avut produsul, sau clienţi mulţi şi atunci el se duce la alte bănci care deja
aveau, mai demult, depozite.
508
 FIŢI FOARTE ATENŢI CU CLIENŢII DUMNEAVOASTRĂ
Băncile comerciale au nevoie de persoane care să se ocupe în mod
special de planificarea de marketing. Nu trebuie ca întotdeauna să ne
mişcăm prea repede. Este necesar să facem studiul în primul rând, în
bancă. Să vedem care sunt persoanele receptive şi care refractare.
NU PORNIM CU PLANUL DE MARKETING PÂNĂ NU AM
OBŢINUT ACORDUL GENERAL
Acest acord presupune avizul tuturor departamentelor din bancă. Ele
pot găsi deficienţe ale planului de marketing şi este mai bine ca ele să
fie înlăturate încă de la început. Cercetarea de marketing se regăseşte
doar în aspectele de bază ale planificării strategice. Printre altele,
planificarea de marketing trebuie să răspundă la întrebările:
- unde suntem?
- unde vrem să mergem?
- cum să facem să ajungem acolo?
- cum să facem să ştim când am ajuns?
Se pune deci problema de a identifica „piesele“ ce trebuie să le dez-
voltăm şi destinaţia finală a investigaţiei şi activităţii.
5.3. Managementul planului strategic
Prima întrebare care se pune este:
CE IMPORTANŢĂ ARE PLANUL STRATEGIC?
Este reacţia celor cărora le vorbim despre planul strategic sau le
prezentăm acest plan. Această reacţie se datorează şi faptului că
problemele de bancă nu prea se învaţă în şcoli. De aceea, ele sunt
dezvoltate de mai multe ori de firme de consultanţă. Cheia
509
managementului nu constă în rezolvarea problemelor. Aceasta ar
însemna doar că lucrurile merg normal. Abia de aici încolo, însă, se
poate spune că banca funcţionează profitabil. Dacă pentru manager
problemele sunt prea multe, el îşi caută consilierii şi aceştia îl ajută.
Important este să identificăm problemele şi să le definim, cât mai clar cu
putinţă. Trebuie să revenim de câteva ori la ele, ca să le aprofundăm. Cu
timpul, problemele încep să se redefinească.
IERARHIZAREA DECIZIILOR
La ce nivel trebuie luate deciziile? Dacă structurile organizatorică şi
funcţională sunt un obstacol, managerii nu trebuie să ezite să facă
schimbări. Chiar politica băncii poate fi redefinită. Mai pot fi schimbate
proceduri, persoane şi fluxul de lucru din bancă.
BIROCRAŢIA TREBUIE ÎNLĂTURATĂ
În băncile S.U.A., numărul rapoartelor ce trebuie înaintate s-a redus
de la 80 la 6! Reducerea este cu atât mai necesară, cu cât unele rapoarte
se contraziceau între ele. Managementul planului strategic impune ca
problemele să fie abordate logic şi structural şi înainte de a avansa
cheltuieli. Se fixează mai întâi o ţintă, apoi scopul, apoi aspectele
specifice, după care se ajunge la o situaţie a strategiilor ce pot fi
utilizate. În sfârşit, este elaborat planul de acţiune. Înainte de a trece la
execuţia planului strategic, este necesar să discutăm cu salariaţii, astfel
încât să fie identificate puncte de vedere, obstacole, etape ale planului
deja stabilit.
Important este să o identificăm noi, fără să modificăm prea mult
structura de bază a programului strategic.
510
 EXPERIENŢA VINE DIN JUDECĂŢILE PROASTE FĂCUTE
ANTERIOR
Este necesar să alegem calea minimei rezistenţe, iar pe cât posibil să
nu intrăm în conflict. Primii clienţi vor fi cei din conducerea superioară
a băncii, deci cei care deţin controlul asupra activităţii băncii. Când se
lucrează cu conducerea superioară a băncii, şefii strategiei trebuie să ştie
foarte clar care sunt priorităţile şi ce este în mintea acestor conducători.
Cu alte cuvinte, înainte de a porni acţiunea de plan strategic este necesar
să abordăm pe şefi în privinţa priorităţilor. Aceasta este o condiţie
prealabilă în scopul de a realiza un nivel confortabil al acţiunii de plan
strategic. Şeful strategiei are sarcina să convingă conducerea băncii
să oficializeze două sectoare sub forma unei politici şi anume:
- procesul decizional, deci procedura standard de luare a deciziilor;
- o metodologie uniformă.
Managementul planului strategic cunoaşte mai multe faze, „paşi“.
Pasul 1: constă în stabilirea problemei. Este vorba de o listare cu
recomandări privind problemele prioritare şi rezolvarea lor. Munca
aceasta este complexă. Se utilizează automatizarea datelor, dar să nu
uităm că:
INFORMATIZAREA TOTALĂ ÎNSEAMNĂ LIPSA UNOR
INFORMAŢII
Se pune problema unde să găsim aceste informaţii? Ele se găsesc
începând cu centrala băncii şi până la unităţile operative din teritoriu.
Pentru a reduce costurile, datele sunt căutate în primul rând, în centrala
băncii. Pasul 2: datele odată culese, poartă denumirea (generic) de
511
„generator de programe“. Deci în această etapă, definim informaţiile (le
fixăm), apoi studiem baza de date. Completăm lista de recomandări,
apoi facem o detaliere a acestora, după care stabilim durata cercetării şi
defalcarea pe stadii. Tot în această etapă este necesar să se stabilească:
- cine este răspunzător;
- când va fi completată lista;
- dozarea pe diverse etape.
În calculator există deja programe care să ajute pe cei ce elaborează
managementul planului strategic. Detalierea sarcinilor trebuie făcută pe
aspecte concrete, elemente. De exemplu, culegerea datelor din
contabilitate este o problemă a întregii bănci. Ea poate fi o problemă de
procedură sau de sistem, în funcţie de politica băncii (permite sau nu
accesul tuturor la obţinerea de date). Este necesar să se ia o decizie
comună, pentru că aspectele fac parte, atât din planul strategic, din
analiza activităţii interne a băncii, cât şi din afacerile cu clienţii.
Importantă în acest stadiu este şi analiza capacităţii sistemului. În acest
fel, prin sistem, urmărim procedura. Pasul 3: constă în verificarea
integrităţii informaţiilor. Pentru aceasta este necesar accesul la datele de
bază din contabilitate. La sfârşit, conducerea băncii are un raport cu date
foarte bine verificate, raport pe care îl avizează. Sarcinile managementu-
lui planului strategic ţin de politica băncii şi pun în această etapă
următoarele probleme:
- la ce nivel atribuim sarcina?
- identificarea problemelor imediate;
- recomandări;
512
 - priorităţi.
Este foarte necesar să deţinem controlul asupra problemelor
imediate, pentru că ele prezintă pericol pentru activitatea bancară. Deci
este necesar să descoperim obstacolele pentru fiecare proces în parte.
Planificarea strategică face apel la proiectarea sistemului afacerilor. Ea
încorporează şi specificaţiile şi marketingul, care sunt incluse în
proiectul general al băncii. Schema sistemului de organizare şi
funcţionare este foarte necesară. Proiectul informatic determină apoi,
specificaţiile tehnice. De aceea, metodologia devine foarte valoroasă, cât
şi documentaţia proiectului. Modificările în proiect trebuie să fie
înregistrate, altfel, multe se pierd şi nu se mai înţelege nimic. Sistemele
au module care înregistrează automat modificările. Deci le înregistrăm
şi trecem parola. Foarte importantă pentru cele două proiecte este
autorizarea unor schimbări. Autorizarea se face în scris şi există un
plan de modificări. Ideal ar fi ca modificările să se facă într-un mediu de
testare. Este mult mai eficient să nu facem testările direct pe sucursale
sau filiale, ci prin simulare şi prin legătura permanentă cu colegii de la
informatică. Modificările reflectă modul cum funcţionează banca.
SĂ CEREM INFORMAŢII CU COSTURI MICI SAU FĂRĂ
COSTURI, CHEMÂND FURNIZORII SĂ FACĂ DEMONSTRAŢII
Avem în vedere că în fond, consultanţii lucrează pentru bancă, nu
invers. Managementul în domeniul consultanţei trebuie să fie activ. Un
rol mare în planificarea strategică îl joacă ofiţerii de plan. Ei au în
vedere că dezvoltarea procesului de planificare strategică este un
catalizator al întregii activităţi de bancă. Ei dezvoltă o abordare intensă a
513
tuturor problemelor de planificare strategică şi îl asistă pe şeful
planificării şi chiar pe preşedintele băncii în elaborarea politicii. Ofiţerul
de planificare strategică este cel care pregăteşte calendarul anual al
acţiunilor de planificare şi al studiilor speciale. El identifică conflicte,
este consultat de grupul de planificare, ajută la rezolvarea unor
diferende, creează mediul propice planificării. Atribuţiile ofiţerului de
planificare se modifică în funcţie de condiţiile concrete din fiecare
bancă şi de prezentarea cronologică concretă a evenimentelor.
GÂNDIŢI CRITIC, DUPĂ CARE CĂUTAŢI NIŞTE PRIETENI
BUNI DIN BANCĂ ŞI RUGAŢI-I SĂ CRITICE CE AŢI FĂCUT
Şefii departamentului de planificare strategică şi ofiţerii de plan
trebuie să caute tot timpul obstacole şi să implementeze pas cu pas
programul, chiar dacă trebuie să aştepte. Dacă problemele de planificare
nu sunt bine gândite, se vor găsi oricând şefi puternici ai altor
departamente care nu vor dori să facă schimbări sau să rezolve aspecte
de planificare strategică.
Planificarea strategică nu trebuie să ignore modificarea locului
băncii pe piaţă, penuria de resurse, plasamentele şi produsele altor bănci,
controale slabe şi încrederea excesivă.
Planificarea strategică foloseşte şi o schemă a circuitului informaţio-
nal. În fiecare bancă există centre cheie care prelucrează informaţiile, le
primesc, le generează. În băncile din ţările apusene, unul din centrele
cheie îl constituie comitetul de gestionare a activelor şi pasivelor
băncii. Important este să găsim un nucleu de oameni şi un punct de
plecare, care să anticipeze viitorul. Este extrem de important să fie
514
corect determinat nivelul depozitelor, cererile de împrumut viitoare, să
fie anticipate portofoliul, modificările de preţuri, să se echilibreze
activele cu pasivele. De asemenea, planificarea strategică este cea care
găseşte locul pe piaţă al produselor şi serviciilor băncii, al furnizorilor şi
clienţilor şi le câştigă încrederea. Responsabilii cu planificarea strategică
nu pierd niciodată din vedere că printre obiectivele planificării se
numără introducerea unui proces pe care vrem să-l continuăm şi
elaborarea documentaţiei de planificare.

Anexa nr. 1
CONDIŢIILE NECESARE PENTRU PLANIFICAREA
STRATEGICĂ ŞI DE FUNCŢIONARE
A. Studiul preliminar al pieţei:
1. Analiza concurenţei.
2. Determinarea segmentului de piaţă al băncii.
3. Examinarea şi clasificarea aspectelor-cheie pentru economia
regională.
B. Poziţia actuală de marketing a băncii:
1. Inventarierea clienţilor existenţi ai băncii.
2. Inventarierea produselor bancare (caracteristici).
3. Inventarierea serviciilor bancare (caracteristici).
C. Informaţii financiare:
1. Situaţiile financiare curente ale băncii.
515
 2. Situaţiile financiare preliminate.
3. Buget preliminat.
D. Analiza personalului bancar:
1. Schema organizatorică.
2. Analiza numărului de angajaţi şi a salariilor pe compartimente.
E. Inventarierea activelor-cheie ale băncii:
1. Credite şi destinaţia lor.
2. Investiţii în sucursale.
3. Sisteme de informare.
4. Experienţa personalului.
F. Analiza sistemului de reglementări:
1. Reglementări curente.
2. Modificări prevăzute.
3. Schimbări în operaţiunile băncii prevăzute datorită noilor regle-
mentări.
G. Identificarea problemelor prioritare:
1. Piaţa.
2. Profitabilitatea.
3. Creşterea.
4. Personalul.
5. Reglementări.
6. Portofoliul de credit.

H. Analiza problemelor şi aspectelor unice:

1. Portofoliul de credite.
516
 2. Baza de depozit.
3. Analiza şi administrarea creditului.
4. Transformarea sistemelor de informare.
5. Transformarea sistemelor de contabilitate.
6. Pregătirea personalului.

1. Analiza şi cercul modificării

A. Testarea părţilor interdependente ale planului pentru realism şi
consecvenţă.
B. Identificarea şi rezolvarea elementelor conflictuale.
C. Procesul de luare a deciziei la nivelul conducerii şi rezolvarea
conflictelor:
1. Bugetul şi priorităţile profitului
2. Priorităţile planului de piaţă
3. Priorităţi de susţinere a planului
4. Constrângeri legate de resurse
5. Constrângeri legale
2. Dezvoltarea declaraţiei de intenţii a băncii; declararea misiunii
A. Ce fel de bancă suntem?
B. Care este situaţia noastră curentă?
C. Ce tip de bancă dorim să fim?
D. Care sunt elementele cheie ale tipului de bancă spre care
aspirăm?
1. Rolul băncii în comunitatea unde lucrează
2. Responsabilităţile băncii faţă de deponenţii şi acţionarii săi
517
 3. Marketingul produselor şi serviciilor
4. Profit, capital şi creşterea activelor
5. Dezvoltarea resurselor umane
6. Condiţii favorabile pentru sistemele de informare unică
7. Conducerea schimbării impusă de reglementări
8. Rolul conducerii şi directorilor în implementarea misiunii
băncii
3. Scopuri şi obiective pentru susţinerea iniţiativelor strategice
A. Condiţii favorabile ale pieţei
B. Profitabilitatea
C. Pregătirea resurselor umane şi dezvoltarea
D. Conducerea creşterii
E. Controlul problemelor extraordinare
F. Implementarea sistemelor informaticii
4. Marketingul şi planurile de susţinere pentru realizarea scopu-
rilor şi obiectivelor
A. Planul de marketing
B. Planul de susţinere al băncii
C. Planul intermediar pentru conducerea problemelor extraordinare
1. Conducerea creditelor problemă
2. Păstrarea bazei de depozit
D. Procesul de planificare a activităţii
1. Previziuni ale bugetului
a. Previziuni ale profitului
b. Previziuni ale costului
518
 c. Previziuni economice
d. Previziuni politice/ de reglementare
2. Previziuni organizatorice
a. Departamente statice
b. Departamente dinamice
c. Previziuni de susţinere a resurselor umane
3. Coordonate-cheie ale procesului de planificare a activităţii
a. Evoluţia sistemelor informatice
b. Evoluţia bazei de active
c. Evoluţia bazei de depozit
d. Confruntarea şi depăşirea concurenţei
e. Domenii centrale ale schimbării impuse de echipa conducerii
operative
4. Planuri de acţiune, bugete şi prime de stimulare
a. Planul de acţiune al pieţei
b. Plan de sprijinire
c. Matrice pentru cele două planuri
d. Organizarea echipei
e. Serviciul de alocare a resurselor pentru fiecare echipă
f. Repartizarea elementelor planului de acţiune în funcţie de
sarcini:
- anuale;
- trimestriale;
- lunare;
- săptămânale.
519
 g. Matricea sarcinilor în servicii, secţii şi sectoare de muncă
h. Planuri de prime de stimulare în funcţie de performanţa băncii

5. Revizuirea planului ca răspuns la realităţile mereu în schimbare

ale pieţei
a. Ce schimbări afectează conducătorii principali ai procesului de
planificare comercială?
b. Ce trebuie revizuit în acest domeniu-cheie pentru a face faţă
unor schimbări?
c. Care este domeniul de funcţionare cel mai afectat?
d. Realinierea planurilor de resurse, produse şi servicii
e. Analiza şi modificarea testelor în lanţ
5. Organizare, planificare şi personal în vederea schimbării
A. Îndepărtarea obstacolelor în scopul implementării planului
1. Obstacole instituţionale
2. Obstacole privind organizarea băncii
3. Atitudinea personalului
4. Prime de stimulare tangibile
B. Rezistenţa opusă de personal când este vorba de schimbări
C. Comunicarea şi cursuri de specializare pentru personal
D. Programe de dezvoltare în strânsă legătură cu planurile băncii
E. Avantaje şi dezavantaje ale comitetului consultativ al băncii
6. Implicarea unui sprijin profesional
A. Experţi contabili independenţi
B. Consilier juridic
520
 C. Consultanţi
D. Vânzători de calculatoare şi programe software
E. Experţi în industriile regionale-cheie
7. Încurajarea cooperării cu personalul din domeniul bancar în
vederea obţinerii unor rezultate
8. Discuţii pe marginea problemelor prioritare identificate de parti-
cipanţi
8. Identificarea domeniilor în care se poate obţine un profit poten-
ţial imediat
A. Gestionarea numerarului intern
B. Vânzare în sistem barter
C. Serviciul de orientare a clientului
D. Leasing

Anexa nr. 2
Introducere în planul strategic

Ce este planul strategic?

De ce planul strategic?

521
Cu ce se ocupă planul strategic?

Cine întocmeşte planul strategic?

Pentru atingerea propriului nostru scop ne vom concentra asupra

metodologiei de bază.

Care sunt tendinţele în activitatea bancară?

Cine propulsează astăzi planul strategic?

Expunerea tendinţelor din cadrul activităţii bancare.

Faceţi un mic exerciţiu în creion.

Anexa nr. 3
Procesul deciziei bancare

Sensul real sau Legătura dintre rezulta-

dificultăţi tele reale şi propuse
percepute

Diagnostic Problema diagnosticului şi definiţie

Informaţie Colectarea şi analiza datelor şi intrărilor

Alternative Crearea, structura şi dezvoltarea soluţiilor

alternative

Evaluare Punerea în ordine şi categorisirea alegerii,

folosirea tehnicii de analiză
522
 Anexa nr. 4
Schimbarea

 Schimbarea este mai acceptabilă atunci când este înţeleasă, decât

atunci când nu este.
 Schimbarea este mai acceptabilă atunci când nu ameninţă siguran-
ţa, decât atunci când o ameninţă.
 Schimbarea este mai acceptabilă atunci când cei pe care îi afectea-
ză au ajutat la crearea ei, decât atunci când ea a fost impusă din
exterior.
 Schimbarea este mai acceptabilă atunci când rezultă din aplicarea
unor principii nepersonale, stabilite anterior, decât atunci când a
fost dictată printr-un ordin personal.
 Schimbarea este mai acceptabilă atunci când urmăreşte o serie de
schimbări reuşite, decât atunci când urmăreşte o serie de eşecuri.
 Schimbarea este mai acceptabilă atunci când este inaugurată după
ce o schimbare anterioară a fost asimilată, decât atunci când se
inaugurează odată cu confuzia creată de o altă schimbare majoră.
 Schimbarea este mai acceptabilă dacă a fost planificată, decât dacă
este experimentală.
 Schimbarea este mai acceptabilă pentru oamenii nou numiţi la o
lucrare, decât pentru cei cu vechime.
 Schimbarea este mai acceptabilă pentru oamenii care se bucură de
avantajele schimbării, decât pentru cei care nu o fac.

523
  Schimbarea este mai acceptabilă dacă organizaţia a fost pregătită
să planifice îmbunătăţirea, decât dacă organizaţia este obişnuită cu
procedee statice.

Anexa nr. 6
Descrierea procesului planificării de marketing
Mediul Strategie Organizaţia Produse Concurenţa Consumator
macro- şi
economic servicii

Obstacole şi
posibilităţi

Analitic Pieţe vizate

Stabilirea
scopurilor de
marketing

Stabilirea
obiectivelor

Strategic Formularea
strategiilor de
marketing

Definirea
sarcinilor

Executare Repartizarea
responsabili-
tăţilor

Stabilirea bugetelor Implementarea

şi eşalonărilor programelor

Rezultate
Control şi analiză

524
 Anexa nr. 7
Cadrul general al planului de marketing
Rezumat de management
Obiectivele organizaţiei
Scopuri, misiune

Marketing
Analiză şi prezumţii ale
situaţiei
525
526
 Anexa nr. 8
Priorităţi stabilite pentru planul strategic

Recomandări detaliate

A. Indexul recomandărilor – acesta include o listă a recomandărilor

privind planul strategic.
B. Recomandări detaliate – descrierea detaliată a fiecărei recoman-
dări din index pe o pagină separată; avantajele acestor recoman-
dări pentru bancă, estimarea resurselor necesare şi perioada
necesară pentru realizarea acestor recomandări.

527
 Anexa nr. 9
Matricea priorităţilor planificării de marketing
E Reco Org P Pr Sis-
mi man a- ol oc tem
sie dări niza i- e- e
re ti dur
că ă
Identifi
carea
ariei
proble
melor
imedia
te
Contro
lul
câştigu
lui în
cazul
proble
melor
imedia
te
Identifi
carea
528
obstac
olelor
privind
operaţi
unile
normal
e
Progra
m
elabora
t în
vedere
a
înlătur
ării
obstac
olelor
şi
stabilir
ii
muncii
în
mediul
respect
iv
529
 Înregis
trarea
operaţi
unilor
normal
e
Identifi
carea
oportu
nităţilo
r
pentru
operaţi
unile
profita
bile
Dezvol
tarea
noilor
oportu
nităţi
privind
profilu
l

530
 CAPITOLUL VI
PRINCIPALELE OPERAŢIUNI BANCARE
6.1. Operaţiunile pasive ale băncilor
Operaţiunile de pasiv, de procurare de resurse, sunt efectuate de
bănci pentru a-şi constitui resursele pe care le vor utiliza ulterior în
activitatea lor şi sunt reprezentate de:
1. Operaţiunile de constituire a capitalului social şi a diferitelor
categorii de fonduri de rezervă;
2. Operaţiunile de primiri de depozite;
3.Operaţiunile de refinanţare de la Banca Centrală;
4. Operaţiunile pe piaţa interbancară;
5. Operaţiunile de emisiuni de titluri proprii.

6.1.1. Operaţiunile de constituire a capitalului social şi a diferitelor

categorii de fonduri de rezervă
Fiind constituite sub forma societăţilor pe acţiuni, băncile îşi
formează capitalul social prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni. La
înfiinţarea unei bănci, vărsămintele în contul de capital social trebuie
efectuate în formă bănească în totalitate în momentul constituirii.
Capitalul social reprezintă fondurile depuse iniţial de acţionari, din
care banca îşi va acoperi cheltuielile de constituire, de achiziţionare de
sedii, logistică. Acesta nu trebuie imobilizat în întregime în active
nepurtătoare de dobândă, o parte importantă a capitalului social trebuie
utilizată în demararea şi iniţierea afacerilor aducătoare de venituri.

531
 Capitalul unei bănci este clasificat pe trei nivele, după cum
urmează:
 Capitalul de rang 1 sau capitalul de bază şi este alcătuit din:
 capitalul acţionarilor;
 rezervele evidenţiate, declarate;
 participaţiile acţionarilor minoritari.
Capitalul de rang 2 care reprezintă capitalul suplimentar şi este
alcătuit din:
 împrumuturile pe termen mediu şi lung garantate (datoria
subordonată);
 rezervele aferente reevaluării activelor fixe,
 alte rezerve;
 provizioane generale,
 categorii speciale de capital (acţiuni preferenţiale sau datorii
convertibile în acţiuni)
 Capitalul de rang 3 este reprezentat de datoriile subordonate pe
termen scurt şi profiturile nete din activitatea de tranzacţionare,
cumulate zilnic; poate fi utilizat numai ca suport pentru aceste activităţi
şi pentru acoperirea expunerii valutare.
Nivelul capitalului de rang 2 poate ajunge numai până la valoarea
capitalului de rang1, astfel încât cel puţin 50% din capitalul combinat să
fie capital de rang 1.
Adecvarea capitalului este un fenomen cu semnificaţie complexă,
care presupune nu numai existenţa capitalului de o anumită mărime, ci
şi existenţa unui capital corespunzător situaţiei şi aspiraţiilor băncii din
532
toate punctele de vedere. În perioadele în care banca realizează
performanţe slabe, capitalul trebuie să menţină încrederea publicului în
sistemul bancar, promovând stabilitatea fondurilor depozitarilor şi
suportând dezvoltarea durabilă a instituţiei.
Adecvarea capitalului este de fapt o măsură de supraveghere a
activităţii băncilor pe baza unor criterii obiective ce nu pot fi asimilate
restricţiilor sau interdicţiilor. Stabileşte o anumită proporţie în baza
căreia băncile îşi dimensionează fondurile proprii şi calitatea activelor
lor, pentru ca în situaţia în care nu sunt rambursate creditele de către
unii clienţi, banca să-şi poată onora angajamentele faţă de deponenţii
săi.
Relaţia dintre capitalul social şi fondurile proprii se stabileşte
luând în considerare faptul că fondurile proprii ale băncii sunt formate
din capitalul propriu şi capitalul suplimentar.
Capitalul propriu se compune din:
» capital social vărsat;
» prime legate de capital. Reprezintă excedentul dintre valoarea de
emisiune şi valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale. Capitalul
social se poate mări şi prin încorporarea primelor legate de capital;
» rezervele legale. Sunt constituite în mod obligatoriu de către
bancă, din profitul brut, în cotele şi limitele prevăzute de lege, precum şi
din profitul net, potrivit hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor sau
Asociaţilor;

533
 » rezerva generală pentru riscul de credit. Băncile repartizează din
profitul brut sume destinate acestei rezerve, în limita a 2% din soldul
creditelor acordate;
»rezervele din diferenţe favorabile rezultate din reevaluarea
patrimoniului;
»rezervele din influenţele de curs valutar aferente aprecierii
disponibilităţilor în valută reprezentând capital social în valută;
» rezervele statutare;
Rezervele se constituie într-o diversitate de forme, scopul lor fiind acela
de a realiza o acoperire dublă, pe lângă cea realizată de provizioane, în
privinţa pierderilor din producerea riscurilor;
» fondul imobilizărilor corporale. Băncile sunt caracterizate prin
active fixe reduse, imobilizările atingând, în general, aproximativ 10%,
ele apelează la leasing pentru a ţine pasul cu progresul;
» fonduri cu caracter permanent puse la dispoziţia unităţilor proprii
din străinătate;
» fondul pentru creşterea surselor proprii de finanţare;
» rezultatul net al exerciţiului financiar curent,
din care se deduc următoarele elemente:
- sumele reprezentând contravaloarea acţiunilor proprii
răscumpărate în vederea reducerii capitalului social;
- valoarea netă a fondului comercial
- creditele acordate altor bănci şi societăţi financiare. Reflectă
operaţiunile de plasament realizate pe piaţa interbancară efectuate ca

534
urmare a unui excedent de resurse rezultat în urma operaţiunilor de bază
ale băncii;
-participaţiile deţinute la bănci şi societăţi financiare;
- cheltuielile de repartizat şi cheltuieli înregistrate în avans;
- valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire.
-dotările pentru unităţile proprii din străinătate;
- rezultatul net al exerciţiului financiar curent reprezentând pierdere;
- sumele din profitul net al exerciţiului financiar curent reprezentând
dividende, participarea personalului la profit şi cota de participare a
managerului la profit, precum şi repartizări de fonduri.
Capitalul suplimentar se compune din:
 alte rezerve decât cele din capitalul propriu;
 datoria subordonată;
 subvenţii pentru investiţii;
 diferenţe favorabile din reevaluarea patrimoniului.
Societăţile bancare au obligaţia să determine nivelul fondurilor
proprii la finele fiecărei luni.
Fondurile de rezervă sunt constituite de bănci prin repartizarea unui
procent de 20% din profitul brut realizat, până când aceste fonduri
egalează capitalul social, după care se va repartiza 10% tot din profitul
brut până când fondurile de rezervă au ajuns de două ori mai mari decât
capitalul social. După ce acest nivel a fost atins, sumele se vor preleva
din profitul net;

6.1.2. Operaţiunile de primire de depozite

535
 Reprezintă cele mai importante operaţiuni pasive ale băncilor
comerciale deoarece prin acestea băncile îşi atrag marea majoritate a
resurselor necesare desfăşurării activităţii lor.
Legea bancară defineşte depozitul ca fiind ,,suma de bani
încredinţată în următoarele condiţii:
- să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă sau orice alte
facilităţi, la cerere sau la un termen convenit de către deponent cu
depozitarul;
- să nu se refere la transmiterea proprietăţii, la furnizarea de servicii
sau la acordarea de garanţii.”
Depozitele bancare au un dublu caracter:12
a) ele sunt obligaţii ale băncii faţă de deponenţi, obligaţii rezultate
din mobilizarea capitalurilor temporar disponibile, cale importantă de
constituire a resurselor de creditare pentru bănci;
b) ele reprezintă pentru deponenţi creanţe faţă de bancă, mijloace de
plată pa care deponenţii le pot utiliza în orice moment pentru efectuarea
de plăţi către terţi, prin operarea în cont.
În acelaşi timp depozitele bancare mai pot fi abordate din două
puncte de vedere:
• reprezintă o formă de existenţă a banilor, respectiv a banilor de
cont sau scripturali;
• reprezintă principala formă de mobilizare a capitalurilor şi
economiilor temporar disponibile existente într-o economie.
În activitatea băncilor apar două tipuri de depozite:

12
Basno C., Dardac N., Floricel C. – Monedă, Credit, Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 198-200.

536
  depozite la vedere – caracterizate prin faptul că pot fi oricând
utilizate de către deponenţi, prin plăţi în cont sau retrageri. Reprezintă
cea mai stabilă sursă a băncilor comerciale şi se caracterizează printr-un
grad mare de lichiditate şi elasticitate. Sunt remunerate la un nivel
scăzut de dobândă faţă de depozitele la termen, dar deponenţii fiind
iubitori de lichiditate, acceptă un nivel scăzut de dobândă deoarece pot
dispune oricând de banii lor. Ele constau în soldurile conturilor de
disponibilităţi ale persoanelor fizice şi juridice, acreditive, ordine de
plată, cec-uri cu limită de sumă etc.
Aceste depozite au în practica bancară două forme importante de
manifestare:
 conturi curente – deservesc a titularii de cont agenţi economici şi
persoane particulare care primesc carnete de cecuri; prin aceste conturi
se desfăşoară operaţiunile de casierie – încasări şi plăţi de sume prin
cecuri, viramente, ordine de plată. Sunt destinate să înregistreze
operaţiuni multiple ca semnificaţie şi frecvenţă şi diferite ca sens
(debitoare şi creditoare). Funcţia principală a contului curent este
efectuarea operaţiunilor de casierie ale titularilor de cont. Datorită
caracterului lor foarte elastic, la acest tip de conturi se bonifică dobânzi
foarte mici. Depozitele la vedere ale persoanelor juridice se găsesc sub
forma disponibilităţilor în contul curent al acestor persoane;
conturi de depozit – asigură fructificarea unor economii ale
firmelor sau persoanelor pe un termen mai îndelungat, deci mişcările din
cont prin încasări sau plăţi sunt mai restrânse. Resursele mobilizate în

537
aceste conturi au un grad mare de stabilitate în timp. Operaţiunile
înregistrate în acest cont sunt depărtate în timp şi de minimă frecvenţă.
Depozitele la vedere reprezintă o resursă constantă a băncilor
comerciale, utilizarea lor necesitând însă prudenţă maximă datorită
faptului că ele pot fi oricând retrase;
 depozitele la termen - pot fi retrase la un anumit termen stabilit
cu anticipaţie, conform unei convenţii între bancă şi deponent. Formează
o bază sigură de resurse de creditare, dar deponenţii nu au satisfăcută
preferinţa spre lichiditate.
Depozitele la termen se constituie sub două forme:
 conturi de economii simple - asigură regularitate în procesul de
economisire;
 conturi de depozit de investiţii – sunt constituite cu scadenţă de la
o lună la un an. Pentru depozitele cu scadenţă la o lună, dobânda este
capitalizată, în cazul depozitelor cu scadenţă la 3, 6, 9, 12 luni şi peste,
dobânda este colectată într-un cont la vedere care oferă deponentului
posibilitatea retragerii lunare a acesteia în condiţiile prelungirii
depozitului.
Relaţia dintre deponent şi bancă se concretizează într-un cont
bancar, ca expresie a raporturilor între bancă şi client. Contul bancar
este în acelaşi timp un document contabil, o convenţie, un document al
comerţului cu banca.
Din dorinţa de a atrage clientelă dar şi din necesitatea de a învinge
concurenţa, băncile oferă mereu noi tipuri de depozite.

538
 În operaţiunile de primiri de depozite sunt implicate două persoane:
deponentul, cel ce-şi încredinţează banii şi depozitarul, adică cel ce
primeşte banii, respectiv banca. Un element esenţial în perpetuarea
relaţiilor dintre deponent şi depozitar îl constituie încrederea pe care cel
ce face depunerea o are în banca pe care a ales-o, că banii lui vor fi bine
gestionaţi.
Băncile urmăresc să-şi constituie depozite stabile, mai ales sub
forma depozitelor la termen sau a certificatelor de depozit, deoarece
acestea nu prezintă riscul de a fi retrase inopinat şi permit băncii de a
face investiţii pe termen lung în baza lor. Atragerea de resurse este
pentru bancă primul element din politica sa privind menţinerea unei
lichidităţi sigure, motiv pentru care băncile urmăresc să aibă cât mai
multe unităţi în teritoriu ceea ce înseamnă cât mai mai multe conturi de
disponibilităţi;

6.1.3. Operaţiunile de refinanţare de la Banca Centrală

„Refinanţarea constă în cedarea, gajarea sau concesionarea unor
titluri de creanţă pe care banca le are în portofoliul ei, în schimbul unor
lichidităţi de care are nevoie urgentă sau apelarea la credite de la BNR
care acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă. Băncile îşi procură
aceste instrumente financiare făcând investiţii în titluri de valoare sau
acceptând garanţii titluri de valoare în procesul de acordare a
creditelor.”13

13
Zaharciuc E., Contabilitatea societăţilor bancare, Ed Teora, Bucureşti 2001, pag. 36.

539
 Pe lângă capitalurile proprii si depozitele atrase de la clienţi, pentru
a-şi întregi resursele necesare desfăşurării activităţii lor, băncile pot
apela pe diferite termene, la refinanţări de la Banca Centrală. Resursele
astfel atrase sunt denumite şi resurse nondepozit.
Rescontarea este operaţiunea prin care băncile comerciale vând
Băncii Centrale cambiile primite de la clienţi în urma scontării. Prin
aceste operaţiuni băncile comerciale se refinanţează, practic ele îşi
recuperează sumele avansate prin scontare, mai puţin taxa de rescont
(taxa oficială a scontului) pe care o cedează Băncii Centrale. Nivelul
taxei practicate de autoritatea monetară încurajează sau, dimpotrivă,
descurajează, băncile comerciale de a se împrumuta de la Banca
Centrală prin rescontarea titlurilor de credit, fapt care va influenţa
nivelul resurselor băncilor comerciale şi respectiv posibilităţile acestor
bănci de a acorda credite. La scadenţa titlurilor Banca Centrală îşi
recuperează contravaloarea integrală a titlurilor de credit de la debitori.
În toate ţările operaţiunile de rescontare sunt strict reglementate prin
convenţii încheiate între băncile comerciale şi Banca de Emisiune, prin
care aceasta din urmă precizează ce bănci sunt acceptate să se prezinte
la rescontare, fixează mărimea portofoliului de cambii admise la
rescontare, stabileşte dimensiunea taxei de rescont şi destinaţia
creditului astfel acordat băncilor comerciale.
În situaţia în care Banca Centrală majorează taxa oficială a
scontului, sumele obţinute de băncile comerciale în urma rescontării se
vor diminua, fapt ce determină restricţii la acordarea creditelor, în
special la creditele de scont. În caz contrar, când se diminuează taxa de
540
rescont, va fi o situaţie favorabilă băncilor comerciale care vor primi
mai multe resurse în urma rescontării, ceea ce le majorează posibilităţile
de creditare.
O operaţiune similară rescontării este şi lombardarea, care este o
operaţiune de împrumut pe garanţii de efecte publice (obligaţiuni şi
bonuri de tezaur) prin care băncile de depozit obţin de la banca de
emisiune resurse pe termen scurt prin valorificarea hârtiilor de valoare
din portofoliu. Practica bancară denumeşte această operaţiune şi
facilitate de creditare sau creditul lombard. Acest credit este de tip
overnight, în sensul că se acordă practic pentru 24 ore (peste noapte).
Dobânda la creditul lombard se stabileşte de către Banca Naţională în
funcţie de obiectivele politicii monetare din aceea perioadă şi este de
regulă nivelul maxim al dobânzii practicat în sistemul bancar.
Acest credit se acordă după ce băncile comerciale depun în prealabil
garanţii a căror valoare acoperă în proporţie de 100% valoarea creditului
şi a dobânzilor aferente. Iată deci că şi băncile ,, se împrumută”. Ele
apelează la Banca Centrală dar numai după ce şi-au epuizat toate
celelalte surse de procurare a resurselor necesare desfăşurării activităţii
lor.
Banca Centrală acţionează ca ,, un împrumutător de ultimă instanţă”
, în sensul că băncile apelează la Banca Centrală doar după ce au
epuizat celelalte modalităţi de atragere de resurse;

6.1.4. Operaţiunile pe piaţa interbancară

541
 Băncile comerciale dispun de anumite lichidităţi imediate, sub formă
de numerar în casieria proprie precum şi sub formă de disponibilităţi în
contul deschis la Banca Centrală, lichidităţi pe care aceste bănci
încearcă să le aducă la un volum cât mai mic deoarece sunt
neproductive. Operaţiunile efectuate de o bancă cu alte bănci
(autohtone, străine, internaţionale) precum şi cu instituţii financiare
nebancare, sunt înregistrate într-un post intitulat, după cum este situat în
activul bilanţului băncii în cauză, sub denumirea credite interbancare,
sau în pasivul băncii respective, sub denumirea împrumuturi de la bănci
sau instituţii financiare. În România aceste posturi bilanţiere se numesc
active interbancare, respectiv pasive interbancare.14
Băncile se împrumută între ele pe termene scurte, cel mult 12 luni,
pe piaţa monetară. Pe această piaţă se compensează excesele cu
deficitele de lichiditate ale instituţiilor bancare, prin acordarea de credite
sau prin cumpărarea de hârtii de valoare specifice acestei pieţe.
Resursele astfel atrase intră de asemenea în categoria resurselor
nondepozit.
Piaţa interbancară este cel mai important segment al pieţei monetare
iar volumul operaţiunilor derulate de bănci pe această piaţă este foarte
mare;

6.1.5. Operaţiunile de emisiuni de titluri proprii

Băncile, ca orice firmă, pot recurge la emisiunea de titluri proprii cu
scopul de a procura resurse suplimentare. O primă categorie de titluri ce

14
Cerna S. – Moneda şi teoria monetară, vol. II., Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 134-135.
542
pot fi emise de bănci sunt cele care afectează capitalurile şi reprezintă
acţiunile, obligaţiunile – acestea reprezintă o modalitate prin care
băncile îşi procură resurse cu caracter de capital - şi titlurile
subordonate.
A doua categorie de titluri sunt titlurile de creanţă negociabile, cu
rol în procurarea de resurse (bonurile de casă pe termen scurt şi
certificatele de depozit – folosite în relaţiile cu clienţii). Aceste titluri
sunt negociabile, în sensul că cel ce la deţine le poate vinde pe piaţă la
valoarea lor de piaţă, pot fi cumpărate şi de societăţi nebancare şi sunt
purtătoare de dobândă.
Băncile pot efectua emisiuni de titluri pe termen scurt, mediu sau
lung. Posesorii unor astfel de titluri (din cea de a doua categorie) sunt
creditori ai băncii şi nu coproprietari.

6.2. Operaţiuni bancare de activ

Pentru a-şi desăvârşi funcţia de intermediar financiar, băncile vor

plasa resursele atrase către cei care înregistrează un deficit de resurse în
activitatea lor. Prin aceste plasamente băncile urmăresc să-şi fructifice
cât mai bine resursele de care dispun.
Din grupa operaţiunilor active mai semnificative sunt următoarele:

543
 6.2.1. operaţiunile de creditare, prin intermediul cărora fructifică
cea mai mare parte a resurselor mobilizate. La rândul lor, în funcţie de
tehnica de creditare utilizată şi natura garanţiilor, acestea pot fi:
 operaţiuni de creditare a persoanelor fizice şi juridice;
 operaţiuni cambiale;
 operaţiuni de împrumut pe gaj de mărfuri şi pe gaj de
documente reprezentând drepturi asupra mărfurilor;
 operaţiuni de împrumut pe gaj de acţiuni şi efecte publice;
 operaţiuni de împrumuturi personale;
 avansuri în cont curent.
6.2.2. operaţiile privind achiziţia de efecte publice şi acţiuni ;
6.2.3. operaţiile de vânzări şi cumpărări de valute şi devize ;

6.2.4.operaţiunile de creditare a persoanelor fizice şi juridice

Creditarea este activitatea zero a băncilor comerciale şi reprezintă
operaţiunea prin care o persoană fizică sau juridică, numită debitor,
obţine fonduri sau bunuri de la altă persoană fizică sau juridică, numită
creditor, asumându-şi obligaţia să le restituie sau să le plătească la
termen/scadenţă.
Clienţii băncilor comerciale pot fi persoane fizice şi juridice,
indiferent de forma de proprietate şi organizare, române şi străine,
rezidente în România, care au conturi deschise la societăţile bancare din
ţara noastră şi care derulează operaţiuni prin aceste conturi. Aceste
categorii de persoane pot să beneficieze de credite bancare dacă

544
îndeplinesc condiţiile legale de constituire şi organizare şi se încadrează
în normele de creditare proprii fiecărei unităţi bancare.
O persoană fizică sau juridică recurge la serviciile de creditare ale
unei bănci atunci când activitatea sa înregistrează un deficit sub forma
decalajului între necesarul şi existentul de disponibilităţi băneşti. Ca o
instituţie abilitată legal să acopere astfel de decalaje, banca urmăreşte să
pună în corespondenţă resursele sale cu necesităţile clientului în cel mai
profitabil mod posibil şi cu un risc cât mai scăzut.
În momentul în care echipa managerială a băncii decide acordarea
unui credit este ca şi când ar elibera un brevet de moralitate sau o
cauţiune morală pentru clientul beneficiar. Banca creează şi vehiculează
o valoare care nu este o marfă ca oricare alta, ci este chiar moneda,
provenită din surse proprii cât şi din surse atrase. Astfel, decizia de a
acorda sau nu un credit se va adopta după o analiză riguroasă clientului
solicitant de credit, deoarece creditarea implică asumarea răspunderii
băncii faţă de clienţii deponenţi.

Operaţiunile cambiale
Reprezintă de asemenea, o formă de creditare a persoanelor fizice şi
juridice, prezintă anumite particularităţi datorită documentelor specifice
folosite. Se împart la rândul lor în:

Operaţiuni de scontare
Scontarea reprezintă operaţiunea de vânzare a unui titlu de credit, la
o bancă, de către posesorul acestuia, înainte de scadenţă. Prin scontare
545
posesorul titlului primeşte de la bancă o parte din valoarea titlului şi
anume valoarea actuală.
Va =Vn -S,
unde:
Vn=valoarea nominală a titlului,
S =scontul.
Scontul este suma de bani plătită de posesorul titlului băncii pentru
serviciul de creditare făcut, calculat în funcţie de taxa scontului
(dobânda percepută) şi numărul zile dintre scontare şi scadenţă.
Formula de calcul este:
VnxTsxNz
S= ,
360x100

unde:
S=scontul;
Vn=valoarea nominală;
Ts=taxa scontului;
Nz=numărul de zile dintre scontare şi scadenţă.
După scontare, banca devine noua proprietară a titlului şi are dreptul să
pretindă emitentului să plătească;
Prin scontare, creditul comercial materializat de cambie, se
transformă în credit bancar, beneficiarul cambiei iese din raporturile de
credit. Trasul, angajat iniţial într-o operaţiune comercială, de cumpărare
a mărfurilor pe credit, devine în urma scontării, debitor al băncii
comerciale.
Banca trebuie să selecţioneze atent cambiile pe care le scontează,
analizând potenţialul economic şi solvabilitatea fiecărui semnatar al
546
cambiei, mai ales că prin rescontare ea devine, în calitate de
cosemnatară a cambiei, obligată de a plăti în caz de necesitate şi îşi
asumă riscul de a participa la acoperirea sumei de plată.
Scontarea nu este tocmai o simplă preluare a unor efecte de comerţ
sau titluri de credit, aceasta prezintă următoarele caracteristici:15
 scontarea are caracterul unui act de vânzare , în sensul că se
cedează şi se preia dreptul de a beneficia de suma prevăzută în cambie;
 scontarea este o vânzare specială în sensul că fiecare din
beneficiarii care au recurs la scontare şi deci au cedat proprietatea
cambiei, rămâne obligat la plata sumei din cambie dacă trasul sau
ceilalţi semnatari ai cambiei nu pot să plătească. Este vorba de
răspunderea solidară a tuturor semnatarilor cambiei la plata sumei
respective;
scontarea este o operaţiune de creditare prin faptul că se referă la
un transfer al unui instrument de credit dar şi prin faptul că determină
plasarea resurselor de creditare ale băncii pe un anumit termen, cu
încasarea unor dobânzi;

Operaţiuni de creditare pe gaj de cambii

În acest caz banca nu cumpără cambiile de la cel ce le deţine, ci le
primeşte doar în gaj pe durata de derulare a creditului. Această
operaţiune se practică atunci când există îndoieli cu privire la
capacitatea de plată a anumitor semnatari ai cambiei dar este totuşi
apreciată pozitivă solvabilitatea deţinătorului cambiei. Banca nu devine

15
Zaharciuc E., Op. citată, pag 206-210.
547
cosemnatară a cambiei, riscul este al debitorului care este obligat să
răscumpere titlurile înainte de scadenţă. Împrumutul astfel acordat
acoperă doar parţial valoarea cambiilor gajate;

Operaţiuni de pensiune de efecte comerciale

Se utilizează în relaţiile băncilor comerciale cu firmele mari sau în
relaţiile interbancare, pensiunea reprezintă operaţia prin care o bancă
preia în gestiune efecte comerciale sau publice, cu condiţia
răscumpărării lor la scadenţă de către posesorul iniţial;

Operaţiuni de împrumut pe gaj de mărfuri sau pe gaj de documente

ce atestă dreptul de proprietate asupra mărfurilor
Privesc creditele acordate proprietarilor de mărfuri aflate în depozite
sau în curs de transport pe baza unor documente specifice cum sunt:
warantul, conosamentul, scrisoarea de trăsură, care atestă dreptul de
proprietate asupra acestor mărfuri.
Warantul este documentul care atestă existenţa mărfurilor într-un
depozit (porturi, vămi). Acest document permite transmiterea
proprietăţii prin menţiuni făcute pe o parte a documentului, respectiv pe
recipisa warant. Warantul este în sine documentul utilizat pentru
obţinerea şi garantarea creditului şi poate fi utilizat ca efect de comerţ.
Prin menţiunea făcută pe warant se transmite creanţa constituită prin
gajarea mărfii respective şi dreptul de a dispune ca atare de mărfurile
gajate. Warantul asigură creditorului garanţia asupra mărfurilor şi
posibilitatea recuperării creditului acordat.
548
 Conosamentul este cel mai important document utilizat în cadrul
navigaţiei maritime şi al operaţiunilor comerciale, legat de transportul
mărfurilor pe mare, ce trebuie prezentat la bancă, în toate cazurile, în
vederea decontării contravalorii mărfurilor transportate.
Banca avansează debitorului 30-40% din valoarea mărfurilor, riscul
principal al afacerii rămânând acestuia. Dacă împrumutul nu este
rambursat la scadenţă, banca recuperează suma avansată prin vânzarea
mărfurilor gajate;

Operaţiunile de împrumut pe gaj de acţiuni şi efecte publice (de

lombard)
Sunt generate de abundenţa titlurilor de împrumut, îndeosebi a
bunurilor de tezaur, care constituie o parte însemnată a patrimoniului
întreprinderilor şi persoanelor. Sunt practicate de persoanele care au
nevoi temporare de bani dar nu vor să renunţe decât temporar la
veniturile obţinute din deţinerea acestor titluri (dobânzi, dividende,etc.).
Şi în cazul acestor operaţiuni împrumutul acoperă doar o parte din
valoarea titlurilor publice depuse în gaj. La scadenţă, dacă debitorul nu
rambursează împrumutul, banca recuperează suma prin vânzarea
titlurilor publice gajate;

Operaţiunile de împrumuturi personale

Se bazează pe încrederea pe care o inspiră băncii situaţia economică,
solvabilitatea şi calităţile morale ale debitorului. Se acordă pe o perioadă
de la 3 luni la 2 ani şi nu depăşesc veniturile titularului pe 3 luni. Cel ce
549
doreşte să obţină un astfel de credit trebuie să prezinte la bancă acte din
care să rezulte dimensiunea veniturilor, iar rambursarea se va face lunar
sau trimestrial. Adeseori, nu se cere nici un fel de document scris din
partea debitorului, dar se percep dobânzi ridicate care includ şi o primă
de asigurare ;

6.2.2. Operaţiile privind achiziţia de efecte publice şi acţiuni

Constituie o altă modalitate importantă de plasare a resurselor. Le-
gile de organizare bancare prevăd în majoritatea ţărilor, ca modalitate
obligatorie de asigurare a lichidităţii, deţinerea de active uşor negociabi-
lecum ar fi titluri de tranzacţie, titluri de plasament, sau titluri de inves-
tiţii.
Titlurile de tranzacţie reprezintă acele titluri care ,, sunt achiziţionate
sau vândute având din start intenţia de a le revinde sau a le răscumpăra
în cel mai scurt termen, înainte de scadenţă, de regulă în mai puţin de
şase luni;
Titlurile de plasament sunt acelea care se achiziţionează cu intenţia
de a fi păstrate cel puţin şase luni, dar fără ca această deţinere să implice
o conservare până la scdenţa lor;
Titlurile de investiţii cu venit fix sunt cumpărate de bănci cu intenţia
unei deţineri de durată, în principiu până la scadenţă;16

6.2.3. Operaţiile de vânzări şi cumpărări de valute şi devize

16
Basno C., Dardac N., - Gestiune şi Audit Bancar, Ed.pentru Ştiinţe Naţionale, Bucureşti 2004, pag. 54-57.

550
 Se efectuează de băncile care operează şi pe piaţa internaţională a
creditului, respectiv pe piaţa eurodevizelor

Activitatea desfăşurată de băncile comerciale implică şi efectuarea

unor operaţiuni de comision şi de mandat.
Astfel, operaţiunile de comision sunt efectuate în numele şi folosul
clienţilor, contra unei taxe, fără să fie angajate răspunderea şi patrimo-
niul băncii. Principalele operaţiuni de acest gen sunt: operaţiunile de in-
casso, prin care se încasează pentru clienţii beneficiari cambii sau cecu-
ri; operaţiunile de acreditiv, prin care se asigură transferul
disponibilităţilor în ţară şi străinătate pentru nevoi curente sau pentru
plata unor mărfuri; operaţiuni de vânzări şi achiziţii de efecte publice şi
acţiuni.
În paralel cu operaţiile de comision, băncile comerciale efectuează,
acţionând din ordinul şi pentru contul clienţilor, şi operaţii de mandat,
îndeplinind de regulă atribuţii de administraţie. În acest sens, băncile
asigură administrarea portofoliului de hârtii de valoare, administrarea
patrimoniilor, etc., acţionând, îndeosebi ca executori testamentari sau ai
fondurilor de tutelă.

6.3. Contractele bancare

Obiectul contractelor bancare îl constituie operaţiunile bancare.
Contractele fac parte din categoria actelor juridice consensuale care se
încheie pentru activitatea practică bancară.

551
 Contractele bancare sunt contracte de consens la prevederile de
adeziune.
Culpa contractuală a băncilor apare:
- când rezilierea se face unilateral fără să se respecte legea;
- când nu se verifică un efect de comerţ
- când o cambie este prezentă cu întârziere la plată;
- când refuză nejustificat să plăteasă un cec;
- întârzierea cu plată a efectuării unei operaţiuni ordonate de client;
- furnizarea de către bancă a unor informaţii false.
Felurile contractelor bancare:
- de cont de depozit cu următoarele operaţiuni:
- deschiderea contului;
- blocarea ;
- închiderea;
- transferul;
- calculul soldului;
- de virament (giro);
- de cont curent;
- de creditare;
- de leasing;
- de garantare;
- de asigurare;
- de plăţi (VISA etc.);
- alte contracte.

552
 6.4. Organizarea muncii operative şi de evidenţă în bănci
Munca operativă şi de evidenţă este organizată în unităţile teritoriale
ale băncilor comerciale. Contabilitatea propriu-zisă este ţinută la nivelul
cerinţelor băncilor comerciale din Direcţiile Generale sau Direcţiile de
specialitate, Contabilitate şi Informatică etc.
În unităţile operative există serviciul sau biroul contabilitate. Munca
este organizată pe grupe, după felul şi volumul operaţiunilor.
Salariaţii din serviciul sau biroul de contabilitate răspund pentru
respectarea dispoziţiilor legale şi normelor de lucru cu privire la primirea,
verificarea şi păstrarea documentelor şi înregistrarea acestora în conturile
corespunzătoare.
Pentru activitatea valutară, evidenţa operativă şi statistică se ţine în
cadrul serviciului (biroului) contabilitate de o grupă separată sau de
către un singur salariat când volumul acestor activităţi este mic.
Modul de organizare a muncii de repartizare a sarcinilor se face la
aprecierea directorilor şi contabilului şef.
Repartizarea conturilor şi lucrărilor pe salariaţi se face de către şeful
serviciului contabilitate (biroului) cu aprobarea scrisă a contabilului şef.
Semestrial se face rotirea salariaţilor în administrarea conturilor. Se
interzice salariaţilor să ţină conturi ale rudelor de gradul I sau II. Se
interzice şi ţinerea de către salariaţi a evidenţei contabile a firmelor ce
au conturi deschise la această bancă.
1. Principalele sarcini ale personalului cu atribuţii de control la
ghişeu:

553
 - primeşte de la clienţi şi de la celelalte grupe, documentele de
decontare pentru analiză, verificarea şi înregistrarea lor conform
normelor contabile;
- efectuează controlul bancar la ghişeu asupra tuturor documentelor
de casă şi de decontare primite;
- verifică documentele de casă din punct de vedere al simbolizării
corecte, al destinaţiei şi provenienţei fiecărei sume;
- păstrează şi foloseşte fişele cu specimenele de semnături ale titula-
rilor de cont;
- analizează explicaţiile din documentele de plată (scopul plăţii,
natura operaţiunilor);
- verifică borderourile prezente pentru încasarea cecurilor eliberate
din carnete şi dacă filele au fost grupate corect pe plătitori şi pe
băncile care îi servesc. Tot aici se urmăreşte dacă au fost corect
menţionate unităţile bancare unde este contul beneficiarului
sumei;
- în cazul cecurilor eliberate din credite, sau a ordinelor de plată de-
contate din credite, se verifică dacă plăţile se referă la obiectul
creditului acordat;
- înregistrează documentele de încasări şi plăţi în jurnalele de casă;
la sfârşitul zilei totalizează jurnalele şi întocmeşte recapitulaţia pe
capitole ale planului de casă;
- urmăreşte încasarea dobânzilor şi rambursarea creditelor la
scadenţă;
- trece la restanţă pe cele la care nu s-au respectat scadenţele;
554
 - trece la restanţă pe cele la care nu s-au respectat scadenţele;
- păstrează contractele de credit;
- aplică ştampila triunghiulară şi semnează pe documentele care se
anexează la extrasele de cont;
- menţionează numărul filelor de extrase şi data eliberării acestora;
- eliberează extrasele de cont;
- ţine fişele centralizatoare pentru conturile sintetice în afara
bilanţului (dacă operaţiunile nu sunt editate pe calculator);
întocmeşte situaţiile lunare de control al soldurilor în afara
bilanţului;
- grupează situaţiile lunare de control al soldurilor contului în afara
bilanţului (dacă operaţiunile nu sunt editate pe calculator);
- grupează documentele în mape pe conturile stabilite şi le predă la
calculator împreună cu o bandă de control;
- verifică situaţiile primite de la calculator;
- la primirea notelor de contabilitate anexe la situaţia dobânzilor,
verifică dacă la toate conturile la care se percep dobânzi s-au
primit notele de contabilitate;
- asigură păstrarea fişelor conturilor analitice până la arhivare;
- răspunde de utilizarea şi păstrarea ştampilelor.
2. Principalele sarcini ale personalului ce efectuează operaţiuni
proprii şi decontări reciproce între sedii (DRS):
a. Pentru operaţiuni administrative gospodăreşti:
- întocmeşte documentele pentru înregistrarea operaţiunilor în
conturi;
555
 - întocmeşte ordine de încasare, de plată de contabilitate;
- înregistrează în conturi personale, operaţiuni privind nota de con-
tabilitate pentru înregistrarea în evidenţa contabilă;
- virează C.A.S. şi reţinerile legale din salarii, contribuţia băncii la
fondul de şomaj, fondul pentru sănătate, fondul de risc şi de acci-
dente;
b. Pentru operaţiuni (decontări reciproce) între sedii şi decontări
interbancare (O.I.S.):
- primeşte de la grupele operative, documentele de decontare
(exemplarul 2) înscrie pe ele codul sediului băncii destinatare şi le
predă spre prelucrare la calculator;
- primeşte documentele care privesc titluri cu conturi deschise la
alte bănci din aceeaşi localitate, le grupează pe bănci şi întocmeşte
benzi de control;
- predă documentele împreună cu benzile pentru verificare şi
semnare de către economistul coordonator;
- clasează şi arhivează documentele în mape pe sedii.
3. Principalele atribuţii ale economistului coordonator:
La grupele de ghişeu:
- verifică şi semnează documentele de casă şi de decontare;
- urmăreşte permanent circuitul documentelor din cadrul grupei;
- efectuează controlul asupra viramentelor;
- efectuează controlul asupra exactităţii înregistrărilor de solduri;
- urmăreşte rambursarea dobânzilor şi comisioanelor neîncasate în
termen pe măsura creării de disponibilităţi în conturi;
556
 - centralizează recapitulaţiile din jurnalele de casă pe capitolele
planului de casă;
- controlează permanent eliberarea sau remiterea la timp a
extraselor de cont către titulari;
- verifică situaţia contabilă şi statistică;
- prelucrează normele şi instrucţiunile noi;
- răspunde de arhivarea corectă.
La grupele de evidenţă proprii şi decontări între sedii:
- pregăteşte actele pentru ordonanţarea cheltuielilor generale;
- execută lucrările ce rezultă din hotărârile judecătoreşti, proprii şi
decizii de reţinere;
- prezintă contabilului şef propuneri privind întocmirea bugetului de
venituri şi cheltuieli şi urmăreşte execuţia acestuia;
- efectuează controlul asupra virării la timp a C.A.S., contribuţiilor
la fondul de şomaj, asupra reţinerilor legale din salarii, a sumelor
datorate pentru aprovizionări, executări şi servicii;
- participă la întocmirea balanţei de verificare ale conturilor în afara
bilanţului;
- urmăreşte lichidarea la timp a avansurilor spre decontare, debitelor
şi creditelor;
- primeşte de la referenţi documentele, le semnează şi le restituie;
4. Principalele atribuţii şi răspunderi ale salariaţilor ce
efectuează operaţiuni valutare:
- primesc de la clienţi sau prin poştă documentele de casă sau de de-
contare în valută;
557
 - efectuează controlul bancar asupra documentelor;
- verifică modul de întocmire a documentelor, simbolizarea
conturilor, destinaţia şi provenienţa sumelor, existenţa menţiunilor
privind natura operaţiunilor;
- verifică semnăturile şi amprenta ştampilei;
- urmăresc stabilirea corectă a datei valutei pentru documentele de
plăţi;
- asigură înregistrarea corectă a documentelor în ziua în care au
sosit;
- urmăresc rambursarea la scadenţă a creditelor acordate sau
evidenţierea la restanţă a acestora;
- urmăresc calculul corect al dobânzii;
- grupează documentele în mape pe conturile stabilite şi le predă
pentru prelucrarea pe calculator;
- verifică întocmirea corectă a extraselor de cont, le semnează şi
aplică ştampila triunghiulară;
- menţionează pe fişe de cont numărul fişelor şi documentelor
predate şi data eliberării lor;
- ţin fişele centralizatoare pentru conturi în afara bilanţului;
- întocmesc situaţii de control al soldurilor contului în afara
bilanţului;
- asigură corect evidenţierea şi lichidarea în cel mai scurt timp a
debitorilor şi creditorilor din operaţiuni valutare;
- verifică dacă documentele au viza controlului financiar preventiv;

558
 - întocmeşte situaţii periodice şi dări de seamă statistice pentru
activitatea valutară.
Contabilul şef este subordonat direct şi contabilului şef ierarhic.
Contabilul şef nu-l poate înlocui pe directorul sucursalei sau filialei.
Băncile, ca intermediar în valorificarea capitalului, se caracterizează
prin aceea că, axându-se pe un capital propriu, relativ mic, mobilizează
pe calea creditului, resurse (în principal depozite, în diferite condiţii, şi
credite de la alte bănci) ce reprezintă obiectul operaţiunilor sale pasive.
Pe de altă parte, prin operaţiunile active, băncile utilizează aceste
resurse pentru acordarea de credite agenţilor economici sau prin
achiziţia de valori mobiliare, de regulă bonuri de tezaur, operaţiune
frecventă şi cu pondere în activitatea bancară în majoritatea ţărilor cu
economie de piaţă.
Optimizarea activităţii bancare implică o valorificare superioară a
resurselor mobilizate de bancă prin angajarea unor operaţiuni active
aducătoare de maximum de profit.
Succesul activităţii bancare este strâns legat de corelarea eficientă,
armonioasă, între activele şi pasivele existente.
Compararea şi corelarea activelor cu pasivele se desfăşoară pe două
planuri:
- pe planul duratei de mobilizare şi angajare a resurselor;
- pe planul preţurilor creditului.
Durata de mobilizare şi angajare a disponibilităţilor este strâns
legată de poziţia de lichiditate a băncii şi devine mijloc de operare
pentru evitarea riscului lichidităţii.
559
 În acest cadru, categorisirea pasivelor şi activelor ca şi compararea
lor se face ţinând seamă de durata de angajare, altfel spus de durata de
maturizare, de ajungere la scadenţă a creanţei.
Pentru a avea condiţii de lichiditate, banca trebuie să-şi asigure
echilibrarea în numerar pe ansamblul ei şi pe fiecare segment de durată.

560
561
 CAPITOLUL VII
ELEMENTE DE CONTABILITATE BANCARĂ
7.1 Planul de conturi bancar
Planul de conturi reprezintă pentru fiecare bancă, un document
financiar-contabil de maximă însemnătate. El constituie instrumentul
care oferă cadrul general al desfăşurării activităţii de gestiune şi
contabilitate în bănci.
Cu ajutorul său sunt urmărite şi determinate capitalul social,
fondurile proprii, patrimoniul, situaţia plăţilor în lei şi în valută, situaţia
creditelor acordate şi primite de bancă (pe principalele tipuri),
disponibilităţile titularilor de cont, depozitele, decontările cu clienţii şi
cu bugetul statului, investiţiile proprii, veniturile, cheltuielile,
rezultatele, activele în curs de realizare, creditele neperformante, pot fi
efectuate analize şi rapoarte pe baza datelor pe care acesta le cuprinde.
De altfel, se poate afirma că în planul de conturi se regăseşte, se
reflectă întreaga activitate a fiecărei bănci.
Planul de conturi bancar s-a îmbunătăţit permanent în ultimii ani.
Începând de la 1 ianuarie 1998 a intrat în vigoare un nou plan de conturi
pentru bănci.
Dat fiind că planul de conturi este unul din cele mai importante
documente, în cele ce urmează îl prezentăm, aşa cum a fost emis prin
Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1418 din 1 august 1997 şi Ordinul
Băncii Naţionale a României nr. 344 din 1 august 1997 (Capitolul VI).

562
 PLAN DE CONTURI PENTRU SOCIETĂŢI BANCARE

Clasa 1 Operaţiuni de trezorerie şi operaţiuni interbancare

Clasa 2 Operaţiuni cu clientelă
Clasa 3 Operaţiuni cu titluri şi operaţiuni diverse
Clasa 4 Valori imobiliare
Clasa 5 Capitaluri proprii, asimilate şi provizioane
Clasa 6 Cheltuieli
Clasa 7 Venituri
Clasa 9 Operaţiuni în afara bilanţului

Clasa 1 OPERAŢIUNI DE TREZORERIE ŞI OPERAŢIUNI INTER-

BANCARE

Grupa 10 CASA ŞI ALTE VALORI

A 101 Casa
A 109 Alte valori

Grupa 11 DECONTĂRI CU BANCA NAŢIONALĂ A

ROMÂNIEI
A 111 Cont curent la Banca Naţională a României
P 112 Împrumuturi de refinanţare de la Banca Naţionala a României
B 117 Creanţe şi datorii ataşate

Grupa 12 CONTURI DE CORESPONDENT

563
 A 121 Conturi de corespondent la bănci (nostro)
P 122 Conturi de corespondent ale băncilor (loro)
B 127 Creanţe şi datorii ataşate

Grupa 13 DEPOZITE INTERBANCARE

A 131 Depozite la bănci
A 1312 Depozite la vedere la bănci
A 1312 Depozite la termen la bănci
A 1313 Depozite colaterale la bănci
A 1317 Creanţe ataşate
P 132 Depozite ale băncilor
P 1321 Depozite la vedere ale băncilor
P 1322 Depozite la termen ale băncilor
P 1323 Depozite colaterale ale băncilor
P 1327 Datorii ataşate
Grupa 14 CREDITE ŞI ÎMPRUMUTURI INTERBANCARE
A 141 Credite acordate băncilor
P 142 Împrumuturi primite de la bănci

Grupa 15 VALORI PRIMITE SAU DATE ÎN PENSIUNE

A 151 Valori primite în pensiune
P 152 Valori date în pensiune

Grupa 16 VALORI DE RECUPERAT ŞI ALTE SUME

DATORATE
564
A 161 Valori de recuperat
P 162 Alte sume datorate

Grupa 18 CREANŢE RESTANTE ŞI ÎNDOIELNICE

A 181 Creanţe restante
A 1811 Creanţe restante
A 1812 Dobânzi restante
A 1817 Creanţe ataşate
A 182 Creanţe îndoielnice
A 1821 Creanţe îndoielnice
A 1822 Dobânzi îndoielnice
A 1827 Creanţe ataşate

Grupa 19 PROVIZIOANE PENTRU CREANŢE DIN

OPERAŢIUNI INTERBANCARE
P 191 Provizioane pentru creanţe din operaţiuni interbancare
P 1911 Provizioane specifice de risc de credit
P 1912 Provizioane specifice de risc de dobândă

Clasa 2 OPERAŢIUNI CU CLIENTELA

Grupa 20 CREDITE ACORDATE CLIENTELEI

A 201 Creanţe comerciale
A 2011 Credite comerciale
A 20111 Scont şi operaţiuni asimilate
565
 A 20112 Factoring
A 20119 Alte creanţe comerciale
A 2017 Creanţe ataşate
A 202 Credite de trezorerie
A 2021 Credite de trezorerie
A 20211 Vânzări în rate
A 20212 Credite acordate persoanelor fizice
A 20213 Diferenţe de rambursat legate de utilizarea cărţilor
de plată
A 20214 Utilizări din deschideri de credite permanente
A 20215 Creditul global de exploatare
A 20216 Credite pentru finanţarea stocurilor
A 20217 Credite garantate cu valori financiare
A 20218 Credite acordate importatorilor
A 20219 Alte credite de trezorerie
A 2027 Creanţe ataşate
A 203 Credite pentru export
A 2031 Credite pentru export
A 2037 Creanţe ataşate
A 204 Credite pentru echipament
A 205 Credite pentru bunuri imobiliare
A 2051 Credite investitori
A 2052 Credite promotori
A 2057 Creanţe ataşate
A 206 Alte credite acordate clientelei
566
Grupa 23 CREDITE ŞI ÎMPRUMUTURI PRIVIND CLIENTELA
FINANCIARĂ
A 231 Credite acordate clientelei financiare
P 232 Împrumuturi primite de la clientela financiară

Grupa 24 VALORI PRIMITE SAU DATE ÎN PENSIUNE

A 241 Valori primite în pensiune
P 243 Valori date în pensiune

Grupa 25 CONTURILE CLIENTELEI

B 251 Conturi curente
B 2511 Conturi curente
B 2517 Creanţe şi datorii ataşate
A 25171 Creanţe ataşate
P 25172 Datorii ataşate
P 252 Conturi de factoring
P 253 Conturi de depozite
P 2531-Depozite la vedere
P 2532 Depozite la termen
P 2533 Depozite colaterale
P 25331 Depozite pentru deschiderea de acreditive
P 25332 Depozite pentru emiterea de scrisori de garanţie
P 25333 Depozite pentru cecuri certificate
P 25334 Depozite pentru ordine de plata cu scadenţă
567
 P 25335 Depozite pentru garanţii gestionari
P 25336 Alte depozite colaterale
P 2537 Datorii ataşate
P 254 Certificate de depozit, carnete şi librete de economii
P 2541 Certificate de depozit
P 2542 Carnete şi librete de economii
P 2547 Datorii ataşate

Grupa 26 VALORI DE RECUPERAT ŞI ALTE SUME

DATORATE
A 261 Valori de recuperat
P 262 Alte sume datorate

Grupa 28 CREANŢE RESTANTE ŞI ÎNDOIELNICE

A 281 Creanţe restante
A 2811 Creanţe restante
A 2812 Dobânzi restante
A 2817 Creanţe ataşate
A 282 Creanţe îndoielnice
A 2821 Creanţe îndoielnice
A 2822 Dobânzi îndoielnice
A 2827 Creanţe ataşate

Grupa 29 PROVIZIOANE PENTRU CREANŢE DIN

OPERAŢIUNI CU CLIENTELA
568
P 291 Provizioane pentru creanţe din operaţiuni cu clientela
P 2911 Provizioane specifice de risc de credit
P 2912 Provizioane specifice de risc de dobânda

Clasa 3 OPERAŢIUNI CU TITLURI ŞI OPERAŢIUNI DIVERSE

Grupa 30 OPERAŢIUNI CU TITLURI

B 301 Titluri primite sau date în pensiune livrată
A 302 Titluri de tranzacţie
A 3021 Titluri de tranzacţie
A 30211 Efecte publice şi valori asimilate
A 30212 Obligaţiuni şi alte titluri cu venit fix
A 30213 Acţiuni şi alte titluri cu venit variabil
A 30214 Acţiuni proprii
A 3025 Titluri date cu împrumut
A 30251 Efecte publice şi valori asimilate
A 30252 Obligaţiuni şi alte titluri cu venit fix
A 30253 Acţiuni şi alte titluri cu venit variabil
A 30254 Acţiuni proprii
A 30257 Creanţe ataşate
A 3026 Titluri luate cu împrumut
A 30261 Efecte publice şi valori asimilate
A 30262 Obligaţiuni şi alte titluri cu venit fix
A 30263 Acţiuni şi alte titluri cu venit variabil
A 30264 Acţiuni proprii
569
 P 3027 Datorii privind titlurile
P 30271 Datorii privind titluri luate cu împrumut
P 30272 Alte datorii privind datoriile
P 30277 Datorii ataşate
A 303 Titluri de plasament
A 3031 Titluri de plasament
A 30311 Efecte publice şi valori asimilate
A 30232 Obligaţii şi alte titluri cu venit fix
A 30233 Acţiuni şi alte titluri cu venit variabil
A 30234 Acţiuni proprii
A 3035 Titluri date cu împrumut
A 30351 Efecte publice şi valori asimilate
A 30352 Obligaţiuni şi alte titluri cu venit fix
A 30353 Acţiuni şi alte titluri cu venit variabil
A 30354 Acţiuni proprii
P 3036 Vărsăminte de efectuat privind titlurile de plasament
A 3037 Creanţe ataşate
A 30371 Efecte publice şi valori asimilate
A 30372 Obligaţiuni şi alte titluri cu venit fix
A 30373 Acţiuni şi alte titluri cu venit variabil
A 30374 Acţiuni proprii
A 304 Titluri de investiţii
A 3041 Titluri de investiţii
A 30411 Efecte publice şi valori asimilate
A 30412 Obligaţiuni şi alte titluri cu venit fix
570
A 3045 Titluri date cu împrumut
A 30451 Efecte publice şi valori asimilate
A 30452 Obligaţiuni şi alte titluri cu venit fix
B 3046 Diferenţe de conversie
B 30461 Efecte publice şi valori asimilate
B 30462 Obligaţiuni şi alte titluri cu venit fix
A 3047 Creanţe ataşate
A 30471 Efecte publice şi valori asimilate
A 30472 Obligaţiuni şi alte titluri cu venit fix

Grupa 32 DATORII CONSTITUITE PRIN TITLURI

P 321 Titluri de piaţa interbancară
P 3211 Titluri de piaţa interbancară
P 3217 Datorii ataşate
P 322 Titluri de creanţe negociabile
P 3221 Titluri de creanţe negociabile
P 3227 Datorii ataşate
P 325 Obligaţiuni
P 3251 Obligaţiuni
P 3257 Datorii ataşate
P 326 Alte datorii constituite prin titluri

Grupa 33 CONTURI DE DECONTARE PRIVIND

OPERAŢIUNILE CU TITLURI
P 331 Conturile societăţii bancare
571
 P 332 Conturile organismelor de plasament colectiv de valori mo-
biliare (OPCVM)
B 333 Conturile societăţilor de bursă
P 334 Conturile altor instituţii financiare
P 335 Conturile clientelei
B 336 Alte conturi de decontare privind operaţiunile cu titluri
P 3361 Alte sume de plătit privind operaţiunile cu titluri
A 3362 Alte sume de încasat privind operaţiunile cu titluri
B 337 Creanţe şi datorii ataşate

Grupa 34 DECONTĂRI INTERBANCARE

B 341 Decontări interbancare
Grupa 35 DEBITORI SI CREDITORI
B 351 Personal şi conturi asimilate
P 3511 Personal-remuneraţii datorate
P 3312 Personal-ajutoare materiale datorate
P 3513 Participarea personalului la profit
A 3514 Avansuri acordate personalului
P 3315 Drepturi de personal neridicate
P 3516 Reţineri din remuneraţii datorate terţilor
B 3519 Alte datorii şi creanţe în legătură cu personalul
B 352 Asigurări sociale, protecţia socială şi conturi asimilate
P 3521 Asigurări sociale
P 35211 Contribuţia unităţii la asigurările sociale
P 35212 Contribuţia personalului pentru pensia suplimentară
572
P 3522 Ajutor de şomaj
P 35221 Contribuţia unităţii la fondul de şomaj
P 35222 Contribuţia personalului la fondul de şomaj
B 3526 Alte datorii şi creanţe sociale
B 353 Bugetul statului, fonduri speciale şi conturi asimilate
P 3531 Impozitul pe profit
B 3532 Taxa pe valoarea adăugată
P 35323 TVA de plată
A 35324 TVA de recuperat
A 35326 TVA deductibilă
P 35327 TVA colectată
B 35328 TVA neexigibilă
P 3533 Impozitul pe salarii
A 3534 Subvenţii
P 3536 Alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
P 3538 Fonduri speciale-taxe şi vărsăminte asimilate
B 3539 Alte datorii şi creanţe cu bugetul statului
P 35391 Alte datorii faţă de bugetul statului
A 35392 Alte creanţe privind bugetul statului
P 35393 Datorii faţă de stat
A 35394 Creanţe în legătură cu statul
P 354 Dividende de plată
A 355 Debitori diverşi
A 3551 Depozite de garanţii vărsate
A 3552 Debitori din avansuri spre decontare
573
 A 3556 Alţi debitori diverşi
A 3557 Creanţe ataşate
P 356 Creditori diverşi
P 3561 Depozite de garanţii pentru leasing şi locaţie simplă
P 3566 Alţi creditori diverşi
P 3567 Datorii ataşate

Grupa 36 CONTURI DE STOCURI

A 361 Valori în aur, metale şi pietre preţioase
A 362 Materiale
A 363 Obiecte de inventar
P 364 Uzura obiectelor de inventar
A 365 Stocuri aflate la terţi
A 367 Alte stocuri asimilate
A 368 Alte bunuri diverse

Grupa 37 CONTURI DE REGULARIZARE

B 371 Conturi privind valori de încasare
A 3712 Valori primite la încasare
P 3716 Conturi indisponibile privind valori de încasare
B 372 Conturi de ajustare
B 3721 Poziţie de schimb
B 3722 Contravaloarea poziţiei de schimb
B 3723 Conturi de ajustare de devize

574
B 3729 Conturi de ajustare privind alte elemente din afara
bilanţului
B 373 Conturi de diferenţe
B 3731 Diferenţe privind devizele
B 3739 Alte conturi de diferenţe
A 374 Cheltuieli de repartizat
A 3741 Prime de emisiune privind titluri cu venit fix
A 3742 Prime de rambursare privind titluri cu venit fix
A 3749 Alte cheltuieli de repartizat
A 375 Cheltuieli înregistrate în avans
P 376 Venituri înregistrate în avans
P 377 Cheltuieli de plătit
A 378 Venituri de primit
B 379 Alte conturi de regularizare

Grupa 38 CREANŢE RESTANTE ŞI ÎNDOIELNICE

A 381 Creanţe restante
A 382 Creanţe îndoielnice

Grupa 39 PROVIZIOANE PRIVIND OPERAŢIUNI CU

TITLURI ŞI OPERAŢIUNI DIVERSE
P 391 Provizioane pentru deprecierea titlurilor
P 393 Provizioane pentru deprecierea stocurilor
P 399 Provizioane pentru creanţe restante şi îndoielnice
575
 Clasa 4 VALORI IMOBILIARE

Grupa 40 CREDITE SUBORDONATE

A 401 Credite subordonate la termen
A 4011 Credite participative
A 4019 Alte credite subordonate la termen
A 402 Credite subordonate pe durată nelimitată
A 407 Creanţe ataşate

Grupa 41 PĂRŢI ÎN CADRUL SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

LEGALE, TITLURI DE PARTICIPARE ŞI TITLURI ALE
ACTIVITĂŢII DE PORTOFOLIU
A 411 Părţi în societăţile comerciale legale
A 4111 Părţi în societăţi bancare
A 4112 Părţi în societăţi cu caracter financiar
A 4113 Părţi în societăţi cu caracter nefinanciar
A 412 Titluri de participare
A 4121 Titluri de participare la societăţi bancare
A 4122 Titluri de participare la societăţi cu caracter financiar
A 4123 Titluri de participare la alte societăţi cu caracter nefi-
nanciar
A 413 Titluri ale activităţii de portofoliu
B 414 Diferenţe de conversie
A 415 Titluri date cu împrumut
576
 A 417 Creanţe ataşate
P 418 Vărsăminte de efectuat pentru părţi în societăţi comerciale
legale, pentru titluri de participare şi pentru titluri ale
activităţii de portofoliu

Grupa 42 DOTĂRI PENTRU UNITĂŢILE PROPRII DIN

STRĂINĂTATE

Grupa 43 IMOBILIZĂRI ÎN CURS

A 431 Imobilizări necorporale în curs
A 432 Imobilizări corporale în curs

Grupa 44 IMOBILIZĂRI ALE ACTIVITĂŢII DE

EXPLOATARE
A 441 Imobilizări necorporale ale activităţii de exploatare
A 4411 Fondul comercial
A 4412 Cheltuieli de constituire
A 4419 Alte imobilizări necorporale ale activităţii de exploatare
A 442 Imobilizări corporale ale activităţii de exploatare
A 4421 Terenuri
A 44211 Terenuri
A 44212 Amenajări de terenuri
A 4422 Mijloace fixe
A 44221 Clădiri
A 44222 Construcţii speciale
577
 A 44223 Maşini, utilaje şi instalaţii de lucru
A 44224 Aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare
A 44225 Mijloace de transport
A 44226 Animale şi plantaţii
A 44227 Unelte, dispozitive, instrumente, mobilier şi
aparatură birotică
A 44228 Alte active corporale mobile

Grupa 45 IMOBILIZĂRI ÎN AFARA ACTIVITĂŢII DE

EXPLOATARE
A 451 Imobilizări necorporale în afara activităţii de exploatare
A 452 Imobilizări corporale în afara activităţii de exploatare
A 4521 Terenuri
A 45211 Terenuri
A 45212 Amenajări de terenuri
A 4522 Mijloace fixe
A 45221 Clădiri
A 45222 Construcţii speciale
A 45223 Maşini, utilaje şi instalaţii de lucru
A 45224 Aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare
A 45225 Mijloace de transport
A 45226 Animale şi plantaţii
A 45227 Unelte, dispozitive, instrumente, mobilier şi
aparatură birotică
A 45228 Alte active corporale mobile
578
Grupa 46 AMORTIZĂRI PRIVIND IMOBILIZĂRILE
P 461 Amortizări privind imobilizările de exploatare
P 4611 Amortizarea imobilizărilor necorporale
P 46111 Amortizarea fondului comercial
P 46112 Amortizarea cheltuielilor de constituire
P 46119 Amortizarea altor imobilizări necorporale
P 4612 Amortizarea imobilizărilor corporale
P 46121 Amortizarea amenajărilor de terenuri
P 46122 Amortizarea clădirilor
P 46123 Amortizarea construcţiilor speciale
P 46124 Amortizarea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor de
lucru
P 46125 Amortizarea aparatelor şi instalaţiilor de măsurare,
control şi reglare
P 46126 Amortizarea mijloacelor de transport
P 46128 Amortizarea uneltelor, dispozitivelor,
instrumentelor, mobilierului şi aparaturii birotice
P 46129 Amortizarea altor active corporale mobile
P 462 Amortizări privind imobilizările în afara activităţii de
exploatare

Grupa 47 LEASING, LOCATIE SIMPLĂ ŞI OPERAŢIUNI

ASIMILATE
A 471 Operaţiuni de leasing şi asimilate
579
 A 4711 Leasing mobiliar
A 4712 Leasing imobiliar
A 4713 Leasing cu active necorporale
A 4717 Creanţe ataşate
A 472 Operaţiuni de leasing privind imobilizările în curs
A 4721 Leasing mobiliar
A 4722 Leasing imobiliar
A 4723 Leasing cu active necorporale
A 473 Imobilizări neînchiriate din leasing reziliat
A 474 Bunuri date în locaţie simplă
A 4741 Bunuri date în locaţie simplă
A 4747 Creanţe ataşate
P 476 Amortizări
P 4761 Amortizări privind operaţiunile de leasing
P 4762 Amortizări privind operaţiunile de locaţie simplă

Grupa 48 CREANŢE RESTANTE ŞI ÎNDOIELNICE

A 481 Creanţe restante
A 482 Creanţe îndoielnice

Grupa 49 PROVIZIOANE PENTRU VALORI IMOBILIZATE

P 491 Provizioane pentru deprecierea părţilor deţinute în cadrul
societăţii comerciale legate, a titlurilor de participare şi a
titlurilor de portofoliu
P 492 Provizioane pentru deprecierea imobilizărilor
580
P 493 Provizioane pentru operaţiuni de leasing
P 494 Provizioane pentru operaţiuni de locaţie simplă
P 499 Provizioane pentru creanţe restante şi îndoielnice

Clasa 5 CAPITALURI PROPRII, ASIMILATE ŞI PROVIZIOANE

Grupa 50 CAPITAL
P 501 Capital social
P 5011 Capital social nevărsat
P 5011 Capital social vărsat
P 502 Elemente asimilate capitalului
B 503 Diferenţe de conversie
A 508 Acţionari sau asociaţi

Grupa 51 PRIME LEGATE DE CAPITAL ŞI REZERVE

P 511 Prime legate de capital
P 5111 Prime de emisiune sau de aport
P 5112 Prime de fuziune, de sciziune, de conversie
P 512 Rezerve legale
P 5121 Rezerve legale din profitul brut
P 5122 Rezerve legale din profitul net
P 513 Rezerve statutare
P 514 Rezerva generală pentru riscul de credit
P 5141 Rezerva generală pentru riscul de credit din profitul brut
P 5142 Rezerva generală pentru riscul de credit din profitul net
581
 P 516 Diferenţe din reevaluare
P 519 Alte rezerve

Grupa 52 FONDURI
P 521 Fondul de dezvoltare
P 528 Alte fonduri
P 529 Repartizări la fondul de dezvoltare

Grupa 53 DATORII SUBORDONATE

P 531 Datorii subordonate la termen
P 5311 Titluri subordonate la termen
P 5312 Împrumuturi participative
P 5319 Alte împrumuturi subordonate la termen
P 532 Datorii subordonate pe durată nedeterminată
P 5311 Titluri subordonate pe durata nedeterminată
P 5312 Împrumuturi subordonate pe durata nedeterminată
P 537 Datorii ataşate

Grupa 54 SUBVENŢII ŞI FONDURI PUBLICATE ALOCATE

P 541 Subvenţii pentru investiţii
P 5411 Subvenţii pentru investiţii
P 5411 Subvenţii pentru investiţii înregistrate la venituri
P 542 Fonduri publicate alocate

Grupa 55 PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI

582
P 551 Provizioane pentru riscuri de executare a angajamentelor
prin semnătură
P 552 Provizioane pentru facilităţi acordate personalului
P 553 Provizioane pentru riscuri de ţară
P 559 Alte provizioane

Grupa 56 PROVIZIOANE NEREGLEMENTATE

P 561 Provizioane nereglementate

Grupa 58 REZULTATUL REPORTAT

B 581 Rezultatul reportat

Grupa 59 REZULTATUL EXERCIŢIULUI

B 591 Profit şi pierdere
A 592 Repartizarea profitului

Clasa 6 CHELTUIELI

Grupa 60 CHELTUIELI DE EXPLOATARE BANCARĂ

A 601 Cheltuielile cu operaţiunile de trezorerie şi operaţiunile
interbancare
A 6011 Dobânzi la Banca Naţională a României
A 6012 Dobânzi la conturile de corespondent
A 6013 Dobânzi la depozitele băncilor
A 60131 Dobânzi la depozitele la vedere
583
 A 60132 Dobânzi la depozitele la termen
A 60133 Dobânzi la depozitele colaterale
A 6014 Dobânzi la împrumuturile de la bănci
A 60141 Dobânzi la împrumuturile de pe o zi pe alta
A 60142 Dobânzi la împrumuturile la termen
A 60143 Dobânzi la împrumuturile fiduciare
A 6015 Dobânzi la valorile date în pensiune
A 60151 Dobânzi la valorile date în pensiune de pe o zi pe alta
A 60152 Dobânzi la valorile date în pensiune la termen
A 6017 Alte cheltuieli cu dobânzile
A 60171 Dobânzi privind titlurile cu posibilitate de răscum-
părare
A 60172 Report/deport
A 60179 Cheltuieli diverse cu dobânzile
A 6019 Comisioane
A 602 Cheltuieli cu operaţiunile cu clientela
A 6021 Dobânzi la conturile de factoring
A 6022 Dobânzi la împrumuturile primite de la clientela financiară
A 60221 Dobânzi la împrumuturile de pe o zi pe alta
A 60222 Dobânzi la împrumuturile la termen
A 6023 Dobânzi la valorile date în pensiune
A 6024 Dobânzi la conturile curente
A 6025 Dobânzi la conturile de depozite
A 6024 Dobânzi la depozitele la vedere
A 6024 Dobânzi la depozitele la termen
584
A 6024 Dobânzi la depozitele colaterale
A 6026 Dobânzi la certificatele de depozit, carnetele şi libretele
de economii
A 6027 Alte cheltuieli cu dobânzile
A 60271 Dobânzi privind titlurile cu posibilitate de
răscumpărare
A 60272 Report/deport
A 60279 Cheltuieli diverse cu dobânzile
A 6029 Comisioane
A 603 Cheltuieli pentru operaţiunile cu titluri
A 6031 Dobânzi cu titlurile date în pensiune livrată
A 6032 Pierderi la titlurile de tranzacţie
A 6033 Cheltuieli cu titlurile de plasament
A 60331 Cheltuieli de achiziţie
A 60336 Pierderi din cesiune
A 6034 Cheltuieli cu titlurile de investiţii
A 60341 Cheltuieli de achiziţie
A 60342 Cheltuieli cu amortizarea primelor
A 6036 Cheltuieli privind datorii constituite prin titluri
A 60361 Dobânzi privind titlurile pe piaţa interbancară
A 60362 Dobânzi privind titlurile de creanţe negociabile
A 60363 Dobânzi privind obligaţiunile
A 60369 Alte cheltuieli privind datoriile constituite prin titluri
A 6037 Cheltuieli diverse privind operaţiunile cu titluri
A 6039 Comisioane
585
 A 604 Cheltuieli cu operaţiunile de leasing, locaţie simplă şi asimilate
A 6041 Cheltuieli cu operaţiunile de leasing şi asimilate
A 6042 Cheltuieli cu operaţiunile de locaţie simplă
A 605 Cheltuieli privind datoriile subordonate şi fondurile publice
alocate
A 6051 Cheltuieli privind datoriile subordonate la termen
A 6052 Cheltuieli privind datoriile subordonate pe durată nede-
terminată
A 6053 Cheltuieli privind fondurile publice alocate
A 606 Cheltuieli privind operaţiunile de schimb
A 6061 Pierderi din operaţiunile de schimb şi arbitraj
A 6069 Comisioane
A 607 Cheltuieli privind operaţiunile în afara bilanţului
A 6071 Cheltuieli cu angajamentele de finanţare
A 6072 Cheltuieli cu angajamentele de garanţie
A 6077 Cheltuieli cu alte angajamente primite
A 608 Cheltuieli cu prestaţii de servicii financiare
A 6081 Cheltuieli cu mijloacele de plată
A 6087 Alte cheltuieli cu prestaţiile de servicii financiare
A 609 Alte cheltuieli de exploatare bancară
A 6092 Cota-parte privind operaţiunile de exploatare bancară
efectuate în comun
A 6093 Venituri retrocedate privind operaţiunile de exploatare
bancară efectuate în comun
A 6099 Cheltuieli diverse de exploatare bancară
586
Grupa 61 CHELTUIELI CU PERSONALUL
A 611 Cheltuieli cu remuneraţiile personalului
A 612 Cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială
A 6121 Cheltuieli privind contribuţia unităţii la asigurările
sociale
A 6122 Cheltuieli privind contribuţia unităţii pentru ajutorul de
şomaj
A 6127 Alte cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială
A 617 Alte cheltuieli privind personalul

Grupa 62 IMPOZITE SI TAXE

A 621 Cheltuieli cu impozitul pe salarii
A 627 Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate

Grupa 63 CHELTUIELI CU MATERIALELE, LUCRĂRILE ŞI

SERVICIILE EXECUTATE DE TERŢI
A 631 Cheltuieli cu materialele
A 6311 Cheltuieli cu materialele consumabile
A 6312 Cheltuieli privind combustibilii
A 6313 Cheltuieli privind piesele de schimb
A 6317 Cheltuieli privind alte materiale
A 632-Cheltuieli privind obiectele de inventar
A 633-Cheltuieli privind alte stocuri
A 634-Cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi
587
 A 6341 Cheltuieli de întreţinere şi reparaţii
A 6342 Cheltuieli privind energia şi apa
A 6343 Cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii
A 6344 Cheltuieli cu colaboratorii şi de intermediere
A 6345 Cheltuieli cu deplasări, detaşări, transferări şi transportul
personalului şi bunurilor
A 6346 Cheltuieli cu serviciile furnizare de societăţile grupului
A 6347 Alte cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi
A 63471 Cheltuieli cu primele de asigurare
A 63472 Cheltuieli cu redevenţele privind operaţiunile de
leasing şi asimilate
A 63473 Cheltuieli cu redevenţele privind concesiunile,
locaţiile de gestiune şi chiriile
A 63479 Alte cheltuieli
A 635 Cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate

Grupa 64 CHELTUIELI DIVERSE DE EXPLOATARE

A 641 Venituri retrocedate privind operaţiunile de exploatare
nebancară efectuate în comun
A 642 Cota-parte privind operaţiunile de exploatare nebancare
efectuate în comun
A 643 Cota-parte din cheltuielile sediului social
A 646 Pierderi din cesiunea imobilizărilor
A 64641 Pierderi din cesiunea imobilizărilor corporale şi
necorporale
588
A 6462 Pierderi din cesiunea imobilizărilor financiare
A 649 Alte cheltuieli diverse de exploatare

Grupa 65 CHELTUIELI CU AMORTIZĂRILE PRIVIND

IMOBILIZĂRILE NECORPORALE ŞI CORPORALE
A 651 Cheltuieli cu amortizarea imobilizărilor necorporale
A 652 Cheltuieli cu amortizarea imobilizărilor corporale

Grupa 66 CHELTUIELI CU PROVIZIOANE ŞI PIERDERI DIN

CREANŢE NERECUPERATE
A 661 Cheltuieli cu provizioane pentru creanţe din operaţiuni
interbancare
A 6611 Cheltuieli cu provizioane specifice de risc de credit
A 6612 Cheltuieli cu provizioane specifice de risc de dobândă
A 662 Cheltuieli cu provizioane pentru creanţe din operaţiuni cu
clientela
A 6621 Cheltuieli cu provizioane specifice de risc de credit
A 6622 Cheltuieli cu provizioane specifice de risc de dobândă
A 663 Cheltuieli cu provizioane pentru creanţe din operaţiuni cu
titluri şi operaţiuni diverse
A 6631 Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea titlurilor
A 66311 Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea
titlurilor de plasament
A 66312 Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea
titlurilor de investiţii
589
 A 6633 Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea stocurilor
A 6637 Cheltuieli cu provizioane pentru creanţe restante şi
îndoielnice
A 664 Cheltuieli cu provizioane pentru valori imobilizate
A 6641 Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea părţilor
deţinute în cadrul societăţilor comerciale legate, a titlurilor
de participare şi a titlurilor activităţii de portofoliu
A 6642 Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea
imobilizărilor
A 66421 Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea
imobilizărilor în curs
A 66422 Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea
imobilizărilor activităţii de exploatare
A 66423 Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea
imobilizărilor în afara activităţii de exploatare
A 6647 Cheltuieli cu provizioane pentru creanţe restante şi
îndoielnice
A 665 Cheltuieli cu provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
A 6651 Cheltuieli cu provizioane pentru riscuri de executare a
angajamentelor prin semnătură
A 6652 Cheltuieli cu provizioane pentru facilităţi acordate
personalului
A 6653 Cheltuieli cu provizioane pentru risc de ţară
A 6657 Cheltuieli cu provizioane pentru alte riscuri şi cheltuieli
A 666 Cheltuieli cu provizioane reglementate
590
 A 667 Pierderi din creanţe nerecuperabile acoperite cu provizioane
A 668 Pierderi din creanţe nerecuperabile neacoperite cu provizioane

Grupa 67 CHELTUIELI EXCEPŢIONALE

A 671 Cheltuieli excepţionale privind operaţiunile de gestiune
A 6711 Despăgubiri, amenzi şi penalităţi
A 6712 Donaţii şi subvenţii acordate
A 6713 Cheltuieli privind sponsorizările
A 6714 Pierderi din debitori diverşi
A 6717 Alte cheltuieli excepţionale privind operaţiunile de
gestiune
A 673 Cheltuieli excepţionale privind amortizările şi provizioanele
A 6731 Cheltuieli excepţionale privind amortizarea imobilizărilor
A 6732 Cheltuieli excepţionale privind provizioane pentru
riscuri şi cheltuieli
A 6733 Cheltuieli excepţionale privind provizioane pentru
deprecieri
A 6733 Cheltuieli excepţionale privind provizioane reglementate
A 677 Alte cheltuieli excepţionale

Grupa 69 CHELTUIELI CU IMPOZITUL PE PROFIT

Clasa 7 VENITURI

591
 Grupa 70 VENITURI DIN ACTIVITATEA DE EXPLOATARE
BANCARA
P 701 Venituri din operaţiunile de trezorerie şi operaţiunile
interbancare
P 7011 Dobânzi de la Banca Naţională a României
P 7012 Dobânzi de la conturile de corespondent
P 7013 Dobânzi de la conturile de depozitele la bănci
P 70131 Dobânzi de la depozitele la vedere
P 70132 Dobânzi de la depozitele la termen
P 70133 Dobânzi de la depozitele colate
P 7014 Dobânzi de la creditele acordate băncilor
P 70141 Dobânzi de la creditele de pe o zi pe alta
P 70142 Dobânzi de la creditele la termen
P 70143 Dobânzi de la creditele financiare
P 7015 Dobânzi de la valorile primite în pensiune
P 70151 Dobânzi de la valorile primite în pensiune de pe o zi
pe alta
P 70152 Dobânzi de la valorile primite în pensiune la termen
P 7017 Alte venituri din dobânzi
P 70171 Dobânzi privind titlurile cu posibilitate de răscumpărare
P 70172 Report/deport
P 70179 Venituri diverse din dobânzi
P 7018 Dobânzi din creanţe restante şi îndoielnice
P 7019 Comisioane
P 702 Venituri din operaţiunile cu clientela
592
 P 7021 Dobânzi de la creanţe comerciale şi credite acordate
clientelei
P 70211 Dobânzi de la operaţiunile de scont, asimilate şi alte
creanţe comerciale
P 70212 Dobânzi de la operaţiunile de factoring
P 70213 Dobânzi de la creditele de trezorerie
P 70214 Dobânzi de la creditele pentru export
P 70215 Dobânzi de la creditele pentru echipament
P 70216 Dobânzi de la creditele pentru bunuri imobiliare
P 70217 Dobânzi de la alte credite acordate clientelei
P 7022 Dobânzi de la credite acordate clientelei financiare
P 70221 Dobânzi de la alte credite de pe o zi pe alta
P 70222 Dobânzi de la alte credite la termen
P 7023 Dobânzi de la valorile primite în pensiune
P 70231 Dobânzi de la valorile primite în pensiune de pe o zi
pe alta
P 70232 Dobânzi de la valorile primite în pensiune la termen
P 7024 Dobânzi de la conturile curente debitoare
P 7027 Alte venituri din dobânzi
P 70271 Dobânzi privind titlurile cu posibilitate de răscumpărare
P 70272 Report/deport
P 70279 Venituri diverse din dobânzi
P 7028 Dobânzi din creanţe restante şi îndoielnice
P 7029 Comisioane
P 703 Venituri din operaţiunile cu titluri
593
 P 7031 Dobânzi de la titlurile primite în pensiune livrată
P 7032 Veniturile din titlurile de tranzacţie
P 7033 Veniturile din titlurile de plasament
P 70331 Dobânzi
P 70333 Dividende şi venituri asimilate
P 70336 Venituri din cesiune
P 7034 Veniturile din titlurile de investiţii
P 70341 Dobânzi
P 70342 Venituri din prime
P 7036 Venituri din datorii constituite prin titluri
P 7037 Venituri diverse din operaţiunile cu titluri
P 7038 Dobânzi din creanţe restante şi îndoielnice
P 7039 Comisioane
P 704 Venituri din operaţiunile de leasing, locaţie simplă şi asimilate
P 7041 Venituri din operaţiunile de leasing şi asimilate
P 70411 Venituri din chirii
P 70413 Venituri din cesiunea imobilizărilor date în leasing şi
asimilate
P 70414 Venituri din provizioane pentru operaţiunile de
leasing şi asimilate
P 70419 Alte venituri din operaţiunile de leasing şi asimilate
P 7042 Venituri din operaţiunile de locaţie simplă
P 70421 Venituri din chirii
P 70423 Venituri din cesiunea imobilizărilor date în locaţie
simplă
594
 P 70424 Venituri din provizioane pentru operaţiunile de
locaţie simplă
P 70429 Alte venituri din operaţiunile de locaţie simple
P 7048 Venituri din creanţe restante şi îndoielnice
P 705 Venituri din credite subordonate, părţi în cadrul societăţilor
comerciale legate, titluri de participare şi titluri ale activităţii
de portofoliu
P 7051 Dobânzi de la creditele subordonate la termen
P 7052 Dobânzi de la creditele subordonate pe durată
nedeterminată
P 7053 Dividende şi venituri asimilate
P 7058 Dobânzi şi creanţe restante şi îndoielnice
P 706 Venituri din operaţiuni de schimb
P 7061 Venituri din operaţiuni de schimb şi arbitraj
P 7069 Comisioane
P 707 Venituri din operaţiuni din afara bilanţului
P 7071 Venituri din angajamente de finanţare
P 70711 Venituri din angajamente de finanţare în favoarea
altor bănci
P 70712 Venituri din angajamente de finanţare în favoarea
clientelei
P 7072 Venituri din angajamentele de garanţie
P 70711 Venituri din angajamente de garanţie în favoarea
altor bănci

595
 P 70712 Venituri din angajamentele de garanţie în favoarea
clientelei
P 7077 Venituri din alte angajamente date
P 708 Venituri din prestaţiile de servicii financiare
P 7083 Comisioane din activităţile de asistenţă şi de consultantă
P 70831 Comisioane din activităţile de asistenţă şi de
consultanţă pentru persoane fizice
P 70832 Comisioane din activităţile de asistenţă şi de
consultanţă pentru persoane juridice
P 70839 Alte comisioane
P 7085 Venituri privind mijloacele de plată
P 7087 Alte venituri din prestaţii de servicii financiare
P 709 Alte venituri din activitatea de exploatare bancară
P 7092 Cota-parte privind operaţiunile de exploatare bancară
efectuate în consum
P 7093 Cheltuieli refacturate privind operaţiunile de exploatare
bancară efectuate în comun
P 7094 Transferuri de cheltuieli de exploatare bancară
P 7099 Venituri diverse de exploatare bancară

Grupa 74 VENITURI DIVERSE DIN EXPLOATARE

P 741 Cheltuieli refacturate
P 7411 Cheltuieli refacturate societăţilor grupului
P 7412 Cheltuieli refacturate altor societăţi

596
 P 742 Cota-parte privind operaţiunile de exploatare nebancară
efectuate în comun
P 743 Cota-parte din cheltuielile sediului social
P 746 Venituri din cesiunea imobilizărilor
P 7461 Venituri din cesiunea imobilizărilor necorporale şi
corporale
P 7462 Venituri din cesiunea imobilizărilor financiare
P 747 Venituri accesorii
P 7471 Venituri privind imobilele legate de exploatare
P 7472 Venituri din activităţi nebancare
P 7479 Alte venituri accesorii
P 749 Alte venituri diverse de exploatare
P 7491 Transferuri de cheltuieli de exploatare nebancară
P 7492 Cota-parte din subvenţiile de investiţii trecută la venituri
P 7493 Venituri din subvenţii de exploatare
P 7494 Venituri din producţia de imobilizări
P 7495 Venituri privind bunurile mobile şi imobile din
executarea creanţelor
P 7499 Alte venituri

Grupa 76 VENITURI DIN PROVIZIOANE ŞI RECUPERĂRI

DE CREANŢE RECUPERATE
P 761 Venituri din provizioane pentru creanţe din operaţiuni
interbancare
P 7611 Venituri din provizioane specifice de risc de credit
597
 P 7612 Venituri din provizioane specifice de risc de dobândă
P 762 Venituri din provizioane pentru creanţe din operaţiuni cu
clientela
P 7621 Venituri din provizioane specifice de risc de credit
P 7622 Venituri din provizioane specifice de risc de dobânda
P 763 Venituri din provizioane privind operaţiunile cu titluri şi
operaţiuni diverse
P 7631 Venituri din provizioane pentru deprecierea titlurilor
P 764 Venituri din provizioane pentru valori materiale
P 7641 Venituri din provizioane pentru deprecierea părţilor
deţinute în cadrul societăţilor comerciale legate, titluri de
participare şi a titlurilor activităţii de portofoliu
P 7642 Venituri din provizioane pentru deprecierea imobilizărilor
P 76421 Venituri din provizioane pentru deprecierea
imobilizărilor în curs
P 76422 Venituri din provizioane pentru deprecierea
imobilizărilor activităţii de exploatare
P 76423 Venituri din provizioane pentru deprecierea
imobilizărilor în afara activităţii de exploatare
P 7647 Venituri din provizioane pentru creanţe restante şi
îndoielnice
P 765 Venituri din provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
P 7651 Venituri din provizioane pentru riscuri de executare a
angajamentelor prin semnătură

598
 P 7652 Venituri din provizioane pentru facilităţi acordate
personalului
P 7653 Venituri din provizioane pentru risc de ţară
P 7657 Venituri din provizioane pentru alte riscuri şi cheltuieli
P 766 Venituri din provizioane reglementate
P 767 Venituri din recuperări şi creanţe amortizate

Grupa 77 VENITURI EXCEPŢIONALE

P 771 Venituri exepţionale din operaţiunile de gestiune
P 7711 Venituri din despăgubiri şi penalităţi
P 7717 Alte venituri exepţionale din operaţiuni de gestiune
P 773 Venituri excepţionale din provizioane
P 7731 Venituri excepţionale din provizioane pentru riscuri şi
cheltuieli
P 7732 Venituri excepţionale din provizioane pentru deprecieri
P 7734 Venituri excepţionale din provizioane reglementate
P 777 Alte venituri excepţionale

Grupa 78 VENITURI DIN RELUAREA REZERVEI

GENERALE PENTRU RISCUL DE CREDIT
P 781 Venituri din reluarea rezervei generale pentru riscul de credit

Clasa 9 OPERAŢIUNI ÎN AFARA BILANŢULUI

Grupa 90 ANGAJAMENTE ÎN FINANŢARE

599
 A 901 Angajamente în favoarea altor bănci
P 902 Angajamente primite de la alte bănci
A 903 Angajamente în favoarea clientelei
A 9031 Deschideri de credite confirmate
A 90311 Garanţii imobiliare
A 90312 Deschideri de credite documentare
A 90319 Alte deschideri de credite confirmate
A 9032 Acceptări sau angajamente de plată
A 9039 Alte angajamente în favoarea clientelei
P 904 Angajamente primite de la clientela financiară şi instituţiile
administraţiei publice

Grupa 91 ANGAJAMENTE DE GARANŢIE

A 911 Cauţiuni, avaluri şi alte garanţii date altor bănci
A 9111 Confirmări de deschideri de credite documentare
A 9112 Acceptări de plată
A 9119 Alte garanţii date altor bănci
P 912 Cauţiuni, avaluri şi alte garanţii primite de la alte bănci
A 913 Garanţii date pentru clientelă
A 9131 Cauţiuni, avaluri şi alte garanţii
A 9139 Alte garanţii date pentru clientelă
P 914 Garanţii primite de la clientelă
P 9141 Garanţii primite de la instituţiile administraţiei publice şi
asimilate
P 9142 Garanţii primite de la societăţi de asigurare şi capitalizare
600
P 9143 Garanţii primite de la clientela financiară
P 9144 Ipoteci imobiliare
P 9145 Gajul cu deposedare
P 9146 Gajuri fără deposedare
P 9149 Alte garanţii primite de la clientelă

Grupa 92 ANGAJAMENTE PRIVIND TITLURILE

A 921 Titluri de primit
A 9211 Titluri vândute cu posibilitate de răscumpărare
A 9219 Alte titluri de primit
P 922 Titluri de livrat
A 9221 Titluri cumpărate cu posibilitate de răscumpărare
A 9229 Alte titluri de livrat

Grupa 93 OPERAŢIUNI ÎN DEVIZE

B 931 Operaţiuni de schimb la vedere
A 9311 Lei cumpăraţi şi încă neprimiţi
A 9312 Devize cumpărate şi încă neprimite
P 9313 Lei vânduţi şi încă nelivraţi
P 9314 Devize vândute şi încă nelivrate
B 932 Operaţiuni privind devizele date şi luate cu împrumut
A 9321 Devize date cu împrumut şi încă nelivrate
P 9322 Devize luate cu împrumut şi încă neprimite
B 933 Operaţiuni de schimb la termen
B 9331 Lei de primit contra devize de livrat
601
 B 9332 Devize de livrat contra lei de primit
B 9333 Devize de primit contra lei de livrat
B 9334 Lei de livrat contra devize de primit
B 9335 Devize de primit contra devize de livrat
B 9336 Devize de livrat contra devize de primit
B 934 Report/deport calculat anticipat
P 9341 Report/deport de primit
A 9342 Report/deport de plătit
B 935 Dobânzi neajunse la scadenţă în devize acoperite la termen
B 936 Conturi de ajustare devize în afara bilanţului
B 9361 Poziţie de schimb
B 9362 Contravaloarea poziţiei de schimb
B 9363 Conturi de ajustare devize

Grupa 95 ANGAJAMENTE DIVERSE

P 951 Redevenţe, locaţii de gestiune, chirii şi alte datorii asimilate
P 952 Titluri primite în garanţii
A 953 Titluri date în garanţie
B 959 Alte angajamente diverse

Grupa 98 ANGAJAMENTE ÎNDOIELNICE

A 981 Angajamente îndoielnice

Grupa 99 CONTURI DE EVIDENŢĂ

P 991 Mijloace fixe luate cu chirie
602
 P 992 Valori primite în păstrare sau custodie
A 993 Creanţe scoase din activ, urmărite în continuare
A 994 Debitori din penalităţi pretinse
P 995 Amortizarea aferentă gradului de neutilizare a mijloacelor fixe
B 998 Alte conturi de evidenţă
B 999 Contrapartida
7.2 Organizarea contabilităţii bancare
Băncile ca mari societăţi comerciale au obligaţia organizării şi
ţinerii contabilităţii la sediile declarate, conform legislaţiei în vigoare.
Băncile au obligaţia să asigure:
- întocmirea documentelor justificative pentru orice operaţiune ce
afectează patrimoniul băncii;
- înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor patrimoniale;
- inventarierea patrimoniului băncii;
- întocmirea bilanţului contabil;
- controlul asupra operaţiunilor patrimoniale efectuate;
- furnizarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor privitoare la
situaţia patrimoniului şi rezultatele obţinute de bancă.
Documentele justificative angajează răspunderea celor ce le-au
întocmit, vizat, aprobat, sau înregistrat în contabilitate. Înregistrarea în
contabilitate a operaţiunilor bancare se face cronologic, în funcţie de
data întocmirii sau intrării în bancă. Înregistrarea se face sistematic în
conturi sintetice şi analitice cu ajutorul registrului jurnal şi al cărţii mari,
în conformitate cu planul de conturi şi cu normele de utilizare a acestuia.

603
 Conform legii contabilităţii, Banca Naţională a României elaborează
împreună cu băncile:
- planul de conturi bancar;
- normele metodologice privind utilizarea planului de conturi;
- modelele bilanţurilor contabile;
- alte formulare utilizate în activitatea bancară şi normele
metodologice de utilizare a acestora.
Planul de conturi pentru bănci şi normele metodologice de utilizare
a acestuia conţin conturile necesare înregistrării în contabilitate a
operaţiunilor patrimoniale ce pot avea loc în cadrul băncii, conţinutul şi
funcţia fiecărui cont, monografia contabilă a principalelor operaţiuni,
precum şi criteriile generale (atribute) privind dezvoltarea în analitic a
conturilor sintetice.
La elaborarea planului de conturi pentru bănci şi normele
metodologice de utilizare a acestuia s-au avut în vedere reglementările
în vigoare şi încadrarea în standardele contabile internaţionale.
Pentru unele operaţiuni, care la data elaborării planului de conturi şi
a normelor de utilizare a acestuia nu erau reglementate, modalităţile
prevăzute pentru înregistrarea acestora în contabilitate au la bază
uzanţele contabile internaţionale. Ca urmare, planul ce conturi şi
normele metodologice de utilizare a acestuia nu constituie temei legal
pentru efectuarea operaţiunilor economico-financiare, ci servesc numai
la înregistrarea corespunzătoare în contabilitate a operaţiunilor
efectuate. Operaţiunile economico-financiare supuse înregistrării în

604
contabilitate trebuie efectuate în concordanţă strictă cu prevederile
actelor normative care le reglementează.
Monografia privind înregistrarea în contabilitate a principalelor
operaţiuni bancare nu are caracter exhaustiv, ci numai exemplificativ.
Planul de conturi conţine opt clase de conturi simbolizate cu o cifră,
grupe de conturi simbolizate cu două cifre, conturi sintetice de gradul I
simbolizate cu trei cifre, conturi sintetice de gradul II simbolizate cu
patru cifre, conturi sintetice de gradul III simbolizate cu cinci cifre.
Conturile din cele opt clase (1-7 şi 9) se utilizează de către toate băncile.
Dezvoltarea în analitic a conturilor sintetice prevăzute în planul de
conturi este de competenţa fiecărei bănci, în funcţie de criteriile generale
(atribute) şi de necesităţile proprii.
Conturile prevăzute în planul de conturi sunt ordonate în funcţie de
lichiditatea activelor şi exigibilitatea pasivelor, în corelare cu normele
care stau la baza întocmirii bilanţului contabil.
Pentru contabilizarea operaţiunilor de mandat în contul trezoreriei
statului, băncile utilizează conturi distincte potrivit instrucţiunilor
Ministerului Finanţelor, deschise în cadrul clasei opt, iar pentru
operaţiunile aferente contabilităţii de gestiune, băncile pot utiliza conturi
distincte, deschise în cadrul altor clase decât cele care figurează în
planul de conturi (clasele 1-7 şi 9). Conturile aferente operaţiunilor de
mandat în contul trezoreriei statului şi celor de gestiune nu se includ în
balanţele de verificare a conturilor de bilanţ şi în afara bilanţului.
Normele metodologice privind utilizarea modelelor bilanţurilor
contabile cuprind: reguli privind întocmirea bilanţurilor contabile,
605
corelaţiile ce trebuie asigurate între indicatorii prevăzuţi în conţinutul
acestora, periodicitatea, verificarea şi depunerea acestora la organele de
drept.
Modelele registrelor de contabilitate, altele decât registrul-jurnal,
registrul-inventar şi cartea mare, precum şi cel al formularelor comune
ce se utilizează de către bănci în activitatea financiară şi contabilă sunt
prevăzute în “Nomenclatorul registrelor şi formularelor tipizate comune
privind activitatea financiară şi contabilă”, elaborat de Ministerul
Finanţelor.
În cazul utilizării echipamentelor informatice pentru întocmirea
documentelor justificative şi pentru prelucrarea şi înregistrarea datelor
în contabilitate, registrele contabile şi formularele privind activitatea
financiară şi contabilă pot fi adaptate în funcţie de necesităţile proprii de
utilizare, în condiţiile respectării conţinutului de informaţii al modelelor
prevăzute.
În afara de formularele prevăzute în acest nomenclator şi de
bilanţuri, formulare şi norme, băncile pot folosi în activitatea financiar-
bancară şi alte formulare specifice elaborate de acestea, unităţi de grup,
asociaţii profesionale, în funcţie de necesităţi.
Contabilitatea bancară se conduce în partidă dublă şi trebuie să
asigure:
- înregistrarea cronologică şi sistematică în contabilitate a tuturor
operaţiunilor patrimoniale, în funcţie de natura lor, în mod
simultan, în debitul unor conturi şi în creditul altor conturi,
denumite conturi corespondente;
606
 - stabilirea totalului sumelor debitoare şi creditoare, precum şi a
soldului final al fiecărui cont;
- întocmirea lunară a balanţei de verificare, care reflectă egalitatea
între totalul sumelor debitoare şi creditoare şi totalul soldurilor
debitoare şi creditoare ale conturilor;
- prezentarea şi a rezultatelor obţinute, respectiv a activelor şi
pasivelor prin bilanţ, precum şi a veniturilor, cheltuielilor şi
beneficiilor sau pierderilor, prin contul de profit şi pierdere.
Pentru evaluarea elementelor patrimoniale, se stabilesc următoarele
reguli:
Reguli generale:
a) la data intrării în patrimoniu, bunurile se evaluează şi se
înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, denumită valoare
contabilă, care se stabileşte astfel:
- bunuri procurate cu titlu oneros, la valoarea de achiziţie denumită
cost de achiziţie;
- bunurile reprezentând aport la capitalul social sau obţinute cu titlu
gratuit, la valoarea de utilitate, în funcţie de preţul pieţei, utilitatea,
starea şi amploarea acestora;
- bunurile produse de bancă (programe informatice şi alte bunuri
produse de bancă conform legii), la costul de producţie.
Costul de achiziţie al unui bun este egal cu preţul de cumpărare,
taxele nerecuperabile, cheltuielile de transport-aprovizionare şi alte
cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare de utilitate sau
pentru intrarea în gestiune a bunului respectiv.
607
 Costul de producţie al unui bun cuprinde: costul de achiziţie al
materiilor prime şi materialelor consumate, celelalte cheltuieli de
producţie, precum şi cota cheltuielilor indirecte de producţie determinate
raţional ca fiind legate de fabricaţia acestuia. Cheltuielile generale de
administraţie, cheltuieli de desfacere, precum şi alte cheltuieli de aceeaşi
natură, de regulă, nu se include în costurile de producţie.
Creanţele şi datoriile se înregistrează în contabilitate la valoarea lor
nominală.
b) evaluarea elementelor patrimoniale cu ocazia inventarierii se face
la valoarea actuală sau de unitate a fiecărui element, denumită valoare
de inventar, stabilită în funcţie de utilitatea bunului în unitate şi preţul
pieţei.
Valoarea de utilitate a creanţelor şi datoriilor se stabileşte în funcţie
de valoarea lor probabilă de încasat, respectiv de plată
c) la încheierea exerciţiului, elementele patrimoniale se evaluează şi
se reflectă în bilanţul contabil la valoarea de intrare în patrimoniu,
respectiv valoarea contabilă pusă de acord cu rezultatele inventarierii.
În acest scop, valoarea de intrare sau contabilă se compară cu
valoarea de utilitate stabilită pe baza inventarierii.
- pentru elementele de activ, diferenţele constatate în plus între
valoarea de inventar şi valoarea de intrare nu se înregistrează în
contabilitate, aceste elemente menţinându-se la valoarea lor de
intrare. Diferenţele constatate în minus între valoarea de inventar
stabilită la inventariere şi valoarea de intrare a imobilizărilor se
înregistrează în contabilitate pe seama amortizării (când
608
 deprecierea este ireversibilă) sau, după caz, se constituie
provizioane (când deprecierea este reversibilă), iar pentru
diferenţele aferente celorlalte elemente de activ se constituie
provizioane. Valoarea elementelor de activ se menţine, de
asemenea, la valoarea lor de intrare;
- pentru elementele de pasiv, diferenţele constatate în minus între
valoarea de inventar şi valoarea de intrare nu se înregistrează în
contabilitate, aceste elemente menţinându-se la valoarea lor de
intrare. Diferenţele constatate în plus între valoarea stabilită la
inventariere şi valoarea de intrare a elementelor de pasiv se
înregistrează în contabilitate prin constituirea de provizioane,
valoarea acestor elemente menţinându-se, de asemenea, la
valoarea lor de intrare;
d) la data ieşirii din patrimoniu sau la darea în consum, bunurile se
evaluează şi se scad din gestiune la valoarea lor de intrare.
Reguli specifice:
a) La fiecare închidere contabilă, operaţiunile calificate de acoperire
sunt evaluate la cursul utilizat pentru evaluarea elementelor acoperite.
Cursul utilizat este cursul la vedere sau cursul la termen, în funcţie de
natura operaţiunilor acoperite.
b) Operaţiunile în devize se înregistrează în conturi deschise pe
fiecare deviză în parte, iar soldul acestora se evaluează la valoarea lor de
piaţă.
c) Cesiunile temporare de active sunt considerate operaţiuni de
trezorerie cu menţinerea în activ a elementelor cedate. Elementele
609
cedate cu posibilitatea de răscumpărare se înregistrează în conturile în
afara bilanţului respective.
d) Titlurile de tranzacţie se evaluează la valoarea lor de piaţă.
e) Primele sau decontările aferente titlurilor de investiţii se
repartizează asupra conturilor de venituri sau de cheltuieli, după caz,
prorata temporis, pe durata de viaţă reziduală a titlurilor. În cazul
scăderii valorii titlurilor de investiţii, ca urmare a deprecierii valorii
acestora, nu se constituie provizion.
f) În cadrul operaţiunilor consorţiale de finanţare, fiecare bancă
asociată într-un consorţiu sau sindicat înregistrează numai cota-parte
fixată prealabil, aplicându-se, în general, următoarele reguli:
- se înregistrează numai cota-parte a băncii din finanţare sau din
angajamentul prin semnătură, în conturile de credite, respectiv în
conturile în afara bilanţului, indiferent de poziţia băncii în
consorţiu sau sindicat (şef de fila, participant sau sub-participant);
- în cazul în care cota-parte din riscul unei bănci este mai mare
decât finanţarea, excedentul se înregistrează în conturile în afara
bilanţului, la angajamente de garanţie date. În situaţia inversă,
dacă riscul este mai mic decât finanţarea, diferenţa se înregistrează
în conturile în afara bilanţului, la angajamente de garanţie primite.
g) Activele gajate sau date în garanţie, cu excepţia numerarului, sunt
menţinute, în toate cazurile, în bilanţul băncii, iar activele primite în gaj
sau garanţie, cu excepţia numerarului, nu figurează în bilanţul băncii,
chiar dacă se referă la angajamente proprii sau în contul terţilor.

610
 h) Angajamentele date în contul terţilor se înregistrează în conturile
în afara bilanţului, în cadrul angajamentelor de garanţie, iar cele date în
cont propriu se evidenţiază numai în conturile de evidenţă în afara
bilanţului.
17. Metodele de evaluare adoptate de bancă trebuie să fie aceleaşi în
tot cursul exerciţiului, precum şi de la un exerciţiu la altul. În cazuri
justificate şi în condiţiile prevăzute de lege, banca poate schimba
metodele de evaluare, făcând în acest sens menţiuni în anexa la bilanţ şi
prezentând influenţele asupra situaţiei patrimoniale şi financiare,
precum şi asupra rezultatului exerciţiului.
18. Reevaluarea activelor şi pasivelor băncii se efectuează potrivit
reglementărilor în vigoare. În aceste cazuri, valoarea de intrare a
elementelor patrimoniale se modifică, aceasta fiind înlocuită cu valoarea
lor actuală.
19. Documentul oficial de gestiune al băncii îl constituie bilanţul
contabil, care trebuie să dea o imagine fidelă, clară şi completă a
patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute.
Pentru a da o imagine fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi
a rezultatelor obţinute trebuie respectate, cu bună-credinţă, regulile
privind evaluarea patrimoniului şi celelalte norme şi principii contabile,
cum sunt:
a) principiul prudenţei, potrivit căruia nu este admisă
supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv
subevaluarea elementelor de pasiv şi a cheltuielilor, ţinând cont de

611
deprecierile, riscurile şi pierderile posibile generate de desfăşurarea
activităţii exerciţiului curent sau anterior.
Acest principiu are ca scop evitarea riscurilor de transfer în viitor a
incertitudinilor prezente şi nu permite decât luarea în considerare a
beneficiilor realizate, cu excluderea unor câştiguri potenţiale cum sunt
cele pe titluri sau imobilizări şi, dimpotrivă, pierderile sunt luate în
considerare imediat ce devin probabile, chiar dacă ele nu vor fi
cunoscute decât după închiderea exerciţiului.
De la acest principiu există derogări în ceea ce priveşte operaţiunile
de piaţă, atunci când sunt evaluate la preţul pieţei, astfel:
- luarea în considerare a rezultatelor nerealizate pe titlurile de
tranzacţie;
- neprovizionarea minus-valorilor latente pe titlurile de investiţii;
- luarea în considerare în anumite condiţii, a rezultatelor potenţiale
privind instrumentele financiare la termen;
- înregistrarea la preţul de piaţă a operaţiunilor în devize.
b) principiul permanenţei metodelor, care conduce la
continuitatea aplicării regulilor şi normelor privind evaluarea,
înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale şi a
rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informaţiilor
contabile.
Schimbarea metodelor nu poate fi decât excepţională, caz în care
aceasta trebuie descrisă şi justificată în anexa la bilanţul contabil, iar
incidentele contabile trebuie să fie evaluate. De asemenea, schimbarea

612
metodei trebuie să fie menţionată în raportul de gestiune şi în raportul
cenzorilor.
c) principiul continuităţii activităţii, potrivit căruia se presupune
că banca îşi continuă în mod normal funcţionarea într-un viitor
previzibil, fără a intra în stare de lichidare sau de reducere sensibilă a
activităţii.
d) principiul independenţei exerciţiului, care presupune
delimitarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţii băncii
pe măsura angajării acestora şi trecerii lor la rezultatul exerciţiului la
care se referă.
Rezultatul exerciţiului trebuie să cuprindă, în virtutea acestui
principiu, toate veniturile şi cheltuielile care se raportează la acest
exerciţiu, pe măsură ce sunt angajate şi nu pe baza de încasări şi plăţi.
Astfel, dobânzile sunt contabilizate la rezultate pe baza dobânzilor
scurte (prorata temporis), iar din punct de vedere tehnic, acest scop este
atins prin utilizarea conturilor de creanţe şi datorii ataşate sau a
conturilor de regularizare.
e) principiul intangibilităţii bilanţului, potrivit căruia bilanţul de
deschidere a unui exerciţiu să corespundă cu bilanţul de închidere a
exerciţiului precedent.
Acest principiu interzice înregistrarea directă a veniturilor sau a
cheltuielilor în conturile de capitaluri proprii; ele trebuie să tranziteze
prin contul de rezultate, cu excepţia incidentelor datorate schimbării
metodelor impuse de reglementarea contabilă sau fiscală.

613
 f) principiul necompensării, potrivit căruia elementele de activ şi
de pasiv trebuie să fie evaluate şi înregistrate în contabilitate separat,
nefiind admisă compensarea între posturile de activ şi cele de pasiv ale
bilanţului, precum şi între veniturile şi cheltuielile din contul de
rezultate.
De la acest principiu există derogări în ceea ce priveşte compensarea
autorizată pentru rezultatele obţinute din operaţiunile privind swap-urile
de dobândă şi, în general, pentru rezultatele din operaţiunile de piaţă
(titluri de tranzacţie, instrumente financiare la termen).
g) principiul nominalismului sau costului istoric, potrivit căruia
costul istoric la care un activ sau un pasiv a intrat în patrimoniu şi a fost
înregistrat în contabilitate trebuie să fie menţinut.
Acest principiu comportă derogări în ceea ce priveşte operaţiunile în
devize, titlurile de tranzacţie şi instrumentele financiare la termen,
deoarece acestea fac obiectul unor reevaluări periodice la preţul de piaţă.
h) principiul supremaţiei realităţii asupra aparenţei, potrivit
căruia, aspectul economic şi financiar este privilegiat faţă de aspectul
pur juridic. Cu toate că acest principiu nu este formulat explicit în norme
şi reglementări, aplicaţiile lui în domeniul bancar sunt multiple:
operaţiunile de pensiune livrată sau nelivrată, operaţiunile de vânzare de
titluri cu posibilitate de răscumpărare, tratarea rezultatelor din operaţiuni
de piaţă, contabilizarea operaţiunilor consorţiale. Pentru fiecare dintre
aceste operaţiuni, aspectul economic este privilegiat.
i) principiul regularităţii, sincerităţii şi imaginii fidele, care are
drept scop furnizarea de informaţii clare, precise şi complete asupra
614
patrimoniului, situaţiei financiare, rezultatului, operaţiunilor şi riscurilor
asumate. Acest principiu îşi găseşte aplicarea atât în bilanţ şi în contul
de rezultate, cât şi în anexa la acestea.
j) principiul pragului de importanţă semnificativă, potrivit căruia
toate informaţiile de importanţă semnificativă trebuie să figureze în
documentele comunicate terţilor. În schimb, informaţiile
nesemnificative pot fi omise. Acest principiu îşi găseşte aplicarea în
bilanţul contabil unde anumite sub-posturi din bilanţ şi din contul de
rezultate pot fi regrupate (dar niciodată posturile insele, cu excepţia
celor în care nu figurează nici o valoare). La fel, în bilanţ şi în contul de
rezultate se pot adăuga sub-posturi sau posturi, dacă este cazul, iar
informaţiile care prezintă o importanţă semnificativă sunt înscrise în
anexa la bilanţ.
4. Banca Naţională a României, împreună cu băncile persoane
juridice române, actualizează periodic planul de conturi, modelele
bilanţurilor şi registrele contabile, formularele comune privind
activitatea bancară, precum şi normele privind întocmirea şi utilizarea
acestora, în funcţie de reglementările ce se adoptă pe parcurs şi le
supune aprobării Ministerului Finanţelor în vederea perfecţionării
metodologiei contabile şi aplicării acesteia de către bănci.
5. Pe lângă Banca Naţională a României funcţionează Comisia
Consultativă a Contabilităţii Băncilor ale cărei componenţă, atribuţii şi
funcţionare se stabilesc prin decizie comună a guvernatorului Băncii
Naţionale a României şi preşedinţilor băncilor persoane juridice române.

615
 7.3 Contabilitatea patrimoniului
Contabilitatea băncilor se organizează în compartimente distincte,
conduse de către directorul financiar-contabil, contabilul-şef, sau altă
persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie.
Contabilitatea generală, denumită şi financiară, are la bază norme
unitare privind organizarea şi conducerea acesteia, care au caracter
obligatoriu pentru toate băncile, având ca obiectiv principal furnizarea
informaţiilor necesare atât pentru necesităţile proprii cât şi relaţiile
acestora cu asociaţii sau acţionarii, clienţii, furnizorii, băncile, organele
fiscale şi alte persoane fizice sau juridice.
Contabilitatea de gestiune se organizează de către fiecare bancă în
funcţie de specificul activităţii şi necesităţii proprii, având ca obiective
principale următoarele: stabilitatea cheltuielilor, veniturile şi rezultatele
pe fiecare subunitate; rentabilitatea activităţii şi serviciilor prestate de
bancă; întocmirea bugetului de venituri şi cheltuieli pe subunităţi şi
activităţi, urmărirea şi controlul executării acestora în scopul cunoaşterii
rezultatelor şi furnizării datelor necesare fundamentării deciziilor
privind gestiunea băncii şi altele.
Directorul financiar-contabil, contabilul-şef sau altă persoană
împuternicită să îndeplinească aceasta funcţie trebuie să aibă studii
economice superioare.
Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii, în
conformitate cu prevederile legii, revine administratorului, respectiv
persoanei care are obligaţia gestionării patrimoniului băncii.

616
 În acest scop, administratorul trebuie să asigure, condiţiile necesare
pentru: întocmirea documentelor justificative privind operaţiunile
patrimoniale; organizarea şi ţinerea corectă şi la zi a contabilităţii;
organizarea şi efectuarea inventarierii patrimoniului, precum şi
valorificarea rezultatelor acesteia; respectarea regulilor de întocmire a
bilanţului contabil, publicarea acestuia în Monitorul Oficial al României
şi depunerea la termen la organele de drept; păstrarea documentelor
justificative, a registrului şi bilanţurilor contabile şi sa asigure
organizarea contabilităţii de gestiune adaptata la necesităţile şi specificul
băncii.
Atribuţiile directorului financiar-contabil, ale contabilului-şef sau
altei persoane împuternicite sa îndeplinească aceasta funcţie, precum şi
a personalului din subordinea acestuia, în domeniul contabilităţii, se
stabilesc de către administrator, care are obligaţia gestionarii
patrimoniului băncii.
În cazul în care contabilitatea băncii se organizează şi se ţine de
către persoane juridice autorizate, răspunderea privind ţinerea
contabilităţii în conformitate cu normele contabile revine şi acestor
persoane.
Relaţiile dintre aceste persoane şi unitatea patrimoniala privind
organizarea şi ţinerea contabilităţii se stabileşte pe baza de contract scris
de prestări de servicii. Lucrările de contabilitate întocmite de aceste
condiţii poarta semnătura persoanelor autorizate.
În cazul în care contabilitatea băncii nu se ţine de către persoane
autorizate, răspunderea asupra respectării normelor contabile revine
617
administratorului, respectiv persoanei care are obligaţia gestionării
patrimoniului unităţii patrimoniale.
Obiectul contabilităţii îl constituie reflectarea în expresie băneasca
a disponibilităţilor băneşti şi a depozitelor băneşti, bunurilor mobile şi
imobile, titlurilor de valoare, drepturilor şi obligaţiilor băncii, precum şi
mişcările şi modificările intervenite în urma operaţiunilor patrimoniale
efectuate, cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute de aceasta.
7.4 Contabilitatea operaţiunilor bancare
7.4.1 Operaţiuni de trezorerie şi interbancare
Contabilitatea operaţiunilor de trezorerie şi operaţiunilor
interbancare asigură, în principal, evidenţa:
- operaţiunilor de casă;
- operaţiunilor de decontare cu Banca Naţională a României privind
rezervele obligatorii ale băncilor, conturile curente, compensarea
multilaterală a plăţilor interbancare;
- operaţiunilor privind împrumuturile de refinanţare de la Banca
Naţională a României;
- operaţiunilor prin conturile de corespondent, depozitele, creditele
şi împrumuturile interbancare;
- operaţiunilor de pensiune interbancare.
Contabilitatea operaţiunilor de casă se ţine potrivit normelor emise
de bănci cu respectarea reglementarilor Băncii Naţionale a României.
Contabilitatea operaţiunilor de casă asigura evidenţa existentei şi
mişcării valorilor în casă (bancnote, monede şi cecuri de călătorie).

618
 Bancnotele şi monedele româneşti şi străine aflate în casieriile
băncii trebuie sa aibă curs legal.
Cecurile de călătorie sunt instrumente de plată emise, de regulă, de
organisme specializate, pentru o sumă fixă şi într-o monedă determinată.
Cecurile de călătorie au în general o valabilitate nelimitată în timp, sunt
acceptate ca instrument de plată sau pot fi schimbate imediat în moneda
locală.
Principalele operaţiuni care se efectuează cu cecurile de călătorie
sunt:
- emiterea cecurilor de călătorie şi/sau darea lor în consignaţie
pentru a fi vândute de către alte bănci;
- primirea în consignaţie şi vânzarea cecurilor de călătorie;
- cumpărarea cecurilor de călătorie de la clientelă, remiterea spre
încasare şi încasarea contravalorii acestora de la emitent.
Înregistrarea operaţiunilor privind cecurile de călătorie în conturile
de bilanţ nu intervine decât în momentul vânzării sau cumpărării
acestora, precum şi în cadrul operaţiunilor de decontare cu emitentul.
Cecurile de călătoria date şi respectiv, primite, în consignaţie se
înregistrează în conturile în afara bilanţului până la punerea lor în
circulaţie.
Contabilitatea operaţiunilor de decontare cu Banca Naţională a
României, inclusiv a celor privind compensarea multilaterală a plăţilor
interbancare se ţine cu ajutorul conturilor curente deschise la unităţile
Băncii Naţionale a României, în conformitate cu normele emise de
aceasta.
619
 Rezervele obligatorii se înregistrează şi se menţin în contul curent al
băncii deschis la Banca Naţională a României, potrivit normelor emise
de aceasta.
Contabilitatea operaţiunilor privind împrumuturile de refinanţare de
la Banca Naţională a României evidenţiază împrumuturile structurale,
de licitaţie, speciale şi lombard (overdraft), primite de la bancă.
Împrumuturile structurale reprezintă o formă de refinanţare prin care
banca are autorizaţia de a preleva succesiv sume dintr-un cont deschis
de Banca Naţională a României, până la un anumit nivel şi în cadrul
unui interval de timp (scadenţă) prestabilite. Acestea sunt garantate cu
efecte de comerţ şi alte titluri acceptate de Banca Naţională a României.
Împrumuturile de licitaţie reprezintă principala formă de refinanţare
acordata băncilor pe o durata scurta, determinata, garantate cu titluri de
stat şi alte titluri acceptate de Banca Naţională a României.
Împrumuturile speciale sunt o formă excepţională de refinanţare
pentru băncile aflate în criză de lichiditate, pe o durată determinată,
garantate cu titluri de stat sau alte titluri acoperite de Banca Naţională a
României.
Împrumuturile lombard (overdraft) reprezintă o formă de refinanţare
cu totul speciala ce se acorda peste noapte băncilor pentru asigurarea
plăţilor zilnice ale acestora.
Acest împrumut este reprezentat de soldul creditor al contului curent
al băncii deschis la Banca Naţională a României, care se transfera
automat în contul de împrumut lombard (overdraft).

620
 Contabilitatea deconturilor interbancare se ţine cu ajutorul conturilor
de corespondent (nostro şi respectiv, loro), deschise în conformitate cu
normele Băncii Naţionale a României şi a convenţiilor încheiate între
bănci.
Depozitele interbancare pot fi la vedere, la termen şi colaterale.
Depozitele la vedere sunt constituite pentru o durată iniţială de cel
mult o zi lucrătoare.
Depozitele la termen sunt constituite pentru un termen fix, pentru
care durata iniţială este mai mare de o zi lucratoare.
Depozitele colaterale sunt constituite drept garanţii sau pentru
efectuarea unor operaţiuni ulterioare, determinate.
Creditele şi împrumuturile interbancare pot fi de pe o zi pe alta, la
termen şi financiare.
Creditele şi împrumuturile de pe o zi pe alta sunt credite sau
împrumuturi fără garanţie (în alb) acordate sau primite, în baza unei
convenţii/contract, pe o perioada de cel mult o zi lucratoare.
Creditele şi împrumuturile la termen sunt credite sau împrumuturi
fără garanţie (în alb) acordate sau primite pentru un termen fix, în baza
unei convenţii/contract, pentru care durata iniţială este mai mare de o zi
lucratoare.
Creditele financiare (credite cumpărător) sunt acordate băncilor
nerezidente, dar al căror beneficiari finali sunt agenţi economici
nefinanciari, nerezidenţi.
Împrumuturile financiare sunt primite de la bănci nerezidente, având
ca beneficiari finali agenţi economici nefinanciari, rezidenţi.
621
 Contabilitatea operaţiunilor de pensiune interbancară se realizează
cu ajutorul conturilor „Valori primite în pensiune“ şi „Valori date în
pensiune“.
Operaţiunile de pensiune interbancară se efectuează pe bază de
efecte de comerţ livrate sau nelivrate, precum şi pe bază de titluri
nelivrate.
Din punct de vedere al trezoreriei, operaţiunile de pensiune,
reprezintă credite sau împrumuturi, garantate prin transferul temporar de
proprietate asupra elementelor de activ cedate.
Valorile de recuperat sau datorate altor bănci reprezentând, în
special, cecuri de călătoria cumpărate şi remise spre încasare
emitenţilor, cecuri de călătorie şi cecuri bancare emise de bancă, precum
şi sume aflate în curs de clarificare în relaţia cu alte bănci, se
înregistrează provizoriu în conturile „Valori de recuperat“ şi „Alte sume
datorate“.
Dobânzile de primit (calculate şi neajunse la scadenta), aferente
exerciţiului în curs, se calculează de la data punerii la dispoziţie a
fondurilor şi se înregistrează în contabilitate lunar, sau la scadenţa
operaţiunilor dacă fondurile aferente au termen de restituire în cursul
lunii, în conturile „Creanţe ataşate“ din cadrul grupelor de conturi, în
contrapartida conturilor de venituri.
Dobânzile de plătit (calculate şi neajunse la scadenta), aferente
exerciţiului în curs, se calculează de la data primirii fondurilor şi se
înregistrează în contabilitate lunar, sau la scadenta operaţiunilor dacă
fondurile aferente au termen de restituire în cursul lunii, în conturile
622
„Datorii ataşate“ din cadrul grupelor de conturi, în contrapartida
conturilor de cheltuieli.
Depozitele, creditele, valorile primite în pensiune, precum şi
dobânzile aferente acestor creanţe, nerambursante la scadenţă, respectiv
neîncasate la scadenţă, se înregistrează în conturile „Creanţe
îndoielnice“ şi „Dobânzi îndoielnice“.
Provizioanele pentru creanţe din operaţiuni interbancare se
constituie pe seama cheltuielilor, de regula la finele exerciţiului sau la
alte perioade, potrivit reglementărilor în vigoare, pentru:
- acoperirea riscului de credit;
- acoperirea riscului de dobândă.
La finele exerciţiului sau la alte perioade, precum şi la ieşirea
creanţelor respective din patrimoniu, provizioanele constituite anterior
se analizează şi se regularizează astfel:
- prin debitul conturilor de cheltuieli, în cazul majorării
provizioanelor;
- prin creditul conturilor de venituri când provizioanele trebuie
diminuate sau anulate, respectiv când acestea devin parţial sau
total fără obiect;
- când are loc realizarea riscului de credit şi de dobândă, conturile
de provizioane constituite anterior se închid prin conturile de
venituri şi, concomitent, pierderile respective, în raport de natura
lor, se înregistrează în conturile corespunzătoare.

623
 7.4.2 Operaţiuni cu clientela
Operaţiunile cu clientela sunt operaţiuni efectuate de agenţii
economici, alţii decât băncile, sub formă de credite, de depozite sau de
cont curent
Contabilitatea operaţiunilor cu clientela asigură, în principal,
evidenţa:
- operaţiunilor de creditare;
- operaţiunilor de dare/luare de împrumuturi cu clientela financiară;
- operaţiunilor de pensiune cu clientela;
- operaţiunilor în contul curent al clientelei;
- operaţiunilor de constituire de depozite la vedere şi la termen.
Operaţiunea de creditare reprezintă actul prin care banca pune la
dispoziţie sau se obliga sa pună la dispoziţie clienţilor, fondurile
solicitate sau îşi ia un angajament prin semnătură, de natura avalului,
cauţiunii sau garanţiei în favoarea acestora. Sunt asimilate operaţiunilor
de creditare, operaţiunile de leasing şi toate operaţiunile de locaţie
însoţite de operaţiunea de cumpărare.
Se disting doua forme de creditare:
- punerea la dispoziţie a fondurilor, operaţiunilor care se
înregistrează în conturile bilanţiere;
- angajamentul de a pune la dispoziţie fonduri şi angajamente prin
semnătură, operaţiuni care figurează în conturi în afara bilanţului.
Contabilitatea creditelor acordate clientelei evidenţiază ansamblul
creanţelor deţinute de bancă asupra agenţilor economici, alţii decât
băncile, cu excepţia creanţelor materializate printr-un titlu.
624
 Principalele caracteristici ale operaţiunilor de creditare sunt
următoarele:
- creditul global sau specific poate fi acordat, de regulă, sub forma
unui credit global de exploatare sau pentru finanţarea unor
necesităţi specifice cum sunt procurarea de echipamente, stocuri,
etc.;
- credite acordate sub formă unei autorizări sau unui avans la
termen fix.
Creditele acordate printr-un avans la termen fix se materializează în:
- efectele de comerţ, în general bilete la ordin subscrise de clientela
în favoarea băncii sale, care le scontează;
- ordine de plată cu ordine prestabilite, întocmite de agenţii
economici sau de persoane fizice, pe baza cărora, la datele
convenite, se vor debita conturile acestora. Aceasta formă de
creditare este folosita, de exemplu, pentru creditele acordate
persoanelor fizice sau pentru vânzări în rate.
Contabilitatea creditelor acordate clientelei se ţine în funcţie de
destinaţia acestora, pe următoarele categorii:
- creanţe comerciale (operaţiuni de scont şi asimilate, factoring şi
alte creanţe comerciale)
- credite de trezorerie
- credite pentru export
- credite pentru echipament
- credite pentru bunuri imobiliare
- alte credite acordate clientelei
625
 În conturile de creanţe comerciale se înregistrează creanţele
clienţilor mobilizate de către banca, sub formă operaţiunilor de scont
comerciale şi asimilate, factoring şi alte creanţe comerciale.
Scontul comercial reprezintă operaţiunea în care în schimbul unui
efect de comerţ (cambie, bilet la ordin) banca pune la dispoziţia
posesorului creanţei, valoarea efectului, mai puţin agio (taxa de scont şi
comisioane aferente), fără a accepta scadenţa efectului respectiv.
Operaţiunile asimilate scontului se realizează pe baza biletelor la
ordin de mobilizare a creanţelor comerciale, subscrise de client la
ordinul băncii.
Factoringul este operaţiunea prin care clientul, denumit „aderent“,
transfera proprietatea creanţelor (facturilor) sale comerciale băncii,
denumita „factor“, aceasta având obligaţia, conform contractului
încheiat, de a asigura încasarea creanţelor aderentului, asumându-şi
riscul de neplată a acestora. Banca, pe baza documentelor primite,
plăteşte valoarea nominală a creanţelor, mai puţin agio, fie imediat, fie
la scadenta acestora sau la scadenţa contractuală stabilită cu aderenţii.
Contabilitatea creditelor de trezorerie asigură evidenţa creditelor
acordate clientelei, pe termen scurt, pentru acoperirea necesarului de
lichidităţi privind activitatea de exploatare curentă a clientelei (vânzări
în rate, credite acordate persoanelor fizice, facilitaţi de trezorerie pentru
titularii cărţilor de plată, deschiderea de credite permanente, credite pe
baza de linii globale de exploatare, credite pentru finanţarea stocurilor,
avansuri temporale garantate cu certificate de depozit sau alte valori,
credite pentru importuri şi alte credite).
626
 Contabilitatea creditelor pentru export asigura evidenţa creditelor
acordate clientelei pentru activitatea de export (credite de imobilizare a
creanţelor asupra străinătăţii, credite furnizor, credite cumpărător sau
alte credite pentru export).
Credite de mobilizarea a creanţelor pe termen scurt asupra
străinătăţii se acordă exportatorilor, sub formă creanţelor deţinute de
aceştia asupra clienţilor străini la momentul efectuării exportului sau
prestării serviciului.
Mobilizarea creanţelor se efectuează prin scontarea efectelor:
- trate trase de exportator asupra băncii şi acordate de aceasta
(mobilizarea creanţelor prin acceptare);
- bilete la ordin subscrise de exportator la ordinul băncii şi eventual
avalizate de aceasta (mobilizarea creanţelor prin aval).
Creditele furnizor se acorda exportatorilor rezidenţi, de regula pe
termen mediu sau lung, prin scontarea cambiilor trase de furnizorul
exportator asupra clientului importator sau de bilete la ordin subscrise
de clientul importator.
Creditul cumpărător se acorda, pe termen mediu şi lung, direct
importatorilor nerezidenţi, alţii decât băncile.
Aceste credite, de regula, fac obiectul unei garanţii date de stat.
Contabilitatea creditelor pentru echipament asigură evidenţa
creditelor acordate, de regula pe termen mediu sau lung, pentru
finanţarea investiţiilor productive efectuate de clienţi (achiziţii,
construcţii sau amenajări de imobilizări corporale de uz personal,
achiziţii de imobilizări necorporale).
627
 În aceasta categorie de credite se cuprind şi creditele acordate
agricultorilor pentru investiţii productive, inclusiv creditele cu dobânda
subvenţionată de stat.
Contabilitatea creditelor pentru bunuri imobiliare asigură evidenţa
creditelor acordate, în general pe termen mediu şi lung, pentru achiziţii,
amenajări sau reparaţii de bunuri imobiliare cu destinaţie de locuinţă ,
efectuate fie de investitor (persoane juridice sau fizice), fie de promotori
imobiliari (persoane juridice specializate).
Pentru acordarea acestor credite banca solicită, de regulă, garanţii
ipotecare.
Creditele investitor se acordă direct investitorului, pentru achiziţii,
amenajări sau reparaţii de bunuri imobiliare cu destinaţie de locuinţă.
Creditele promotor se acordă promotorilor imobiliari de construcţii
de locuinţe (agenţi economici specializaţi având ca obiect de activitate
construcţia şi vânzarea de locuinţe), pentru cumpărarea terenurilor,
demararea construcţiilor, efectuarea lucrărilor de construcţii, finanţarea
locuinţelor construite aflate în aşteptarea vânzării.
În categoria „Alte credite acordate clientelei“ se evidenţiază, de
regulă creditele, pe termen mijlociu şi lung, care nu pot fi încadrate în
categoriile de credite anterioare.
Contabilitatea creditelor şi împrumuturilor privind clientela
financiară asigură evidenţa acestor operaţiuni efectuate în baza unor
convenţii încheiate cu instituţii financiare autorizate, autohtone sau
străine, cum sunt: societăţile de leasing, societăţile de factoring,

628
societăţile de plasament, de investiţii şi de portofoliu, agenţii de schimb
şi mijlocitorii de valori mobiliare.
Contabilitatea operaţiunilor de pensiune cu clientela se realizează cu
ajutorul conturilor ,,Valori primite în pensiune“ şi ,,valori date în
pensiune“.
Operaţiunile de pensiune cu clientela se efectuează pe baza de valori
mobiliare (de exemplu: obligaţiuni), precum şi pe baza de titluri de
creanţe negociabile (bonuri de tezaur, certificate de depozit etc.) şi care
nu fac obiectul unei livrări. Din punct de vedere al trezoreriei,
operaţiunile de pensiune reprezintă operaţiuni de credit sau împrumut,
efectuate în baza unei convenţii expres încheiate cu clientela, alta decât
băncile, prin afectarea în garanţie a unor valori pe care banca le primeşte
sau le dă în pensiune.
Conturile curente ale clientelei deschise la bănci evidenţiază
disponibilităţile clientelei şi operaţiunile de încasări şi de plăţi dispuse
de aceasta.
Disponibilităţile din conturile curente ale clientelei pot fi retrase de
titularii de conturi în orice moment, fără preaviz.
Conturile curente ale clientelei permit efectuarea de depuneri pentru
a putea utiliza serviciile băncii. Soldurile creditoare ale conturilor
curente reprezintă disponibilităţile clientelei, iar soldurile debitoare ale
acestora reprezintă plăţile efectuate de clientelă pe descoperit de cont
neautorizat.
În conturile de factoring se înregistrează sumele datorate clientelei
în contrapartidă creanţelor comerciale (facturi) cumpărate de către
629
bancă. După caz, aceste sume pot fi disponibile imediat sau
indisponibile până la încasarea creanţelor potrivit scadenţei acestora sau
până la scadenţa contractuală stabilită cu aderenţii.
Depozitele reprezintă o formă de mobilizare a disponibilităţilor
băneşti ale clientelei, menite să asigure fructificarea acestora.
Depozitele clientelei pot fi la vedere, la termen şi colaterale.
Depozitele la vedere sunt constituite pentru o durată iniţială de cel
mult o zi lucrătoare; depozitele la termen sunt constituite pentru un
termen fix pentru care durată iniţială este mai mare de o zi lucrătoare.
Depozitele colaterale sunt constituite drept garanţii sau pentru
efectuarea unor plăţi ulterioare determinate.
Certificatele de depozit, cametele şi libretele de economii reprezintă
instrumente la vedere sau la termen emise de bancă pentru atragerea
disponibilităţilor de la clientelă. Dobânda aferentă acestor instrumente
se plăteşte în avans, lunar sau la scadenţă.
Valorile de recuperat sau datorate clientelei, reprezentând, în
special, cecuri, efecte de comerţ şi alte valori remise la încasare,
neplătite şi restituite, respectiv sume primite care urmează să fie puse la
dispoziţia clientelei, precum şi sume în curs de clarificare, se
înregistrează provizoriu în conturile „Valori de recuperat“ şi „Alte sume
datorate“.
Dobânzile de primit (calculate şi neajunse la scadenţă), aferente
exerciţiului în curs, se calculează de la data punerii la dispoziţia
clientelei a fondurilor şi se înregistrează în contabilitate lunar, sau la
scadenţă operaţiunilor dacă fondurile aferente au termen de restituire în
630
cursul lunii, în conturile „Creanţe ataşate“ din cadrul grupelor de
conturi, în contrapartidă conturilor de venituri.
Dobânzile de plătit (calculate şi neajunse la scadenţă), aferente
exerciţiului în curs, se calculează de la data primirii de către bancă a
fondurilor şi se înregistrează în contabilitate lunar, sau la scadenţa
operaţiunilor dacă fondurile aferente au termen de restituire în cursul
lunii, în conturile „Datorii ataşate“ din cadrul grupelor de conturi, în
contrapartidă conturilor de cheltuieli.
Creanţele comerciale, creditele, valorile primite în pensiune, valorile
de recuperat, precum şi dobânzile aferente acestora, nerambursate la
scadenţă, respectiv neîncasate la scadenţă, se înregistrează în conturile
„Creanţe restante“ şi „Dobânzi restante“.
Creanţele comerciale, creditele, valorile primite în pensiune, valorile
de recuperat, creanţele restante, precum şi dobânzile aferente, trecute în
litigiu, se înregistrează în conturile „Creanţe îndoielnice“ şi „Dobânzi
îndoielnice“.
Provizioanele pentru creanţe din operaţiuni cu clientela se
constituite pe seama cheltuielilor, de regulă la finele exerciţiului sau la
alte perioade, potrivit reglementărilor în vigoare, pentru:
- acoperirea riscului de credit;
- acoperirea riscului de dobândă.
La finele exerciţiului sau la alte perioade, precum şi la ieşirea
creanţelor respective din patrimoniu, provizioanele constituite anterior
se analizează şi se regularizează, conform pct. 38 din prezentele norme.

631
 7.4.3 Operaţiuni eu titluri şi operaţiuni diverse
Sunt considerate „titluri“ următoarele:
- titlurile de stat (certificate de trezorerie, bonuri de tezaur);
- titlurile de creanţe negociabile;
- titlurile de piaţa interbancară;
- alte creanţe reprezentate printr-un titlu, negociabile pe piaţă.
Valorile mobiliare sunt instrumente negociabile, emise în formă
materialistă sau evidenţiate prin înscrieri în cont, care conferă
deţinătorilor lor drepturi patrimoniale asupra emitentului, conform legii
şi în condiţiile specifice de emisiune a acestora. Valorile mobiliare pot fi
acţiunile, obligaţiunile, precum şi instrumentele financiare derivate sau
orice alte titluri de credit, încadrate de Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare în această categorie, potrivit reglementărilor în vigoare.
Titlurile de stat se emit de organele de specialitate ale administraţiei
publice centrale, de regulă sub formă dematerializată. Proprietatea
asupra acestor titluri se înregistrează la Banca Naţională a României, iar
orice schimbare a titularului dreptului de proprietate se anunţă acesteia,
în conformitate cu procedura stabilită.
Titlurile pieţei interbancare se emit numai de către bănci şi sunt
negociabile pe piaţa interbancară.
Din această categorie fac parte, în principal, biletul la ordin
negociabil, certificatele interbancare şi alte titluri emise şi negociabile
pe piaţa interbancară, potrivit reglementărilor în vigoare.

632
 În categoria titlurilor de creanţe negociabile se includ: certificatele
de depozit, biletele de trezorerie şi alte titluri emise de bănci în baza
unor reglementări specifice.
În funcţie de veniturile pe care le generează, titlurile se împart în
titluri cu venit fix şi titluri cu venit variabil.
Se consideră cu venit fix, titlurile cu rată fixă a dobânzii, cum sunt
de regulă, obligaţiunile, certificatele de trezorerie şi alte titluri cu
dobândă fixă.
Titlurile cu venit variabil sunt, în principal, acţiunile, care dau
dreptul la un dividend ce constituie un venit variabil.
Contabilizarea titlurilor se efectuează în funcţie de intenţia băncii cu
privire la durată de deţinere, în momentul achiziţionării sau reclasării
acestora. În acest scop, titlurile se clasifică în următoarele categorii:
- titluri de tranzacţie;
- titluri de plasament;
- titluri de investiţii;
- părţi în societăţi comerciale legate;
- titluri de participare;
- titluri ale activităţii de portofoliu.
Titlurile de tranzacţie, de plasament şi de investiţii se înregistrează
în contabilitate cu ajutorul conturilor din clasa 3 –„Operaţiuni cu titluri
şi operaţiuni diverse“, iar părţile în societăţile comerciale legate, titlurile
de-participare şi titlurile activităţii de portofoliu, reprezentând titluri cu
venit variabil, se înregistrează în conturile clasei 4 – „Valori
imobilizate“.
633
 Titlurile de tranzacţie trebuie să răspundă, simultan, următoarelor 3
condiţii:
- intenţia de tranzacţionare să se realizeze în cel mai scurt termen,
înainte de scadenţă, de regulă în mai puţin de şase luni; - titlurile
să fie tranzacţionabile în orice moment pe o piaţa lichidă;
- preţul de piaţa al titlurilor să fie în mod sistematic accesibil
terţilor.
În categoria titlurilor de tranzacţie se includ titlurile cu venit fix, cum
sunt: obligaţiuni, efecte publice şi valori asimilate şi alte titluri cu venit
fix, precum şi titluri cu venit variabil, ca de exemplu: acţiuni şi alte titluri
cu venit variabil.
Băncile analizează periodic portofoliul lor de titluri de tranzacţie şi
reclasează titlurile deţinute, după caz, în titluri de plasament sau în titluri
de investiţii. Reclasarea titlurilor de plasament sau de investiţii în titluri
şi tranzacţie nu este posibilă.
La intrarea în patrimoniu, titlurile de tranzacţie se evaluează la
valoarea de achiziţie, formată din preţul de cumpărare inclusiv
cheltuielile de achiziţie şi dobânzile calculate pentru perioada scursă în
cazul titlurilor de tranzacţie cu venit fix.
Primele sau decontările aferente titlurilor de tranzacţie cu venit fix nu
se înregistrează separat în contabilitate, acestea fiind incluse în preţ de
cumpărare.
Periodic, titlurile de tranzacţie se evaluează la preţul pieţei, iar
diferenţele rezultate din evaluare se înregistrează în contabilitate în
conturile de venituri sau cheltuieli, după caz.
634
 Contabilizarea cesiunii titlurilor de tranzacţie se face la preţul de
vânzare, iar diferenţele între preţul de înregistrare şi preţul de vânzare
(cesiune) al acestora se înregistrează în conturile de venituri sau
cheltuieli, după caz.
La inventar, titlurile de tranzacţie se evaluează la preţul pieţei din
ziua cea mai recentă datei inventarului.
Titlurile de plasament sunt titluri achiziţionate cu intenţia de a le
deţine o perioadă mai mare de şase luni, dar fără ca această deţinere să
implice o conservare până la scadenţă lor.
În categoria titlurilor de plasament se includ titlurile cu venit fix,
precum şi titlurile cu venit variabil, de aceeaşi natură cu titlurile de
tranzacţie.
La intrarea în patrimoniu, titlurile de plasament se evaluează la
valoarea de achiziţie, formată din preţul de cumpărare, exclusiv
cheltuielile de achiziţie şi dobânzile calculate pentru perioada scursă în
cazul titlurilor de plasament cu venit fix.
Cheltuielile de achiziţie a titlurilor de plasament, cum sunt
comisioanele şi alte cheltuieli similare, se înregistrează în conturile de
cheltuieli corespunzătoare.
Dobânzile (cupoanele) calculate pentru perioada scursă în cazul
titlurilor de plasament cu venit fix se înregistrează în contul ,,Creanţe
ataşate“.
Primele sau decontările aferente titlurilor de plasament cu venit fix
nu se înregistrează în contabilitate separat, acestea sunt incluse în preţul
de cumpărare.
635
 Dobânzile cuvenite, pe perioada reziduală (cupon nescurs), aferente
titlurilor de plasament cu venit fix, se înregistrează în contul ,,Creanţe
ataşate“, prin contul de venituri corespunzător, iar dividendele încasate
aferente titlurilor de plasament cu venit variabil se înregistrează în
contul de venituri corespunzător.
Contabilizarea cesiunii titlurilor de plasament se face la preţul de
vânzare (cesiune), iar diferenţele între preţul de vânzare şi preţul de
înregistrare al titlurilor cedate se înregistrează în conturile de venituri
sau cheltuieli, după caz.
Titlurile de plasament provenite din portofoliul titlurilor de
tranzacţie, se înregistrează în contabilitate la cursul din ziua transferului
(preţul pieţei).
Periodic, titlurile de plasament se evaluează la preţul pieţei, caz în
care diferenţele favorabile nu se înregistrează în contabilitate, iar pentru
diferenţele nefavorabile, respectiv pentru deprecierea valorii titlurilor de
plasament, se constituie provizioane.
În cazul în care cesiunea se referă la o parte dintr-un ansamblu de
titluri de aceeaşi natură şi care conferă aceleaşi drepturi, preţul de intrare
al titlurilor cedate se stabileşte pe baza costului de achiziţie mediu
ponderat. În situaţia în care o parte din titlurile cedate provin dintr-un
transfer de titluri de tranzacţie, data ,,primei intrări“ este considerată
ziua transferului.
La inventar, titlurile de plasament se evaluează la preţul pieţei, în
funcţie de cotarea sau necotarea titlului. Valoarea de inventar a titlurilor
cotate se stabileşte pe baza cursului cel mai recent, iar a titlurilor
636
necotate în funcţie de valoarea probabilă de negociere determinate, de
regulă, în funcţie de cursurile utilizate în tranzacţiile cele mai recente.
Titlurile de investiţii sunt titluri cu venit fix care au fost achiziţionate
cu intenţia de a le deţine de o manieră durabilă în principiu, până la
scadenţă.
În această categorie se cuprind obligaţiuni, efecte publice şi alte
titluri cu venit fix.
La intrarea în patrimoniu, titlurile de investiţii se evaluează la
valoarea de achiziţie, formată din preţul de cumpărare, exclusiv
cheltuielile de achiziţie şi dobânzile calculate pentru perioada scursă.
Cheltuielile de achiziţie a titlurilor de investiţii, cum sunt
comisioanele şi alte cheltuieli similare, se înregistrează în conturile de
cheltuieli corespunzătoare.
În cazul în care preţul de achiziţie al titlului este superior preţului de
rambursare, diferenţa (prima) trebuie amortizată, prorata temporis, pe
durată de viaţă rămasă a titlului, pe seama cheltuielilor.
În situaţia inversă (preţul de achiziţie este mai mic decât preţul de
rambursare), diferenţa (decotarea) se eşalonează, prorata temporis, pe
perioada rămasă de parcurs, pe seama veniturilor.
Primele sau decotările aferente titlurilor de investiţii nu se
înregistrează în contabilitate separat, acestea sunt incluse în preţul de
cumpărare.
Dobânzile (cupoanele) calculate pentru perioada scursa aferente
titlurilor de investiţii se înregistrează în contul ,,Creanţe ataşate“.

637
 Dobânzile cuvenite, pe perioada reziduală, aferente titlurilor de
investiţii, se înregistrează în contul ,,Creanţe ataşate“, prin contul de
venituri corespunzător.
Titlurile de investiţii provenite din portofoliul titlurilor de
plasament, se înregistrează la valoarea lor de achiziţie. În această
situaţie, provizioanele constituite pentru deprecierea acestor titluri, se
reiau la venituri „prorata temporis“ pe perioada reziduală a titlurilor.
Titlurile de investiţii provenite din portofoliul titlurilor de tranzacţie,
se înregistrează în contabilitate la valoarea din ziua transferului (preţul
pieţei).
Periodic, titlurile de investiţii se evaluează la preţul pieţei, caz în
care diferenţele favorabile nu se înregistrează în contabilitate, iar pentru
diferenţele nefavorabile, nu se constituie, de regulă, provizioane. Se pot
constitui provizioane pentru deprecierea titlurilor de investiţii, în situaţia
unei posibile vânzări a titlurilor de investiţii înainte de scadenţă, sau în
caz de risc de faliment al emitentului titlurilor.
Cesiunea titlurilor de investiţii se contabilizează conform regulilor
aplicabile imobilizărilor financiare, respectiv părţilor în societăţile
comerciale legate, titlurilor de participare şi titlurilor activităţii de
portofoliu.
La inventar, titlurile de investiţii se evaluează potrivit regulilor
aplicabile titlurilor de plasament.
Principalele operaţiuni privind titlurile sunt:
- operaţiuni de pensiune şi de împrumut;
- operaţiuni de vânzare cu posibilitate de răscumpărare;
638
 - emisiunea de titluri.
Operaţiunile de pensiune reprezintă cesiuni ale elementelor de
activ, pe o bază contractuală irevocabilă, prin care instituţia cedentă se
angajează să reprimească, iar instituţia cesionară să retrocedeze, aceleaşi
elemente de activ, la un preţ şi o dată stabilite prin contractul de
pensiune.
Operaţiunile de pensiune, în funcţie de livrarea sau nelivrarea
efectivă a titlurilor, se clasifică în:
- pensiune simplă;
- pensiune livrată.
Operaţiunile de pensiune simplă reprezintă operaţiuni de credit sau
împrumut, garantate prin transferul temporar de proprietate asupra
elementelor de activ cedate care nu fac obiectul unei livrări efective de
titluri (efecte publice, valori mobiliare, titluri de creanţe negociabile) sau
de efecte de comerţ indiferent că sunt sau nu livrate.
Operaţiunile de pensiune simplă se contabilizează cu ajutorul
conturilor din clasa 1 (pentru operaţiuni interbancare) şi a conturilor din
clasa 2 (pentru operaţiuni cu clientela).
Cedentul (banca care primeşte împrumutul), menţine în activ
elementele cedate şi contabilizează în pasiv preţul cesiunii în contul
„Valori date în pensiune“, reprezentând datorii faţă de cesionar.
Cesionarul (banca care acordă creditul), contabilizează aceeaşi sumă
în activ, în contul „Valori primite în pensiune“, reprezentând creanţa
faţă de cedent.

639
 Cesionarul poate la rândul său, să redea în pensiune titlurile primite
în pensiune, caz în care, va înregistra în pasiv, în contul „Valori date în
pensiune“, suma încasată reprezentând datoria sa faţă de cesionar.
Operaţiunile de pensiune livrată reprezintă operaţiunile ce se
realizează cu titluri care îndeplinesc una din următoarele condiţii:
- titluri create material care, în momentul punerii în pensiune, sunt
livrate efectiv şi fizic cesionarului sau mandatarului acestuia;
- titluri dematerializate şi cele create material, păstrate la o societate
depozitară, dar circulând prin virament din cont în cont, şi care fac
obiectul unei înregistrări în contul deschis pe numele cesionarului
la un intermediar abilitat, la societatea depozitară sau, dacă este
cazul, la emitent.
Operaţiunile de pensiune livrată se înregistrează în contabilitate,
exclusiv cu ajutorul conturilor din clasa 3 – „Operaţiuni cu titluri şi
operaţiuni diverse“, indiferent de calitatea contrapartidei (bancă sau
clientelă).
Contabilizarea pensiunilor livrate la cedent (cel care primeşte
împrumutul) se realizează astfel:
- la începutul operaţiunii, titlurile cedate se menţin în activ, iar
preţul cesiunii se înregistrează în contul „Titluri date în pensiune
livrată“;
- la fiecare închidere contabilă, titlurile cedate menţinute în activ se
evaluează după regulile proprii categorii în care sunt clasate
titlurile; dobânzile aferente împrumuturilor primite privind titlurile
se înregistrează în contul „Datorii ataşate“;
640
 - la scadenţă, cedentul reprimeşte titlurile, rambursează împrumutul
şi plăteşte dobânzile.
Contabilizarea pensiunilor livrate la cesionar (cel care acordă
creditul) se realizează astfel:
- la începutul operaţiunii, titlurile nu sunt înscrise în activul
cesionarului, ieşirea de lichidităţi înregistrându-se în contul
,,Titluri primite în pensiune livrată“;
- la fiecare închidere contabilă, dobânzile aferente creditelor
acordate privind titlurile se înregistrează în contul „Creanţe
ataşate“, iar titlurile primite nu fac obiectul reevaluării;
- la scadenţă, cesionarul retrocedează titlurile, încasează creditul şi
dobânzile aferente.
Titlurile primite în pensiune livrate de către cesionar pot fi redate în
pensiune, vândute ferm sau date cu împrumut.
În cazul titlurilor primite în pensiune şi date din nou în pensiune,
operaţiunile contabile urmează procedura prevăzută pentru pensiunile
livrate la cedent.
La vânzarea fermă a titlurilor primite în pensiune livrată, cesionarul
înregistrează datoria de titluri în contul „Alte datorii privind titlurile“,
care se evaluează la fiecare închidere contabilă, iar diferenţele rezultate
se înregistrează în conturile de venituri sau cheltuieli, după caz.
Titlurile primite în pensiune şi apoi date cu împrumut se
înregistrează de către cesionar în contul „Titluri date cu împrumut“, în
contrapartidă contului „Alte datorii privind titlurile“ şi se evaluează la

641
fiecare închidere contabilă. Diferenţele rezultate se contabilizează în
aceleaşi conturi.
În afara operaţiunilor de pensiune, băncile pot efectua împrumuturi
de titluri având ca scop facilitarea operaţiunilor solicitate de clientelă şi
care permit împrumutatului să satisfacă imediat cererea, fără ca titlurile
să fi fost cumpărate.
Contabilizarea împrumuturilor de titluri se realizează astfel:
• la împrumutător, creanţa reprezentând titlurile date cu împrumut se
înregistrează în contul „Titluri date cu împrumut“ în contrapartidă
conturilor de titluri. Dacă împrumutul este garantat cu titluri, acestea se
înscriu în contul în afara bilanţului ,,Titluri primite în garanţie“.
La fiecare închidere contabilă, titlurile se evaluează după regulile
proprii categorii în care au fost clasate, iar dobânda aferentă
împrumutului de titluri se înregistrează în contul „Creanţe ataşate“.
La scadenţă, împrumutătorul primeşte titlurile proprii, încasează
dobânda aferentă şi restituie titlurile primite în garanţie în cazul în care
împrumutul a fost garantat cu titluri.
• la împrumutat, datoria aferentă titlurilor se înregistrează în contul
,,Datorii privind titlurile luate cu împrumut“ în contrapartida contului
,,Titluri luate cu împrumut“, la preţul pieţei din ziua realizării
tranzacţiei. Eventualele titluri date în garanţie se înscriu în contul în
afara bilanţului ,,Titluri date în garanţie“.
La fiecare închidere contabilă, titlurile şi datoria aferentă acestora se
evaluează la cursul pieţei, conform regulilor titlurilor de tranzacţie, iar
dobânda de plătit se înregistrează în contul ,,Datorii ataşate“.
642
 La scadenţă, împrumutatul restituie titlurile, plăteşte dobânda şi
primeşte titlurile date în garanţie în cazul în care împrumutul a fost
garantat eu titluri.
Titlurile luate cu împrumut pot fi date în pensiune livrată, vândute
ferm sau date cu împrumut. În cazul pensiunii livrate, împrumutatul
constata o datorie, pentru valoarea primita, în contul ,,Titluri date în
pensiune livrată“ sau creditează contul ,,Titluri luate cu împrumut“ cu
valoarea de piaţă a titlurilor, în situaţia de vânzare fermă sau dare cu
împrumut.
Pentru titlurile luate cu împrumut şi vândute ferm, datoria de titluri
înregistrată se evaluează la fiecare închidere contabila după regulile
titlurilor de tranzacţie.
Operaţiunile de vânzare cu posibilitate de răscumpărare sunt
operaţiunile însoţite de un acord prin care banca îşi rezervă posibilitatea
de a relua sau răscumpăra elementele cedate, contra plăţii unui preţ
convenit, la o data sau la un termen stabilit.
Principalele operaţiuni de vânzare cu posibilitate de răscumpărare,
la cedent, se contabilizează astfel:
- cesiunea titlurilor la preţul de înregistrare şi înregistrarea
diferenţei între preţul de vânzare şi preţul de înregistrare al
titlurilor în contul ,,Diferenţe privind vânzările de titluri cu
posibilitate de răscumpărare“. Concomitent, titlurile vândute cu
posibilitate de răscumpărare se înregistrează în contul în afara
bilanţului ,,Titluri vândute cu posibilitate de răscumpărare“, la
preţul convenit;
643
 - înregistrarea dobânzilor datorate aferente titlurilor vândute cu
posibilitate de răscumpărare în conturile de cheltuieli
corespunzătoare, prin creditul contului ,,Cheltuieli de plătit“;
- evaluarea periodica a titlurilor vândute cu posibilitate de
răscumpărare, conform regulilor prevăzute pentru categoria de titluri
respective;
- exercitarea opţiunii de răscumpărare la preţul de înregistrare şi
regularizarea diferenţei între preţul de vânzare şi preţul de
înregistrare al titlurilor.
- Principalele operaţiuni de vânzare cu posibilitate de răscumpărare,
la cesionar, se contabilizează astfel:
- achiziţionarea titlurilor la preţul de cumpărare şi înregistrarea
acestora în categoriile respective de titluri. Concomitent, titlurile
cumpărate cu posibilitate de răscumpărare se înregistrează în
contul în afara bilanţului ,,Titluri cumpărate cu posibilitate de
răscumpărare“, la preţul convenit;
- înregistrarea dobânzilor cuvenite, aferente titlurilor cumpărate cu
posibilitate de răscumpărare, în conturile de venituri
corespunzătoare prin debitul contului ,,Venituri de primit“;
- cedarea titlurilor la preţul de cumpărare, în cazul exercitării
opţiunii de răscumpărare.
Datoriile constituite prin titluri reprezintă împrumuturile obţinute de
o bancă, pe baza emisiunii de titluri, pentru asigurarea necesităţilor de
lichidităţi, pe termen scurt, mediu şi lung. Titlurile care pot fi emise în

644
acest scop sunt, în principal, următoarele: titluri de piaţă interbancară,
titluri de creanţe negociabile, obligaţiuni şi alte titluri.
Contabilizarea operaţiunilor privind datoriile constituite prin titluri
asigură evidenta:
- emisiunii şi subscrierii de titluri;
- rambursării împrumuturilor primite şi plata dobânzilor aferente.
Împrumuturile primite pe baza titlurilor emise se înregistrează în
conturile de datorii constituite prin titluri, la valoarea de rambursare.
Cheltuielile de emisiune aferente titlurilor emise (cheltuieli de
publicitate, tipărire sau pentru diverse documente informative, precum şi
comisioanele plătite eventualilor intermediari) pot fi cuprinse, în
totalitate, în conturile de cheltuieli ale exerciţiului contabil în care au
apărut, sau pot fi repartizate pe mai multe exerciţii, caz în care vor fi
înregistrate în contul ,,Alte cheltuieli de repartizat“.
Primele de emisiune şi primele de rambursare se înregistrează în
conturi distincte şi se amortizează eşalonat, până la scadenţa titlurilor.
Dobânzile datorate pentru împrumuturile primite se înregistrează în
contul „Datorii ataşate“.
Banca poate emite obligaţiuni convertibile în acţiuni, ai căror
posesori au dreptul ca, în cadrul unui termen fixat prin contractul de
emisiune, să-şi exercite opţiunea de convertire a titlurilor obligatare în
acţiuni.
Contabilizarea operaţiunii de conversie a obligaţiunilor în acţiuni se
face prin convertirea (transformarea) împrumutului obligatar în capital.

645
 Contabilizarea operaţiunilor de cumpărare şi de vânzare a titlurilor,
în cont propriu, în contul clientelei şi al altor bănci, inclusiv mişcarea
fondurilor legate de aceste operaţiuni se realizează cu ajutorul conturilor
din grupa 33 - ,,Conturi de decontare privind operaţiunile cu titluri“.
Contabilitatea operaţiunilor diverse asigură evidenţa:
- decontărilor intrabancare;
- debitorilor şi creditorilor;
- stocurilor;
- operaţiunilor de regularizare.
Contabilitatea deconturilor intrabancare cuprinde operaţiunile
efectuate între sediu şi subunităţile din ţară ale aceleiaşi bănci, precum şi
cele efectuate între aceste subunităţi. La sfârşitul perioadei (luna de
regulă), acest cont nu trebuie să prezinte sold. Eventualul sold debitor
sau creditor, înregistrat cu totul excepţional, se regularizează în cel mai
scurt timp posibil.
Creanţele şi datoriile băncii se înregistrează în contabilitate la
valoarea lor nominală.
Contabilitatea debitorilor şi creditorilor asigură evidenţa creanţelor
şi datoriilor băncii în relaţiile acesteia cu: personalul, asigurările şi
protecţia socială, bugetul statului şi fondurile speciale, asociaţii sau
acţionarii, precum şi cu diverşi debitori şi creditori.
Contabilitatea debitorilor şi creditorilor, a celorlalte datorii şi
creanţe se tine pe categorii, precum şi pe fiecare persoană fizică sau
juridică.

646
 În acest sens, în contabilitatea analitică, debitorii şi creditorii se
grupează astfel: interni şi externi, iar în cadrul acestora pe termene de
plată, respectiv de încasare (termen lung - peste cinci ani, mediu - de la
unu la cinci ani şi scurt - sub un an).
În cadrul conturilor de debitori şi creditori se grupează distinct
datoriile şi creanţele izvorâte din tranzacţiile cu clauze de rezervă de
proprietate. De asemenea, în contabilitatea analitică se grupează distinct
debitorii şi creditorii la care banca deţine titluri de participare.
Contabilitatea decontărilor cu personalul cuprinde drepturile
salariale, sporurile, adaosurile, premiile din fondul de salarii,
indemnizaţiile pentru concediile de odihnă şi cele pentru incapacitate
temporară de muncă suportate din fondul de salarii, precum şi alte
drepturi în bani şi/sau în natură datorate de bancă personalului pentru
munca prestată şi care se suportă, potrivit reglementărilor, din fondul de
salarii.
În contabilitate se înregistrează distinct alte drepturi şi avantaje,
care, potrivit reglementărilor în vigoare, nu se suportă din fondul de
salarii (masă caldă, alimentaţie antidot etc.), stimulentele din profitul net
realizat acordate după aprobarea bilanţului contabil anual, precum şi
avansurile acordate, potrivit legii.
Drepturile de personal neridicate în termen de trei zile se
înregistrează întru-un cont distinct, pe persoane.
Reţinerile din salariile personalului pentru cumpărări cu plata în
rate, chirii sau pentru alte obligaţii opozabile salariaţilor şi datorate

647
terţilor (popriri, pensii alimentare şi altele), se efectuează numai în baza
unor titluri executorii sau ca urmare a unor relaţii contractuale.
Sumele datorate şi neachitate personalului (concediile de odihnă şi
alte drepturi de personal), respectiv eventualele sume ce urmează a fi
încasate de la acesta, aferente exerciţiului în curs, se înregistrează, la
finele exerciţiului, ca alte datorii şi creanţe în legătură cu personalul.
Contabilitatea decontărilor privind asigurările sociale cuprinde
obligaţiile băncii pentru contribuţia la asigurările sociale şi la
constituirea fondului pentru ajutorul de şomaj, precum şi contribuţia
personalului pentru pensia suplimentară şi pentru ajutorul de şomaj.
Eventualele sume datorate sau care urmează a se încasa de către
banca în perioadele următoare, aferente exerciţiului în curs, se
înregistrează la finele acestuia ca alte datorii şi creanţe sociale.
În cadrul decontărilor cu bugetul statului şi fondurile speciale se
cuprind: impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată, impozitul pe
salarii, subvenţiile de primit şi alte impozite, taxe şi vărsăminte
asimilate.
Taxa pe valoarea adăugată datorată bugetului de stat se stabileşte
lunar, pe baza de decont, ca diferenţă între valoarea taxei exigibile
aferentă bunurilor livrate sau serviciilor prestate (pentru TVA colectată)
şi a taxei deductibile pentru cumpărările de bunuri şi servicii (TVA
deductibilă).
În situaţia în care există decalaje între faptul generator de TVA şi
exigibilitatea acesteia, totalul TVA se înregistrează într-un cont distinct,

648
denumit TVA neexigibilă, care, pe măsură ce devine exigibilă, se trece
la TVA colectată, respectiv la TVA deductibilă.
De asemenea, în acest cont se înregistrează şi TVA deductibilă sau
colectată, pentru livrări de bunuri şi servicii pentru care nu au sosit sau
nu s-au întocmit facturile până la data închiderii exerciţiului.
Diferenţa de taxă, în plus sau în minus, între TVA colectată şi TVA
deductibilă se înregistrează în conturi distincte (TVA de plată, respectiv
TVA de recuperat) şi se regularizează în condiţiile legii.
Impozitul pe salarii, ce se înregistrează în contabilitate, cuprinde
totalul impozitelor individuale, calculate asupra veniturilor impozabile
lunare ale personalului băncii, precum şi impozitul reţinut din drepturile
băneşti acordate salariaţilor zilieri temporari, precum şi colaboratorilor
de orice fel, potrivit legii.
La alte impozite, taxe şi vărsăminte datorate bugetului statului sau
bugetelor locale se cuprind: accizele, impozitul pe clădiri, impozitul pe
terenuri, impozitul pe dividende, taxa asupra mijloacelor de transport,
taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat şi alte impozite şi
taxe. Acestea se defalcă în contabilitatea analitică pe feluri de impozite,
taxe şi vărsăminte asimilate.
Subvenţiile primite sau de primit de către bănci se înregistrează în
contabilitate într-un cont distinct.
Contabilitatea decontărilor în cadrul unităţilor de grup şi cu asociaţii
cuprinde: operaţiunile care se înregistrează reciproc şi în aceeaşi
perioadă de gestiune, atât în contabilitatea unităţii patrimoniale
debitoare, cât şi a celei creditoare, aparţinând aceluiaşi grup, precum şi
649
decontările între asociaţi şi unitatea patrimonială privind capitalul social,
dividendele cuvenite acestora, alte decontări cu asociaţii şi de asemenea
conturile coparticipaţilor referitoare la operaţiunile efectuate în comun,
în cazul asocierilor în participaţie, conform prevederilor legale.
Sumele depuse sau lăsate temporar de către asociaţi la unitatea
patrimonială, precum şi dobânzile aferente se înregistrează în
contabilitate în conturi distincte.
Debitele provenite din avansuri nedecontate, din distribuiri de
uniforme şi echipament de lucru, precum şi debitele provenite din
pagube materiale, amenzile şi penalităţile pretinse, stabilite în baza unor
hotărâri ale instanţelor judecătoreşti, şi alte creanţe faţă de personalul
băncii se înregistrează ca alte creanţe în legătură cu personalul.
Creanţele datorate de alte persoane fizice sau juridice se înregistrează în
conturile de debitori diverşi.
Sumele datorate terţilor de către bănci pentru furnizori de materiale,
prestări de servicii şi executări de lucrări, depozite de garanţii primite
pentru operaţiunile de leasing şi de locaţie simplă, precum şi alte sume
datorate terţilor, se înregistrează în contul ,,Creditori diverşi“.
Contabilitatea stocurilor asigură evidenţa existenţei şi mişcării
următoarelor bunuri: valori din aur, metale şi pietre preţioase, materiale,
obiecte de inventar, stocuri aflate la terţi şi alte stocuri şi bunuri.
Obiectele de inventar reprezintă bunurile cu o valoare mai mică
decât limita prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe,
indiferent de durată lor de serviciu, sau cu o durată mai mică de un an,
indiferent de valoarea lor, precum şi alte bunuri asimilate acestora
650
(echipamentul de protecţie, echipamentul de lucru, mecanismele,
dispozitivele, verificatoarele, SDV-urile, aparatele de măsură şi control
şi alte bunuri similare). Obiectele de inventar în folosinţă se evidenţiază
distinct în contabilitatea analitică.
Valoarea obiectelor de inventar se include în cheltuieli integral, la
darea lor în folosinţă, sau eşalonat, într-o perioadă de cel mult trei ani.
În cazul includerii eşalonate în cheltuieli sau integral la darea lor în
folosinţă, se utilizează un cont distinct pentru evidenta uzurii obiectelor
de inventar.
Bunurile sunt considerate ca fiind în proprietatea băncii şi pe care le
deţine, în cadrul acestora incluzându-se şi bunurile aflate în custodie, în
prelucrare sau consignaţie la terţi, care se înregistrează distinct în
contabilitate pe categorii de stocuri.
Deţinerea de valori materiale şi băneşti, sub orice formă şi cu orice
titlu, a oricăror drepturi şi obligaţii băneşti, precum şi efectuarea de
operaţiuni patrimoniale, fără înregistrarea lor în contabilitate, sunt
interzise.
În aplicarea acestor prevederi este necesar să se asigure:
a) recepţionarea tuturor bunurilor materiale intrate în patrimoniul
băncii şi înregistrarea lor la locurile de depozitare. Bunurile materiale
primite în custodie sau în consignaţie se recepţionează şi înregistrează
distinct ca intrări în gestiune. În contabilitate, valoarea acestor bunuri se
înregistrează în conturi în afara bilanţului;

651
 b) în situaţia unor decalaje ivite între aprovizionarea şi recepţia
bunurilor care se dovedesc a fi în mod cert în proprietatea băncii, se
procedează astfel:
- bunurile materiale în curs de aprovizionare sau sosite şi nerecep-
ţionate se înregistrează distinct în contabilitate ca intrare în
patrimoniu;
- bunurile sosite fără factură se înregistrează ca intrări în gestiune
atât la locul de depozitare, cât şi în contabilitate, pe baza recepţiei
şi a documentelor însoţitoare.
c) în cazul unor decalaje între vânzarea şi livrarea bunurilor, acestea
se înregistrează ca ieşiri din patrimoniu, nemaifiind considerate
proprietatea băncii, astfel:
- bunurile vândute şi nelivrate se înregistrează distinct în gestiune,
iar în contabilitate, în conturi în afara bilanţului;
- bunurile livrate, dar nefacturate, se înregistrează ca ieşiri din
gestiune atât la locurile de depozitare, cât şi în contabilitate, pe
baza documentelor care confirma ieşirea din gestiune potrivit
legii.
d) bunurile aprovizionate sau vândute cu clauze de rezerve de
proprietate se înregistrează la intrări şi, respectiv, la ieşiri, atât în
gestiune, cât şi în contabilitate, potrivit contractelor încheiate.
La intrarea în patrimoniu, bunurile de natura stocurilor procurate cu
titlu oneros, se înregistrează în contabilitate la costul de achiziţie, iar
bunurile produse de către bancă se înregistrează la costul de producţie.

652
 La ieşirea din patrimoniu, bunurile menţionate la punctul anterior se
evaluează şi se înregistrează în contabilitate prin aplicarea metodei
,,costului mediu ponderat“ (CMP), metodei ,,primei intrări - primei
ieşiri“ (FIFO) sau a metodei ,,ultimei intrări - primei ieşiri“ (LIFO).
Costul unitar mediu ponderat se calculează fie după fiecare intrare,
fie lunar, ca raport între valoarea totală a stocului iniţial plus valoarea
intrărilor şi cantitatea existentă în stocul iniţial plus cantităţile intrate.
Potrivit metodei ,,primei intrări - primei ieşiri“ (FIFO) bunurile
ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie al primei intrări
(lot). Pe măsura epuizării lotului, bunurile ieşite din gestiune se
evaluează la costul de achiziţie al lotului următor, în ordine cronologică.
Potrivit metodei „ultimei intrări - primei ieşiri“ (LIFO), bunurile
ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie al ultimei intrări
(lot). Pe măsura epuizării lotului, bunurile ieşite din gestiune se
evaluează la costul de achiziţie al lotului anterior, în ordine cronologică.
Rechizitele de birou, imprimatele şi alte materiale consumabile pe
care banca consideră ca nu este cazul să le stocheze pot fi incluse direct
în cheltuieli, cu excepţia formularelor cu regim special care se
gestionează potrivit normelor elaborate în acest scop.
Băncile ţin contabilitatea valorilor materiale cantitativ şi valoric,
prin folosirea inventarului permanent.
Prin folosirea inventarului permanent, în contabilitate se
înregistrează toate operaţiunile de intrare şi ieşire, ceea ce permite
stabilirea şi cunoaşterea în orice moment a stocurilor, atât cantitativ cât
şi valoric.
653
 Pentru folosirea inventarului permanent, contabilitatea analitică a
stocurilor se poate organiza după una din următoarele metode, în funcţie
de specificul activităţii şi necesităţile proprii ale băncii:
a) metoda operativ-contabilă (pe solduri), care constă în ţinerea, la
locul de depozitare, a evidenţei cantitative a bunurilor materiale pe
categorii, iar la contabilitate a evidenţei valorice desfăşurate pe gestiuni,
iar în cadrul gestiunilor, pe grupe sau subgrupe de bunuri, după caz.
Controlul exactităţii şi concordanţei înregistrărilor din evidenţa
depozitelor cu cele din contabilitate se asigură lunar, prin evaluarea
stocurilor cantitative transcrise din fişele de magazie în registrul
stocurilor;
b) metoda cantitativ-valorica (pe fişe de cont analitic), care constă în
ţinerea evidenţei cantitative pe categorii de bunuri la locul de depozitare,
iar în contabilitate, a evidentei cantitativ-valorice.
Contabilitatea stocurilor se desfăşoară pe gestiuni, iar în cadrul
acestora pe categorii de bunuri. Controlul exactităţii şi concordanţei
înregistrărilor din evidenţa de la locurile de depozitare şi din
contabilitate se face prin punctajul periodic dintre cantităţile înregistrate
în fişele de depozit şi cele din fişele de cont analitic de la contabilitate.
Pentru deprecierea stocurilor de materiale, obiecte de inventar şi alte
bunuri materiale, de regulă, la finele exerciţiului, cu ocazia inventarierii,
se constituie provizioane pe seama cheltuielilor.
În perioadele următoare, la finele fiecărui exerciţiu sau la ieşirea din
patrimoniu a bunurilor respective, provizioanele constituite se
suplimentează, diminuează sau se anulează.
654
 Cecurile, efectele de comerţ şi alte valori primite la încasare se
înregistrează în conturi distincte ,,Valori primite la încasare“, în funcţie
de modul de decontare a acestora şi de parcursul circuitului bancar (plata
imediată prin creditarea contului beneficiarului sau plata amânată în
aşteptarea încasării).
Dobânzile de primit (calculate şi neajunse la scadenţă)
corespunzătoare creanţelor constituite prin titluri şi creanţelor asupra
debitorilor, aferente exerciţiului în curs, se calculează de la data punerii
la dispoziţie a fondurilor, respectiv data înregistrării debitelor şi se
înregistrează în contabilitate lunar, sau la scadenţă operaţiunilor dacă
creanţele şi debitele în cauză au termen de restituire în cursul lunii, în
conturile ,,Creanţe ataşate“ din cadrul grupelor de conturi, în
contrapartidă conturilor de venituri.
Dobânzile de plătit (calculate şi neajunse la scadenţă)
corespunzătoare datoriilor constituite prin titluri şi datoriilor faţă de
creditori, aferente exerciţiului în curs, se calculează de la data primirii
fondurilor şi se înregistrează în contabilitate lunar, sau la scadenţă
operaţiunilor dacă fondurile aferente au termen de restituire în cursul
lunii, în conturile ,,Datorii ataşate“ din cadrul grupelor de conturi, în
contrapartidă conturilor de cheltuieli.
Cheltuielile efectuate şi veniturile realizate în perioada curentă, dar
care privesc perioadele sau exerciţiile următoare, se înregistrează
distinct în contabilitate prin folosirea conturilor de regularizare
,,Cheltuieli înregistrate în avans“, respectiv ,,Venituri înregistrate în
avans“. În aceste conturi se înregistrează, în principal, următoarele
655
cheltuieli şi venituri: dobânzi plătite în avans, abonamente, chirii, poliţe
de asigurare, cheltuieli privind reparaţiile capitale neprevizibile,
reparaţiile curente, reviziile tehnice şi alte cheltuieli, respectiv dobânzi
încasate în avans, scont, agio, prime de emisiune, chirii şi alte venituri
aferente perioadelor următoare.
Datoriile constatate, de regulă, la sfârşitul anului, reprezentând:
dobânzi aferente titlurilor luate cu împrumut şi operaţiunilor în devize la
termen; datorii faţă de terţi privind telecomunicaţiile şi energia electrică;
comisioane pentru angajamente în afara bilanţului, şi care nu se regăsesc
în conturile de creanţe şi datorii ataşate, se înregistrează într-un cont
distinct ,,Cheltuieli de plătit“.
Creanţele constatate, de regulă, la sfârşitul anului, reprezentând:
dobânzi aferente titlurilor date cu împrumut şi operaţiunilor în devize la
termen; comisioane pentru angajamente în afara bilanţului, şi care nu se
regăsesc în conturile de creanţe şi datorii ataşate, se înregistrează într-un
cont distinct ,,Venituri de primit“.
Creanţele din titluri şi creanţele asupra debitorilor, precum şi
dobânzile aferente, nerambursate la scadenţă, respectiv neîncasate la
scadenţă, se înregistrează în conturile ,,Creanţe restante“ şi ,,Dobânzi
restante“.
Creanţele din titluri, creanţele asupra debitorilor, creanţele restante,
precum şi dobânzile aferente, trecute în litigiu, se înregistrează în
conturile ,,Creanţe îndoielnice“ şi ,,Dobânzi îndoielnice“.
Provizioanele privind operaţiuni cu titluri şi operaţiuni diverse se
constituie pe seama cheltuielilor, de regulă la finele exerciţiului sau la
656
alte perioade, potrivit reglementărilor în vigoare, pentru: deprecierea
titlurilor de plasament şi de investiţii şi pentru creanţe restante şi
îndoielnice.
La finele exerciţiului sau la alte perioade, precum şi la ieşirea din
patrimoniu a elementelor respective, provizioane constituite anterior se
analizează şi se regularizează.
7.4.4 Contabilitatea valorilor imobiliare
Valorile imobilizate reprezintă bunurile şi alte active destinate să
servească o perioadă îndelungată activităţii băncii sub forma
imobilizărilor financiare (credite subordonate, părţi în societăţile
comerciale legate, titluri de participare, titluri ale activităţii de
portofoliu), imobilizărilor necorporale şi corporale, precum şi a
imobilizărilor date în leasing sau locaţie simplă.
Creditele subordonate sunt creanţe pe termen lung, nereprezentate
de un titlu, pentru care împrumutătorul acceptă ca drepturile sale să fie
restituite numai după satisfacerea celorlalţi creanţieri.
În categoria creditelor subordonate se includ creditele participative
şi alte credite subordonate la termen, precum şi creditele pe durată
nedeterminată.
Creditele participative sunt creanţe de ultim rang care se
caracterizează prin:
- în caz de lichidare a clientului debitor, creditele nu sunt
rambursate decât după satisfacerea celorlalţi creanţieri privilegiaţi
sau chirografari;

657
 - în caz de redresare judiciară, rambursarea acestor credite şi plata
remuneraţiilor prevăzute sunt suspendate pe toată perioada
planului de redresare;
- dacă creditul participativ face obiectul unei convenţii, rambursarea
creditului şi plata remuneraţiilor prevăzute sunt suspendate pe
toată perioada necesară realizării angajamentelor luate de debitor,
faţă de creanţieri, în momentul încheierii convenţiei respective.
Remuneraţiile la creditele participative cuprind o parte fixă şi,
eventual, o parte variabilă.
Dobânda fixă a creditului poate fi majorată, în condiţiile prevăzute
de contractul de credit, cu o parte variabilă, sub forma unei clauze de
participare la profitul net al clientului împrumutat.
Creditele subordonate pot fi la termen şi pe durată nedeterminată.
În categoria altor credite subordonate la termen se includ creanţe,
nereprezentate de un titlu, pentru care împrumutătorul a acceptat ca în
cazul lichidării împrumutatului rambursarea să se facă după satisfacerea
celorlalţi creanţieri. Aceste credite au fixată, de la început, o data de
rambursare, iar remunerarea lor se face numai în cotă fixă.
Creditele subordonate pe durată nedeterminată sunt creanţe de
natura creditelor subordonate ale căror termene de rambursare nu au fost
fixate sau fac obiectul unor condiţii sau preavize menţionate în
contracte. În contracte se prevede că rambursarea nu poate să intervină
decât la iniţiativa împrumutatului.
Valorile imobilizate în acţiuni şi alte titluri cu venit variabil deţinute
de băncii în societăţi comerciale legate, controlate de o manieră
658
exclusivă, incluse sau susceptibile de a fi incluse prin integrare globală
într-un ansamblu consolidat, se înregistrează în contabilitate în contul
,,Părţi în societăţile comerciale legate“ şi se reflectă distinct în bilanţul
contabil.
Titlurile de participare reprezintă acţiuni şi alte titluri cu venit
variabil, altele decât părţile în societăţile comerciale legate, deţinute de
banca în capitalul altor societăţi comerciale, a căror deţinere durabilă
este considerată utilă activităţii băncii. Aceste titluri trebuie să
îndeplinească una din următoarele condiţii:
a) să reprezinte 10% sau mai mult din capitalul unei societăţi
comerciale, fără ca aceasta să fie controlată într-o manieră exclusivă;
b) să reprezinte mai puţin de 10% din capitalul unei societăţi
comerciale şi să fie îndeplinite una din următoarele condiţii:
- administratori sau conducători comuni cu societatea emitentă;
- deţinerea, de către societatea emitentă, a unei părţi din acţiunile
emise de către bancă (participaţii reciproce);
- apartenenţa la acelaşi grup controlat de persoane fizice sau
juridice care exercită controlul asupra grupului şi practică o
decizie unică.
Titlurile activităţii de portofoliu reprezintă acţiuni şi alte titluri cu
venit variabil deţinute de bancă pe o perioadă îndelungată în vederea
realizării unor venituri satisfăcătoare, fără drept de intervenţie în
gestiunea societăţii ale cărei titluri le deţine.
La intrarea în patrimoniu, titlurile reprezentând valori imobilizate se
înregistrează în contabilitate la valoarea de achiziţie, prin care se
659
înţelege preţul de cumpărare sau valoarea stabilită prin contractul de
achiziţie al acestora.
Cheltuielile accesorii privind achiziţionarea acestor titluri se
înregistrează direct în contul ,,Cheltuieli diverse de exploatare bancară“.
Cheltuielile accesorii privind achiziţionarea acestor titluri pot fi
eşalonate pe mai multe exerciţii financiare, caz în care, se utilizează
contul ,,Alte cheltuieli de repartizat“.
La inventar, titlurile imobilizate se evaluează la valoarea actuală sau
de utilitate, determinată în funcţie de situaţia financiară a emitentului, de
cotaţia titlurilor şi de alţi factori.
Pentru deprecierile constatate la aceste titluri se constituie
provizioane, iar diferenţele favorabile între valoarea de inventar şi
valoarea contabilă nu se înregistrează în contabilitate.
În cadrul imobilizărilor necorporale se cuprind: fondul comercial,
cheltuielile de constituire, concesiunile, brevetele, licenţele şi alte
imobilizări necorporale.
Fondul comercial reprezintă partea din fondul de comerţ care nu
figurează în cadrul celorlalte elemente de patrimoniu, dar care concură
la menţinerea sau la dezvoltarea potenţialului băncii, cum sunt: clientela,
vadul, reputaţia şi alte elemente necorporale şi se înregistrează în
contabilitate într-un cont distinct de imobilizări necorporale.
Fondul comercial se determina ca diferenţa între valoarea de aport
(de utilitate) sau valoarea de achiziţie, după caz, a fondului de comerţ şi
valoarea elementelor de activ înregistrate în conturile corespunzătoare.

660
 Fondul comercial, de regulă, nu este supus amortizării. Dacă se
constată o depreciere ireversibilă, aceasta poate fi amortizată.
Cheltuielile de constituire reprezintă cheltuielile ocazionate de
înfiinţarea sau modificarea activităţii băncii (taxe şi alte cheltuieli de
înscriere şi înmatriculare, cheltuieli privind emiterea şi vânzarea de
acţiuni, cheltuieli de prospectare a pieţei şi de publicitate şi alte
cheltuieli de această natură legate de înfiinţarea şi modificarea activităţii
băncii).
Cheltuielile de această natură se amortizează într-o perioadă de cel
mult cinci ani.
În cadrul activelor imobilizate în concesiuni şi în alte drepturi
similare se cuprinde valoarea bunurilor preluate cu acest titlu în
patrimoniu, de către bancă, potrivit contractelor încheiate.
Brevetele, licenţele, know-how-urile şi alte drepturi de proprietate
intelectuală similare, achiziţionate sau dobândite pe alte căi, se
înregistrează în conturile de imobilizări necorporale, la valoarea de
achiziţie sau costul de producţie, după caz.
Activele imobilizate de natura celor menţionate la alineatul
precedent se amortizează, pe durată prevăzută pentru utilizarea lor, de
către banca care le deţine.
La alte imobilizări necorporale se înregistrează şi programele
informatice create de bancă sau achiziţionate de la terţi, pentru
necesităţile de utilizare proprii, evaluate la costul de producţie, respectiv
la valoarea de achiziţie.

661
 Valoarea programelor informatice se amortizează în funcţie de
durată probabilă de utilizare, care nu poate depăşi o perioadă de 5 ani.
În cadrul imobilizărilor corporale se cuprind terenurile şi mijloacele
fixe.
Contabilitatea terenurilor se ţine pe două categorii: terenuri şi
amenajări de terenuri.
Terenurile se înregistrează în contabilitate, la intrarea în patrimoniu,
la valoarea de achiziţie sau valoarea de aport, după caz.
Terenurile, de regulă, nu sunt supuse amortizării.
Investiţiile efectuate pentru amenajarea terenurilor sunt supuse
amortizării.
Se consideră mijloc fix obiectul singular sau complexul de obiecte
ce se utilizează ca atare şi îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
- are valoare mai mare decât limita stabilită de lege;
- are o durată normată de utilizare mai mare de un an.
Pentru obiectele care sunt folosite în loturi, seturi sau formează un
singur corp, la încadrarea lor ca mijloace fixe se are în vedere valoarea
întregului corp, lot sau set.
Contabilitatea mijloacelor fixe trebuie să asigure evidenţa
permanentă a existentei şi mişcării, precum şi calculul amortizării şi a
provizioanelor constituite pentru deprecierea acestora.
Contabilitatea mijloacelor fixe se ţine pe următoarele categorii:
clădiri; construcţii speciale; maşini, utilaje şi instalaţii de lucru; aparate
şi instalaţii de măsurare, control şi reglare; mijloace de transport;
animate şi plantaţii; unelte, dispozitive, instrumente, mobilier şi
662
aparatură birotică; active corporate mobile neregăsite în categoriile
anterioare
Mijloacele fixe, la intrarea în patrimoniu, se înregistrează în
contabilitate la valoarea de intrare, prin care se înţelege:
a) costul de achiziţie, pentru mijloacele fixe procurate cu titlu
oneros;
b) costul de producţie, pentru mijloacele fixe construite sau produse
de băneşti;
c) valoarea actuală, estimată la înscrierea lor în activ ţinând seama
de valoarea mijloacelor fixe cu caracteristici tehnice similare sau
apropiate, pentru mijloacele fixe obţinute cu titlu gratuit;
d) valoarea de aport (de utilitate) acceptată de părţi, pentru
mijloacele fixe intrate în patrimoniu cu ocazia asocierii, fuziunii etc.,
conform statutelor şi contractelor;
e) valoarea rezultată în urma reevaluării, pentru mijloacele fixe
reevaluate în baza unei dispoziţii legale exprese.
Contabilitatea analitică a mijloacelor fixe se ţine pe fiecare obiect de
evidenţă prin care se înţelege obiectul singular sau complexul de obiecte
cu toate dispozitivele şi accesoriile lui, destinat să îndeplinească în mod
independent, în totalitatea lui, o funcţie distinctă.
Amortizarea se stabileşte prin aplicarea cotelor de amortizare asupra
valorii de intrare a mijloacelor fixe. Amortizarea mijloacelor fixe se
calculează pe baza unui plan de amortizare, de la data punerii acestora în
funcţiune şi până la recuperarea integrală a valorii lor de intrare,

663
conform duratelor normale de utilizare şi condiţiilor de utilizare a
acestora.
Amortizarea mijloacelor fixe concesionate, închiriate sau în locaţie
de gestiune se calculează şi se înregistrează în contabilitate de către
banca care le are în proprietate.
Amortizarea investiţiilor efectuate la mijloacele fixe închiriate este
în sarcina celui care a efectuat investiţia şi se înregistrează în
contabilitatea acestuia.
Băncile amortizează mijloacele fixe, utilizând unul din următoarele
regimuri de amortizare:
a) amortizarea lineară, care constă în repartizarea uniformă a valorii
de intrare a mijloacelor fixe pe toată durată de funcţionare stabilită a
acestora;
b) amortizarea degresivă, care presupune multiplicarea cotelor de
amortizare lineară cu coeficienţii prevăzuţi de lege;
c) amortizarea accelerată, constând în calcularea, în exerciţiul în
care mijloacele fixe intră în activul băncii, a unei amortizări de până la
limita prevăzută de lege din valoarea de intrare a acestora. În exerciţiile
următoare, amortizarea se calculează după regimul amortizării lineare.
Amortizarea aferentă mijloacelor fixe se înregistrează distinct în
contabilitate, pe categorii şi obiecte de evidenţă. Prin deducerea
amortizării din valoarea de intrare se obţine valoarea contabilă netă a
mijloacelor fixe.
Imobilizările necorporale şi imobilizările corporate, precum şi
amortizarea aferentă acestora, se înregistrează distinct în contabilitate
664
pentru activitatea de exploatare bancară şi pentru alte activităţi în afara
exploatării bancare.
Prin reevaluarea mijloacelor fixe se înţelege operaţiunea de stabilire
a valorii actuale a fiecărui mijloc fix existent în patrimoniul băncii.
Valoarea actuală a mijlocului fix se stabileşte, de regulă, avându-se în
vedere: valoarea de intrare din contabilitatea băncii, utilitatea şi preţul
pieţei, precum şi gradul de uzură estimat al mijlocului fix la data
reevaluării.
Contabilitatea imobilizărilor în curs se ţine distinct pentru:
imobilizări necorporale şi imobilizări corporate.
Imobilizările în curs necorporale reprezintă costul de producţie,
respectiv costul de achiziţie aferent imobilizărilor necorporale
neterminate până la finele exerciţiului.
Imobilizările în curs corporale reprezintă investiţiile neterminate
efectuate „în regie proprie sau în antrepriză, care se evaluează la costul
de producţie, respectiv la costul de achiziţie, reprezentând preţul de
deviz al investiţiei.
Imobilizările în curs corporate se trec în categoria mijloacelor fixe
după recepţia, darea în folosinţă sau punerea în funcţiune a acestora,
după caz.
Investiţiile efectuate la mijloacele fixe concesionate, luate cu chirie
sau în locaţie de gestiune se înregistrează în contabilitatea băncii care le-
a efectuat.
La expirarea contractului de concesiune, închiriere sau locaţie de
gestiune, valoarea investiţiilor executate la mijloacele fixe luate cu acest
665
titlu se scade din contabilitatea băncii care le-a efectuat şi se
înregistrează în contabilitatea societăţii căreia i-au fost restituite, cu
valoarea lor majorându-se valoarea de intrare a mijloacelor fixe
respective, potrivit contractelor încheiate.
Leasingul reprezintă o convenţie prin care locatorul (în calitate de
proprietar) cedează locatarului, pentru o perioadă determinată, dreptul
de utilizare a unui bun mobiliar, imobiliar sau a unui activ necorporal,
destinate desfăşurării activităţii de exploatare a locatarului, contra unei
chirii, cu opţiunea de cumpărare la scadenţă, la un preţ convenit prin
contractul încheiat iniţial între părţi.
Operaţiuni asimilate leasing-ului reprezintă locaţia însoţită de
opţiunea de cumpărare, rezervată finanţării bunurilor şi echipamentelor
cu folosinţă neprofesională şi operaţiunea de locaţie-vânzare în cadrul
căreia locatarul are obligaţia fermă de a achiziţiona bunul închiriat.
Contabilizarea principalelor operaţiuni de leasing şi asimilate la
locator presupune:
 înregistrarea în activ, în conturile de leasing, a imobilizărilor
asupra cărora banca este proprietară;
 înregistrarea amortizării în conturile de cheltuieli aferente;
 chiriile se vor înregistra în contabilitate, prorata temporis, astfel:
- chiriile calculate şi nescadente se înregistrează în conturile
„Creanţe ataşate“, prin creditul contului de venituri
corespunzător;
- încasarea chiriei, la scadenţă, conduce la stingerea creanţei prin
debitul conturilor clientelei;
666
 - chiriile încasate în avans sunt înregistrate în creditul contului
„Venituri înregistrate în avans“, care se eşalonează lunar prin
contrapartidă contului de venituri corespunzător;
 la expirarea contractului se pot înregistra trei situaţii:
- locatarul îşi exercită opţiunea de cumpărare, iar locatorul
înregistrează pierderile sau câştigurile din cesiune, în conturile
de venituri sau cheltuieli corespunzătoare;
- locatarul nu îşi exercită opţiunea de cumpărare şi imobilizarea
nu mai poate face obiectul unui nou contract de leasing, caz în
care, imobilizarea este transferată la valoarea netă în contul de
imobilizări în afara activităţii de exploatare;
- locatarul nu îşi exercită opţiunea de cumpărare, dar bunul poate
face obiectul unui nou contract de leasing, caz în care, locatorul
transferă imobilizarea la valoarea sa netă în contul de imobilizări
neînchiriate din leasing reziliat. Cu ocazia unei noi operaţiuni de
leasing cu opţiune de cumpărare, bunul este readus la valoarea
din noul contract, în contul „Operaţiuni de leasing şi asimilate“.
Contabilizarea principalelor operaţiuni de leasing şi asimilate la
locatar presupune:
- înregistrarea imobilizărilor care fac obiectul contractului de
leasing, in conturi în afara bilanţului
- înregistrarea chiriilor calculate şi datorate în conturile de
cheltuieli;
- la expirarea contractului, în cazul exercitării opţiunii de
cumpărare, bunurile respective se înregistrează în conturile de
667
 imobilizări; în cazul neexercitării opţiunii de cumpărare,
restituirea imobilizărilor se înregistrează, la ieşire, în conturile
corespunzătoare în afara bilanţului.
Înregistrarea operaţiunilor de leasing privind imobilizările în curs se
face în conturi distincte, evidenţiindu-se avansurile acordate furnizorilor
pentru bunurile ce urmează a fi achiziţionate şi valoarea bunurilor în
curs de construire sau a bunurilor deja livrate locatarilor, dar care nu au
intrat în funcţiune.
Bunurile care fac obiectul unui contract de leasing reziliat se
înregistrează într-un cont distinct „imobilizări neînchiriate din leasing
reziliat“ până când acestea fac obiectul unui alt contract de leasing sau
sunt trecute în conturile de imobilizări în afara activităţii de exploatare.
Locaţia simplă reprezintă o convenţie prin care locatorul (în calitate
de proprietar cedează locatarului, pentru o perioadă determinată, dreptul
de utilizare a unui bun, contra unei chirii.
Amortizarea bunurilor date în leasing sau locaţie simplă, se
calculează potrivit reglementărilor în vigoare.
Dobânzile şi chiriile de primit (calculate şi neajunse la scadenţă)
corespunzătoare creanţelor în valori imobilizate, aferente exerciţiului în
curs, se calculează de la data punerii la dispoziţie a valorilor imobilizate
şi se înregistrează în contabilitate lunar, sau la scadenţa operaţiunilor
dacă valorile imobilizate în cauză au termen de restituire în cursul lunii,
în conturile „Creanţe ataşate“ din cadrul grupelor de conturi, în
contrapartidă conturilor de venituri.

668
 Creanţele reprezentând valori imobilizate şi cele aferente acestora
(credite subordonate şi dobânzile aferente, chirii din operaţiuni de
leasing şi locaţie simplă, precum şi alte creanţe aferente valorilor
imobilizate), nerambursate la scadenţă, respectiv neîncasate la scadenţă,
se înregistrează în conturile „Creanţe restante“ şi „Dobânzi restante“.
Creanţele reprezentând valori imobilizate şi cele aferente acestora
(credite subordonate şi dobânzile aferente, chirii din operaţiuni de
leasing şi locaţie simplă, precum şi alte creanţe aferente valorilor
imobilizate), creanţele restante, precum şi dobânzile aferente, trecute în
litigiu, se înregistrează în conturile „Creanţe îndoielnice“ şi ,Dobânzi
îndoielnice“.
Provizioanele pentru valori imobilizate se constituie pe seama
cheltuielilor, de regulă, la finele exerciţiului, cu ocazia inventarierii sau
la alte perioade, pentru:
- deprecierea părţilor deţinute în cadrul societăţilor comerciale
legate, a titlurilor de participare şi a titlurilor activităţii de
portofoliu;
- deprecierea imobilizărilor;
- operaţiuni de leasing, asimilate şi locaţie simplă;
- creanţe restante şi îndoielnice.
La finele exerciţiului, la ieşirea din patrimoniu a valorilor
imobilizate, sau la alte perioade, provizioanele constituite anterior se
analizează şi se regularizează, procedându-se astfel:
- în situaţia în care deprecierea valorilor imobilizate este superioară
provizionului constituit, se constituie un provizion suplimentar;
669
 - în cazul în care deprecierea constatată este inferioară provizionului
constituit, diferenţa se deduce din provizionul constituit şi se
înregistrează pe venituri;
- cu ocazia anulării unui provizion, la ieşirea din patrimoniu a
valorilor imobilizate, provizioanele constituite se înregistrează la
venituri.

7.4.5 Contabilitatea capitalului bancar

Pe baza legii nr. 58 privind activitatea bancară, Banca Naţională a

României a emis norme metodologice privind constituirea şi
utilizarea capitalurilor băncilor comerciale. Capitalul bancar trebuie
privit în primul rând ca o parte a patrimoniului fiecărei bănci. El este
constituit, în principal, în formă bănească şi arată, în esenţă,
obligaţiile băncii faţă de cei care au constituit iniţial sau ulterior acest
capital.
Capitalul fiecărei bănci este constituit din capitalul propriu şi
capitalul suplimentar. Capitalul propriu cuprinde capitalul social vărsat,
anumite prime de capital, cât şi profitul anual nerepartizat din anii
financiari precedenţi şi profitul anului financiar curent. În sfârşit,
capitalul băncii mai cuprinde fondul de rezervă şi fondul imobilizărilor
corporale. Dar elementele de mai sus nu constituie în totalitate capitalul
băncii. Din suma fondurilor de mai sus se fac următoarele scăzăminte:
- dividentele anului curent cât şi participarea salariaţilor şi
managementului la părţi din profit;
670
 - valoarea neamortizată a imobilizărilor necorporale;
- cheltuieli efectuate în avans, inclusiv pentru imobilizări corporale
puse în funcţiune;
- pierderea anului curent;
- pierderile neacoperite din anii precedenţi;
Capitalul suplimentar bancar cuprinde:
- rezervele pentru riscul de credit;
- alte rezerve;
- datoria subordonată;
- alte fonduri.
Capitalul suplimentar nu poate fi mai mare decât capitalul propriu
iar datoria subordonată nu poate fi mai mare de 50% faţă de acelaşi
capital propriu. Se iau în calcul împrumuturile de peste 5 ani şi care să
fie în întregime angajate.
O altă condiţie de determinare corectă a capitalului bancar este
deducerea participanţilor fiecărei bănci la unele societăţi comerciale,
cât şi a împrumuturilor subordonate acordate altor bănci.
În evaluarea capitalurilor băncii, avem în vedere în primul rând,
evaluarea acţiunilor şi mai ales, determinarea valorii de piaţă a
acţiunilor. Mai concret, se iau în consideraţie valoarea nominală (cea
înscrisă pe acţiuni) dar şi valoarea la care se vinde acţiunea „la zi”,
adică la o anumită dată.
Având în vedere că suntem la capitolul de curs intitulat
„Contabilitatea bancară”, este interesant să specificăm că există şi o
valoare contabilă a acţiunilor băncii, care înseamnă partea din
671
patrimoniul net al băncii care revine pe o acţiune. Valoarea contabilă a
acţiunii (care se mai numeşte şi netă) reprezintă de fapt, suma pe care o
primesc acţionarii dacă banca ar intra în faliment fără cheltuieli.
Contabilitatea bancară mai urmăreşte şi valoarea financiară a
acţiunilor băncii, care are în vedere şi capitalizarea dividentului din
fiecare an (pe o acţiune).
Contabilitatea bancară, privind capitalul bancar, are în vedere şi
obligaţiunile emise de bancă. Şi aici există mai multe valori ale
obligaţiunilor, şi anume: valoarea de emisiune, valoarea nominală şi
valoarea de rambursare. Spre deosebire de valoarea nominală, valoarea
de emisiune este negociabilă la bursa de valori. Are deci în vedere,
participarea băncii la bursa de valori. Valoarea de rambursare are în
vedere valoarea de restituire a împrumutului (prin obligaţiuni) şi care
este stimulativă în sensul că la valoarea nominală se adaugă o primă de
rambursare.
Pe lângă aceste valori ale obligaţiunilor, contabilitatea bancară mai
evidenţiază dobânda la obligaţiuni.
Contabilitatea capitalului bancar este elementul de gestiune care
operează în privinţa subscrierii integrale şi vărsării a cel puţin 50% din
valoarea totală a acţiunilor. Prin contabilitate poate fi eşalonată pe o
perioadă de doi ani.
Capitalul social al băncilor poate fi majorat prin următoarele
procedee:
- prime de emisiune;
- aport în natură;
672
 - dividentele din profitul net cuvenit acţionarilor (total sau parţial);
- rezerve din profitul net;
- emisiune de noi acţiuni;
- converia datoriilor în acţiuni;
- rezerve din diferenţe de curs valutar.
Pentru evidenţierea corectă a acestor creşteri de capital social,
contabilitatea bancară este susţinută de elemente de supraveghere
bancară din partea Băncii Naţionale a României.
Şi prin gestiunea contabilă a capitalurilor sociale ale băncilor se
urmăreşte funcţia principală a acestor capitaluri, anume de protecţie
împotriva insolvabilităţii şi falimentului bancar. Este vorba de protecţia
acţionarilor, titularilor de depozite, creditorilor cât şi a Băncii Naţionale
a României.
Capitalul social reduce sau chiar elimină riscurile bancare,
îndeosebi pe cel de creditare. Nu înseamnă că, cu cât capitalul bancar
este mai mare, cu atât riscul bancar este mai mic. Intervine şi gestiunea
eficientă a tuturor fondurilor băncii, adică obţinerea unui profit cât mai
mare şi nu numai.
Menţionăm că din punct de vedere contabil, capitalul băncii este
inserat în pasivul bilanţului. De asemenea, acţiunile plasate de bancă
sunt evidenţiate în registrul acţionarilor. Evident, contul Capital social
este de pasiv şi reflectă în credit constituirea şi investirea capitalului
social. În debitul acestui cont se reflectă scăderile de capital prin
anularea acţiunilor răscumpărate şi cu pierderile din exerciţiile
financiare precedente şi din anul curent.
673
 Există şi o evidenţă analitică a capitalului social care se ţine pe
fiecare acţionar.
Majorarea capitalului social se poate realiza prin noi emisiuni de
acţiuni, prin conversia datoriilor (a obligaţiunilor în acţiuni cât şi prin
capitalizarea profitului, rezervelor şi primelor de capital).Gestiunea
capitalului băncii presupune şi protecţia vechilor acţionari prin drepturi
preferenţiale de subscriere (DS), care sunt de fapt, titluri de valoare care
se ataşează la vechile acţiuni. Aceste drepturi speciale se negociază la
bursă, odată cu acţiunile vechi.
Majorarea capitalului social al băncii se înscrie în contabilitate
debitându-se contul „Acţionari sau asociaţi” şi creditându-se contul
„Capital subscris nevărsat”.
Conversia obligaţiilor presupune transformarea acestora în acţiuni
(obligatarii devin acţionari). În contabilitate se consemnează în acest
sens, primele de fuziune, seiziune şi conversie (când valoarea nominală
a obligaţiunii este mai mare decât valoarea nominală a acşiunii).
Primele de conversie se înregistrează în contabilitatea băncii prin
debitarea contului „Prime de fuziune, seiziune, conversie” şi creditarea
contrului „Capital subscris vărsat”.
Din punct de vedere contabil, datoriile subordonate ale băncii sunt
împrumuturile primite de bancă pe baza emisiunilor de titluri (inclusiv
titlurile participative) şi împrumuturile subordonate la termen.
Împrumuturile subordonate sunt titluri prin care împrumutatorii au
acceptat ca drepturile lor să nu fie prioritare în comparaţie cu alţi
creditori ai băncii. Aceste împrumuturi sunt prevăzute cu un termen de
674
rambursare şi o renumeraţie fixă. Aici sunt incluse şi depozitele băneşti
ale acţionarilor şi asociaţilor, cu condiţia ca acestea să fie incluse în
capitalul băncii într-o perioadă de 5 ani de la constituirea depozitelor. Se
pune, de asemenea, condiţia ca aceste depozite să rămână indisponibile
pentru alte scopuri, până la încorporarea lor în capitalul băncii.
Teoretic, într-o bancă poate avea loc şi micşorarea capitalului
social, în principal prin răscumpărarea acţiunilor proprii, acoperirea
unor pierderi din anii precedenţi, alte operaţiuni. Acţiunile răscumpărate
sunt anulate, scoase din contabilitatea băncii, ceea ce echivalează cu
reducerea capitalului social.
Contabilitatea rezervelor bancare are în vedere:
- rezerva legală;
- rezerva statutară;
- rezerva pentru riscul de credit;
- rezervele obligatorii;
- rezervele din reevaluarea activelor corporale;
- alte rezerve.
Rezerva legală sau normală a băncii are în vedere constituirea unor
garanţii ale băncii prin repartizarea a 20% din profitul brut, până în
momentul în care aceasta ajunge la nivelul capitalului social. Apoi se
alocă 10% din profitul brut până la nivelul a 200% din capitalul
social.apoi rezerva legală se constituie din profitul net, până la nivelul
hotărât de Adunarea generală a acţionarilor.

675
 Rezervele obligatorii se constituie în scopul asigurării unei lichidităţi
minime în bancă. Aceste rezerve se constituie la Banca Naţională a
României şi are drept scop reducerea riscului de creditare.
Un loc important în gestiunea capitalurilor bancare îl deţine
contabilitatea provizioanelor de risc şi cheltuieli. Aceste provizioane
sunt de fapt, rezerve constituite pe seama cheltuielilor efectuate pentru
acoperirea riscurilor posibile ale băncii.
Riscurile se referă la cele de executare a angajamentelor prin
semnătură, la facilităţile acordate salariaţilor băncii, la despăgubiri,
penalităţi cât şi la riscul de ţară. Mai rar se constituie şi provizioane
pentru facilităţi fiscale acordate băncii (de exemplu, pentru înfiinţarea
de sucursale şi agenţii în ţară şi străinătate).

7.4.6 Capitaluri proprii, asimilate şi provizioane

Conturile de capitaluri, asimilate şi provizioane cuprind totalitatea
fondurilor aflate la dispoziţia băncii cu caracter permanent sau durabil,
precum şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli şi provizioanele
reglementate.
Capitalul propriu reprezintă totalitatea capitalurilor,
proprietatea acţionarilor sau asociaţilor, care se înscriu în pasivul
bilanţului şi se compune din: aporturile de capital (capital social);
primele legate de capital şi rezervele; fondurile; subvenţiile şi fondurile
publice alocate; diferenţele din reevaluare; provizioanele reglementate;
beneficiile nerepartizate reportate din anii precedenţi şi alte elemente
asimilate capitalurilor proprii.
676
 Capitalul social este egal cu valoarea nominală a acţiunilor sau
părţilor sociale, respectiv cu valoarea aportului de capital, a primelor şi
rezervelor încorporate sau a altor operaţiuni care duc la modificarea
acestuia.
Capitalul subscris şi vărsat se înregistrează distinct în contabilitate,
pe baza actelor de constituire a băncii şi a documentelor justificative
privind vărsămintele de capital.
Contabilitatea analitică a capitalului social se ţine pe acţionari sau
asociaţi, cuprinzând numărul şi valoarea nominală a acţiunilor sau
părţilor sociale subscrise şi vărsate.
Principalele operaţiuni care se înregistrează în contabilitate cu
privire la mărirea capitalului, sunt următoarele: subscrierea şi
emisiunea de noi acţiuni; încorporarea primelor legate de capital,
rezervelor statutare şi altor rezerve şi alte operaţiuni, potrivit legii.
Primele legate de capital reprezintă excedentul dintre valoarea de
emisiune şi valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale.
Operaţiunile ce se înregistrează în contabilitate cu privire la
micşorarea capitalului social sunt, în principal, următoarele:
răscumpărarea acţiunilor proprii; acoperirea pierderilor din anii
precedenţi şi alte operaţiuni, potrivit legii.
Contabilitatea rezervelor se ţine pe categorii de rezerve: rezerve
legale, rezerve statutare, rezerva generală pentru riscul de credit şi alte
rezerve.
Rezervele legale se constituie anual, din profitul băncii, în cotele şi
limitele stabilite şi din alte surse, conform legii. Rezervele astfel
677
constituite, în caz de micşorare, se completează în condiţiile prevăzute
de lege.
Rezervele statutare se constituie anual din profitul net al băncii,
conform prevederilor din statutul acesteia.
Rezerva generală pentru riscul de credit se constituie din profitul
băncii, în cotele şi limitele stabilite de lege, în funcţie de soldul
creditelor acordate, existent la sfârşitul anului.
Rezerva generală pentru riscul de credit se utilizează în situaţia
realizării riscului de credit, conform reglementărilor legale.
Alte rezerve, neprevăzute de lege sau de statut, pot fi constituite
facultativ pe seama profitului net, pentru: acoperirea pierderilor sau
pentru alte scopuri, potrivit hotărârii adunării generale a acţionarilor sau
asociaţilor, cu respectarea prevederilor legale. De asemenea, în alte
rezerve se include excedentul obţinut prin emisiunea acţiunilor la un
curs mai mare decât valoarea nominală, dacă acest excedent nu este
întrebuinţat la plata cheltuielilor de emisiune sau nu este destinat
amortizărilor.
Diferenţele din reevaluare, reprezentând soldul diferenţelor între
valoarea actuală (mai mare) şi valoarea înregistrată în contabilitate a
elementelor de activ (mai mici ) supuse reevaluării în condiţiile legii, se
înregistrează în contabilitate într-un cont distinct. Diferenţele rezultate
din reevaluarea elementelor de activ se transferă la rezerve, sau sunt
folosite pentru alte destinaţii stabilite potrivit reglementărilor în vigoare.

678
 Contabilitatea fondurilor proprii se ţine pe categorii de fonduri:
fondul de dezvoltare şi alte fonduri, care trebuie să asigure evidenţa
constituirii şi utilizării acestora, potrivit dispoziţiilor legale.
Fondul de dezvoltare se constituie şi se utilizează potrivit legii.
În cadrul altor fonduri se cuprind: fondul constituit din profitul net
pentru creşterea resurselor proprii de finanţare şi alte fonduri.
Datoriile subordonate reprezentând împrumuturi primite pe baza
emisiunilor de titluri sau împrumuturi subordonate, la termen sau pe
durată nedeterminată, a căror rambursare, în caz de lichidare, nu este
posibilă decât după plata celorlalţi creanţieri.
În categoria datoriilor subordonate se includ titlurile subordonate
fără termen, titlurile subordonate pe durată nedeterminată, titlurile
participative, împrumuturile subordonate la termen, împrumuturile
subordonate pe durată nedeterminată, împrumuturile participative,
precum şi alte împrumuturi subordonate.
Titlurile subordonate la termen reprezintă, în general, împrumuturi
obţinute pe bază de titluri, destinate a fi capitalizate, respectiv fonduri
care, în baza unei convenţii sau a unui acord particular, sunt destinate să
finanţeze o viitoare mărire de capital hotărâtă de adunarea generală a
acţionarilor sau asociaţilor. Intră, de exemplu, în această categorie,
obligaţiunile rambursabile în acţiuni, atunci când fondurile obţinute de
bancă sunt destinate să fie capitalizate la o anumită dată, iar
împrumutătorii nu pot cere restituirea acestora.

679
 Titlurile subordonate pe durată nedeterminată reprezintă
împrumuturi obţinute pe baza titlurilor emise, având, în general,
următoarele caracteristici:
- durata lor nu este determinată;
- sunt purtătoare de o remuneraţie permanentă;
- rambursarea lor nu este posibilă decât la iniţiativa băncii emitente;
- în caz de lichidare a băncii, rambursarea împrumuturilor nu este
posibilă decât după satisfacerea celorlalţi creanţieri;
- plata dobânzii anuale poate fi amânată, pentru unul sau mai mulţi
ani, în caz de absenţă a profiturilor distribuibile.
Titlurile participative sunt împrumuturi primite pe baza titlurilor
emise, care prezintă, în general, următoarele caracteristici:
- nu sunt rambursabile de către banca emitentă înainte de 7 ani.,
- sunt remunerate printr-o parte fixă şi o parte variabilă;
- au rang prioritar acţiunilor sau părţilor sociale;
- posesorii au aceleaşi drepturi ca şi posesorii de obligaţiuni, dar nu
dispun de nici un drept de vot, de nici un drept la repartizarea
rezervelor şi nici de drepturi cu caracter de beneficiu în caz de
lichidare a băncii.
Împrumuturile subordonate la termen reprezintă împrumuturi
nereprezentate printr-un titlu, având, în general, următoarele
caracteristici:
- împrumutătorii au acceptat ca drepturile lor să fie neprioritare faţă
de cele ale altor creanţieri ai băncii;
- au fixată, de la origine, o dată de rambursare;
680
 - comportă o remuneraţie fixă.
În această categorie de împrumuturi se încadrează şi depozitele
băneşti ale acţionarilor sau asociaţilor, respectiv sumele puse la
dispoziţia băncii de către persoanele fizice, acţionari sau asociaţi, cu
condiţia ca aceste sume să fie încorporate în capital într-un interval de
timp de maxim 5 ani de la data constituirii depozitelor şi ca ele să
rămână indisponibile până la încorporare în capitalul băncii.
Împrumuturile subordonate pe durată nedeterminată reprezintă
împrumuturi nereprezentate printr-un titlu, având, în general,
următoarele caracteristici:
- împrumutătorii au acceptat ca drepturile for să fie neprioritare faţă
de cele ale altor creanţieri ai băncii;
- data rambursării împrumuturilor nu este fixată, iar aceasta se poate
face la iniţiativa băncii împrumutate.
În această categorie de împrumuturi se încadrează şi avansurile
efectuate de acţionari sau asociaţi (avansuri de echilibru), respectiv
sumele puse la dispoziţia băncii de către acţionari sau asociaţi şi, care,
nu sunt purtătoare de dobânzi şi nu au fixată nici o scadenţă de
rambursare.
Împrumuturile participative sunt împrumuturi de ultim rang,
inferioare obligaţiilor chirografare, care se caracterizează prin:
- în caz de lichidare a băncii, împrumuturile nu sunt rambursate
decât după satisfacerea completă a tuturor celorlalţi creanţieri
privilegiaţi sau chirografari;

681
 - în caz de redresare judiciară, rambursarea acestor împrumuturi şi
plata remuneraţiilor prevăzute sunt suspendate pe toată perioada
planului de redresare.
- dacă împrumutul participativ face obiectul unei convenţii,
rambursarea împrumutului şi plata remuneraţiilor prevăzute sunt
suspendate pe toată perioada necesară realizării angajamentelor
luate de bancă faţă de creanţieri în momentul încheierii convenţiei
respective.
Remuneraţiile la împrumuturile participative cuprind o parte fixă şi,
eventual, o parte variabilă.
Dobânda fixă a împrumutului poate fi majorată, în condiţiile
determinate de contractul de împrumut, cu o parte variabilă sub forma
unei clauze de participare la profitul net al băncii împrumutate.
Titlurile subordonate pe durata nedeterminată sunt împrumuturi pe
baza titlurilor emise, care prezintă următoarele caracteristici.
- durată nedeterminată;
- remunerare permanentă;
- rambursare la iniţiativa emitentului;
- plata dobânzii anuale poate fi amânată cu unul sau mai mulţi ani,
în cazul absenţei beneficiilor distribuibile. Împrumuturile
subordonate pe durată nedeterminată reprezintă avansuri primite
de la acţionari sau asociaţi (avansuri de echilibru), nepurtătoare de
dobânzi şi fără scadenţă de rambursare.
Subvenţiile pentru investiţii reprezintă sumele alocate de la bugetul
statului sau din alte resurse nerambursabile, de care beneficiază banca în
682
vederea finanţării cheltuielilor de natura investiţiilor sau achiziţionării
unor bunuri de natura imobilizărilor, pentru finanţarea unor activităţi pe
termen lung sau altor cheltuieli de natura investiţiilor. În această
categorie de subvenţii se cuprinde şi valoarea bunurilor de natura
imobilizărilor primite cu titlu gratuit sau constatate în plus cu ocazia
inventarierii. Subvenţia se înregistrează la alte venituri diverse din
exploatare, pe măsura amortizării bunurilor respective.
Contabilitatea subvenţiilor pentru investiţii se ţine cu ajutorul unui
cont distinct, care se închide prin conturile de venituri, pe măsura
amortizării bunurilor procurate sau produse pe seama acestora.
Contabilizarea fondurilor primite de bancă de la organisme publice
se ţine cu ajutorul unui cont distinct, potrivit reglementărilor privind
constituirea şi utilizarea unor astfel de fonduri.
Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli se constituie, de regulă, la
finele exerciţiului pentru acele elemente de patrimoniu a căror realizare
sau plată este incertă, ori pentru cheltuieli care devin exigibile în
perioadele următoare, cum sunt:
- acoperirea riscurilor de executare a angajamentelor prin semnătură
(garanţii, avaluri şi alte angajamente);
- facilităţi acordate personalului;
- riscuri de ţară;
- litigiile, amenzile şi penalităţile, despăgubirile, daunele şi alte
datorii incerte;
- alte provizioane (cheltuieli cu reparaţiile capitale eşalonate,
potrivit programului, pe mai multe perioade etc.).
683
 Contabilitatea provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli se ţine pe
feluri, în funcţie de natura şi scopul sau obiectul pentru care au fost
constituite.
La finele fiecărui exerciţiu, provizioanele constituite anterior se
analizează şi se regularizează, astfel:
- prin debitul contului de cheltuieli, în cazul majorării
provizionului;
- prin creditul contului de venituri, când provizionul trebuie
diminuat sau anulat, respectiv când acesta devine total sau parţial
fără obiect;
- când are loc realizarea riscului sau cheltuiala devine exigibilă,
conturile de provizioane constituite anterior se închid prin creditul
conturilor de venituri şi, concomitent, cheltuielile şi pierderile
respective, în raport de natura lor, se înregistrează în conturile
corespunzătoare.
Provizioanele reglementate sunt destinate, de regulă, unor facilităţi
fiscale de care poate beneficia banca şi se constituie potrivit dispoziţiilor
legale, prevăzute expres în acest scop, înregistrându-se în contabilitate
într-un cont distinct, pe feluri de provizioane reglementate.
7.5 Contabilitatea cheltuielilor, veniturilor şi rezultatelor
Cheltuielile băncii reprezintă sumele sau valorile plătite sau de
plătit, pentru:
- împrumuturile primite şi alte surse atrase;
- serviciile prestate şi lucrările executate de care beneficiază banca;
- materialele consumate;
684
 - cheltuielile eu personalul;
- executarea unor obligaţii legale sau contractuale;
- cheltuieli excepţionale.
În cadrul cheltuielilor pentru determinarea rezultatului exerciţiului
se cuprind, de asemenea:
- amortizările şi provizioanele constituite;
- valoarea contabilă a activelor cedate, distruse sau dispărute.
Contabilitatea cheltuielilor se ţine pe feluri de cheltuieli, după natura
lor, care se grupează astfel:
a) Cheltuieli de exploatare bancară (cheltuieli cu operaţiunile de
trezorerie şi interbancare; cheltuieli cu operaţiunile cu clientela;
cheltuieli pentru operaţiunile cu titluri; cheltuieli cu operaţiunile de
leasing, locaţie simplă şi asimilate; cheltuieli privind datoriile
subordonate şi fondurile publice alocate; cheltuieli privind operaţiunile
de schimb; cheltuieli privind operaţiunile în afara bilanţului; cheltuieli
cu prestaţiile de servicii financiare; alte cheltuieli de exploatare
bancară).
b) Cheltuieli cu personalul (cheltuieli cu remuneraţiile
personalului; cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială şi alte
cheltuieli privind personalul).
c) Impozite şi taxe (cheltuieli cu impozitul pe salarii şi cheltuieli cu
alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate).

d) Cheltuieli cu materialele, lucrările şi serviciile executate de

terţi (cheltuieli cu materialele; cheltuieli privind obiectele de inventar;
685
cheltuieli privind alte stocuri; cheltuieli cu lucrările şi serviciile
executate de terţi; cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate).
e) Cheltuieli diverse de exploatare (venituri retrocedate privind
operaţiunile de exploatare nebancară efectuate în comun; cota-parte
privind operaţiunile de exploatare nebancară efectuate în comun; cota-
parte din cheltuielile sediului social; pierderi din cesiunea imobilizărilor
şi alte cheltuieli diverse de exploatare).
f) Cheltuieli cu amortizările privind imobilizările necorporale şi
corporale (amortizarea imobilizărilor necorporale şi corporale).
g) Cheltuieli cu provizioane şi pierderi din creanţe
nerecuperabile (cheltuieli cu provizioane pentru creanţe din operaţiuni
interbancare; cheltuieli cu provizioane pentru creanţe din operaţiuni cu
clientela; cheltuieli cu provizioane privind operaţiuni cu titluri şi
operaţiuni diverse; cheltuieli cu provizioane pentru valori imobilizate;
cheltuieli cu provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; cheltuieli cu
provizioane reglementate şi pierderi din creanţe nerecuperabile).
h) Cheltuieli excepţionale (cheltuieli excepţionale privind
operaţiunile de gestiune; cheltuieli excepţionale privind amortizările şi
provizioanele şi alte cheltuieli excepţionale).
i) Cheltuieli cu impozitul pe profit, calculat potrivit legii.
Cheltuielile privind sumele plătite pentru contractele de cercetare
care nu se includ în costuri; comisioanele plătite agenţilor economici cu
activitate de comerţ exterior; taxa pentru folosirea terenurilor; taxa
asupra mijloacelor de transport; cotele prevăzute de lege pentru
constituirea fondului special de cercetare-dezvoltare şi a fondului
686
asigurărilor sociale pentru agricultori; cheltuielile cu pregătirea şi
perfecţionarea profesională; prelevările şi donaţiile făcute în scopuri
umanitare şi pentru sprijinirea activităţilor sociale, culturale şi sportive
şi alte cheltuieli care, potrivit legii, se scad din venituri, se înregistrează
distinct în conturi analitice, în cadrul conturilor respective de cheltuieli.
În cadrul categoriilor de cheltuieli după natura lor, conturile de
cheltuieli respective se pot dezvolta în analitic în funcţie de necesităţile
impuse de anumite reglementări sau potrivit nevoilor proprii.
Principalele elemente care formează veniturile băncii sunt sumele
sau valorile încasate sau de încasat, din:
- dobânzi aferente creditelor acordate şi altor plasamente;
- livrările de bunuri, executările de lucrări, prestările de servicii şi
din avantajele pe care banca a consimţit să le primească;
- executarea unei obligaţii legale sau contractuale din partea terţilor;
- venituri excepţionale.
În cadrul veniturilor pentru determinarea rezultatului exerciţiului se
cuprind, de asemenea, veniturile din:
- vânzarea activelor;
- producerea de imobilizări;
- diminuarea sau anularea provizioanelor.
Cifra de afaceri, se calculează prin însumarea veniturilor rezultate
din:
- dobânzi şi venituri asimilate (din operaţiunile de trezorerie şi
operaţiunile interbancare; din operaţiunile cu clientela; din

687
 operaţiunile cu obligaţiuni şi alte titluri cu venit fix şi alte dobânzi
şi venituri asimilate);
- venituri din titluri cu venit variabil;
- comisioane;
- câştiguri sau pierderi din operaţiuni financiare (rezultatul net din
operaţiunile cu titluri de tranzacţii, de plasament şi din
operaţiunile de schimb).
- alte venituri din activitatea de exploatare (alte venituri de
exploatare bancară şi nebancară).
Contabilitatea veniturilor se ţine pe feluri de venituri, după natura
lor, care se grupează astfel:
a) Venituri din activitatea de exploatare bancară (venituri din
operaţiunile de trezorerie şi interbancare; venituri din operaţiunile cu
clientela; venituri din operaţiunile cu titluri; venituri din operaţiunile de
leasing, locaţie simple şi asimilate; venituri din credite subordonate,
părţi în cadrul societăţilor comerciale legate, titluri de participare şi
titluri ale activităţii de portofoliu; venituri din operaţiunile de schimb;
veniturile din operaţiunile în afara bilanţului; venituri din prestaţiile de
servicii financiare; alte venituri din activitatea de exploatare bancară).
b) Venituri diverse din exploatare (cheltuieli refacturate; cota-
parte privind operaţiunile de exploatare nebancare efectuate în comun;
cota-parte din cheltuielile sediului social; venituri din cesiunea
imobilizărilor; venituri accesorii; alte venituri diverse din exploatare).
c) Venituri din provizioane şi recuperări de creanţe amortizate
(venituri din provizioane pentru creanţe din operaţiuni interbancare;
688
venituri din provizioane din operaţiuni cu clientela; venituri din
provizioane privind operaţiunile cu titluri şi operaţiuni diverse; venituri
din provizioane pentru valori imobilizate; venituri din provizioane
pentru riscuri şi cheltuieli; venituri din provizioane reglementate;
venituri din recuperări de creanţe amortizate).
d) Venituri excepţionale (venituri excepţionale din operaţiunile de
gestiune; venituri excepţionale din provizioane şi alte venituri
excepţionale).
c) Venituri din reluarea rezervei generate pentru riscul de
credit.
145. Diminuarea sau anularea provizioanelor constituite se
înregistrează la venituri din provizioane, în cazul în care nu se mai
justifică menţinerea provizioanelor constituite, respectiv are loc
realizarea riscului său cheltuiala devine exigibilă.
146. Cheltuielile şi veniturile determinate de operaţiunile asocierilor
în participaţie se contabilizează distinct de către unul din asociaţi,
conform prevederilor contractului de asociere.
La sfârşitul perioadei de raportare, cheltuielile şi veniturile
înregistrate, în funcţie de natura lor, se transmit pe baza de decont
fiecărui asociat în vederea înregistrării acestora în contabilitatea proprie.
În contabilitate, profitul său pierderea se stabilesc lunar. În acest
sens, conturile de venituri în care se înregistrează, în funcţie de natura
lor, cheltuielile, respectiv veniturile, se închid, provizoriu, prin rezultatul
exerciţiului.

689
 Rezultatul exerciţiului, respectiv profitul său pierderea, se determină
ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile exerciţiului, indiferent de data
încasării său plăţii lor.
Rezultatul exerciţiului, (profitul său pierderea) cuprinde rezultatul
curent, rezultatul excepţional şi impozitul pe profit.
Rezultatul curent reprezintă diferenţa dintre veniturile din
operaţiunile curente, respectiv veniturile din exploatare şi veniturile din
provizioane şi recuperări de creanţe amortizate şi cheltuielile curente,
respectiv cheltuielile de exploatare şi cheltuielile cu provizioanele şi
pierderi din creanţe nerecuperabile.
Rezultatul excepţional reprezintă diferenţa dintre veniturile şi
cheltuielile excepţionale, ca urmare a unor operaţiuni efectuate de
bancă, care nu sunt legate de activitatea normală, curentă a acesteia.
Rezultatul exerciţiului reprezintă soldul final al contului de profit şi
pierdere supus repartizării.
Determinarea profitului sau pierderii, precum şi repartizarea
profitului pe destinaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare se
înregistrează în contabilitate în moneda naţională.
7.6 Operaţiuni în afara bilanţului
Operaţiunile în afara bilanţului cuprind angajamentele date şi
primite reprezentând drepturi şi obligaţii ale căror efecte asupra mărimii
şi structurii patrimoniului băncii sunt condiţionate de realizarea unor
operaţiuni ulterioare, precum şi unele bunuri şi operaţiuni care nu pot fi
integrate în activul şi pasivul bilanţului băncii.

690
 Contabilizarea operaţiunilor în afara bilanţului se realizează cu
ajutorul conturilor din clasă 9, grupate în funcţie de natura lor, astfel:
- angajamente de finanţare;
- angajamente de garanţie;
- angajamente privind titlurile;
- operaţiuni în devize;
- angajamente diverse;
- angajamente îndoielnice;
- conturi de evidenţă.
În conturile de angajamente date şi primite se înregistrează numai
angajamentele irevocabile cu titlu oneros.
Contabilitatea operaţiunilor în afara bilanţului se ţine, de asemenea
în partidă dublă, prin utilizarea conturilor corespondente prevăzute
pentru operaţiunile în devize sau, după caz, a unui cont denumit
„Contrapartida“ pentru celelalte operaţiuni în afara bilanţului.
Conturile în afara bilanţului sunt conturi de activ său de pasiv, care
se debitează şi se creditează în funcţie de sensul înregistrării în conturile
de bilanţ a operaţiunii, la scadenţă său la data realizării acesteia.
Angajamentele de finanţare reprezintă promisiunea irevocabilă de a
pune la dispoziţie fonduri (deschideri confirmate de credite său acorduri
de refinanţare) în favoarea unui beneficiar, bancă său client. Acestea se
înregistrează în afara bilanţului, la nivelul prevăzut în contract şi se
diminuează pe măsura punerii la dispoziţie a fondurilor...
Angajamentele de garanţie sunt operaţiunile prin care o bancă
(garantul) se angajează în favoarea unui terţ (beneficiarul) să asigure, la
691
ordinul şi în contul ordonatorului, plata unei obligaţii subscrisă de
acesta, în situaţia în care ordonatorul nu o poate efectua el însuşi.
Angajamentele de garanţie sunt contabilizate în funcţie de calitatea
ordonatorului, bancă sau client.
În cazul în care banca recurge la un corespondent pentru a garanta
executarea unei obligaţii asumate de unul dintre clienţii proprii, va
înregistra riscul asumat în contul ,,Garanţii date pentru clientelă“.
Banca corespondentă va înregistra riscul asumat pentru banca
garantată în contul ,,Alte garanţii date altor bănci“.
Angajamentele privind titlurile cuprind operaţiunile efectuate de
către bancă aferente titlurilor cumpărate sau vândute cu posibilitate de
răscumpărare şi altor titluri de primit sau de livrat.
Conturile în afara bilanţului privind operaţiunile în devize
evidenţiază: operaţiunile de schimb la vedere şi la termen, precum şi
operaţiunile privind devizele date şi luate cu împrumut.
Conturile de angajamente diverse înregistrează alte angajamente
date sau primite, care nu se regăsesc în categoriile angajamentelor
prezentate anterior, cum sunt: redevenţe, locaţii de gestiune, chirii şi alte
datorii asimilate, titluri primite şi date în garanţie şi alte angajamente
diverse.
Angajamentele îndoielnice cuprind angajamentele de orice natură, a
căror realizare devine probabilă.
Angajamentele de finanţare devin îndoielnice atunci când creditul
respectiv se înregistrează şi la creanţe îndoielnice. Angajamentele de

692
garanţie sunt considerate îndoielnice în situaţia când banca garantă va fi
obligată să intervină pentru plata obligaţiilor subscrise.
Valorile date în garanţie devin îndoielnice atunci când există
probabilitatea nerambursării contrapartidei.
Pentru angajamentele îndoielnice se constituie, de regulă,
provizioane pentru riscuri şi cheltuieli.
Conturile de evidenţă, de regulă, asigură ţinerea evidenţei tehnico-
operative privând: mijloacele fixe luate cu chirie, valori primite în
păstrare sau custodie, creanţe scoase din activ urmărite în continuare,
debitori din penalităţi pretinse şi alte operaţiuni.
În această categorie de conturi se include şi contul ,,Contrapartida“
care se utilizează pentru debitarea sau creditarea unor conturi în afara
bilanţului.
7.7 Operaţiuni în devize
Sunt considerate operaţiuni în devize, operaţiunile efectuate într-o
altă deviză decât moneda naţională (leu – ROL).
Contabilitatea operaţiunilor în devize, asigură evidenţa:
a) operaţiunilor de schimb la vedere sau la termen;
b) operaţiunilor cu titluri în devize;
c) operaţiunilor privind conturile curente, conturile de corespondent,
depozitele creditele şi împrumuturile în devize
d) alte operaţiuni în devize.
Contabilizarea operaţiunilor de schimb la vedere sau la termen,
precum şi a celorlalte operaţiuni în devize se face pe feluri de devize, cu
ajutorul conturilor prevăzute în planul de conturi.
693
 Operaţiunile de schimb la vedere sunt operaţiunile de cumpărare şi
de vânzare a devizelor cu decontarea, de regulă, în cadrul unui termen
maxim de doua zile lucrătoare de la data încheierii tranzacţiei, la cursul
de schimb stabilit între părţi (curs SPOT).
Operaţiunile de schimb la termen sunt considerate operaţiunile de
cumpărare şi de vânzare a devizelor cu decontare după mai mult de două
zile lucrătoare de la data încheierii tranzacţiei, la cursul de schimb
stabilit între părţi (curs FORWAD)
Operaţiunile SWAP sunt operaţiuni de cumpărare şi vânzare
simultană a unei sume în devize, cu decontarea la două date de valoare
diferite (de regulă SPOT şi FORWARD) la cursurile de schimb stabilite
(SPOT şi FORWARD) la data tranzacţiei.
Operaţiunile de schimb în devize se clasifică în:
- operaţiuni care nu generează risc de schimb, respectiv operaţiuni
care nu antrenează o intrare sau o ieşire de devize în şi din
patrimoniul băncii;
- operaţiuni care generează risc de schimb, respectiv operaţiuni care
antrenează o intrare sau o ieşire de devize în şi din patrimoniul
băncii.
Contabilizarea operaţiunilor care generează risc de schimb, impune
utilizarea conturilor ,,Poziţie de schimb“ şi ,,Contravaloarea poziţiei de
schimb“, deschise în cadrul bilanţului şi în afara bilanţului, pe feluri de
devize.
Imobilizările corporale şi necorporale, precum şi stocurile
achiziţionate în devize, operaţiunile de leasing, locaţie simplă şi
694
asimilate efectuate în devize, capitalul social, precum şi cheltuielile şi
veniturile aferente datoriilor şi creanţelor ataşate în devize, se
contabilizează în moneda naţională prin intermediul contului
,,Contravaloarea poziţiei de schimb“.
Contul ,,Poziţie de schimb“ reprezintă soldul net al patrimoniului
într-o anumita deviză, iar acest patrimoniu este expresia riscului de
schimb.
Poziţiile de schimb, lungi sau scurte, sunt determinate de
următoarele elemente:
- elementele de activ şi de pasiv exprimate în devize, inclusiv
dobânzile calculate, de primit sau de plătit, scadente sau
nescadente;
- operaţiunile de schimb la vedere şi la termen;
- diferenţele de dobânzi calculate în devize, de primit sau de plătit,
scadente sau nescadente, referitoare la operaţiunile în devize
înregistrate în afara bilanţului;
- dobânzile în devize nescurse, de primit sau de plătit, aferente
operaţiunilor de bilanţ şi în afara bilanţului, atunci când fac
obiectul unei operaţiuni de acoperire.
,,Poziţia de schimb“ se clasifică în poziţie de schimb structurală şi
poziţie de schimb operaţională.
Poziţia de schimb structurală reflectă activele imobilizate exprimate
în devize, cum sunt:
- titlurile de investiţii;
- părţile în societăţile comerciale legate;
695
 - titlurile de participare
- titlurile activităţii de portofoliu;
- dotările pentru unităţile proprii din străinătate.
Activele imobilizate exprimate în devize, menţionate mai sus,
precum şi operaţiunile al căror risc de schimb este suportat de stat, se
exclud din calculul poziţiei de schimb pentru care se determină riscul de
schimb.
Poziţia de schimb operaţională reprezintă diferenţa între poziţia de
schimb totală şi poziţia de schimb structurală. Conturile „Poziţie de
schimb“ şi „Contravaloarea poziţiei de schimb“ sunt conturi de legătură
între contabilitatea în devize şi contabilitatea în lei, utilizate pentru
restabilirea echilibrului dintre active şi pasive, prin înregistrarea în
contul de rezultate a câştigurilor şi/sau pierderilor aferente evaluării
operaţiunilor în devize.
Periodic, elementele exprimate în devize, de activ şi de pasiv, din
bilanţ şi în afara bilanţului, se evaluează în funcţie de natura acestora, la
cursurile de schimb ale pieţei valutare comunicate de Banca Naţională a
României. Aceste cursuri se folosesc, de asemenea, în orice tranzacţie ce
are loc între bancă şi clienţii săi, în cazurile în care nu se specifică
utilizarea unui anumit curs de schimb.
Diferenţele dintre sumele rezultate din evaluarea, periodică, a
conturilor ,,Poziţie de schimb“ (operaţională) şi sumele înscrise în
conturile corespunzătoare ,,Contravaloarea poziţiei de schimb“
(operaţională), se înregistrează în conturile de venituri sau cheltuieli
privind operaţiunile de schimb, după caz.
696
 Diferenţele rezultate din evaluarea periodică a conturilor ,,Poziţie de
schimb“ (structurală) şi sumele înscrise în conturile corespunzătoare
,,Contravaloarea poziţiei de schimb“ (structurală), se înregistrează în
conturile ,,Diferenţe de conversie“.
Evaluarea operaţiunilor înregistrate în conturile în afara bilanţului,
corespunzător evaluării conturilor ,,Poziţie de schimb“, se face prin
utilizarea conturilor ,,Conturi de ajustare devize“ în contrapartida
contului ,,Contravaloarea poziţiei de schimb“.
La întocmirea raportărilor contabile, conturile ,,Poziţie de schimb“
(după evaluare) şi ,,Contravaloarea poziţiei de schimb“ nu se iau în
considerare deoarece nu reprezintă un activ sau un pasiv real, de natură
bilanţieră.
Operaţiuni de schimb la vedere
Operaţiunile de schimb la vedere se înregistrează în conturi în afara
bilanţului, la cursul de la data încheierii contractului, respectiv
angajamentului, cu ajutorul contului ,,Operaţiuni de schimb la vedere“.
Periodic, evaluarea angajamentului se înregistrează în afara
bilanţului prin utilizarea conturilor de ajustare devize şi ,,Contravaloarea
poziţiei de schimb“. Concomitent, aceeaşi diferenţă de curs, se
înregistrează în bilanţ în conturile de venituri sau cheltuieli din
operaţiuni de schimb, după caz, cu ajutorul conturilor „Contravaloarea
poziţiei de schimb“ şi „Conturi de ajustare devize“.
Operaţiuni de schimb la termen
Cursul la termen este cursul la vedere majorat cu reportul sau
micşorat cu deportul existent pe deviza respectivă
697
 Pentru operaţiunile de schimb la termen, diferenţa dintre cursul la
vedere şi cursul la termen reprezintă ,,report“ (atunci când cursul la
termen este mai mare decât cursul la vedere) sau ,,deport“ (dacă cursul
la vedere este mai mare decât cursul la termen).
Operaţiunile de schimb la termen pot fi ,,speculative“ (termen sec) şi
,,de acoperire“.
Operaţiunile de schimb ,,speculative“ reprezintă operaţiunile
efectuate în cadrul unei serii succesive de cumpărări sau vânzări de
devize în scopul realizării unui profit prin revânzarea sau răscumpărarea
lor în condiţii conjuncturale favorabile.
Operaţiunile de schimb ,,de acoperire“ reprezintă operaţiunile
efectuate cu scopul de a compensa sau reduce riscul provenind din
variaţia cursului de schimb care poate afecta un ansamblu omogen de
elemente de activ, pasiv sau în afara bilanţului, exprimate în devize.
Operaţiunile de schimb la termen sec (speculative) se înregistrează
în conturi în afara bilanţului, la cursul de la data încheierii contractului,
respectiv angajamentului, cu ajutorul contului ,,Operaţiuni de schimb la
termen“.
Periodic, evaluarea angajamentului, la cursul la termenul rămas de
scurs, se înregistrează în conturile în afara bilanţului ,,Conturi de
ajustare devize“ şi ,,Contravaloarea poziţiei de schimb“. Concomitent,
aceeaşi diferenţă de curs constatată, se înregistrează în bilanţ, în
conturile de venituri sau cheltuieli din operaţiuni de schimb, după caz,
prin contul ,,Contravaloarea poziţiei de schimb“.

698
 Operaţiunile de schimb la termen, de acoperire, se înregistrează în
conturi în afara bilanţului, la cursul de la data încheierii contractului,
respectiv angajamentului, cu ajutorul contului ,,Operaţiuni de schimb la
termen“. Concomitent, se înregistrează valoarea reportului sau
deportului de primit sau de plătit în conturile ,,Report/Deport de primit“
sau ,,Report/Deport de plătit“.
Periodic, se efectuează eşalonarea reportului sau deportului prin
intermediul conturilor ,,Cheltuieli de plătit“ sau ,,Venituri de primit“, în
contrapartidă cu conturile de venituri sau cheltuieli corespunzătoare.
Credite şi împrumuturi în devize
Operaţiunile privind creditele şi împrumuturile contractate şi încă
nelivrate, respectiv neprimite, în devize, se înregistrează în conturi în
afara bilanţului, la data încheierii contractului, cu ajutorul contului
,,Operaţiuni privind devizele date şi luate cu împrumut“. La utilizare,
creditele şi împrumuturile în devize sunt înregistrate în conturile de
bilanţ corespunzătoare.
Periodic, dobânzile de încasat şi de primit în devize, se înregistrează
în conturile bilanţiere ,,Creanţe ataşate“, respectiv ,,Datorii ataşate“, în
contrapartida contului ,,Poziţie de schimb“. Concomitent, aceste sume
se înregistrează în moneda naţională la cursul de la data operaţiunii în
conturile de venituri, respectiv de cheltuieli, în contrapartida contului
,,Contravaloarea poziţiei de schimb“.
Operaţiuni SWAP
Operaţiunile de SWAP au la bază principiul împrumutului într-o
deviză pentru a da cu împrumut într-o altă deviză, cele două operaţiuni
699
fiind simultane şi încheiate cu aceeaşi contrapartidă. Acestea pot fi
realizate sub următoarele forme: swap de trezorerie sau swap cambist şi
swap financiar sau swap lung de devize.
Swap-ul de trezorerie, denumit şi swap cambist, reprezintă două
operaţiuni de schimb a unei sume nominale în devize pe baza a două
cursuri diferite (curs la vedere la iniţierea operaţiunii şi curs la termen la
scadenţa operaţiunii). În fapt, reprezintă combinaţia dintre o operaţiune
de schimb la termen cu o operaţiune de schimb la vedere.
Pe perioada dintre cele două operaţiuni nu se calculează şi nu se
varsă dobânzi, deoarece valoarea acestora a fost inclusă în cursul la
termen.
Înregistrarea contabilă a operaţiunilor de swap de trezorerie se
realizează similar operaţiunilor de schimb la termen, clasice.
Swap-ul financiar de devize, denumit şi swap lung de devize, este
operaţiunea prin care se efectuează schimbul unei sume în devize, contra
unei sume în alta deviză, urmând ca la termen să se procedeze la
schimbul simetric. Pe toată perioada contractului, părţile contractante
calculează şi varsă dobânzi în funcţie de volumul schimbului în devize.
Swap-ul financiar reprezintă, în fapt, o operaţiune de schimb la
vedere combinată cu o operaţiune simetrică de schimb la termen,
însoţită de fluxurile de dobânzi aferente.
Contabilizarea operaţiunilor de swap financiar de devize constă în
înregistrarea schimbului iniţial în conformitate cu regulile operaţiunilor
de schimb la vedere şi înregistrarea operaţiunilor de schimb final
conform regulilor operaţiunilor de schimb la termen. Dobânzile
700
calculate asupra swap-ului financiar trebuie să fie contabilizate la fiecare
închidere contabilă.
Operaţiuni în devize cu clientela
Principalele operaţiuni în devize cu clientela, sunt: schimbul
manual; operaţiunile cu cecuri de călătorie; schimbul la vedere;
operaţiunile prin conturile în devize; transferurile de devize; schimbul la
termen; angajamentele prin semnătură.
Schimbul manual este operaţiunea prin care o cantitate de monedă
este schimbată fizic contra unei alte monede. Contabilizarea
operaţiunilor de schimb manual urmează principiile de contabilizare a
operaţiunilor în devize şi presupune utilizarea conturilor ,,Poziţie de
schimb“ şi ,,Contravaloarea poziţiei de schimb“.
Contabilizarea cecurilor de călătorie în devize se efectuează cu
ajutorul conturilor ,,Alte valori“ (la cumpărare) şi ,,Alte sume datorate“
(la vânzare).
La plata în moneda locală, se vor utiliza şi conturile ,,Poziţie de
schimb“ şi ,,Contravaloarea poziţiei de schimb“ aferente devizelor
respective.
Operaţiunile prin conturile în devize ale clienţilor se înregistrează în
mod similar cu operaţiunile în conturile în lei ale acestora.
Transferurile în devize sunt operaţiunile, prin care, la cererea
clientului ordonator, o sumă în devize este pusă la dispoziţia unui
beneficiar, în general, rezident în străinătate. Punerea la dispoziţie a
fondurilor se efectuează, de regulă, prin intermediul conturilor de
corespondent cu băncile străine.
701
 Angajamentele prin semnătură reprezintă, de regulă, creditele
documentare, respectiv operaţiunile prin care la cererea unui client
importator, o bancă (emitentă sau ordonatoare) îşi ia angajamentul,
printr-o deschidere de credit documentar, de a se substitui
importatorului, pentru plata exportatorului străin prin intermediul băncii
acestuia (banca notificatoare), în suma şi în condiţiile convenite.
Creditele documentare se clasifică astfel:
 în funcţie de angajamentele asumate de banca importatorului
(emitentă):
- credit documentar revocabil, dacă poate fi pus în cauză, în orice
moment înainte de data prezentării documentelor de către banca
emitentă, la iniţiativa ei proprie sau la iniţiative clientului
importator;
- credit documentar irevocabil, dacă nu poate fi modificat sau
anulat decât cu acordul tuturor părţilor, din momentul în care
banca emitentă se angajează în mod irevocabil să plătească
documentele prezentate.
 în funcţie de angajamentele asumate de banca exportatorului
(notificatoare):
- credit documentar notificat, dacă banca notificatoare nu
garantează clientului (exportatorul) buna desfăşurare a plăţii şi
nu face decât să se oblige la un transfer de fonduri provenind de
la banca emitentă;
- credit documentar confirmat, dacă banca notificatoare
garantează clientului (exportatorul), buna desfăşurare a plăţii.
702
 Această garanţie se acordă numai în cazul creditelor
documentare irevocabile, iar riscul băncii notificatoare este,
limitat la riscul de insolvabilitate al băncii importatorului.
Contabilizarea principalelor operaţiuni de credit documentar, la
banca importatorului (emitentă) se realizează astfel:
- înregistrarea depozitului constituit de către client, pentru o parte
sau pentru întreaga valoare a angajamentului, în contul ,,Depozite
pentru deschiderea de acreditive“;
- angajamentul băncii emitente pentru creditul documentar
revocabil nu se înregistrează în conturile de angajamente în afara
bilanţului, acesta înregistrându-se în conturile de evidenţă în afara
bilanţului;
- angajamentul de finanţare dat în cadrul unui credit documentar
irevocabil se înregistrează în contul în afara bilanţului ,,Deschideri
de credite documentare“, iar angajamentul realizat prin acceptarea
de efecte de comerţ se înregistrează în contul ,,Acceptări sau
angajamente de plată“;
- garanţia primită de la o societate de asigurări se înregistrează în
contul ,,Garanţii primite de la societăţi de asigurare şi capitalizare
- plata imediată a documentelor acceptate se înregistrează în contul
curent al importatorului, din disponibilităţile acestuia;
- plata amânata pentru importator, în cazul în care acesta
beneficiază de un credit acordat de banca importatorului, se
înregistrează în contul ,,Credite acordate importatorilor“;

703
 - plata amânată pentru importator, în cazul în care acesta
beneficiază de un termen de plată, din partea exportatorului,
însoţit de un angajament de finanţare sub forma unei acceptări de
plată din partea băncii emitente, se înregistrează în contul în afara
bilanţului ,,Acceptări sau angajamente de plată“, iar plata efectivă
se înregistrează în contul curent al importatorului.
Contabilizarea principalelor operaţiuni de credit documentar, la
banca exportatorului (confirmătoare) se realizează astfel:
- angajamentul de garanţie, dat în favoarea clientului şi la ordinul
băncii importatorului, se înregistrează în contul în afara bilanţului
,,Confirmări de deschideri de credite documentare“;
- angajamentul de garanţie primit de la banca importatorului şi
acceptarea de plăţi a băncii notificatoare, garantată de banca
emitentă, se înregistrează în contul în afara bilanţului ,,Cauţiuni,
avaluri şi alte garanţii primite de la alte bănci“;
- încasarea contravalorii documentelor privind mărfurile livrate se
înregistrează în contul curent al exportatorului.
Operaţiuni cu titluri în devize
Contabilizarea titlurilor în devize respectă regulile de contabilizare
şi de evaluare stabilite pentru titlurile exprimate în lei. Astfel, sunt
clasate, în funcţie de intenţia de deţinere şi sub rezerva îndeplinirii
condiţiilor specifice fiecărei categorii de titluri (titluri de tranzacţie, de
plasament, de investiţii, părţi în societăţi comerciale legate, titluri de
participare şi titluri ale activităţii de portofoliu).

704
 7.8 Închiderea şi deschiderea conturilor
Exerciţiul financiar al băncii începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31
decembrie, cu excepţia primului an de activitate, când aceasta începe la
data înfiinţării, respectiv la data înmatriculării.
La închiderea exerciţiului trebuie efectuate toate operaţiunile de
stabilire a totalului rulajelor şi soldurilor conturilor pe ansamblul
exerciţiului încheiat, precum şi repunerea soldurilor în exerciţiul
următor.
Închiderea şi deschiderea conturilor se poate efectua, fie prin
utilizarea unor conturi distincte ,,bilanţ, de închidere“ şi ,,bilanţ de
deschidere“, fie prin debitarea conturilor cu solduri creditoare şi
creditarea conturilor cu solduri debitoare.
7.9 Registrele de contabilitate
Principalele registre ce se folosesc în contabilitate sunt: registrul-
jurnal, registrul-inventar şi cartea mare.
Registrul-jurnal este un document contabil obligatoriu, în care se
înregistrează în mod cronologic, operaţiunile patrimoniale prin
respectarea succesiunii documentelor după data de întocmire sau intrare
a acestora în bancă.
Registrul-jurnal se întocmeşte de centrata băncii şi de fiecare
subunitate a băncii cu contabilitate proprie (sucursale, agenţii etc.).
Registrul-jurnal este prezentat sub forma unui registru-jurnal general
şi a unor registre-jurnal auxiliare.

705
 Principalele registre-jurnal auxiliare utilizate de bănci sunt „Jurnalul
operaţiunilor zilei“ şi „Recapitulaţia pe conturi a jurnalelor operaţiunilor
zilei“.
Înregistrările operaţiunilor patrimoniale în registrele-jurnal au la
baza clemente cu privire la: felul, numărul şi data documentului
justificativ, explicaţiile şi conturile debitoare şi creditoare
corespunzătoare operaţiunilor efectuate.
Registrul-inventar este un document contabil obligatoriu în care se
înregistrează toate elementele patrimoniale de activ şi de pasiv, grupate
în funcţie de natura for, conform posturilor din bilanţul contabil,
inventariate potrivit normelor legale.
Registrul-inventar se întocmeşte la nivelul fiecărei subunităţi
bancare, precum şi, centralizat, la nivelul băncii.
Elementele patrimoniale înscrise în registrul-inventar au la bază
listele de inventariere său alte documente care justifică conţinutul
fiecărui post din bilanţul contabil.
Registrul ,,cartea mare“ este un document contabil obligatoriu în
care se înscriu lunar, direct, pentru fiecare cont, înregistrările efectuate
în registrul-jurnal auxiliar (,,Recapitulaţia pe conturi a jurnalelor
operaţiunilor zilei“), stabilindu-se situaţia fiecărui cont, respectiv soldul
iniţial, rulajele debitoare, rulajele creditoare şi soldurile finale.
Cartea mare stă la baza întocmirii balanţei de verificare şi se
întocmeşte de centrala băncii şi de fiecare subunitate a băncii cu
contabilitate proprie (sucursale, agenţii etc.).

706
 Registrele de contabilitate pot fi prezentate sub formă de registre său
documente informatice.
Registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanţă cu
destinaţia acestora şi se prezintă în mod ordonat şi completate astfel
încât să permită, în orice moment, identificarea şi controlul operaţiunilor
patrimoniale efectuate.
Registrele de contabilitate se numerotează înainte sau pe măsura
întocmirii lor, iar la închiderea conturilor, acestea se barează, nefiind
admisă înregistrarea unor operaţiuni ulterioare.
Orice operaţiune patrimonială se consemnează în momentul
efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrărilor în contabilitate,
dobândind astfel calitatea de document justificativ.
Documentele justificative cuprind, de regulă, următoarele elemente
principale:
- denumirea documentelor;
- denumirea şi sediul unităţii patrimoniale care întocmeşte
documentul;
- numărul şi data întocmirii acestuia;
- menţionarea părţilor care participă la efectuarea operaţiunii
patrimoniale (când este cazul);
- conţinutul operaţiunii patrimoniale, în cazurile necesare şi temeiul
legal al efectuării ei;
- datele cantitative şi valorice aferente operaţiunii efectuate;
- numele şi prenumele, precum şi semnăturile persoanelor care le-au
întocmit, vizat şi aprobat, după caz;
707
 - alte elemente menite să asigure consemnarea completă a
operaţiunilor efectuate.
Înscrierea datelor în documentele justificative şi în registrele
contabile se face manual său cu mijloace de prelucrare automată, astfel
încât acestea să fie lizibile, nefiind admise ştersături, răzături, modificări
sau alte asemenea procedee, precum şi lăsarea de spaţii libere între
operaţiunile înscrise în acestea.
Pentru verificarea înregistrării corecte în contabilitate a operaţiunilor
patrimoniale se întocmeşte balanţa de verificare (obligatoriu lunar).
Balanţa de verificare este un document contabil care serveşte pentru
întocmirea bilanţului contabil.
Balanţa de verificare cuprinde, pentru toate conturile unităţii
bancare, următoarele elemente: simbolul şi denumirea conturilor (în
ordinea din planul de conturi), soldurile iniţiale debitoare şi creditoare,
rulajele debitoare şi creditoare, totalul sumelor debitoare şi creditoare,
soldurile finale debitoare şi creditoare.
Cu ajutorul balanţei de verificare se verifică corelaţiile dintre
egalităţile generate de dubla înregistrare a operaţiunilor patrimoniale în
contabilitate, respectiv concordanţa dintre totalul înregistrărilor din
registrul-jurnal şi totalul rulajelor debitoare şi totalul rulajelor creditoare
din balanţă, precum şi concordanţa dintre totalul soldurilor finale
debitoare şi creditoare din cartea mare şi totalul soldurilor finale
debitoare şi creditoare din balanţă.

708
 Balanţa de verificare se întocmeşte atât pentru conturile sintetice, cât
şi pentru cele analitice; pentru conturile analitice se poate întocmi numai
situaţia soldurilor.
Prin intermediul balanţei de verificare analitice se verifică
concordanţa dintre conturile sintetice şi conturile lor analitice.
Balanţa de verificare se întocmeşte atât pentru conturile bilanţiere
cât şi, separat, pentru conturile în afara bilanţului.
Eventualele erori constatate în contabilitate, după aprobarea şi
depunerea bilanţului contabil, se corectează de către bănci în anul în care
acestea se constată, bilanţurile contabile ale exerciţiilor anterioare
nemaiputând fi modificate.
La efectuarea corecturilor în contabilitate, indiferent de data la care
şi pentru care se face, băncile trebuie să aibă în vedere ca rulajele
conturilor să nu fie denaturate, fapt pentru care, înregistrările contabile
efectuate greşit se corectează prin stornarea (înregistrarea în roşu său cu
semnul minus) operaţiunii contabilizate greşit şi, concomitent,
înregistrarea corespunzătoare a operaţiunii în cauză.
Pentru înregistrarea operaţiunilor patrimoniale în contabilitate,
banca poate folosi forma de înregistrare ,,pe jurnale“ sau alte forme de
înregistrare contabilă.
Băncile au obligaţia să asigure respectarea normelor contabile,
stocarea, păstrarea sub forma suporţilor tehnici şi controlul datelor
înregistrate în contabilitate.
Organizarea sistemului de prelucrare automată a datelor trebuie să
asigure toate informaţiile necesare unui eventual control.
709
 Sistemele de prelucrare automată a datelor trebuie să precizeze tipul
de suport pentru păstrarea datelor de intrare, pe hârtie sau alt suport care
asigură conservarea acestora în condiţii de siguranţă, precum şi listele
înregistrărilor efectuate în evidenţa contabilă pe bază de documente
justificative care să fie numerotate în ordine cronologică, interzicându-
se inserări, intercalari, precum şi orice eliminări sau adăugiri ulterioare.
Originea, conţinutul şi apartenenţa fiecărei date trebuie să fie
indicată cu claritate. Fiecare dată înregistrată în contabilitate trebuie să
aibă la bază conţinutul unui document scris, la care să poată avea acces
atât beneficiarii cât şi organele de control.
Sistemele de prelucrare automată a datelor trebuie să permită, în
orice moment, reconstituirea elementelor şi conţinutului conturilor, a
listelor şi informaţiilor supuse verificării, pornind fie de la datele de
intrare, fie pornind în ordine inversă de la conţinutul sintetic al
conturilor, listelor sau altor informaţii pe baza cărora să se poată
determina datele de intrare.
Toate conturilor trebuie să fie rezultatul unei liste de înregistrări şi,
după caz, a unui sold anterior al acelui cont. Fiecare înregistrare trebuie
să aibă la bază elementele de identificare a datelor supuse prelucrării.
Organele de control, cu ocazia verificărilor ce se efectuează la
unităţile care prelucrează în sistem automat datele din evidenţa
contabilă, au dreptul de acces la documentaţia de analiză, programare şi
de utilizare a tehnicii de calcul, în vederea efectuării corespunzătoare a
testelor necesare.

710
 Procedurile de prelucrare automată a datelor trebuie să fie
organizate astfel încât să permită controlul respectării reglementărilor în
vigoare cu privire la securitatea datelor şi a fiabilităţii sistemului de
prelucrare.
Unităţile de informatică sau persoanele care efectuează lucrări cu
ajutorul tehnicii de calcul poartă răspunderea prelucrării cu exactitate a
informaţiilor din documente, iar beneficiarii răspund pentru exactitatea
şi realitatea datelor pe care le transmit pentru prelucrare.
Responsabilităţile ce revin personalului băncii, cu privire la
utilizarea tehnicii de calcul, se stabileşte prin regulamente interne.
Înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor determinate de fuziunea
sau încetarea, potrivit legii, a activităţii băncii se face pe baza
documentelor corespunzătoare întocmite în asemenea situaţii.
Principalele operaţiuni care se înregistrează în contabilitate, în cazul
fuziunii, sunt: majorarea capitalurilor la unitatea patrimonială
absorbantă, respectiv lichidarea capitalurilor la unitatea absorbită,
evaluarea aporturilor şi stabilirea parităţii între acestea, precum şi alte
operaţiuni, potrivit contractului de fuziune.
În cazul lichidării, principalele operaţiuni care se înregistrează în
contabilitate se referă la evaluarea activului şi pasivului băncii,
realizarea activelor, plat pasivelor exigibile, stabilirea partajului între
asociaţi sau acţionari şi efectuarea celorlalte operaţiuni legate de
lichidare.
Înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor legate de lichidarea
băncii se efectuează în registre contabile distincte.
711
 Registrele de contabilitate, precum şi documentele justificative, care
stau la baza înregistrării lor în contabilitate, se păstrează în arhiva
băncii, timp de zece ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului în
cursul căruia au fost întocmite, cu excepţia ştatelor de salarii care se
păstrează timp de cincizeci de ani.
Registrele de contabilitate, precum şi documentele justificative se
păstrează în arhivă, de regulă, în forma lor originală, grupate în funcţie
de natura operaţiunilor şi în ordine cronologică, în cadrul exerciţiului
financiar la care acestea se referă. Arhivarea documentelor contabile
trebuie să asigure păstrarea şi consultarea acestora în termenele
prevăzute de lege.
În caz de pierdere, sustragere sau distrugere a unor documente
contabile, se vor lua măsuri de reconstituire a acestora în termen de
maximum treizeci de zile de la constatare.
Responsabilitatea reconstituirii documentelor contabile, în cazurile
prevăzute la alineatul precedent, revine administratorului băncii,
respectiv persoanei care are obligaţia gestionării patrimoniului băncii.
Documentele contabile reconstituite vor purta menţiunea
,,Reconstituit“.
7.10 Dările de seama bancare şi situaţiile periodice
Serviciile de contabilitate din unităţile teritoriale ale băncii
întocmesc şi remit periodic dări de seamă şi informări prevăzute în
numele Centralei. Înainte de a fi transmise, aceste documente confruntă
datele din evidenţa cu soldurile balanţei de verificare.
Darea de seama contabilă anuală
712
 Unităţile teritoriale ale băncii şi direcţiile generale de contabilitate
informatică întocmesc anual dări de seamă.
Lucrări premergătoare
- inventarierea mijloacelor fixe, obiectelor de inventar a lucrărilor
proprii de investiţii a oricăror valori şi documente înregistrate în
contabilitate;
- verificarea exactităţii calculării şi înregistrării dobânzilor şi
comisioanelor în conturile clienţilor;
- verificarea recuperării până la 31 decembrie a tuturor cheltuielilor
efectuate pentru titularii de cont;
- analiză sumelor care figurează în conturile tranzitorii (debitori
etc.) în scopul rezolvării lor (lichidarea avansurilor spre decontare,
urmărirea concordantei unor conturi);
- luarea unor masuri pentru efectuarea la timp a decontărilor privind
investiţiile şi reparaţiile capitale şi lichidarea sumelor din conturile
„Debitori pentru investiţii“, „Furnizori şi antreprenorii pentru
investiţii“, „Creditori pentru investiţii“;
- se examinează situaţia debitorilor;
- decontarea tuturor cheltuielilor efectuate privind bugetul propriu
al băncii;
- calcularea şi înregistrarea amortizării;
- efectuarea controlului bancar.

Structura dărilor de seamă

Darea de seama anuala este compusă din:
713
 - balanţa de verificare anuala (pe rulaje şi solduri, în lei şi valută);
- situaţia soldurilor conturilor analitice ale conturilor sintetice „Alte
mijloace băneşti“, „Creditori“, „Debitori“;
- situaţia pagubelor materialelor şi a recuperării lor, împreună cu
nota explicativă;
- situaţia contului „Debitori scoşi din activ, urmăriţi în continuare“;
- proces verbal de verificare a numerarului din tezaure şi casele de
fier;
- proces verbal privind inventarierea mijloacelor fixe şi a valorilor
materiale;
- situaţia calculatoarelor şi imprimantelor, a maşinilor de
contabilizat numărat şi verificat monedele şi biletele de bancă;
- situaţia privind realizarea investiţiilor proprii;
- situaţia stocurilor de materiale, imprimate, obiecte de inventar,
mijloace fixe fără întrebuinţare;
- situaţia conturilor şi subconturilor analitice care au funcţionat în
luna decembrie a anului expirat;
- alte situaţii şi documente;
- nota explicativă la darea de seamă (organizarea muncii, situaţia
conturilor, creanţe, investiţii proprii, cauze, propuneri).

7.11 Bilanţul contabil bancar

Este cel mai important document financiar-contabil al băncii.

714
 Toate analizele şi expertizele importante ale activităţii băncii se
efectuează în primul rând pe baza informaţiilor înscrise în bilanţul
contabil. Întreaga situaţie financiara şi patrimonială a băncilor
comerciale este reflectată în bilanţul contabil. Tehnica bancară este
puternic implicată în elaborarea şi analiza bilanţului contabil bancar.
Există chiar tehnici şi operaţiuni speciale de pregătire şi întocmire a
bilanţului bancar. Există de asemenea, metodologii şi calcule complexe
de documentare şi analiză. În cele ce urmează, prezentam principalele
secţiuni ale bilanţului unei bănci comerciale.
Activul bilanţului cuprinde mijloacele băneşti în funcţie de structura
lor:
- active interne
- active externe
Activele interne cuprind:
- numerarul din casieriile băncilor;
- credite interne (guvernamentale şi neguvernamentale);
- sume în tranzit între sedii;
- active inter-bancare;
- alte active (diferenţe din reevaluarea activelor, din profitul
repartizat din credite preluate de bănci).
Activele externe sunt cele exprimate în valute convertibile şi
neconvertibile.
Pasivul bilanţului bancar cuprinde resursele fiecărei bănci şi anume:
- depozitele clienţilor între sedii;
- sume în tranzit între sediile băncii;
715
 - pasive interbancare;
- depozite publice;
- fondurile proprii ale băncii (capital social, rezervele, acţiuni, fond
de risc, profitul net).
- alte pasive.
Pasive externe:
- împrumuturi de la bănci străine;
- depozite ale nerezidenţilor;
- pasive pe termen lung şi mediu.
Desigur că bilanţul este un document complex, care cuprinde foarte
multe alte situaţii financiare şi care delimitează domeniile patrimoniale,
de trezorerie, de rezultate ale fiecărei bănci.

7.12. Implementarea în România a sistemului IBAN (International

Bank Account Number)

Începând cu luna septembrie a anului 2004 a fost introdus un nou

sistem de simbolizare şi constituire a conturilor bancare. Noile conturi
au acelaşi format şi vor cuprinde 24 de caractere. Este în esenţă vorba de
o nouă numerotare a conturilor bancare.
Conturile deschise de către băncile din România vor avea acelaşi
format cu cele deschise în orice bancă cu scopul de verificare. De
exemplu, când un transfer de bani în cont se verifică instantaneu dacă a
fost indicat un cont corect.

716
 Noul sistem de conturi bancare IBAN are la bază un regulament al
BNR, care este influenţat de conturile băncilor din Uniunea Europeană.
Comisia de Supravehere din BNR a gestionat implementarea corectă a
acestui sistem în băncile comerciale româneşti.
Băncile au apelat la toate canalele de comunicare pentru a
transmite din timp clienţilor noile conturi. De cele mai multe ori, noile
conturi IBAN sunt aflate de pe site-urile fiecărei bănci. Se formează
numărul de cont vechi şi se afişează automat noul cont IBAN. De
asemenea, din 15 august 2004, numerele de cont IBAN au fost trimise
clienţilor odată cu extrasele de cont.
Firmele sunt obligate prin Normele Metodologice ale Codului
Fiscal să treacă numărul de cont pe toate facturile emise pe alte
documente tipizate. Şi prin acest nou sistem de conturi, ne apropiem de
integrarea în Uniunea Europeană şi de tenicile moderne ale băncilor din
economiile de piaţă dezvoltate.

Bilanţul contabil bancar

încheiat la 31.12.200....

Sold la:
Nr.
ACTIV început
rd. sfârşit an
an
IMOBILIZĂRI NECORPORALE 01
Cheltuieli de constituire şi de cercetare-
dezvoltare

717
Fond comercial 02 - -
Alte imobilizări necorporale 03 - -
Imobilizări necorporale în curs 04 - 10660951
TOTAL (rd.01 la 04) 05 - 10660951
IMOBILIZĂRI CORPORALE 06 242039 522877
Terenuri
Clădiri 07 22727889 39653254
Construcţii speciale 08 1149433 1883594
Maşini, utilaje şi mijloace de transport 09 1955847 9319327
Alte imobilizări corporale 10 23991564 32755068
Imobilizări corporale în curs 11 58299769 82631510
TOTAL (rd. 06 la 11) 12 11236654 166765630
1
IMOBILIZĂRI FINANCIARE 13 21832977 11389245
Titluri de participare
Titluri imobilizate ale activităţii de 14 - -
portofoliu
Credite subordonate 15 - -
Alte imobilizări 16
TOTAL (rd.13 la 16) 17 21832977 11389245
I ACTIVE IMOBILIZATE TOTAL 18 13419951 188815826
(rd.05+12+17) 8
STOCURI Materiale, din care 19 2792880 4266619
-materiale pentru investiţii 20 - -
Obiecte de inventar 21 186569 173324
Stocuri aflate la terţi, din care: 22 - -
-stocuri pentru investiţii 23 - -
Animale 24 - -
Mărfuri 25 - -
Ambalaje 26 - -
TOTAL (rd.19+21+22+24 la 26) 27 2979449 4439943
DOBÂNZI, COMISIOANE ŞI TAXE 28 41098307 774368646
DE ÎNCASAT Dobânzi de încasat 2
Provizioane specifice de risc de dobândă 29 - -
Comisioane şi taxe de încasat 30 228436 1140219
TOTAL (rd.28-29+30) 31 41121150 775508865
8

718
ALTE ACTIVE CIRCULANTE 32 1573505 38334094
Debitori diverşi, din care:
-debitori pentru investiţii 33 - -
Efecte comerciale de primit 34 - -
Decontări cu bugetul statului şi alte 35 1273 1273
instituţii publice
Decontări cu asigurările sociale 36 - -
Decontări cu personalul 37 9917 11956
Decontări cu acţionarii privind capitalul 38 - -
Titluri de plasament 39 - 252545372
Valori de încasat 40 13167 18088
Alte valori 41 35520 13649
Decontări din operaţiuni 42 1247546 -
interbancare
Alte decontări 43 128700 8938
TOTAL (rd.32+34 la 43) 44 3007628
II ACTIVE CIRCULANTE 45 41719858 1070882178
TOTAL (rd.27+31+44) 5
DISPONIBILITATI BANESTI 46 30555369 31051394
Casa în lei
Casa în valută 47 5750227 14864764
Disponibilităţi băneşti la BNR, în lei 48 21495942 -
3
Disponibilităţi la bănci din tara, în lei, din 49 81501479 69923007
care:
-disponibilităţi pentru investiţii 50 - -
Disponibilităţi la bănci din tara, în valută 51 5329449 8288965
din care:
- disponibilităţi pentru investiţii 52 - -
Disponibilităţi la instituţiile financiare 53 - -
din tara, în lei
Disponibilităţi la instituţiile financiare 54 - -
din tara, în valută
Disponibilităţi la bănci din străinătate în 55 4862678 9221915
valută
Disponibilităţi la instituţiile financiare 56 - -
din străinătate, în valută

719
TOTAL (rd.46la49+51+53la56) 57 34295862 133350045
5
DEPOZITE BANESTI depozite la 58 - -
bănci din tara în lei
Depozite la bănci din tara în valută 59 - -
Depozite la instituţiile financiare din ţara 60 - -
în lei
Depozite la instituţiile financiare din tara 61 - -
în valută
Depozite la bănci din străinătate în valută 62 78632960 122014913
Depozite la instituii financiare din 63 - -
străinătate, în valută
TOTAL (rd. 58 la 63) 64 78632960 122014913
CREDITE 65 32926879 3720855850
Credite curente 99
Credite restante 66 31582742 815494028
8
Provizioane specifice de risc de credit 67 10000000 317535600
TOTAL (rd.65+66+67) 68 35985154 4218814278
27

ACREDITIVE DESCHISE 69 1292329 409737

Depozite constituite pentru acreditive
deschise
III. DISPONIBILITATI, DEPOZITE, 70 40213993 4474588973
CREDITE ŞI ACREDITIVE-TOTAL 41
CONTURI DE REGULARIZARE ŞI 71 1026262 43751298
ASIMILATE Cheltuieli înregistrate în
avans, din care:
-cheltuieli înregistrate în avans pentru 72 - 36569019
imobilizări corporale ce depăşesc fondul
de dezvoltare constituit
Decontări tranzitorii din operaţiuni 73 - -
interbancare
Decontări din operaţiuni de curs de 74 - -
clarificare
IV. CONTURI DE REGULARIZARE 75 1026262 43751298

720
ŞI ASIMILATE TOTAL(rd.71+73+74)
V. PRIME PRIVIND 76 - -
RAMBURSAREA OBLIGATIILOR
TOTAL ACTIV (rd.18+45+70+75+76) 77 45738237 5778038275
06

Sold la:
Nr.
PASIV începutul
rd sfârşitul anului
anului
Capital social, din care: 85 29327280 30722700
-capital subscris, vărsat 86 29327280 30722700
Prime legate de capital 87 - 6251479
Fondul de rezerva 88 59760710 61445400
Rezerva generala pentru riscul de credit 89 38528576 89622925
Alte rezerve 90 - -
Rezultatul reportat Profitul 91 - -
nerepartizat
Pierderea neacoperită 92 - -
Rezultatului exerciţiului Profit 93 101555116
58679233
Pierdere 94 - -
Repartizarea profitului 95 58679233 86844093
Fondul imobilizărilor corporale 96 54066775 84134120
Fondul de dezvoltare 97 17577861 82633781
Fondul de participare la profit 98 3027347 3677756
Alte fonduri 99 4088187 13091
Repartizarea la fondul de dezvoltare 10 - -
0
Provizioane reglementate 10 - -
1
I. CAPITALURI PROPRII+TOTAL 10 20637673 373212275
(85+87 la 95+96 la 99-100+101) 2 6
Provizioane pentru riscuri 10 - -
3

721
Provizioane pentru cheltuieli 10 - -
4
II. PROVIZIOANE PENTRU 10 - -
RISCURI ŞI CHELTUIELI-TOTAL 5
(rd.103+104)
Disponibilităţi ale agenţilor economici, în 10 44098625 392187211
lei 6 5
Disponibilităţi ale persoanelor fizice, în 10 96555244 110481511
lei 7
Disponibilităţi ale agenţilor economici, în 10 55176149 73060520
valută 8
Disponibilităţi ale persoanelor fizice, în 10 10992507 21834775
valută 9
Disponibilităţi ale băncilor din tara, în lei 11 26561342
0 24687440
Disponibilităţi ale băncilor din tara, în 11 530201 1958016
valută 1
Disponibilităţi ale băncilor în străinătate, 11 1153830 6205908
în valută 2
Disponibilităţi de la trezoreria statului 11 81501470 69923007
3
Disponibilităţi ale instituţiilor publice 11 25571556 2598214
4
Disponibilităţi ale instituţiilor financiare 11 55325379 26514824
în tara, în lei 5
Disponibilităţi ale instituţiilor financiare 11 53834 -
în tara, în valută 6
Disponibilităţi ale instituţiilor financiare 11 - -
din străinătate, în valută 7
Alte disponibilităţi, în lei 11 - -
8
Alte disponibilităţi, în valută 11 47849 -
9
III. DISPONIBILITĂŢI BANESTI- 12 79253387 731373177
TOTAL (rd.106 la 119) 0 4
Depozite ale agenţilor economici, în lei 12 26616496 45126062
1

722
Depozite ale persoanelor fizice, în lei 12 41323647 947499856
2 8
Depozite ale agenţilor economici, în 12 167865 618720
valută 3
Depozite ale persoanelor fizice în valută 12 1327017 2338264
4
Depozite ale băncilor din ţară, în lei 25 22850000 186875000
0
Depozite ale băncilor în străinătate, în 12 353400 3867000
valută 6
Depozite de la trezoreria statului 12 - -
7
Depozite ale instituţiilor publice 12 - -
8
Depozite ale instituţiilor financiare în 12 25925380 146712700
tara, în lei 9
Depozite ale instituţiilor financiare în 13 35150000 34100000
tara, în valută 0
Depozite ale instituţiilor financiare din 13 - -
străinătate, în lei 1
Depozite ale instituţiilor financiare din 13 -
străinătate, în valută 2
Alte depozite, în lei 13 - -
3
Alte depozite, în valută 13 - -
4
IV. DEPOZITE BANESTI TOTAL 13 73127663 1367137584
(rd.121 la 134) 5 6
Împrumuturi subordonate (datoria 16 - -
subordonata) 3
Împrumuturi de refinanţare de la BNR, 13 17330176 2180068797
din care: 7 25
-împrumuturi „lombard“ (overdraft) 13 - -
8
Împrumuturi de la bănci din tara, în lei 13 - -
9
Împrumuturi de le bănci din străinătate, 14 14577237 12688458

723
în valută 0
Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni 14 22890419 410372603
1 6
Alte împrumuturi, în lei 14 23690062 482857305
4 6
Alte împrumuturi, în valută 14 - -
5
V. ÎMPRUMUTURI-TOTAL 14 22403996 3085987163
(rd.136+137+139 la 145) 6 84
Depozite constituite pentru acreditive 14 16778456 14182844
primite 7
VI. ACREDITIVE PRIMITE-TOTAL 14 16778456 14182844
(rd.147) 8
Furnizori, din care: 14 - -
9
-furnizori de imobilizări 15 - -
0
Efecte comerciale de plătit 15 - -
1
Decontări cu bugetul statului şi instituţiile 15 30419432 4513
publice 2
Decontări cu asigurările sociale 15 - -
3
Decontări cu personalul 15 - -
4
Dividende de plată 15 12109387 18388779
5
Creditori diverşi, din care: 15 62871628 117501603
6
-creditori pentru investiţii 15 - -
7
Decontări din ordine de plată, din care: 15 13292145 6989231
8
-decontări din ordine de plată în valută 15 13130526 6723664
9
Decontări din operaţiuni interbancare 16 - -
0

724
Dobânzi de plătit 16 - -
1
Comisioane şi taxe de plătit 16 - -
2
Alte datorii 16 5821252 282096
3
VII. DATORII-TOTAL (rd.149+151 la 16 12451384 145704222
156+158+160 la 163) 4 4
Venituri înregistrate în avans 16 - -
5
Decontări din operaţiuni interbancare 16 42452133 60441010
6
Decontări din operaţiuni în curs de 16 7280835 -
clarificare 7
Venituri de realizat din dobânzi, 16 41121150 -
comisioane şi taxe 8 8
VIII. CONTURI DE 16 46194447 60441010
REGULARIZARE ŞI ASIMILATE- 9 6
TOTAL (rd.165 la 168)
TOTAL PASIV 17 45738270 5778038275
(rd.102+105+120+135+ 0 6
146+148+164+169)

Anexa 1

CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE

încheiat la…………………
(se completează cumulat de la începutul anului)

725
 Exerciţiul financiar
Denumirea indicatorilor Nr. crt.
precedent încheiat
A B 1 2
Venituri din dobânzi la conturile de
disponibilităţi 01 38.792.793 237.124.184
Venituri din dobânzi la conturile e
depozit 02 3.690.476 6.166.737
Venituri din dobânzi la creditele
curente 03 1.491.123.895 1.141.630.637
Venituri din dobânzi la creditele
restante 04 105.996.390 159.729.826
Venituri din comisioane, taxe şi
speze bancare 05 33.150.932 60.309.479
Venituri din titluri de plasament 06 - -
Venituri din scontarea efectelor
comerciale 07 - -
Venituri din dobânzi la credite
subordonate 08 - -
Venituri din participaţii 09 - 1.239.487
Venituri din titluri imobilizate ale
activităţii de portofoliu 10 - -
Venituri din alte imobilizări
financiare 11 - -
Venituri din diferenţe de curs
valutar 12 - 10.720.822
Venituri din influenţe de curs
valutar 13 - -
Venituri din producţia de
imobilizări necorporale 14 - -
Venituri din producţia de
imobilizări corporale 15 - -
Venituri din creanţe reactive 16 - -
Venituri din provizioane din care: 17 - -
- venituri din provizioane de risc de
credit 18 - -

726
- venituri din provizioane de risc
de dobânzi 19 - -
- venituri din provizioane pentru
riscuri şi cheltuieli 20 - -
- alte venituri 21 29.860.139 834.027.620
I. VENITURI DIN
EXPLOATARE TOTAL (rd.01 1.702.614.62
la 17+21) 22 5 2.450.948.792
Cheltuieli cu dobânzi la conturile
de disponibilităţi 23 127.059.443 195.505.530
Cheltuieli cu dobânzi la conturile
de depozit 24 322.222.934 312.601.370
Cheltuieli cu dobânzi la 1.057.835.16
împrumuturile primite 25 8 1.356.655.186
Cheltuieli cu dobânzi la
împrumuturile primite-lombard
(overdraft) 26 - 15.325.900
Cheltuieli cu comisioane, taxe şi
speze bancare 27 4.924.299 7.345.577
Cheltuieli privind titlurile de
plasament 28 - -
Cheltuieli cu reescontarea
efectelor comerciale 29 - -
Cheltuieli cu dobânzi la
împrumuturile subordonate 30 - -
Cheltuieli cu dobânzi la
împrumuturile din obligaţiuni 31 - -
Cheltuieli cu primele privind
rambursarea obligaţiunilor
amortizate 32 - -
Cheltuieli din diferenţe de curs
valutar 33 - 8.646.035
Cheltuieli din influenţe de curs
valutar 34 - -
Cheltuieli cu materii şi materiale 35 1.556.248 2.642.745
Cheltuieli cu energia şi apa 36 761.563 1.457.108
Cheltuieli cu uzura obiectelor de 37 557.106 701.680

727
inventar
Alte cheltuieli materiale 38 263.829 491.140
Cheltuieli materiale – total (rd. 35
la 38) 39 3.138.746 5.292.673
Cheltuieli cu remuneraţiile
personalului 40 31.923.013 60.261.906
Cheltuieli privind asigurările şi
protecţia socială 41 9.559.002 23.367.874
Cheltuieli cu personalul – total
(rd. 40+41) 42 41.482.015 83.629.780
Cheltuieli cu lucrări şi servicii
executate de terţi 43 4.967.216 12.979.766
Cheltuieli cu impozite, taxe şi
vărsăminte asimilate 44 12.541.182 15.155.421
Cheltuieli cu amortizarea -
imobilizărilor necorporale
45 -
Cheltuieli cu amortizarea
imobilizărilor corporale 46 1.064.571 6.144.230
Cheltuieli cu provizioane din care: 47 10.000.000 307.535.600
- cheltuieli cu provizioane de risc
de credit 48 10.000.000 307.535.600
- cheltuieli cu provizioane de risc
de dobândă 49 - -
- cheltuieli cu provizioane pentru
riscuri şi creditări 50 - -

Cheltuieli privind pierderi din

credite 51 - -
Cheltuieli privind pierderi din
dobânzi 52 - -
Pierderi din alte creanţe 53 - -
Alte cheltuieli 54 28.282.140 6.685.801
II. CHELTUIELI PENTRU
EXPLOATARE – TOTAL
(rd.23 la 34+39+42+43 la 47+51 1.613.517.71
la 54 55 4 2.333.682.869

728
A. REZULTATUL DIN
EXPLOATARE PROFIT (rd.
22-55) 56 89.096.911 117.265.923
PIERDERE (rd. 55-22) 57 - -
Venituri de la bugetul statului şi
de la instituţii publice 58 - -
Venituri din operaţiuni de
gestiune 59 - -
Venituri din operaţii de capital 60 - -
Venituri excepţionale din
provizioane 61 - -
Alte venituri excepţionale 62 - -
III. VENITURI
EXCEPŢIONALE-TOTAL
(rd.64 la 68) 63 - -
Cheltuieli excepţionale privind
operaţiile de gestiune 64 - -
Cheltuieli excepţionale privind
operaţiile de capital 65 - -
Cheltuieli excepţionale privind
provizioanele 66 - -
Cheltuieli excepţionale privind
amortizările 67 - -
Alte cheltuieli excepţionale 68 - -
IV. CHELTUIELI
EXCEPŢIONALE-TOTAL
(rd.64 la 68) 69 - -
B. REZULTATUL
EXCEPŢIONAL (rd. 63-69) 70 - -
PIERDERE (rd. 69 la 63) 71 - -
VENITURI TOTALE 1.702.614.62
(rd.22+63) 72 5 2.450.948.792
CHELTUIELI TOTALE (rd. 1.613.517.71
55+69) 73 4 2.333.682.869
D. REZULTATUL NET AL
EXERCIŢIULUI PROFIT
(rd.74-76) col. 1 şi 2 74 89.096.911 117.265.923

729
PIERDERE (rd.73-72) 75 - -
Impozit pe profit 76 30.417.678 15.710.807
D. REZULTATUL NET AL
EXERCIŢIULUI PROFIT (rd.
76-74) col. 1 şi 2 77 58.679.233 101.555.116
PIERDERE (rd. 75+76) col.1 şi
2 (rd.76-74) col. 1 şi 2 78 - -

Anexa 2
REPARTIZAREA PROFITULUI

Nr
Realiz
Denumirea indicatorilor .
ări
rd.

730
 A B 1
REPARTIZĂRI DIN PROFIT 86.844
(RD.02 LA 07+10 LA 13) 01 .093
- constituirea fondului de rezervă 02
- constituirea rezervei generale 28.000
pentru riscul de credit 03 .000
- acoperirea pierderilor din anii
precedenţi 04 -
- fond de participare a salariilor la 3.677.
profit 05 756
- cota managerului din profitul net 06 -
- fond de dezvoltare total din care: 36.777
07 .558
- constituit din sumele aferente
reducerii impozitului pe profit 08 -
- constituit din sumele obţinute din
vânzarea de active şi mijloace fixe
şi sumele rezultate din valorificarea
de mijloace fixe scoase din
funcţiune 09 -
- surse proprii de finanţare 10 -
- constituirea de rezerve statutare şi
alte rezerve 11 -
- alte repartizări din profit
prevăzute de lege 12 -
731
- dividende de plătit-total (rd. 14 la 18.388
17+19) din care: 13 .779
- dividende cuvenite F.P.S. 10.389
14 .660
- dividende cuvenite F.P.P. 4.863.
15 832
- dividende cuvenite regiilor
autonome 16 -
- dividende cuvenite societăţilor 2.285.
comerciale din care: 17 725
- dividende cuvenite societăţilor
comerciale nerezidente 18 129
- dividende cuvenite persoanelor 849.56
fizice din care: 19 2
- dividende cuvenite persoanelor
fizice nerezidente 20 34.938
PROFIT NEREPARTIZAT 14.711
21 .023
TOTAL DE CONTROL (rd. 14.711
08+09+21) 22 .023
* Date convenţionale

732
 Anexa 3
BILANŢ CONTABIL (formă sinteză)
încheiat la ………………………

EXERCIŢIUL PONDEREA ÎN
DINAMIC
ACTIV FINANCIAR TOTAL %
Ă%
31 dec.1994 31 dec. 1995 1994 1995
A 1 2 3 4 5
I.IMOBILI-
ZĂRI
10.660.951
NECORPO-
RALE
II.IMOBILI-
ZĂRI
112.366.541 166.765.630 148.41 2.46 2.89
CORPORA-
LE TOTAL
- imobilizări
53.824.733 83.611.243 155.34 1.18 1.45
corporale
- Terenuri 242.039 522.877 216.03 0.01 0.01
-Imobilizări
corporale în 58.299769 82.631.510 141.74 1.27 1.43
curs
III.TITLURI
DE PARTI- 21.832.977 11.389.245 52.17 0.48 0.20
CIPARE
IV.
2.979.449 4.4399.943 149.02 0.07 0.07
STOCURI
V.CREANŢ
E 414.219.136 813.896.863 196.49 9.06 14.09
TOTALE
-Debitori 1.573.505 38.334.094 2.436.22 0.03 0.66
-Decontări cu
1.273 1.273 100 - -
bugetul
-Decontări
1.247.546 - - 0 -
interbancare

733
-Decontări
din dobânzi şi
comisioane 411.211.508 775.508.865 188.59 8.99 13.42
de
încasat
Alte
185.304 52.631 28.40 - -
decontări
VI.
DISPONIBI
344.250.954 133.759.782 38.86 7.53 -
LITĂŢI
BĂNEŞTI
-Casa şi alte
36.305.596 45.916.158 126.47 0.79 0.79
valori
-Disponibil la
214.958.423 - 0 4.70 -
BNR
-Disponibil al
băncii 81.501.479 69.9923.007 85.79 1.78 1.21
trezorerie
-Disponibil la
alte bănci în 10.192.127 17.510.880 171.81 0.22 0.30
valută
Acreditive 1.292.329 409.737 31.71 0.03 0.01
VII.
DEPOZITE
78.632.960 122.014.913 155.17 1.72 2.11
BĂNEŞTI
LA BĂNCI
VIII. 3.598.515.42
4.218.814.278 117.24 78.68 73.01
CREDITE 7
-Credite 3.608.515.42
4.536.349.878 125.71 78.89 78.51
acordate total 7
-Provizioane 10.000.000 317.535.600 3175.36 0.22 5.50
IX. ALTE
1.026.262 296.296.670 28.871.4 0.02 5.13
ACTIVE
TOTAL 4.573.023.70
5.778.038.275 126.33 100.0 100
ACTIVE 6
DINAMIC PONDEREA ÎN
PASIV EXERCIŢIUL FINANCIAR
Ă% TOTAL %

734
 31 dec.1994 31 dec. 1995 1994 1995
I.CAPITAL
URI 206.376.736 362.179.008 175.49 4.51 6.27
PROPRII
-Capital
29.327.280 30.722.700 104.76 0.64 0.53
social
-Fond de
59.760.710 61.445.400 102.82 1.31 1.06
rezervă
-Rezervă
generală
38.528.576 89.622.925 232.61 0,84 1,55
pentru risc de
credit
-Prime de
- 6.251.479 - - 0,11
capital
Fondul
imobilizărilor 54.066.775 84.134.120 155,61 1,18 1,46
corporale
Fondul de
17.577.861 82.633.781 470,10 0,38 1,43
dezvoltare
-Alte fonduri 4.088.187 13.091 0,32 0,09 0,00
-Fond de
participare la 3.027.347 7.355.512 242.97 0,07 0,13
profit
II.DISPONI
BILITĂŢI 792.533.874 731.373.177 92,28 17,33 12,66
BĂNEŞTI
Disponibilităţ
i agenţi
440.986.255 392.187.211 88,93 9,64 6,79
economici în
lei
Disponibilităţ
i agenţi
55.176.149 73.060.520 132.41 1,21 1,26
economici în
valută
Disponibilităţ
i persoane 96.555.244 110.484.511 144.42 2,11 1,91
fizice în lei

735
Disponibilităţ
i persoane
10.992.507 21.834.775 198.63 0,24 0,38
fizice în
valută
-Alte
disponibilităţi 187.085.854 125.597.387 67,13 4,09 2,17
în lei
Alte
disponibilităţi 1.737.865 8.211.773 472.52 0,04 0,14
în valută
III.DEPOZI-
TE
BĂNEŞTI
731.276.636 1.367.137.584 186,95 15,99 23,66
ÎN ŢARĂ ŞI
STRĂINĂT
ATE
Depozite
agenţi
26.616.496 45.126.062 169.54 0,58 0,78
economici în
lei
Depozite
agenţi
167.865 618.720 368,58 0,00 0,01
economici în
valută
Depozite
persoane 413.236.478 947.499.856 229,29 9,03 16,40
fizice în lei
Depozite
persoane
1.327.017 2.338.246 176,20 0,03 0,04
fizice în
valută
Alte depozite
ale băncilor 289.575.380 367.687.700 126,97 6,33 6,36
în lei

736
Alte depozite
ale băncilor
în valută în 353.400 3.867.00 1.094.23 0,01 0,07
ţară şi
străinătate
IV.ACREDI
TIVE 16.778.456 14.182.844 84.53 0,37 0,25
PRIMITE
V.DATORII 124.513.844 156.757.489 125.90 2,72 2,71
Decontări cu
30.419.432 4.513 0,01 0,67 0.00
bugetul
Dividende de
12.109.387 29.442.046 243.13 0,26 0,51
plată
Creditori 62.871.628 117.501.603 186.89 1,37 2,03
Decontări din
ordine de 13.292.145 6.989.231 52.58 0,29 0,12
plată
Alte datorii 5.821.252 2.820.096 48,44 0,13 0,05
VI.CONTU
RI DE
461.944.476 60.441.010 13,08 10,10 1,05
REGULARI
ZARE
-Decontări
tranzitorii din
43.452.133 60.441.010 139,10 0,95 1,05
operaţiuni
interbancare
-Decontări
din operaţiuni
7.280.835 - - 0,16 -
în curs de
clarificare
-Venituri de
realizat din
411.211.508 - - 8,99 -
dobânzi şi
comisioane
VII.ÎMPRU 2.240.399.68
3.085.987.163 137,74 48,98 53,41
MUTURI 4

737
-Împrumuturi
1.733.017.62
de refinanţare 2.180.068.797 125,80 37,89 37,73
5
BNR
Împrumuturi
de la bănci în 263.900.626 482.857.305 182,97 5,77 8,35
lei
Împrumuturi
de la bănci în 243.484.433 423.061.061 173,75 5,32 7,32
valută

*Toate datele au caracter convenţional

738
739
 CAPITOLUL VIII
CREDITUL, PRODUS BANCAR PRINCIPAL
8.1 Conţinutul, funcţiile şi principiile creditului bancar

Principiile creditării bancare:

- prudenţa;
- negocierea:
- forma contractuală;
- dobânda;
- garanţia;
- previziunea;
- se acordă pe destinaţii precise;
- utilitatea;
- eficienţa;
- credibilitatea.

Funcţiile creditului bancar:

1. Funcţia distributivă (cu ajutorul creditului se colectează economii
latente şi se dirijează către domenii eficiente).
2. Funcţia de reglare (a cererii şi ofertei de bunuri prin creditarea
consumului şi stocurilor).
3. Funcţia de creştere a vitezei de rotaţie şi de circulaţie a banilor cât
şi de multiplicare a monedei scripturale.
4. Funcţia de reducere a inflaţiei prin preţul creditului care este
dobânda.
740
 5. Funcţia de generator de venituri pentru bănci (creditul este
produsul bancar principal şi pentru cele mai multe bănci, este sursa
principală de venituri).

8.2 Tehnica formării dobânzii la credite. Calculul dobânzii

Unul dintre factorii cheie în activitatea bancară este realizarea unei
relaţii optime între dobânzile primite şi cele plătite, având în vedere că
această diferenţă va reprezenta în final câştigul băncii (profitul).
Din analiza activelor şi pasivelor se deduce că fiecare din acestea
are costul sau câştigul propriu pentru bancă. Modificarea ratei dobânzii
are un impact serios asupra volumului produselor de creditare de
exemplu, datorită dobânzilor reduse (din punctul de vedere al băncii),
produsele de economisire au început să devină baza resurselor de
creditare ale băncilor comerciale.
Dobânda trebuie prezentată neapărat alături de conceptele „capital“,
„credit“, „risc“. Ea apare în procesul creditării. Creditul fiind
actualmente cel mai important produs al băncilor comerciale din ţara
noastră determină dobânda ca fiind o partea costului său Costul
creditului apare – alături de risc – ca o componentă de bază a preţului
produsului bancar numit credit.
Din punctul de vedere al băncii creditoare sau debitoare contează
foarte mult la calculul dobânzii dacă aceasta este fixă sau variabilă.
Uneori la dobânda practicată de bancă se adaugă o marjă în funcţie de
coeficientul de risc. Marja se adaugă la dobânda de bază care se
formează în funcţie de dobânzile de pe piaţa interbancară, iar câte o dată
741
în funcţie de dobânzile practicate chiar pe piaţa monetară (ex.: piaţa
hârtiilor de valoare).

Dobânzile pot fi calculate şi plătite lunar, trimestrial semestrial şi

anual. Clienţii vor să ştie cât îi costă împrumutul motiv pentru care
acordă o mare atenţie calculului dobânzii şi vor să fie specificat în
contractul de împrumut.
Calculul dobânzii are în vedere în primul rând, deci, costul
fondurilor şi dobânda interbancară. De asemenea, avem în vedere,
varietatea foarte mare a dobânzii (la credite, la depozite, la disponi-
bilităţile le vedere, pentru bonuri de tezaur, pentru obligaţiuni, pe
obiecte de creditare, la certificate de depozit, la carnetele de economii
etc.)
Calculul dobânzii cuprinde:
1. Dobânda simplă se calculează după formula:
c.t.r
D
36000

unde:
D = masa dobânzii (dobânda),
C = capitalul împrumutat sau investit (creditul în cazul nostru):
t = timpul în zile;
r = rata dobânzii.

De aici putem determina rata dobânzii:

742
 D  36000
r
c.t

Acest calcul este utilizat de către băncile comerciale în cazul

creditelor pe termen scurt, sau în cazul depozitelor. Suma dobânzii este
proporţională cu mărimea creditului, cu durata creditului şi cu rata
dobânzii.
2. Dobânda compusă. Se utilizează tot mai mult de către băncile
comerciale. Actualmente, ea se calculează nu numai la creditele mai
mari de 12 luni, ci şi pentru unele credite pe termen scurt, pentru
dobânzile la termen. În esenţă, dobânda compusă cuprinde şi
capitalizarea (fructificarea) dobânzii simple.
De exemplu, băncile comerciale au interesul să atragă depozitele de
la agenţii economici şi persoanele fizice, acestea tinzând să devină cea
mai importantă resursă de creditare. Ca atare, începând cu anul 1994,
cele mai multe dintre acestea au practicat dobânda compusă la
depozitele la termen de un an. Se încearcă, din acest an, extinderea
calculului dobânzii compuse şi la carnetele de economii. În general,
creditele pentru investiţii au o rată a dobânzii, care ia în calcul
capitalizarea sau actualizarea.
Dobânda compusă presupune ca la sfârşitul fiecărei perioade de
timp (de exemplu, luna), la suma ce reprezintă depozitul sau creditul să
se adauge o altă sumă (dobândă) care intră în calculul pentru luna
următoare. Deci la sfârşitul perioadei, unitatea bănească devine 1+ d = f
(factor de multiplicare).
Capitalul iniţial (creditul, depozitul) devine capital final (după ce
este înmulţit cu factorul de multiplicare).
743
 Deci capitalul final (c1) va fi:

n
 r 
C1  C0 1  
 100 

în care:
n = nr. de luni sau ani (perioade).

Rata dobânzii compuse se calculează:

 1 r 
n

r   100  1
 100  n 

unde:
r = rata anuală a dobânzii simple;
n = numărul de perioade de capitalizare dintr-un an (nr. de luni, de
exemplu).
Deci în cazul dobânzii compuse, diferă în mod periodic mărimea
capitalului împrumutat, adică a sumei plasate.
În băncile comerciale calculul dobânzilor se face în conformitate cu o
modalitate elaborată de departamentul contabilităţii. Calculul se face
lunar, în prima zi lucrătoare a lunii pentru toţi clienţii. Încasarea
dobânzilor de către bănci se face lunar, cu prioritate faţă de alte datorii,
din disponibilităţile existente în conturile curente ale beneficiarilor de
credite.
În economia de piaţă, mărimea dobânzii poate fi privită şi ca un
rezultat al negocierii între bancă şi agentul economic. Dar mult mai

744
mulţi factori influenţează dobânda, nivelul acesteia, scăderea sau
creşterea ei. Printre factorii ce determină nivelul dobânzii subliniem:
1. Necesitatea ca băncile să desfăşoare o activitate rentabilă. Din
acest punct de vedere, rata profitului bancar influenţează direct mărimea
dobânzii rata ei. În condiţii de stabilitate economică şi de echilibru între
cererea şi oferta de credite, se poate afirma că rata profitului bancar
influenţează hotărâtor mărimea dobânzii.
2. Inflaţia este un factor care poate avea influenţe majore asupra
mărimii şi ratei dobânzii. Dacă inflaţia este galopantă, efectele asupra
dobânzii sunt catastrofale. Este vorba nu numai că se stabilesc rate ale
dobânzii care depăşesc orice rată a rentabilităţii, ori ritm al creşterii
economice, ci de o situaţie şi mai periculoasă şi anume să existe o
dobândă real negativă, ceea ce este contrar teoriei economice. Cu toate
că rata dobânzii este foarte mare, ea nu poate ţine pasul cu rata inflaţiei
şi asistăm la existenţa unor pierderi pentru bănci, la o reducere a
capitalului lor social. A fost cazul anilor 1992 şi 1993, când ratele
dobânzilor au ajuns până la 160-180%, dar rata inflaţiei se situa la peste
300%.
3. Cererea şi oferta de credit, raportul dintre ele nu pot rămâne în
afara factorilor ce influenţează mărimea dobânzii. În perioada de criză
economică, în primii ani de tranziţie, raportul dintre cererea şi oferta de
capitaluri pentru creditare este mult în favoarea primei. Ca urmare a
penuriei generale de fonduri, de resurse, rata dobânzii creşte foarte mult
şi declanşează o mare cerere de credite ceea ce a determinat băncile
comerciale să împrumute foarte mult de la Banca Naţională. Este vorba
745
de utilizarea unor credite de refinanţare şi, deci, luarea în calculul
dobânzii şi a celei cerute de către banca centrală. Dimpotrivă, într-o
economie de piaţă consolidată, există surplus de capital şi masa
dobânzii scade, întrucât există multe bănci, iar acestea nu pot să-şi
plaseze capitalul altfel.
Când economiile băneşti vor putea deveni o resursă principală de
creditare şi capitalul disponibil pentru creditare va exista într-un volum
mare, oferta va depăşi cererea şi dobânda la credite va fi mică.
4. Lichiditatea debitorilor (solicitanţilor de credite) este un factor
al mărimii dobânzii. Băncile preferă să acorde credite pe termen scurt
pentru că lichiditatea este mai mare. O angajare pe o perioadă lungă,
înseamnă, automat, reducerea lichidităţii şi deci dobânzi mai mari.
5. Riscul de nerambursabilitate influenţează direct proporţional
mărimea dobânzii. Cu cât riscul este mai mare, majorarea ratei dobânzii
apare ca o măsură justificată, luată de bănci, pentru a-şi recupera mai
repede fondurile. Legat de acest aspect, apare şi necesitatea separării a
două elemente ale dobânzii şi anume, o dobândă propriu-zisă (pură) şi
o parte fixată pentru recuperarea riscului nerambursării (acoperirea
creditelor sau părţii din credite imposibil de rambursat).
6. Durata de creditare. Cu cât durata este mai mare, cu atât şi
dobânda este mai mare. Aici trebuie să facem distincţie clară între masa
dobânzii, care creşte o dată cu perioada de creditare, şi rata dobânzii
care rămâne constantă.
7. Mărimea creditului. La un volum foarte mare de credite,
dobânda este evident mai mare.
746
 8. Stabilitatea economică. Instabilitatea economică înseamnă
dobânzi mari pentru ca băncile să facă faţă unor situaţii conjuncturale
negative.
9. Dobândă de pe piaţa financiară şi chiar de pe pieţele externe.
De exemplu, dacă dobânda plătită de bănci la depozitele persoanelor
fizice şi juridice este mare, dobânda la creditele acordate agenţilor
economici va fi mai mare decât în cazul în care aceste bănci ar folosi
fonduri proprii pentru creditare.
8.3 Tehnica determinării costului capitalului
Creditul, dobânda sunt prezente în activitatea băncilor şi agenţilor
economici, ca urmare a insuficienţei autofinanţări şi deci apariţiei
fenomenului economic de îndatorare.
Pentru determinarea costului capitalului împrumutat sunt luaţi în
considerare mai mulţi factori, printre care
- creditele acordate;
- costul resurselor pentru bancă ce acordă creditele;
- serviciile de efectuare a plăţilor de către bănci;
- depozitele şi economiile;
- taxa scontului;
- dobânzile practicate pe piaţa financiară;
- comisioanele;
- spezele reale (salariile personalului bancar, salariul custodelui
gajului de mărfuri sau comisionul acestuia, onorarii, expertize,
deplasări etc.);
- costul altor produse bancare.
747
 Dacă unii din aceşti factori au un rol concret şi pot fi cuantificaţi,
alţii sunt de politică economică generală. De exemplu, taxa scontului
îndeplineşte proprietăţile ambelor grupe de factori. Astfel, taxa scontului
se fixează precum orice rată a dobânzii, dar nivelul ei (mai ales sub
forma creditului de refinanţare de la Banca Naţională) se stabileşte şi în
scopul de a feri puterea de cumpărare a agenţilor economici de oscilaţii,
cât şi pentru a stăvili cererile masive de credite fără justificare
economică.
În general, costul capitalului concretizat în creditele acordate
agenţilor economici se stabileşte în funcţie de dobânda la aceste credite,
care, la rândul ei, are la bază costul resurselor şi dobânda interbancară.
Costul capitalului este, deci, în primul rând, costul finanţării.
În modul cel mai simplu, costul capitalului împrumutat de către
agenţii economici se calculează după următoarea relaţie;
Ci  Crb  C pl  Pp

unde
Ci = costul împrumutului (capitalului);
Crb = costul resurselor băncii care împrumută;
Cpl = costul plăţii creditului (transferul, resurselor sumelor încasate,
ratelor scadente, încasarea dobânzilor);
Pb = profitul băncii.
Desigur că atunci când optează pentru un credit, agentul economic
are în vedere nu numai costul împrumutului, ci totalul costurilor de
capital (deci ale întregului său capital), inclusiv costurile de funcţionare
şi de investiţii. Scăderea ratei dobânzii şi deci a costului capitalului este
748
o cale de încurajare a producţiei şi investigaţiilor, şi contribuie la
sporirea producţiei de bunuri şi servicii şi la creşterea vitezei de
circulaţie a banilor.
8.4 Creditarea agenţilor economici
În general nevoia de creditare apare din lipsa de fonduri proprii,
pentru a face faţă în întregime cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea
normală a activităţii complexe a fiecărui agent economic (producţie,
investiţii, activitate comercială etc.). La orice agent economic, apar
dezechilibre, disfuncţionalităţi în cadrul trezoreriei, al gestiunii
întreprinderii. De aceea, creditul de trezorerie ocupă o pondere
însemnată în totalul creditelor bancare. Creditul de trezorerie este
necesar când activul circulant din bilanţ nu poate fi acoperit integral din
încasări şi din fondul de rulment. Se poate afirma că în cadrul creditelor
de exploatare, creditul de trezorerie deţine primul loc. Orice agent
economic deţine active circulante importante, determinate în primul
rând, de activitatea de producţie şi în al doilea rând, de creanţele asupra
clientelei. La orice agent economic, sursele de finanţare trebuie să fie
suficiente pentru a face faţă nevoilor de acoperire a activului circulant.
În ţara noastră, fondul de rulment are în general un volum mai mare
decât în ţările cu economie dezvoltată, ca urmare a vitezei mai mici de
rotaţie a mijloacelor circulante în general şi a ciclului de fabricaţie mai
lung. De aceea, având în vedere şi faptul că mijloacele proprii de
finanţare sunt limitate, putem afirma că la noi, necesitatea creditelor
bancare este mai mare. Adăugăm la cauzele de mai sus şi stocurile mari
de produse finite care nu se vând (ca urmare a nefolosirii marketingului
749
vânzării) şi încasările restante, care au ajuns la un nivel de nesuportat.
Necesarul total de fonduri şi deci şi de credite este determinat şi de
modul de gestionare a agentului economic. Dacă printr-o gestionare
eficientă a fondurilor se poate asigura rotaţia stocurilor, recuperarea mai
rapidă a creanţelor nemobilizate, obţinerea prelungirii creditului
furnizorilor, creşterea avansurilor primite de la partenerii de afaceri,
putem vorbi de o reducere a necesarului de credite al agenţilor
economici.
Există mai multe clasificări ale creditelor bancare acordate agenţilor
economici în funcţie de varietatea şi complexitatea raporturilor de
creditare de gruparea operaţiunilor de credit.
În economiile de piaţă există cinci mari feluri de credite şi anume:

- creditul bancar;
- creditul comercial;
- creditul obligatar;
- creditul ipotecar;
- creditul de consum.

1. Creditul bancar este acordat de către bănci persoanelor fizice şi

juridice pe termen scurt, mijlociu sau lung. Aceste credite se pot acorda
cu sau fără înscrisuri, cu garanţii reale sau fără, pe obiecte ale creditării
sau global.
2. Creditul comercial se acordă sub formă de marfă. El satisface
atât interesul producătorului (deci agentului economic producător) de a
750
vinde mai repede marfa, cât şi pe cel al comerciantului care nu are
fonduri să le elibereze direct la primirea mărfii.
3. Creditul obligatar apare în raporturile dintre instituţii de stat şi
agenţii economici în calitate de debitori, pe de o parte şi creditori, pe de
altă parte. Aceste raporturi se concretizează în faptul că primii emit
obligaţiuni, iar creditorii sunt subscriitori şi deţinători ai acestor
obligaţiuni.
4. Creditul ipotecar este destinat activităţii imobiliare şi se bazează
în principiu pe proprietatea privată. El presupune o convenţie între
creditor şi împrumutant care cuprinde, în esenţă, proprietatea (ca
garanţie a rambursării împrumutului), condiţiile şi scadenţele,
penalităţile şi circumstanţele în care se poate pierde proprietatea.
5. Creditul de consum se acordă pe termen scurt sau mijlociu,
persoanelor individuale, pentru acoperirea valorii mărfurilor şi
serviciilor procurate din comerţ sau pentru recreditarea creanţelor
contractate în acest scop.
Băncile comerciale din ţara noastră acordă următoarele tipuri de
credite, în funcţie de scopul pentru care sunt solicitate:
- credite pe termen scurt, cu durata de rambursare de până la 2 ani;
- credite pe termen mediu cu durata de rambursare de 1-5 ani;
- credite pe termen lung cu durata de rambursare de peste 5 ani.
Creditele pe termen scurt sunt de următoarele feluri:
1. Credite pentru activitatea curentă:
- pentru aprovizionări în vederea realizării producţiei;

751
 - pentru efectuarea altor cheltuieli de producţie şi de întreţinere
(salarii, reparaţii etc.);
- reîntregirea fondurilor încorporate în produse livrate, cu lucrări
executate şi servicii prestate, aflate în curs de încasare;
- efectuarea cheltuielilor privind achiziţionarea, depozitarea,
prelucrarea şi desfacerea produselor la fondul de consum sau la
fondul pieţei;
- cheltuieli pentru producţia anului următor (producţia neterminată);
- animale şi păsări tinere şi adulte
- efectuarea cheltuielilor de întreţinere şi exploatare a lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare;
- efectuarea cheltuielilor anticipate pentru revizii periodice la
agenţii economici cu activitate sezonieră;
- efectuarea cheltuielilor pentru păstrarea serviciilor la terţi;
- alte credite curente.
2. Credite pentru stocuri sezoniere. Acestea se acordă pe baza
situaţiilor de stoc pentru materii prime, materiale şi produse finite.
3. Credite pentru nevoi temporare.
Credite pe termen lung şi mediu sunt de următoarele feluri:
- pentru realizarea de noi capacităţi şi tehnologii;
- pentru modernizarea capacităţilor şi tehnologiilor existente;
- pentru achiziţionarea de maşini, utilaje, instalaţii, agregate,
mijloace de transport;
- pentru lucrări de construcţii-montaj;

752
 - pentru înfiinţarea şi modernizarea de plantaţii de vii, pomi şi
arbuşti fructiferi;
- pentru achiziţionarea sau trecerea la turma de bază a animalelor de
producţie (taurine şi ovine), reproducţie şi de muncă;
- pentru achiziţionarea sau construirea de locuinţe şi anexe
gospodăreşti;
- pentru alte investiţii.
În accepţiunea modernă a economiilor de piaţă occidentale, creditele
bancare sunt de următoarele tipuri:
1. Creditele de funcţionare sau de trezorerie sunt credite de
exploatare care finanţează activul circulant.
Ele cuprind:
- facilitatea de casă;
- lipsa de acoperire;
- certificatele de trezorerie;
- creditul sezonier;
- creditul – releu.
Acestea au caracter global.
2. Credite adaptate la anumite active circulante (specifice), deci
nu au caracter global. Ele sunt de următoarele tipuri:
a) care necesită garanţii reale:
- avansul pe tipuri;
- avansul pe marfă;
- delegarea de creanţe (avansul pe piaţă)
b) care nu necesită garanţii reale:
753
 c) finanţarea (creditarea) prin efecte de comerţ (se finanţează scont
de creanţe asupra clientelei). Deci este un credit de mobilizare a
creanţelor (trate, cambii etc.)
3. Credite pentru finanţarea comerţului internaţional.
4. Credite pentru investiţii.
- credite pe termen mediu;
- credite pe termen lung.
5. Credite participative (asigură finanţarea unui program de
dezvoltare). Împrumutătorul poate obţine o clauză de asociere şi partici-
pare la realizarea agentului economic.
6. Creditul locaţie.
- mobiliar;
- imobiliar.
Pentru viitor, se fac eforturi privind îmbunătăţirea activităţii de
creditare. Aceste eforturi sunt îndreptate în următoarele direcţii:
- obţinerea unei evaluări corecte a creditelor;
- perfecţionarea activităţii de garanţii;
- dezvoltarea portofoliului de asigurări pentru active;
- reducerea riscului de supraevaluare a garanţiilor;
- crearea unor conturi ale clienţilor în cărţi de credit;
- creşterea ponderii creditelor garantate cu proprietăţi imobiliare;
- dezvoltarea sferei creditului de consum, care de obicei este
garantat printr-un contract şi nu prin garanţii reale;
- folosirea pe scară largă a leasingului şi factoringului;
- folosirea formei de creditare cu primă de asigurare;
754
 - eliminarea pe cât posibil, a creditelor neperformante şi a celor
pierdute (ce nu mai pot fi recuperate).
Complexitatea problematicii creditului bancar necesită luarea în
consideraţie a acestuia ca fiind una din principalele pârghii ale tranziţiei
ţării noastre la economia de piaţă.
8.5 Tehnica constituirii resurselor de creditare. Programul de
credite
Băncile comerciale se sprijină în activitatea de creditare nu atât pe
capitalul propriu (care are o pondere mică), cât mai ales pe capitalurile
de pe piaţa financiar-monetară. Cererile de credit sunt aşa de mari, încât
capitalul propriu şi fondul de rezervă nu pot face faţă. Capitalurile şi
fondurile proprii sunt numai „plămădeală“ în care au loc complexele
operaţiunii bancare. Acestea folosesc şi ca o primă de asigurare pentru
acoperirea riscurilor ce le implică plasamentele fiecărei bănci.
Considerăm că banca este nu numai o instituţie care împrumută. Ea
trebuie mai întâi să-şi asigure resursele de alimentare cu fonduri care
ulterior, să fie utilizate drept credite. Preocuparea de a construi resurse
este tot atât de importantă ca şi aceea de a le plasa, deci de a acorda
creditele. Agenţii economici pot fi în următoarele raporturi faţă de
bancă:
- au capital disponibil, care caută plasament şi fructificare;
- au nevoie de capital pentru activitatea curentă sau pentru investiţii,
pe care îl caută în schimbul fructificării.
Banca are menirea şi de a lega agenţii economici sau persoanele
fizice cu spirit întreprinzător, cu persoanele fizice sau juridice care
755
dispun de mijloace băneşti. Resursele băncii pot fi diferite în funcţie de
provenienţă, scop, condiţii, termen, piaţa monetară.
Ele constituie obligaţii ale băncii, de aceea sunt înscrise în partea
dreaptă a bilanţului, deci în pasiv. Operaţiunile bancare legate de
constituirea resurselor se mai numesc din această cauză, operaţiuni
pasive. Prin faptul că lucrează cu resurse străine, răspunderea băncilor
este mult mai mare. Aceasta se răsfrânge şi asupra celor care au dat
capitalul spre plasare pentru că riscul aparţine şi acestora.
După modul de constituire a resurselor, în economiile de piaţă,
băncile pot fi de depozite, de rescont, bănci de emisiune de înscrisuri
funciare, obligaţiuni, înscrisuri ipotecare, bănci de emisiune (banca
centrală). Actualmente, băncile comerciale din ţara noastră au ca resurse
de creditare:
1. Pasive interne, compuse din:
- disponibilităţile şi depozitele în lei ale clienţilor băncilor;
- depozite ale persoanelor fizice române;
- sume în tranzit între unităţile băncilor;
- depozitele publice guvernamentale şi asimilate acestora
(depozitele şi diponibilităţile persoanelor juridice române care
sunt unităţi bugetare);
- pasivele interbancare care cuprind disponibilităţile (finanţarea
interbancară) şi creditele interbancare (refinanţarea BNR);
- fondurile proprii ale băncii (capitalul social, fondul de rezervă, de
risc, alte fonduri).

756
 2. Pasivele externe, concretizate în disponibilităţile la vedere şi
depozitele în valută ale persoanelor fizice şi juridice, nerezidente,
reflectate în conturile:
- împrumuturi de la bănci externe;
- depozite la bănci externe;
- depozite ale persoanelor fizice;
- disponibilităţi (inclusiv în lei) ale nerezidenţilor;
- creditori din operaţiuni cu străinătatea.
3. Alte pasive, inclusiv disponibilităţile şi depozitele în valută ale
rezidenţilor – persoane fizice şi juridice. În principal, constituirea
resurselor se face prin centrală, apoi se repartizează pe unităţi operative
ale fiecărei bănci.
Planul (programul) de credite este un plan operativ ce se
întocmeşte trimestrial de către unităţile teritoriale ale băncilor
comerciale şi de către departamentele de creditare din centralele acestor
bănci Programul se întocmeşte pe categorii (tipuri) de credite şi sectoare
de activitate. Se ţine seama de graficele de acordare şi rambursare, care
sunt anexă la contractul de credite Aceste grafice se întocmesc în funcţie
de cererile agenţilor economici şi previziunile fiecărei bănci.
Elaborarea programului de credite se face în funcţie de echilibrul
financiar al agentului economic (lichiditate, solvabilitate, nivelul
datoriilor), capacitatea managerială, profitabilitatea afacerii, asigurarea
realizării producţiei şi valorificării rentabile a acesteia.
Necesarul de credite se stabileşte pe agenţii, filiale, sucursale,
centralizându-se de fiecare dată. Programul de credite pe centrala băncii
757
comerciale reprezintă, de fapt, suma corectată a necesarului de credite a
programelor unităţilor operative.
După ce analizează necesarul din teritoriu, departamentul de
creditare din centrală stabileşte plafoane care sunt aprobate de Comitetul
de credite al băncii. Aceste plafoane sunt apoi repartizate unităţilor
teritoriale.

758
 CAPITOLUL IX
CREDITAREA PE TERMEN SCURT
9.1 Acordarea creditelor pe termen scurt
Scopul constituirii resurselor unei bănci comerciale este de a efectua
plasamente, atât din fondurile proprii, cât şi din cele atrase.
Operaţiunile de plasament sunt cele prin care se distribuie fondurile
de care dispune banca sub diverse forme în scopul obţinerii unei
dobânzi. Ele sunt operaţiuni active. Plasamentele pot fi în numerar sau
în bani de credit. În acest din urmă caz, banca pune la dispoziţia
clientului, doar creditul prin semnătura dată, sau prin garanţia ce o preia.
Acordarea creditelor oferă acum o supleţe mult mai mare decât
tradiţionalele deschideri de credit. Aceasta şi datorită faptului că el
(creditul) este acoperit de garanţii care finanţează global nevoile
agenţilor economici.
Deci creditele pe termen scurt sunt în general credite de exploatare.
La noi se recurge în foarte mare măsură la aceste credite şi datorită
următorilor factori:
- rentabilitatea multor agenţi economici nu se ameliorează;
- puterea pieţei financiare este încă mică;
- preţul bunurilor nu este ridicat;
- volumul afacerilor nu creşte rapid;
- concurenţa bancară care face să se diminueze preţul creditului prin
reducerea marjelor de dobândă;
- agenţii economici nu menţin îndatorarea lor la niveluri rezonabile;
- preţul real al capitalului este foarte mare.
759
 Trebuie să ţinem seama că în perioada de inflaţie, băncile pot fi
spoliate, iar agenţii economici profită de inflaţie pentru a-şi corija unele
erori anterioare. Nivelul de echilibru în acordarea creditelor apare atunci
când băncile sunt bine tratate de clienţi, iar agentul economic
împrumutat nu mai are dreptul la erori. Apare idea de parteneriat între
bancă şi agentul economic (utilizatorul produselor şi serviciilor
bancare).
În viitor, agenţii economici vor constrânge băncile să-şi amelioreze
randamentele, performanţele, calitatea produselor bancare. Din relaţiile
de parteneriat (în speţă de creditare), părţile trebuie să-şi coreleze
interesele, profiturile într-un mod echilibrat.
Băncile acordă credite pe termen scurt în următoarele condiţii
(pentru solicitanţi):
1. desfăşoară activitate potrivit legii;
2. au deschise conturi la banca de la care solicită credite;
3. prezintă documentaţia de credite;
4. au calitatea de a-şi asuma obligaţii în nume propriu sau în numele
societăţii;
5. creditul să fie utilizat pentru realizarea de acţiuni specifice
profilului agentului economic;
6. agentul economic să desfăşoare o activitate rentabilă, caracterizată
printr-un nivel optim al indicatorilor înscrişi în analiza financiară;
7. să facă dovada existenţei capacităţii de rambursare a creditului;
8. să prezinte situaţia garanţiilor materiale solicitate de bancă;
9. să organizeze corect contabilitatea şi să o ţină „la zi“.
760
 Băncile comerciale nu acordă credite pentru activităţi interzise de
lege, pentru achitarea altor credite obţinute pe baza unor date false, celor
care au datorii faţă de bancă (din credite anterioare şi dobânzi neachitate
la scadenţă), celor care în mod sistematic nu îşi achită datoriile.
Prudenţa bancară poate determina ca în perioadele de instabilitate
economică, o bancă să nu acorde credite unor întregi sectoare. (De
exemplu, Banca Agricolă nu este interesată să facă plasamente în credite
în sectorul siderurgic sau în extracţia minereurilor).
În acordarea creditelor este importantă definirea clară a agentului
economic împrumutat. De exemplu, fermierul este producătorul agricol
individual, deci persoana fizică, ce are în proprietate sau în folosinţă
terenuri, plantaţii, animale etc. pe care le exploatează în scopul
asigurării hranei familiei şi pentru vânzarea unor produse prelucrate,
neprelucrate sau conservate. Acordarea creditelor pe termen scurt se
face pentru agenţii economici în completarea fondurilor proprii, adică
pentru acoperirea cheltuielilor de producţie şi desfacere, achiziţionarea
de produse şi mărfuri în vederea cheltuielilor aferente producţiei din
perioada următoare (producţie neterminată), pentru unele nevoi
temporare. Acordarea creditelor pe termen scurt se face pe obiecte adică
pentru: aprovizionare, salarii, reparaţii, produse în curs de încasare,
depozitarea, prelucrarea şi desfacerea produselor, stocuri sezoniere.
Activităţile agenţilor economici sunt creditate în mod diferenţiat în
funcţie de bănci, sector de activitate, termene, factori de risc etc.
Majoritatea băncilor comerciale din România practică următoarele
limite maxime de creditare:
761
 - până la 70% pentru creditele necesare acoperirii cheltuielilor de
producţie ale agenţilor economici din industrie, agricultură şi
prestări servicii;
- până la 70% din vânzările agenţilor economici cu activitate de
comerţ;
- până la 90% din valoarea stocurilor de produse constituite
temporar şi care au asigurată desfacerea pe bază de contracte
ferme.
Procentele (limitele) de creditare pot fi modificate în cazuri
justificate cu aprobarea Comitetului de credite din centrală.
Pentru a fixa ponderea participării cu fonduri proprii, băncile au în
vedere disponibilităţile la vedere ale agenţilor economici, depozitele,
alte resurse proprii, valorile materiale realizate din producţie proprie,
valorile unor lucrări executate cu forţe proprii.
Acordarea efectivă a creditului, deci plata lui se face după semnarea
contractului de credite şi depunerea la bancă de către agentul economic,
a întregii documentaţii de credite. În vederea plăţii creditului, serviciul
creditare predă serviciului contabilitate un exemplar din contractul de
credite la care anexează un grafic al acordării şi rambursării creditului.
Eliberarea sumelor se face o singură dată sau eşalonat, după cum
este specificat în contractul de credite.
Acordarea creditului (plata efectivă a sumelor) se face prin conturi
simple de împrumut astfel:
- credite pentru activitatea curentă;
- credite pentru stocuri sezoniere;
762
 - credite pentru investiţii etc.
Plăţile din credite pot fi făcute în numerar (împrumutatului) sau
virament către furnizorii beneficiarului de credite.
Plăţile în numerar se fac pe baza ordinului de plată sau cecului
pentru:
- salarii şi cheltuieli de deplasare;
- plata produselor agricole achiziţionate de la persoane fizice;
- plata animalelor cumpărate de pe piaţa liberă;
- plata altor bunuri cumpărate de la persoane fizice;
- efectuarea altor plăţi acceptate de bancă.
Plăţile prin virament se operează în conturi numai cu consim-
ţământul beneficiarilor de credite şi anume, pe măsura efectuării
cheltuielilor prevăzute în devizele obiectivelor creditate. Plata se face
prin ordin de plată, cecuri din carnete cu valoare limitată, acreditive
deschise, dispozitive de încasare.
Banca poate elibera scrisori de garanţie din credite în favoarea
furnizorilor pentru efectuarea unor plăţi viitoare. În acest caz, sumele
aferente sunt blocate în contul de împrumut.
9.2 Documentaţia de credite
Aprobarea şi acordarea creditelor pe termen scurt se efectuează
numai după prezentarea la bancă şi analiza unei documentaţii riguroase
de credite.
Pentru aprobarea unui credit, agentul economic trebuie să se
adreseze băncii comerciale printr-o cerere de credite şi care este însoţită
de următoarele documente – în cazul creditelor pe termen scurt:
763
 1. Ultimul bilanţ contabil;
2. Balanţa de verificare pe luna precedentă solicitării creditului;
3. Bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul curent;
4. Fluxul de încasări şi plăţi pe perioada de creditare;
5. Un centralizator al devizelor pe baza cărora au fost fundamentate
veniturile şi cheltuielile din buget;
6. Situaţia împrumuturilor şi disponibilităţilor la alte bănci sau alţi
creditori şi debitori;
7. Situaţia cantitativă şi valorică a stocurilor;
8. Graficul de utilizare a stocurilor sau de vânzare a lor;
9. Hotărârea adunării generale sau aprobarea consiliului de
administraţie de a contracta creditul;
10. Copie de pe statutul agentului economic şi
de pe certificatul de înmatriculare în Registrul Comerţului (pentru
clienţii noi ai băncii).
Cererea de credite prezintă importanţă pentru bancă, ea cuprinzând
multe informaţii în funcţie de care se acordă creditul.
1.Cererea de credite cuprinde următoarele capitole:
I. Date informative (sediul, reprezentare, adresă, coduri, telefon,
fax);
II. Capacităţile de producţie în funcţiune (construcţii, terenuri,
utilaje, instalaţii, mijloace de transport);
III. Producţia şi destinaţia ei (pe sectoare, canale de comer-
cializare);

764
 IV. Surse de venituri, cheltuieli, şi profitul (pe sectoare, impozit
pe profit, profit net);
V. Destinaţia creditelor solicitate (pe sectoare, pentru producţie şi
investiţii, sursele de finanţare a proiectului);
VI. Garanţii propuse (pe bază, complementare, asigurarea
bunurilor);
VII. Declaraţia solicitantului privind veridicitatea datelor).
2. Bugetul de venituri cheltuieli al agentului economic prezintă
următoarele posturi principale:
a. Venituri
b. Cheltuieli
c. Profit brut
d. Profit impozabil
e. Impozit pe profit
f. Profit net
g. Repartizarea profitului net
- participare la profit
- dividende
- fond de dezvoltare.
3. Contractul de credite
Este actul cel mai important încheiat între bancă şi agentul economic
împrumutat. El este un înscris autentic şi constituie titlu executoriu.
Contractul se încheie la bancă, după aprobarea acordării creditului
de către comitetul de credite sau de direcţie din centrală, acolo unde este

765
cazul. Contractul este de drept încheiat, numai după ce a fost înregistrat
în registrul de evidenţă a cererilor şi contractului de credite.
Principalele prevederi ale contractului de credite se referă la:
a. Adresele celor două părţi;
b. Obiectul contractului;
c. Destinaţia şi plata creditului;
d. Durata creditului;
e. Dobânda;
f. Comisioanele (pentru sumele neutilizate);
g. Garanţii;
h. Asigurare (a bunurilor aduse garanţie);
i. Obligaţii şi drepturi;
j. Litigii;
k. Alte clauze.
9.3 Rambursarea creditelor pe termen scurt
Rambursarea creditelor pe termen scurt se face în mod eşalonat, pe o
perioadă de până la 12 luni iar uneori chiar până la doi ani. Rambursarea
se face în cadrul termenelor maxime aprobate pentru rambursare. Banca
ţine seama de posibilităţile reale ale beneficiarilor de a rambursa credite
(de exemplu, de perioada de realizare a veniturilor sau de constituire a
resurselor pentru investiţii).
Deci, sumele de rambursare şi termenele se stabilesc prin negociere
între bancă şi agentul economic. Aceste sume se trec în graficul de
rambursare a creditelor. Rambursarea se face din sumele încasate de

766
agentul economic pentru produsele, serviciile şi lucrările sale, din
despăgubiri, din orice alte încasări.
Încasarea ratelor scadente se poate face prin:
- înregistrarea directă în conturile de credite a încasărilor de
împrumutat;
- depunerea în numerar la casieriile băncii a sumelor datorate;
- virarea din conturile de disponibilităţi pe bază de dispoziţie de
plată întocmită de împrumutant, a sumelor pe care acesta la
rambursează anticipat,
- încasarea ratelor neachitate din orice disponibilităţi existente în
conturile agenţilor economici împrumutanţi sau din orice încasări
ale acestora.
Recuperarea creditelor prin ultima din modalităţile expuse mai sus
se face cu nota contabilă, pe baza dispoziţiei scrise dată de serviciul
creditare.
Ratele rămase nerambursabile se trec la restanţă în ziua următoare
datei scadenţei.
Trecerea la restanţă înseamnă şi diminuarea limitei de creditare, cât
şi încunoştinţarea clientului.
În termen de 30 de zile pot începe procedurile de valorificare a
garanţiilor prin executări stabilite. Dacă apar restanţe noi, se suspendă
creditarea. Se poate prelungi termenul de rambursare cu maximum 60 de
zile.
În acest caz se procedează la reeşalonarea la rambursării.

767
 La creditele restante, banca percepe o dobândă majorată până la
recuperarea creditelor restante. Aceasta se face din orice încasări
realizate de agentul economic împrumutat sau din orice disponibilităţi
din contul acestuia. Recuperarea creditelor se face prin debitarea
automată a contului agentului economic împrumutat. Această operaţiune
se execută de compartimentele de specialitate ale băncii conform
contractului de creditare.
Recuperarea creditelor şi dobânzilor se poate face şi prin poprire.
Aceasta este o modalitate de executare silită şi se aplică atunci când
agentul economic realizează venituri sau are disponibilităţi băneşti.
Executarea silită mobiliară şi imobiliară constituie o altă modalitate
de recuperare a creditelor şi dobânzilor restante. Executarea silită are ca
obiect, bunurile mobile proprietate a agenţilor economici, cât şi
garanţiile, deci bunurile imobile. Executarea silită se face prin faliment,
prin procedura juridică de faliment.

Anexa 1
CERERE DE CREDITE

Către
BANCA ROMBANK S.A.
(la sucursala, filiala, agenţia)
768
 (pe termen scurt)

Vă rugăm să ne aprobaţi acordarea unui credit pentru producţie în

sumă de 64 000 mii lei şi a unui credit pentru investiţii în sumă de
…………. lei.
În susţinerea cererii noastre prezentăm următoarele:
I. Data INFORMATIVE
(la data de 15 martie 2009)

Se completează de solicitant Se completează de bancă*)

1. Societatea (regia autonomă Conturi deschise la bancă:

Paco – S.A.1. Cont de disponibilităţi la
2. Reprezentată prin vedere nr.51216050 sold
Manole Dumitru 15250 mii lei
…………………………… 2. Cont de depozit nr……..
(persoanele împuternicite sold………….mii lei
legal) 3. Cont în valută nr.
3. Sediul societăţii 51246050 sold 13200$
Bd. Dimitrov nr……… 4. Cont de credite
………………………. a) termen scurt:
………………………. nr…..sold……….mii lei
(adresa) nr…..sold……….mii lei
4. Cod poştal ______fax_____ nr…..sold……….mii lei
5. Telefon 614.91.23b) termen mediu şi lung:
769
6. Înregistrată în Registrulnr…..sold……….mii lei
societăţilor comerciale nr…..sold……….mii lei
nr. 4566 din 21.XII.2009 nr…..sold……….mii lei
*
Împrumuturile şi
depozitele la alte bănci
sunt prezentate separat
în anexa la cerere.
7. Numărul de acţionari (asociaţi) – 100
8. Consiliul de administraţie

N Numel Dat Capitalul

Calitatea
r. e şi a Profe social
în
cr prenu naşt sia subscri vărsa
consiliu
t. mele erii s t
1. Manol Preşedint 194 Ingin 500.00 250.0
e e 7 er 0 00
Dumit
ru
2. Apetre Vicepreş 195 Ec. 25.000 100.0
i E. edinte 6 00
3. Mihael Membru - Munc 150.00 75.00
a itoare 0 0
Anghe
l
*
Societăţi comerciale şi regii autonome şi cu profil de activitate silvică, prestări servicii, gospodărirea apelor, construcţii-
montaj, cercetare-proiectare etc.
770
4. Ion - - - 200.00 125.0
Vasile 0 00

9. Reprezentanţi legali ai societăţii

N Numele Vechimea
Data
r. şi Profesi în
Funcţia naşt
cr prenume a special func
erii
t. le itate ţie
1. Manole Directo 194 Ingine 22 4
D-tru r 7 r
2. Eremia Directo 195 Econo 18 2
R. r ec. 8 mist

10. Obiectul de activitate al societăţii (regiei autonome)

(potrivit prevederilor din statut)
CONFECŢII ADOLESCENTI
CONFECŢII TINERET
11. Forţa de muncă: - număr total 150
din care:
- membrii asociaţii activi_________
- angajaţi permanent 150
- angajaţi temporar_____________
12. Capital social - subscris 750.000 mii lei
- vărsat 350.000 mii lei
771
 II CAPACITĂŢI DE PRODUCŢIE INDUSTRIALE,
COMERCIALE ŞI ALTE DOMENII, ÎN FUNCŢIUNE

1. Terenuri: Total___________ha, din care:

- în proprietate___ha, conform actului nr.______din ______;
- în arenă ___ ha, conform contractului nr._______ din_____.

2. Construcţii (cele mai importante):

Număr Capacita Anul Valoar

tea construc ea
ţiei actuală
HALA 1 1000 1998 12.000
PRODU
CŢIE
MAGA 1 300 1998 10.000
ZIE
BIROU 1 800 1998 7.000
RI
29.000

3. Utilaje-instalaţii (cele mai importante):

Denumir Anul Tipul Capacita Valoar

772
 ea fab. tea (buc) ea
actuală
MAŞINI 1985 ILEAN 20 250
CUSUT A
ELECT SINGE 20 500
RICE R
VAL. TOTALĂ: 40 =
15.000

4. Mijloace de transport (cele mai principale):

mii lei
Denumirea Anul Tipul Capacita Val.
fab. tea actuală
AUTOTU 2008 DACIA 1210 6.500
RISME
AUTOCA 2007 1350 18.000
MION
AUTOBU 2008 1 40 40.000
Z LOC.
64.500
III. PRODUCŢIA, DESTINAŢIA ACESTEIA
Producţii totale

SPECIFICAŢIE Obţinute an precedent Obţinute an

curent:
773
 Total din care Total din care marfă
pe bază de contract

1. Sector industrial (alimentar)

……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………
2. Sector comercial
mii lei
Confe adoles 650.00 750.00 750.00 750.0
cţii cenţi 0 0 0 00
tineret 225.00 300.00 300.00 300.0
0 0 0 00
875.00 1.050. 1.050. 1.050.
0 000 000 000

3. Alte activităţi*)
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………

4. Canale de comercializare a producţiei (se vor nominaliza

partenerii şi valoarea tranzacţiei):
a) Sector industrial:

774
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………

b) Sector comercial
mii lei
MAGAZIN contract 825.000
EVA 464/99
UNIREA contract 225.000
TINERET 562/99
1.050.000

c)Sector agricol vegetal-animal:

……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………

d) Alte sectoare (canale)

………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………..
IV. SURSE DE VENITURI, CHELTUIELI ŞI PROFIT

1. Total venituri – din care:

775
 în mii lei
SPECIFICARE Obţinute în anul Estimate în anul
precedent 2008curent 2009

- Sector industrial
- Sector comercial 875.000 1.050.000
-Sector vegetal-animal
- Alte activităţi *)

2. Cheltuieli aferente veniturilor totale – din care:

- în mii lei-
SPECIFICARE Obţinute în anul Estimate în anul
precedent curent
Sector industrial 860.000 1.020.000
Sector comercial
- Sector vegetal-animal
- Alte activităţi

3. Profit brut total – din care:15.00030.000

- în mii lei-

SPECIFICARE Obţinute în anul Estimate în anul

precedent curent
776
 Sector industrial
- Sector comercial 15.000 30.000
- Sector vegetal-animal
- Alte activităţi *)

4. Impozit pe profit-total 6.750 13.500

5.Profit net total-din care:

- Sector industrial
- Sector comercial 8.250 16.500
- Sector vegetal-animal
-
Alte activităţi *)

V. DESTINAŢIA CREDITELOR SOLICITATE

Suma Durata de rambursare

nr. luni
1. Pentru producţie: 64.000 mii 12
-Pentru sectorul industrial şi com. 64.000 mii 12
-Pentru sectorul agricol
vegetal-animal
-Pentru stocuri sezoniere

*)
Societăţi comerciale şi regii autonome cu profil de activitate silvică, prestări-servicii, gospodărirea apelor, construcţii-
montaj, cercetare proiectare etc.
777
-Pentru alte activităţi

2. Pentru investiţii:
Descrierea investiţiei
Precizarea clară a obiectivului, maşinilor, utilajelor, instalaţiilor (tip,
capacitate, număr etc.).
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………….

3. Surse de finanţare a proiectului de investiţii:

Valoarea – mii lei
a) Fonduri proprii:
- depozite construite (amortismente)
- din lichidarea mijloacelor fixe
- alte surse
b) Din credite bancare

VI. GARANŢII PROPUSE

a) Garanţii de bază:

Descri Anul Valoare Asigur bunuril Data

erea constr a din area or expi-
bunuril uiri evidenţ Compa Valoar rării
or sau a nia de ea
778
 fabrica contabi asigură asigura
ţiei lă ri mii tă mii
lei lei
Hală 2008 12.000 ASIRO 12.000 30.12
produc M .
ţie 2014
Magaz 2008 12.000 ASIRO 12.000 30.12
ia M .
2014
Sediul 2008 12.000 ASIRO 7.000 30.12
birouri M .
2014

b) Garanţii complementare:
Descri Valoar Valo Asigura bunuri Data
erea ea din area rea lor exprim
garanţi actele estim Compa Valoar ării
ilor de ată* nia de ea poliţei
prop. mii asigurăr asigur (ziua,
lei i mii lei ată mii luna,
lei anul)
Maşini 15.000 ASIRO 15.000 30.12.
cusut M 2012
Autotu 6.500 ASIRO 6.500 30.12.
rism M 2012
779
Autoca 18.000 ASIRO 18.000 30.12.
mion M 2012
40.000 ASIRO 40.000 30.12.
M 2012
De bancă sau autorizate
*

VII. DECLARAŢIE

Declarăm pe propria răspundere că toate datele din prezenta cerere

corespund cu cele din evidenţele noastre şi ne angajăm să respectăm
toate obligaţiile ce ne revin din normele de creditare ale băncii.

…………………
(data) SEMNĂTURI AUTORIZATE

1………………………………
2………………………………

BANCA………………………..
Formular nr._________ din _______

780
 Anexa 2

Formular de
Contract pentru împrumutaţi PERSOANE JURIDICE

CONTRACT DE CREDIT
Nr. 186 din 29.03 2009
Între părţile contractante:
- Banca …………………..………………………………….
Sucursala, (Filiala, Agenţia) SMB cu sediul în str. Lipscani nr. II
sector 3 reprezentată prin ...…………. director şi …………… contabil
şef, denumită în prezentul contract „Bancă“ pe de o parte şi PACO S.A.
cu sediul în Dimitrov nr. 15 bloc ……….. scara ……… etaj……
ap…….., judeţ …………….. prin reprezentanţii săi legali ………….,
administrator şi …………………. contabil şef, denumită în prezentul
contract „împrumutat“ pe de altă parte.
Având în vedere cererea împrumutatului şi *…………………
A intervenit prezentul contract de credit în următoarele condiţii:
781
 Art. 1. Obiectul contractului
1.1. Banca acordă împrumutatului un credit pentru producţie în
sumă maximă de 64.000 mii lei (cifre şi litere).

Art. 2. Destinaţia şi plata creditului

2.1 Creditul se va utiliza numai pentru stofă, (mat. auxiliare)
(precizarea exactă a obiectului creditului).
1.2 Creditul se acordă:
a) integral la data de 9.03.2009
b) în tranşe conform graficului de acordare şi rambursare a creditelor
de producţie, anexa 1.a.; conform graficului privind implementarea
şi finanţarea proiectului pentru credite de investiţii anexa 1.b.
2.3 Creditul va fi utilizat de către împrumutat până la data de
23.03.2012.

Art. 3. Durata creditului

3.1 Creditul se acordă pe o perioadă de 12 luni, ani din care 3 luni,
perioada de graţie.
3.2 În perioada de graţie împrumutatul nu rambursează rate din
creditul acordat.
3.3 Creditul va fi rambursat în 4 rate, trimestriale, (semestriale,
anuale), prima venind la scadenţă la 08.06.2012 luni, de la data acordării
creditului.

782
 3.4. Eşalonarea ratelor scadente la creditul acordat şi a dobânzii
aferente este stabilită de comun acord prin graficul de acordare şi
rambursare a creditelor de producţie, prin graficul de rambursare a
creditelor de investiţii anexa 2.
3.5 Creditul va putea fi rambursat şi cu anticipaţie în condiţii care
vor fi convenite de părţi.

Art. 4. Dobânda
4.1 pentru creditul pus la dispoziţie, împrumutatul va plăti o
dobândă fluctuantă care va fi stabilită de Bancă în funcţie de costurile
resurselor de finanţare.
4.2 La data acordării creditului dobânda practicată de bancă este de
65%. Modificările ulterioare vor fi aduse la cunoştinţa împrumutatului
4.3 Calculul dobânzilor se va efectua la un număr exact de zile
raportat la 360 zile calendaristice. Dobânda se va plăti trimestrial la
scadenţă.
4.4. Dobânda se va calcula de la data acordării creditului până la
data rambursării integrale a acestuia şi va fi achitată în conformitate cu
graficul de rambursare, care va fi corectat de bancă în funcţie de nivelul
dobânzii (modificări ale acestui nivel).
4.5. Pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din
contract, împrumutatul va plăti o dobândă majorată conform nivelurilor
stabilite de bancă.
Art. 5. Comisioane

783
 5.1 pentru perioada cuprinsă între data prevăzută pentru plata
creditului conform art. 2 pct. 2.2 şi data utilizării lui, împrumutatul va
plăti Băncii un comision de neutilizare de ……………%/zi asupra
sumei neutralizate.

Art. 6. Garanţii
6.1. Împrumutatul se obligă să garanteze creditul acordat cu
următoarele garanţii: construcţii 29.000; utilaje 15.000; autoturisme
64.500 (mii lei).
6.2 Împrumutatul se obligă să nu înstrăineze sau să folosească
garanţiile menţionate, pentru garantarea oricărei alte obligaţii către alte
societăţi bancare sau către o altă societate bancară, sau orice altă
persoană fizică sau juridică, până la rambursarea integrală a tuturor
sumelor rezultând din prezentul contract.

Art. 7. Asigurare
7.1. Împrumutatul se obligă să asigure atât bunurile aduse în
garanţie cât şi cele realizate din creditul acordat la o instituţie sau
societate română de asigurări şi să reînnoiască la timp asigurările până la
plata integrală a tuturor sumelor datorate în cadrul prezentului contract.
7.2 Împrumutatul se obligă prin prezentul contract să cesioneze în
favoarea Băncii sumele cuvenite cu titlu de despăgubire din asigurările
efectuate şi se obligă să predea Băncii poliţa de asigurare, care se va
păstra de aceasta până la data rambursării integrale a tuturor sumelor ce
decurg din prezentul contract.
784
Art. 8. Obligaţii şi drepturi
8.1 Împrumutatul se obligă:
- să respecte întocmai prevederile prezentului contract:
- să folosească creditul primit numai în scopul pentru care a fost
acordat;
- să respecte termenul convenit pentru utilizarea creditului;
- să nu ipotecheze, gajeze sau înstrăineze bunurile aduse în garanţie
fără acordul Băncii;
- să asigure bunurile aduse în garanţie şi cele realizate din credite
până la rambursarea integrală a creditului şi a oricăror alte sume
rezultate din prezentul contract;
- să restituie Băncii, creditul primit, dobânzile şi comisioanele
convenite în prezentul contract în ratele şi la termenele prevăzute în
graficul de rambursare;
- să restituie Băncii cheltuielile de urmărire făcute de aceasta pentru
recuperarea creditelor, dobânzilor, comisioanelor nerestituite la
scadenţă;
- să reflecte corect şi la zi în evidenţele contabile, după caz, toate
operaţiunile economico-financiare privind activitatea desfăşurată;
- să asigure, integritatea şi conservarea corespunzătoare a bunurilor
ce constituie garanţia creditului până la rambursarea integrală a
acestuia, precum şi a tuturor bunurilor din patrimoniul său;

785
 - să permită Băncii sau împuterniciţilor săi verificarea documentelor,
evidenţelor proprii cât şi a bunurilor ce constituie garanţia
creditului, la sediul său, cât şi pe proprietăţile sale;
- să comunice Băncii orice document solicitat de aceasta ce poate
avea legătură cu creditul acordat (bilanţ, buget de venituri şi
cheltuieli). În cazul neexecutării oricăreia din obligaţiile
împrumutatului, să treacă la recuperarea imediată înainte de termen
a ratelor, dobânzilor şi comisioanelor rezultate din prezentul
contract.

Art. 9. Litigii
9.1. Orice neînţelegere decurgând din prezentul contract va fi
soluţionată de părţi pe cale amiabilă.
9.2. În cazul în care nu se va putea ajunge la un acord pe cale
amiabilă, părţile convin ca neînţelegerile să fie soluţionate de instanţe
judecătoreşti.
Art.10. Alte clauze
10.1 Prezentul contract de credite are valoarea de înscris autentic şi
constituie titlu executoriu fără îndeplinirea altor formalităţi.
10.2. Prezentul contract de credit intră în vigoare la data semnării lui
de ambele părţi, dar nu mai înainte de primirea la Bancă a documentelor
de garantare a creditului şi a celorlalte documente prevăzute în contract.
Prezentul contract de credit s-a încheiat în 3 exemplare, dintre care 2
au fost reţinute de Bancă, iar un exemplar a fost predat împrumutatului,
toate având aceeaşi valabilitate.
786
Încheiat azi ……………..

ÎMPRUMUTAT,
Preşedinte

Director,

Administrator…………..

Contabil şef …………………..

787
788
 CAPITOLUL X
CREDITAREA BANCARĂ PE TERMEN LUNG ŞI MEDIU
10.1 Conţinutul creditului bancar pe termen lung şi mediu
Aceste credite au la bază, criteriul duratei. Din punct de vedere al
obiectului creditării, ele sunt credite pentru investiţii şi pentru
cunoaşterea lor trebuie să pornim de la activul imobilizat al bilaţului
agentului economic ce solicită creditul. Aici sunt cuprinse maşini,
instalaţii, fabrici, depozite, birouri, magazine, titluri de participare
industrială sau comercială.
Scopul agentului economic de a contracta credite este punerea în
funcţiune a activelor imobilizate.
Pentru a acorda credite pentru investiţii banca va avea în vedere
structura financiară a întreprinderii, deci echilibrele importante ale
bilanţului. În cazul creditelor pentru investiţii, banca acordă mult mai
mare atenţie circumstanţelor economice, studiului pieţei, situaţiei
financiare a întreprinderii. În primul rând, banca trebuie să pună un
diagnostic general privind sănătatea financiară a agentului economic.
Creditele pe termen lung şi mediu finanţează deci partea superioară
a bilanţului, adică imobilizările, instrumentele de muncă. De aceea, între
bancă şi agentul economic care împrumută se încheie un contract pe
termen lung. Cu cât durata creditului este mai mare, cu atât asocierea
băncii cu agentul economic va fi mai lungă şi mai dificilă.
Creditele pentru investiţii presupun studiul autofinaţării. Pentru
cunoaşterea gradului de autofinanţare, banca analizează cifra de afaceri
a agentului economic, costurile, profiturile, toate în evoluţia lor viitoare.
789
 Este de asemenea necesară cunoaşterea elementelor de autofinanţare
şi anume:
- amortizarea;
- rezervele;
- provizioanele;
- profitul net după impozitare.
Dividendele nu sunt cuprinse în autofinanţare pentru că reprezintă
fonduri scoase din întreprindere. Dar pot fi luate în consideraţie de către
bancă pentru a determina competitivitatea întreprinderii (capacitatea ei
de concurenţă).17
1. Pentru marea majoritate a agenţilor economici, autofinanţarea este
insuficientă. Banca are obligaţia să cunoască raportul dintre datoriile pe
termen lung şi mediu din investiţii şi autofinanţare. Datoriile pe termen
lung sunt reprezentate de împrumuturile pe termen lung şi mediu pe care
le face agentul economic pentru investiţii. Acestea nu trebuie să fie mai
mari decât fondurile proprii. Spre deosebire de creditele pe termen lung,
cele pe o durată medie au o sferă mai mică de cuprindere. Obiectul lor
poate fi concretizat în:
- materiale pentru investiţii;
- construcţii uşoare;
- programe de investiţii;
- consolidarea creditelor de exploatare.
Credeitele pe termen lung contribuie la consolidarea capitalurilor
permanente ale agenţilor economici.

17
Jacques Masson, Creditele bancare pentru întreprinderi, RAO-IPC-2005, pag.165.
790
 Dacă împrumuturile pe termen scurt sunt legate îndeosebi de fondul
de rulment, creditul pe termen lung se corelează în primul rând cu
autofinanţarea.
Faţă de creditul pe termen mediu, creditul pe termen lung se
deosebeşte în esenţă prin durată (peste 5 ani, faţă de 1-5 ani) şi prin
dispariţia fenomenului conjuctural, prezent uneori în primul caz. Banca
are intereseul să acorde creditul pe termen lung pe o perioadă mai
scurtă, mai ales în situaţia de inflaţie.
Obiectul creditului pe termen lung constă în finanţarea
imobilizărilor a căror durată de amortizare depăşeşte 5 ani. Este vorba
deci de finanţarea unor proiecte ce privesc achiziţionarea sau construirea
de mijloace fixe, capacităţi, instalaţii, uzine, mijloace de transport etc.
Asemenea credite pot fi acordate şi pentru consolidări, modernizări,
reutilări ale unor capacităţi deja existente.
Resursele de creditare pe termen lung şi mediu sunt aceleaşi ca în
cazul creditelor pe termen scurt.
Desigur că şi aici piaţa de capital are rolul hotărâtor şi în atragerea
resurselor, banca are în vedere în primul rând, depozitele la termen ale
agenţilor economici şi persoanelor fizice, resursele atrase pe termen
lung de la CEC, sporirea resurselor proprii.
10.2 Aprobarea şi acordarea creditelor pe termen lung şi mediu
Creditele pe termen lung şi mediu se acordă tot în scopul
completării fondurilor proprii pentru investiţii (de data aceasta).
Unele dintre creditele pe termen mediu se acordă totuşi şi pentru
producţie. De exemplu pentru înfiinţarea unor culturi perene.
791
 Şi în cazul de faţă, creditarea se face diferenţiat, în funcţie de
strategia băncii, bonitarea clientului, perioada de rambursare, factorii de
risc.
În mod obişnuit, acordarea creditelor pe termen lung şi mediu are în
vedere limita de 60% din necesarul total de investiţii, difernţa de 40%
fiind acoperită din fonduri proprii. Ponderea creditelor poate merge însă
până la 80-90% dar cu aprobarea comitetelor de credite sau chiar a
consiliilor de administraţie ale băncilor. De regulă aceste credite sunt de
competenţa de aprobare a centralei băncii.
Participarea cu fonduri proprii are în vedere:
- depozitele în lei şi valută neangajate, constituite pentru investiţii
(fond de dezvoltare);
- valoarea construcţiilor, utilajelor, materialelor proprii incluse în
costul total al investiţiilor determinate pe baza documentelor cu
care au fost achitate (facturi, acte de vânzare-cumpărare etc.);
- sumele din valorificarea unor mijloace fixe;
- valoarea lucrărilor ce vor fi executate cu forţele proprii ale
agentului economic;
- valoarea neutilizată a amortizării.
Aprobarea sau respingerea cererii de creditare se face după
efectuarea analizei îndeplinirii condiţiilor de creditare. Se au în vedere
în primul rând, bonitarea agentului economic, cât şi garanţiile
asiguratorii. Pentru aprobare, cererea de credite, însoţită de referatul de
analiză, fişele de evaluare a împrumuturilor şi întreaga documentaţie
depusă de solicitant se prezintă comitetului de credite al unităţii
792
operative a băncii. Acesta aprobă sau respinge creditarea. Comitetele de
credite au anumite competenţe de aprobare stabilite de Consiliile de
administraţie. Ele se întrunesc săptămânal.
Creditele aprobate unui singur agent economic nu pot depăşi 20%
din capitalul social plus rezervele băncii. După aprobarea cererii de
credite se întocmeşte fişa dosarului de credite, care se ataşează la
documentaţia de credite. După aprobare se trece la întocmirea şi
semnarea contractului de credite.
Acordarea, deci plata efectivă a creditelor, se face numai după
semnarea contractului de credite.
Mai este necesar şi un grafic de acordare şi rambursare a
împrumutului. Plata creditului se face – în cazul creditelor pe termen lung
şi mediu – în mod eşalonat. Mai rar eliberarea fondurilor se poate face şi
o singură dată. Plăţile trebuie să se încadreze în limita de creditare. Se pot
face şi sumplimentări sau reduceri ale limitei lunare. Plata creditelor se
face prin contul de împrumut „credite pentru investiţii“. Plăţile se fac –
cu mici excepţii – prin virament pe măsura efectuării cheltuielilor, prin
dispoziţie de plată, dispoziţie de încasare, acreditive, scrisoare de garanţie
în favoarea furnizorilor.
În cursul realizării proiectului de investiţie, compartimentul de
finanţare-creditare al băncii supervizează şi controlează ca plăţile din
credite să se facă în concordanţă cu stadiul execuţiei. Pentru aceasta,
beneficiarul de credite depune la bancă trimestrial (până la data de 25 a
primei luni) următoarele documente:

793
 - situaţia lucrărilor de construcţii montaje executate în cursul
trimestrului;
- situaţia utilajelor, echipamentelor achiziţionate independent.
Aceste documente se compară cu graficele de eşalonare a
investiţiilor, volumul creditelor acordate şi costurile realizate.
Contabilitatea creditelor pe termen lung şi mijlociu se ţine cu
ajutorul conturilor:
Sintetice de gr. I:
- 33 credite pe termen mijlociu curente;
- 38 credite pe termen mijlociu restante.
Sintetice de gr. II:
- 34 credite pe termen mediu şi lung pentru investiţii acordate
persoanelor juridice;
- 35 credite pe termen mediu şi lung pentru investiţii acordate
persoanelor fizice.
În cadrul conturilor sintetice se deschid conturi analitice fiecărui
agent economic beneficiar de credite în funcţie de felul împrumutului.
10.3 Documentaţia de credite
Se poate afirma că în cazul creditelor pe termen lung şi mediu,
documentaţia este mai riguros întocmită, întrucât angajează banca şi
agentul economic pe o perioadă mai lungă şi deci pot interveni mai
multe perturbări ale procesului micro şi macro economic. Documentaţia
de creditare este compusă din:
1. Cerere de credite;
2. Ultimul bilanţ contabil;
794
 3. Balanţa de verificare pe luna precedentă;
4. Bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs;
5. Situaţia împrumuturilor şi disponibilităţilor la alte bănci sau alţi
creditori şi debitori;
6. Hotărârea A.G.A. de împuternicire a reprezentanţilor societăţii
pentru contractarea de credite;
7. Copie după statutul societăţii şi certificatul de înmatriculare în
Registrul Comerţului;
8. Devizul general pe lucrări şi devizele pe obiecte;
9. Autorizaţia de construcţii cu avizul Ministerului Mediului;
10. Studiul de fezabilitate (care să cuprindă o analiză completă a
investiţiei);
11. Fişa de date (completată de bancă), pentru cunoaşterea în timp a
activităţii şi rezultatelor agentului economic;
12. Contractul de credite.
Analiza documentaţiei de credite este de maximă importanţă pentru
bancă, pentru că pe baza ei se evaluează şi se acordă credite. Se
analizează în primul rând, îndeplinirea condiţiilor de creditare.
Această analiză cuprinde:
1. Analiza formală. Aceasta cuprinde verificarea documentelor,
avizelor, aprobărilor, cât şi corelaţia dintre principalii indicatori. Tot în
această etapă a analizei formale este cuprinsă şi discuţia pe care ofiţerul
de credite al băncii o are cu reprezentantul agentului economic şi în care
urmăreşte cu deosebire, existenţa factorilor de risc. Analiza formală mai

795
presupune şi o vizită de documentare la sediul agentului economic, dacă
acesta este un client nou al băncii.
2. Analiza tehnică a proiectului de investiţii se face pe baza întregii
documentaţii. Se urmăreşte:
- dimensionarea obiectivului în raport cu limita minimă de la care o
investiţie devine fezabilă;
- soluţiile constructive adoptate de proiectant şi oportunitatea lor;
- costul antecalculat (estimativ) al proiectului; acesta trebuie să
cuprindă toate cheltuielile, inclusiv capitalul circulant pentru
prima dotare;
- dacă există condiţii de începere şi realizare a lucrărilor (inclusiv
surse şi posibilităţi de asigurare a materialelor şi utilajelor);
- existenţa fondurilor proprii cu care agentul economic participă la
investiţie;
- asigurarea punerii în funcţiune la termen;
- dacă tehnologia aleasă asigură realizarea parametrilor proiectaţi;
- dacă există pieţe de desfacere a producţiei realizate (se precizează
şi modalităţi de desfacere, preţuri, date despre concurenţă);
- garanţiile să corespundă volumului creditelor şi dobânzilor
aferente.
3. Analiza financiară
Are rolul hotărâtor în stabilirea capacităţii de rambursare a creditelor
acordate unui agent economic.
Această analiză cuprinde principalele laturi şi indicatori ai activităţii
financiare a agentului economic ce solicită împrumutul.
796
 Banca va urmări la analiza proiectelor de investiţii creditate:
- veniturile totale anuale pe toată perioada de funcţionare a
proiectului în preţuri constante;
- cheltuielile totale anuale ( de producţie, investiţii şi exploatare) pe
toată durata de funcţionare a proiectului în preţuri constante;
- fluxul de numerar (cash-flow) adică diferenţa dintre veniturile şi
cheltuielile totale pe perioada de funcţionare a proiectului şi
dobânzile aferente; se determină pe total proiect, cât şi pentru
stabilirea ratei interne de rentabilitate şi a ratei economice de
rentabilitate;
- rata internă de rentabilitate să fie mai mare decăt dobânda reală ce
trebuie rambursată băncii;
- influenţa unor factori de risc (calculul de senzitivitate) asupra
veniturilor şi cheltuielilor (creşterea preţurilor, modificarea
cursului valutar, prelungirea duratei de execuţie a obiectivului
creditat); dacă riscul devine mai mare, creditarea se respinge;
4. Analiza economică a obiectivului
Are în vedere rentabilitatea obiectivelor creditate la nivelul
economiei naţionale. La analiza economică, banca urmăreşte:
- să se aibă în vedere alte avantaje şi profituri ale obiectivului în
afară de cele financiare (îmbunătăţirea activităţii turistice, sociale,
educative, combaterea poluării mediului), crearea de noi locuri de
muncă;
- preţurile produselor exportabile să fie la nivelul celor
internaţionale;
797
 - încadrarea corectă a elementelor de venituri şi costuri;
- rata economică de rentabilitate a proiectului de investiţie să fie cel
puţin la nivelul rentabilităţii medii pe economie;
- cursul intern de revenire al obiectivului creditat (testul Bruno) să
fie mai mic decât cursul de schimb oficial.
Unii solicitanţi de credite nu au încheiat încă bilanţ, fiind la
începutul activităţii lor. În acest caz, analiza economică şi financiară se
face pe baza activelor şi pasivelor existente, sau a celor estimate prin
bugetul de venituri şi cheltuieli.
10.4 Evaluarea creditelor
Evaluarea împrumuturilor solicitate de agenţii economici are în
vedere posibilităţile de rambursare şi garanţiile depuse de client şi
acceptate de bancă. De asemenea, se ţine seama de procentele maxime
de creditare fixate de fiecare bancă comercială. Pentru analiza financiară
a obiectivelor de investiţii creditate, banca ţine seama îndeosebi de
nivelul următorilor indicatori:
1. Indicatori de ansamblu.
- Lichiditatea reprezintă capacitatea agentului economic de a
satisface obligaţiile de plată pe termen scurt cu elementele circulante din
activul bilanţului. Ea se exprimă în două feluri şi anume:

active cur ente

Rata curen tă 
pasive curente

active cur ente  stocuri

Rata rapid ă 
pasivele curente

798
 În primul caz, coeficientul trebuie să fie de cel puţin 1,5 la 1 pentru
a fi admis dosarul de credite. În al doilea caz raportul optim este de 1 la
1.
Solvabilitatea este capacitatea agentului economic de a-şi achita
toate datoriile prin valorificarea activelor sale:

active tot ale

S
datorii to tale

Este necesar să se ia în consideraţie posibilitatea reală (concretă) de

a lichida activele într-un termen dat. Raportul optim este de 1,5 la 1.
Rentabilitatea

profitul n et
Rr generale   100
cheltuieli

2. Indicatorii pentru analiza proiectelor

a. Fluxul de numerar
Vz – Chz = Profit brut
Profit brut + amortizarea = total resurse
Fn = Total resurse – (fond de rezervă + rambursări credite pentru
investiţii + dobânda la credite pentru investiţii + cheltuielile cu
înlocuirea unor utilaje pe timpul duratei de funcţionare)
b. Costul de oportunitate al capitalului sau rata de profit ce se
poate obţine reprezintă raportul dintre veniturile şi costurile actualizate:

799
 valoarea actualizat ã a fluxului de venituri
C.o. 
valoarea actualizat ã a fluxului de cheltuieli

Valoarea actualizată se determină aplicând la veniturile şi

cheltuielile fiecărui, an coeficienţi de actualizare (rate de actualizare).
c. Rata de actualizare reprezintă un proces de ajustare a veniturilor
şi cheltuielilor, astfel încât să se poată realiza comparabilitatea lor în
timp.
Pentru a fi aprobat creditul, rata de actualizare trebuie să fie mai
mare dacât rata dobânzii active curente, rata inflaţiei (ca medie anuală)
şi rata rentabilităţii medii pe ramură. Rata de actualizare depinde de rata
medie a dobânzii pe piaţa financiară şi de modificarea cursului valutar.
d. Valoarea netă actualizată (V.N.A.) este actualizarea fluxului de
numerar pe durata de funcţionare a obiectivului. Se determină aplicând
coeficienţi de actualizare la fluxul de numerar.
Pentru ca un proiect să fie admis la creditare, V.N.A. trebuie să fie
pozitivă, pentru că numai aşa creditul şi dobânzile pot fi restituite.
e. Rata internă de rentabilitate (R.I.R.) trebuie să reprezinte, să
demonstreze capacitatea proiectului de a obţine profit. Această rata
trebuie să acopere nu numai ralele scadente şi dobânzile aferente, ci şi
influenţa unor factori de risc, a deprecierii monedei naţionale. De
asemenea, R.I.R. trebuie să asigure şi un grad de rentabilitate pentru
agentul economic, deci acestuia să-i rămână şi un profit, care să se
situeze la nivelul mediu al ramurii sau sectorului.

800
 Rata de Valoarea netă
actualizare + actualizată cu rata
Diferenţa de actualizare
R.I.R dintre cele minimă
x
.= două rate Suma valoarilor
(maximă; nete actualizate cu
minimă) de rata minimă şi
actualizare maximă

RIR  Ra  R max  Ra min  

VNA min
VNA min  max

Ra = rata de actualizare (maximă, minimă)

VNA = Fn x coeficienţii de actualizare aferent Ra
(maximă, minimă)
Factorii de risc ai RIR sunt:
- sporirea preţurilor la materii prime;
- nerealizarea producţiei;
- deprecierea cursului valutar;
- prelungirea termenului de dare în funcţiune a obiectivului.
Influenţa factorilor de risc nu trebuie să conducă la nerealizarea
obiectivului, pentru că aceasta ar însemna ca agentul economic să nu fie
admis la creditare.
f. Gradul de acoperire a serviciului datoriei:

801
 Profit net+amortizare+dobândă la disponibilităţi
Gad = …………………………………………………………….
Rata scadentă la credite+dobânzile aferente
Raportul minim admis pentru aprobarea creditului este de 1,3 la 1.
Se iau în calcul, atât creditele pe termen lung şi mediu, cât şi cele pe
termen scurt.
g. Indicatorul de acoperire a dobânzilor ponderat cu cheltuielile
aferente împrumuturilor.

Pîdi+Chî
Ad = ………………….
D+Ch î
Pîdi = profitul înainte de dobânzi şi impozite;
Chî = cheltuieli generate de împrumuturi;
D = dobânzi.
Pentru ca un împrumut să fie acceptat de bancă raportul de mai sus
trebuie să fie de peste 3 la 1.
h. Rata economică de rentabilitate arată eficienţa economică a
obiectivului la nivelul economiei naţionale. Sunt înlăturate influenţele
de preţuri (ca urmare a subvenţiilor şi impozitelor) datorită principiilor
de politică economică generală. După eliminarea distorsiunilor, se cere
condiţia din partea băncii ca eficienţa economică a proiectului să se
situeze cel puţin la nivelul rentabilităţii medii pe economia naţională.
Rata economică de rentabilitate (RER) se determină având la bază
aceiaşi parametri ca şi cazul ratei interne de rentabilitate (RIR).
802
Diferenţa constă în aceea că veniturile, cheltuielile şi profitul sunt
influenţate şi calculate în funcţie de factorii de risc la nivelul economiei
naţionale.
i. Cursul intern de revenire al obiectivului (testul Bruno) se
determină numai în cazul investiţiilor cu activitate de import-export. El
arată efortul naţional pentru obţinerea unei unităţi de valută sau
economisirea ei în cazul că s-a renunţat la unele importuri. Acest
indicator se determină după formula:
Cir = Costuri totale (investiţii + producţie) actualizate (în lei)
Pentru admiterea proiectului la creditare, cursul intern de revenire
trebuie să fie sub cursul de schimb oficial.
10.5 Studiul de fezabilitate, document de bază al aprobării
creditelor

Studiul de fezabilitate joacă de fapt, rolul de cadrul general al

proiectului de investiţii (sau al obiectului). El prezintă următoarea
structură de bază, pe capitole:

803
 I. INTRODUCERE

Investitorul, descrierea pe scurt a proiectului propus, scopul

investiţiei, costul total estimat în lei şi în valută, surse de finantare:
proprii, subvenţii, imprumuturi şi volumul acestora.

II. CARACTERIZAREA AGENTULUI ECONOMIC

A.Descriere
a. data înfiinţării, inregistrării
b. statul juridic (societate agricolă, comercială, asociaţie, individuali
etc.)
c. structura personalului de conducere, vechimea şi experienţa
acestuia
d. numărul de angajaţi-structura şi calificarea
e. scurtă descriere a procesului de producţie, capacităţi de producţie,
folosirea lor etc.
f. produse principale şi modul de valorificare: import-export
g. date privind exportul
h. surse de materii prime, energie, combustibil etc.
i. relaţii cu alţi agenţi economici din ţară şi străinătate

B. Informaţii financiare
a. analiza activităţii financiare curente (pe baza situaţiilor financiare)

804
 b. stabilitatea situaţiei financiare, evaluată în conformitate cu
indicatorii cheie cum ar fi: lichiditate, solvabilitate, rentabilitate,
profit etc.

805
 III. PIEŢE
A. Pieţe posibile pentru valorificarea produselor din proiect
(volumul pieţei în prezent şi viitor)
B. Informaţii despre concurenţă-avantaje competitive privind:
aprovizionarea, productia, desfacerea, calitatea etc.)
C. Preţuri-date privind actualul preţ intern şi estimari în viitor,
estimari privind preţul de export, cu referire la preţul mondial şi preţul
specific pieţei
D. Comercializarea produselor la intern-magazine proprii, unitati
comerciale, piaţa etc. şi la export
Schimbările prevăzute pentru comercializarea noilor produse din
proiectul propus.

806
 IV. COSTURI DE PLAN DE FINANŢARE
A. Costurile proiectului
a. rezumarea costului proiectului: estimare, deviz etc.
b. date de bază şi calculaţii privind estimarea costului (date de la
furnizori, estimari ele investitorului, constructorului etc.)
c. necesitatea şi estimarea capitalului circulant (prima dotare)
d. calculul pentru diverse şi neprevăzute (preţuri fizice la diverse şi
neprevazute)
B. Plan de finanţare
a. plan de finanţare pentru valoarea totala a proiectului (surse pe
feluri şi plaţi)
b. programul de efectuare a plaţilor pentru realizarea proiectului
c. condiţiile şi volumul participării investitorilor (contribuţia
acestora) la finanţarea costului proiectului
d. termeni şi condiţii de folosire a surselor de finanţare

807
 V. ANALIZA FINANCIARA ŞI ECONOMICĂ

a. estimări de venituri, costuri de investuţii şi de producţie pe toată

durata proiectului, înainte şi după aplicarea proiectului (“fără” sau “cu”
proiect)
b. rata internă (financiară) de rentabilitate (RIR sau RRF) calculată
pe baza costului financiar şi beneficiului (profitului) obţinut, înainte şi
după aplicarea proiectului
c. analiza realizărilor estimative, aplicând schimbările ce pot apărea
(depăşirea duratei de realizare a investiţiei, nerealizarea veniturilor,
depăşirea costurilor etc.)
d. rata de rentabilitate economică (RER), analiza cost-beneficiu şi
analiza senzitivităţii, în funcţie de factorii de risc ce pot să apară
(depăşirea duratei de execuţie, depăşirea cheltuielilor, nerealizarea
veniturilor etc.)
e. riscurile de orice fel, riscuri neobişnuite, care pot interveni în
derularea proiectului propus şi măsurile care se iau pentru eliminarea
sau minimalizarea impactului potenţial al acestora

VI. CONCLUZIILE STUDIULUI DE FEZABILITATE ÎN

FUNCŢIE DE SPECIFICUL ACTIVITĂŢII, CU
FUNDAMENTAREA ŞI JUSTIFICAREA VARIANTEI PROPUSE

Notă

808
 Agenţii economici care întocmesc studii de fezabilitate le vor adapta
la specificul activităţii lor, completându-le şi cu alte elemente relevante.
Din prezentarea structurii studiului de fezabilitate rezultă cea mai
completă bază de date pentru banca comercială în vederea aprobării şi
acordării creditului.
Stadiul de fezabilitate dă siguranţă realizării investiţiei, a eficienţei
acesteia şi deci a rambursării creditelor acordate de bancă.

10.6 Rambursarea creditelor pe termen lung şi mediu

Ca şi în cazul creditelor pe termen scurt, rambursarea se face pe baza

unui grafic de esalonare a ratelor scadente şi a dobânzilor aferente.
Termenele pot fi negociate şi obligatoriu se ţine seama şi de
posibilităţile agentului economic. Se iau în consideraţie şi profiturile
realizate de obiectivul de investiţii dat în funcţiune, întrucât, practic din
acest profit trebuie rambursat creditul, în primul rând. Operatiunile de
recuperare a ratelor şi de contabilitate sunt asemănătoare situatiei de la
creditele pe termen scurt.
Evident că diferă conturile şi termenele scadente. In cazul creditelor
pe termen scurt, lung şi mediu nu se are în vedere recuperarea din
disponibilitatile ce reprezintă particparea cu fonduri proprii a agentului
economic la realizarea obiectivului de investiţii. Si în cazul creditelor pe
termen lung şi mijlociu pot avea loc modificări la eşalonare. Pentru
creditele restante se plăteste dobanda majorată. Si în cazul acestor
credite pot fi folosite proceduri de executare silita sau faliment.
809
 10.7 Credite externe acordate pentru investiţii

10.7.1 Conţinutul şi sfera creditelor externe

Incepând cu 1991 agenţii economici din România pot contracta şi

credite externe pentru investiţii. Aceste credite pot fi acordate fie de
către bănci străine, fie de instituţii financiare internaţionale, dar nu
direct agenţilor economici, ci prin băncile comerciale române şi cu
acordul statului român (acum şi direct).
La 15 iunie 1992 a fost ratificat la Washington “Acordul de
Imprumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie
si Dezvoltare”.
Acest acord era de fapt realizat pe baza unui proiect de creditare
pentru fermieri şi întreprinderi private din agricultură. Proiectul este
realizat de către Banca Agricolă şi Banca Româna pentru Dezvoltare cu
ajutorul statului român, prin gestionarea a 100 milioane dolari USA.
De asemenea, la 14 septembrie 1992 a fost ratificat acordul de
garanţie dintre România şi Banca Europeanî pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare. Acest împrumut a fost acordat de BERD direct unor banci
comerciale şi insumează 70 milioane dolari. Deci România apare ca
garant, iar banca ca imprumutat.
Pentru derularea acestor împrumuturi care totalizau 170 milioane
dolari-răspunderi deosebite revin băncilor, care gestioneaza aceste
810
credite. Aceste răspunderi erau nu numai faţă de statul romăn, BIRD şi
BERD, dar şi faţă de utilizarea cu maxima grija şi eficienta a acestor
fonduri, care să contribuie la dezvoltarea agriculturii românesti în
economia de piaţă.
La inceputul anului 1994, conducerile băncilor şi-au propus
intensificarea eforturilor de acordare a creditelor BIRD si BERD, astfel
încât într-un viitor apropiat să fie utilizate toate fondurile
disponibilizate.
Creditele externe pentru investiţii au în vedere programele de
privatizare şi se acordă în deosebi pentru dezvoltarea sectorului privat
din economie. Ele pot avea ca destinaţie, întreaga gamă de mijloace
fixe, deci capacitati de productie, utilaje, echipamente, maşini, instalaţii,
construcţii, modernizări şi reutilari. Pentru început însă, organismele
financiare internaţionale (indeosebi BIRD si BERD) acordă aceste
credite în mod deosebit unor sectoare private ca agricultua, caile de
comunicatie, petrol, realizarea pieţei en gross, dezvoltarea turismului, a
unor obiective sociale.
De exemplu, in cazul agriculturii, aceste credite au ca obiect
procurarea de tractoare si masini agricole, sere, utilaje pentru zootehnie,
procurarea de animale de mare randament, de fabrici de pâine, ulei,
bere, abatoare, mijloace de transport, dotarea unitatilor de agroturism.

10.7.2 Etape în derularea creditelor externe

811
 *Prezentarea la orice unitate operativă a bancii pentru culegere de
informatii
*Prezentarea dosarului de creditare
*Analiza şi aprobarea dosarului în unitatea operativă a băncii
*Aprobarea în direcţia de specialitate din centrală şi de către
Comitetul de direcţie al băncii, sau după caz în Consiliul de
Administraţie
*Aprobarea de către Ministerul Finantelor (pentru credite BIRD)
*Întocmirea referatului de către reprezentantul BERD la bancă şi
înaintarea lui la sediul BERD
*Pentru credite mai mari de 200.000 dolari este necesară aprobarea
departamentului de specialitate de la Washington
*Semnarea contractului de credit în Centrala băncii
*Disponibilitatea fondurilor în funcţie de realizarea obiectului
creditat
*Începerea rambursării creditelor şi dobânzilor

10.7.3 Modul de întocmire a dosarului de credit

În vederea finanţării unui proiect de credite BIRD-BERD

documentaţia care se depune la sucursală şi se transmite la centrala
trebuie să conţina urmatoarele:
1. Cererea de credite. Datele din cererea de credit, model transmis
anterior, trebuie să corespundă cu cele din bilantul anual al agentului

812
economic sau din situatiile financiare cele mai recente, prezentate odată
cu cererea de credite.
2. Studiu de fezabilitate care trebuie să contină elementele
necesare unei analize complete (adaptat la specificul investitiei).Pentru
proiectele agentilor economici cu capital de stat sau majoritar de stat se
va prezenta si aprobarea reprezentantilor FPS de efectuare a investitiei.
În legătură cu intocmirea studiului de fezabilitate, facem urmatoarele
precizări.
a) – pentru proiectele simple şi de valori sub 25000 $ SUA şi în
special pentru utilaje cu montaj simplu, animale de productie etc., nu
este necesar, în general, să se solicite întocmirea şi analiza tehnico-
economică de către un institut de specialitate. În acest caz, în dosarul
complet ce se trimite centralei, este suficient un studiu de fezabilitate
restrâns, dar care să conţină principalele elemente de analiză adaptate în
cazul în spetă.
b) – pentru proiecte complexe şi de valori mai mari, investitorul va
întocmi, mai întâi, un studiu de fezabilitate restrâns, cu principalele
elemente de analiză şi apreciere (modelul anexa la ordinul MEF nr.
32/93, transmis cu scrisoarea nr.7/17.02.1993 care se include în dosarul
ce se trimite la Centrală, investitorul va demara întocmirea studiului de
fezabilitate complet, printr-un institut de specialitate, agreat de bancă.
Studiul de fezabilitate final va fi însoţit de un rezumat de 3-4 pagini în
limba engleză în care se expun pe scurt principalele capitole din studiu.
3. Bilanţurile contabile pe ultimii 2 ani însuşite de organele
financiare, însoţite de balanţele de verificare anuale şi celelalte anexe,
813
iar pentru anul în curs ultima situaţie privind rezultatele financiare şi
obligaţiile şi situaţia patrimoniului împreună cu balanţa de verificare.
4. Bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs.
5. Programul de investiţii detaliat al proiectului şi planul de
finanţare.
6. Proiecţii ale situaţiei veniturilor şi cheltuielilor pe fiecare an, pe
perioada proiectului până la rambursarea creditului, exprimate în preţuri
constante (preţurile existente la data întocmirii proiectului).
a) - pentru extinderea sau modernizarea unei capacităţi existente,
anexa se întocmeşte atât pentru situaţia anterioară realizării proiectului
(fără proiect), cât şi după realizarea acestuia (cumulat cu proiectul);
b) – pentru capacităţile noi, situaţia se întocmeşte numai cu datele
rezultate după punerea în funcţiune a investiţiei, până la rambursarea
creditului.
7. Proiecţia activelor şi pasivelor, preliminată pe anul în curs şi
estimată în perspectivă, până la rambursarea creditului.
8. Pentru producătorii individuali documentaţia de creditare
trebuie să conţină urmatoarele.
a) – cererea de credite după modelul transmis;
b) – situaţia veniturilor şi cheltuielilor totale realizate în ultimul an,
în anul curent (estimativ) înainte de proiectul propus, precum şi pentru
anii următori, până la rambursarea creditului solicitat.
c) – programul de investiţii după modelul arătat la pct.5.
Proiectul va fi analizat şi apreciat la nivelul întregii activităţi a
producătorului respectiv, aşa cum s-a prevăzut la pct.6 al. a).
814
 9. Pentru proiectele BERD, la care utilizarea şi rambursarea
împrumutului se fac numai în valută, împrumutatul trebuie să
demonstreze că are capacitatea de a genera venituri în valută suficiente
pentru achitarea obligaţiilor faţă de bancă.
10. Se va urmări existenţa unor avize şi acorduri de principiu şi a
posibilităţilor certe de a obţine avizele şi acordurile definitive necesare
realizării investiţiei. În mod obligatoriu se va prezenta avizul la
Ministerul Mediului.
11. Pentru proiectele orientate spre export se vor prezenta opinii ale
unor instiţutii de specialitate şi/sau întreprinderi de comerţ exterior cu
privire la evoluţia pieţei pentru produsele respective pe ultimii ani şi în
perspectiva, (cerere, oferta, preţuri, pieţe caracteristice,concurenţă).

10.7.4 Creditarea proiectelor din surse BIRD

Această creditare ţine seama de:

- domeniul finanţat;
- agenţii economici care pot beneficia de aceste credite;
- tipuri de agenţi economici ce nu pot fi finanţaţi;
- tipuri de activitati ce nu pot fi finantate;
- rata de rentabilitate financiară (estimată conform metodologiei
internaţionale);
- valoarea maximă a împrumutului pentru un beneficiar;
- proiectele de investiţii din domeniile agriculturii, horticulturii,
silviculturii, industriei alimentare, pisciculturii şi a serviciilor aferente
815
acestor activitati (transport, comercializare, etc.), inclusiv capital
circulant pentru prima dotare
- producătorii agricoli particulari (asociaţii agricole, societăţi
agricole, societăţi comerciale cu capital românesc sau mixt) din sectorul
privat (cel puţin 15% capital privat)
- unităti cu capital majoritar de stat
- echipamente speciale cu capital circulant pentru prodocerea sfeclei
de zahar
- livezi, vii
- tutun
- porcine: peste 300 scroafe si 3000 porci la îngrăşat
- păsări: peste 40.000 găini ouătoare sau 100.000 pui
- bovine: peste 300 vaci lapte sau alte bovine
- participarea cu fonduri proprii sau în natură
- indicatori financiari pentru unităţile care întocmesc bilanţ
- lichiditate (active curente raportate la pasive curente)
- rata serviciului datoriei (surse de rambursare raportate la rata si
dobânda datorată)
- condiţiile de acordare a împrumuturilor
- dobânda
- rambursarea creditelor
- data rambursării
- termene de împrumut adaptate proiectului finanţat (de regulă,
maxim 5 ani, dar cu posibilităţi de majorare în funcţie de complexitatea
proiectului)
816
 - în valută sau echivalentul ei
După aprobarea proiectului şi încheierea contractului de credit,
împrumutatul se va ocupa de procurarea utilajelor şi a altor bunuri
prevăzute în proiect, cu respectarea procedurilor stabilite şi acceptate de
bancă.

La BIRD:
a) 1 mil. $ SUA de contract prin compararea a cel puţin 3 oferte din
două ţări diferite
b) între 200.000 si 1 mil. $ SUA de contract prin compararea a cel
puţin 3 oferte din doua ţări diferite
c) între 25 si 200 mii $ SUA de contract prin compararea a cel puţin
3 oferte
d) sub 25.000 $ SUA de contract prin negocieri directe cu furnizorii

La BERD
Banca urmăreşte ca decizia de procurare de la un anumit furnizor
să aibă la bază analiza a trei oferte. Pentru cumpărătorii de bunuri de
peste un milion de dolari se vor solicita trei oferte din două ţări. Astfel,
fiecare dolar de credit va cuprinde un raport de evaluare, cu analiza
comparativă a celor trei oferte, atât din punct de vedere al calităţii, cât şi
al preţului bunurilor respective.
O analiză specială va fi acordată de banca în următoarele cazuri:
a) când se impune procurarea de la un singur furnizor, banca va
analiza clauzele acestei alegeri şi va solicita documente relevante care
817
atestă această necesitate, precum şi contractele de achiziţie în vederea
analizei acestora
b) când furnizorul este acţionar la firma care realizează investiţia,
banca va analiza dacă procurarea se face în cele mai bune condiţii de
calitate şi preţ, pe care le oferă la un moment respectiv
Organele băncii din unităţile operative au obligaţia urmăririi
permanente şi cu toată atenţia a modului de respectare a procedurilor de
procurare a bunurilor şi serviciilor.
Pentru ambele categorii de proiecte, întreaga documentaţie de
licitaţie internaţionala sau de comparare a ofertelor se păstrează la
împrumutat, în dosarul proiectului. Aceasta va depune la bancă un
exemplar din raportul comisiei de evaluare şi adjudecare a proiectelor,
cu justificarea alegerii ofertei celei mai competitive, şi un exemplar din
contractul incheiat cu furnizorii respectivi. Dosarul proiectului impreună
cu toate documentele legate de procurarea utilajelor şi cu orice alte
avize, aprobări, acte de control încheiate pe parcursul execuţiei, până la
punerea în funcţiune şi atingerea parametrilor de păstrare la serviciul
credite din unitatea teritorială.

10.7.5 Programul realizarii proiectului de investitii.

Cost Esalo Cos Cos Total

Denumire a
uri narea turi turi inves
costurilor
de realiz exte tiţie
818
 inves ării inte rne 199
tiţii proiec rne (im …
tului p.) 199
…
- Proiectare
- Teren şi
amenajare a
terenurilor
- Construcţii-
montaj
- Utilaj cu
montaj,
echipamente
instalaţii
- Utilaje
independente şi
alte dotări
- Utilităţi
(energi,
combustibil,
carburanţi etc.)
- Diverse şi
neprevăzute
- Cheltuieli
anticipate de
819
 exploatare
(pregătire cadre
etc.)
- Alte cheltuieli
de investiţii ( se
vor nominaliza
dacă nu se
regăsesc mai
sus ca: animale,
păsări etc.)
- Capital
circulant
necesar (prima
dotare sau
creştere fară
existent.)

------------------------------------------------------------------------------

TOTAL COST INVESTITII

10.8. Creditarea persoanelor fizice

820
 Reguli generale de creditare

1. Prudenţa bancară
2. Identificarea şi evaluarea capacităţii de plată a solicitanţilor
3. Determinarea volumului creditului posibil de acordat şi a perioadei de
creditare
4. Influenţa proiectelor creditate asupra mediului
5. Respectarea destinaţiei creditului în conformitate cu documentaţia
6. Banca poate întrerupe creditarea şi să retragă împrumutul pentru
acoperirea unor pierderi cauzate de clientul în cauză
7. Nu se acordă credite pentru activităţi în care persoana fizică nu este
implicată substanţial (activităţi secundare, specularea de valute sau
proprietaţi imobiliare, investiţii în titluri financiare).

Persoane fizice autorizate – persoanele fizice sau asociaţiile

familiale care desfăşoară diverse activităţi în mod îndependent, pe bază
de autorizaţie, cât şi persoanele fizice care exercită profesii în baza unor
legi speciale.
Serviciul datoriei – capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la
scadenţă, exprimată sub forma numarului de zile de întârziere de plată
de la data scadenţei.

821
 Tipuri de credite bancare pentru persoane fizice
I. Cu destinaţie multiplă:
- pe carduri;
- linii de credit;
- credite de trezorerie nenominalizate.
II. Credite pentru nevoi personale:
- tratamente medicale
- studii
- conferinţe şi simpozioane;
- sejururi.
III. Credite pentru achiziţionarea de bunuri de folosinţă
îndelungată:
- bunuri de uz casnic şi personal;
- vehicole:
IV. Credite pentru imobile:
- credite punte;
- credite imobiliare;
- credite ipotecare.

Persoanele fizice autorizate pot primi următoarele tipuri de

credite:
I. Credite pe termen scurt:
- achiziţionare de materii prime;
- participare la cursuri de specializare;
- linii de credit.
822
II. Credite pe termen mediu pentru:
- echipamente de lucru;
- tehnică medicală;
- autovehicole;
- inventar agricol;
- imobile cu destinaţie de sediu;
- animale, plantaţii.
III. Credite pe termen lung pentru :
- terenuri;
- imobile sedii;
- construcţii;
- alte destinaţii.
IV. Scrisori de garanţie bancară şi avaluri.

Comisioane percepute de bancă pentru credite

1. pentru întocmirea şi analiza documentaţiei – în sumă fixă

la primirea documentaţiei
2. comision de gestiune (flat). Se calculează la valoarea
creditului din contract şi se încasează o singură dată, la
prima tragere din credit
3. comisionul de neutilizare (în funcţie de numărul de zile
de neutilizare)

823
 4. comisionul de modificare (pentru orice modificare
consemnată prin act adiţional la contractul de credit
suplimentar, rescadenţare, reeşalonare)
5. comision de rambursare anticipată
6. comisionul de renunţare (când clientul renunţă total sau
parţial la linia de credit). Se calculează asupra sumei la care
se renunţă.
7. comisioane pentru scrisori de garanţie:
- pentru documentaţie;
- pentru garantare;
- pentru eliberare/avalizare;
- pentru modificare (valoare, termen);
- pentru renunţare.

824
 Derularea creditelor
- verificarea modului de utilizare a creditului (conform
destinaţiei)
- prezentarea la bancă a unor documente;
- creditele restante;
- verificarea garanţiei.

825
 Documentaţia
1. Copii de pe actele de identitate
2. Cerere de credite
3. Declaraţia proprie privind angajamentele de plată
4. Acordul de consulatre a bazei de date a băncii
comerciale
5. Documente ce atestă realizarea de venituri de cître
împrumutant (coplătitori şi garanţi)
6. Dovada existenţei surselor proprii de finanţare ale
împrumutului
7. Documente din care să rezulte destinaţia creditelor
8. Documete din care să rezulte caloarea bunurilor
constituite garanţie (raporturi de evaluare, acte de
proprietate, facturi fiscale)
9. Documente prin care se efectuează angajarea creditului
(ordine de plată, cecuri)

826
 Condiţii de creditare
1. Să fie angajaţi cu contract de muncă pe o perioadă
nedeterminată sau pensionari sau persoanele care obţin
venituri cu caracter de permanenţă.
2. Să realizeze venituri certe şi permanente.
3. Datoriile lunare totale de plată să se încadreze în
următoarele limite:
- 30% din veniturile totale lunare realizate de solicitant şi
familia sa (în cazul creditelor cu destinaţie multiplă şi
pentru bunuri de folosinţă îndelungată);
- 50% din venituri în cazul creditelor personale şi imobiliare;
- 35% din venituri în cazul creditelor ipotecare.
4. Membrii familiei pot îndeplini calitatea de garanţi numai
dacă veniturile lor nu sunt luate în calcul la determinarea
capacităţii de rambursare
5. Pentru creditele în valută, la determinarea capacităţii de
rambursare, se ia în calcul o marjă suplimentară pentru
riscul valutar
6. Să nu aibă restanţe în rambursarea altor credite
7. Să contribuie cu fonduri proprii (minim 15-20%)
8. Data primei scadenţe să nu depăşească 30 – 31 de zile de la
data tragerii creditului.

827
 - În cazul persoanelor fizice autorizate se determină şi
ratingul (analiza tip scoring de apreciere a solicitantului de
credite).
- Să prezinte planul de afaceri.

Pentru creditele acordate prin carduri (carduri de credit) banca

percepe:
- dobândă;
- comision de deschidere a contului de card;
- comision de emitere a cardului;
- comision de menţinere anuală a contului de card;
- comision de eliberare numerar;
- comision pentru blocarea cardului;
- comision de interogare sold la ATM;
- comision pentru contestare nejustificată a unei tranzacţii;
- comision pentru rambursarea sumei minime lunare.

Gestionarea creditelor pentru persoane fizice

1. Creditul este utilizat, în principal, după epuizarea
avansului dat de solicitant.
2. Creditul este retras, de regulă, prin virament.
3. Transferul sumei se face din contul de împrumut în
contul curent al persoanei fizice şi de aici se efectuează
plăţi.

828
La sfârşitul perioadei, suma neutilizată se anulează iar creditul se
diminuează corespunzător.
Dobânda se calculează:
Datorată: Sold cont împrumut x Ra x Nz/360 x 100
Ra = rata anulată a dobânzii

Pe perioada de creditare, banca poate modifica marja de risc, ceea ce

conduce la recalcularea dobânzii datorate.
Rambursarea se face de împrumutant sau de coplătitori în aceeaşi
monedă în care a fost acordat creditul.
Rambursarea se face în rate lunare, potrivit graficului de rambursare.
Dobânda se încasează odată cu rata la credit (principalul)
Împrumutantul garantează creditul şi dobânzile prin acte adiţionale.
Bunurile aduse drept garanţie nu pot fi înscrăinate şi nici folosite
pentru garantarea altor credite.
Garanţiile se asigură.
Împrumutantul concesionează în favoarea băncii drepturile de
despăgubire.
Banca are dreptul să verifice respectarea condiţiilor de utilizare a
creditului.

829
(AGENTUL ECONOMIC)
ANEXA 1

PLAN DE FINANŢARE
A PROIECTULUI

SURSA DE Total activităţi de investiţii din care proiectul de

FINANŢARE finanţat Total: din care: … 200… 200…

SURSE PROPRII

- capital propriu
- profit pentru investiţii
- amortizări
- alte fonduri proprii

TOTAL_________________________________

830
 CREDITE PE TERMEN LUNG

- Banca………………..
- BIRD/
- BERD

TOTAL DE FINANTAT___________________________

(AGENTUL ECONOMIC) Anexa 2

PROIECŢII

ale veniturilor şi cheltuielilor pentru proiectul BIRD de punere în

funcţiune până la rambursarea integrală a creditului în preţuri
constante (în vigoare la data întocmirii proiectului)
831
SPECIFICARE
Gradul de atingere a parametrilor
A. VENITURI
- Vânzări
- Subvenţii (de preţ şi export)
TOTAL A:________________________
B. CHELTUIELI DE PRODUCŢIE, din care:
- Materii prime,materiale
- Energie, combustibili
- Salarii, sporuri, premii, CAS
- Reparaţii, intreţineri
- Cheltuieli adm., reclamă etc
- Dobânzi pentru credite de producţie
- Alte cheltuieli de producţie
- Cresterea (+) sau descreşterea (-)
stocurilor de produse finite
TOTAL B:________________________
C. CHELTUIELI DE PRODUCŢIE NECUPRINSE ÎN PCT.B
- Amortizarea fondurilor fixe
- Alte cheltuieli (probe tehnologice, provizioane)
TOTAL C:_________________________
D. VENITURI ÎNAINTE DE IMPOZITARE
TOTAL D:(A-(B+C))________________
E. IMPOZITE
832
 TOTAL E:_________________________
F. PROFIT NET (D-E)
- Din care dividende:
G. AMORTIZAREA
H. TOTAL SURSE PROPRII (F+G)
I. ALTE INTRARI DE SURSE
Împrumuturi pe termen lung
- Alte intrări (noi contribuţii la capital, vânzări active, valoarea reziduală
netă a fondurilor fixe înlocuite)
J. TOTAL SURSE (H+I)
K. UTILIZAREA SURSELOR
- Investiţii
- Rate credite termen lung
- Dobânzi credite termen lung
L. SURSE NETE (J-K)
M. RATA INTERNĂ DE RENTABILITATE (RIR)
- Se va trece procentul de realizare a parametrilor din proiect, în funcţie
de care se vor dimensiona veniturile şi cheltuielile respective.

PRECIZARI
Privind completarea anexai 2

SPECIFICARE 2000 2001 2002 2003

833
 A. VENITURI-cuprind toate veniturile din anul respectiv, legate de
activitatea proiectului indiferent de data încasării efective precum şi:
- alte venituri (subvenţii)
- creşterea valorii stocului de animale faţă de anul precedent (spor
de creştere în greutate).
- valoarea producţiei proprii consumate în ferme de producătorii din
agricultură (furaje, seminţe etc.)
Nu se cuprind încasările aferente vânzărilor din anii precedenţi sau
avansurile clienţilor pentru vânzării viitoare.

B.CHELTUIELI DE PRODUCŢIE
- Cuprind toate costurile aferente veniturilor exclusiv amortizarea
fondurilor fixe.
La societăţile comerciale care cumpără şi vând mărfuri se iau numai
cheltuielile aferente mărfurilor vândute (nu se face regularizarea pe
stoc).
La fermele agricole renta plătită pentru terenurile arendate se ia în
calcul numai daca s-a stabilit la hectar, nu la profitul obţinut.

C. CHELTUIELI NECUPRINSE LA PCT.B

- Cuprind amortizarea anuală a fondurilor fixe. De asemenea pot fi
incluse: costurile efectuate în timpul realizării investiţiei, cuprinse în
investiţie şi recuparate (cheltuieli cu probe tehnologice), precum şi

834
provizioane (rezerve) făcute pentru debitori dubioşi, pierderi din
deprecierea unor stocuri etc.
NOTĂ: Ratele scadente şi dobânzile la credite pe termen lung care
se achită băncilor nu reprezintă cheltuieli de natura celor cuprinse în
venituri şi cheltuieli.
Anexa 2 se întocmeşte pentru cazurile prevăzute pe perioada de la
punerea în funcţiune pâna la rambursarea integrală a împrumutului, iar
veniturile şi cheltuielile anuale se vor stabili în funcţie de gradul de
realizare a parametrilor investiţiei.

(AGENTUL ECONOMIC) Anexa 3

PROIECŢIA
Activelor şi pasivelor la …………….
-mii lei-
ANII
200… 200… 200…
1. Active curente
-numerar şi disponibil în conturi
- stocuri
- clienţi, debitori
- alte active curente (inclusiv prod. neterminată)

835
 TOTAL 1:
____________________________________________________
2. Active fixe
(a) construcţii, echipamente, utilaje
(b) amortizarea aferentă
(c) valoarea ramasă (a-b)
(d) alte active fixe (teren)
TOTAL 2:
___________________________________________________ TOTAL
ACTIVE (1+2) ________________________________________
3. Pasive curente
- furnizori
- creditori şi preliminari
- credite pe termen lung şi scurt scadente
- alte datorii
TOTAL 3
___________________________________________________
4. Pasive
- credite pe termen lung scadente în anii următori
- alte active
TOTAL 4
___________________________________________________
5. Fonduri proprii
- capital vărsat
- profit reţinut (fonduri constituite înante şi după plata dividendelor)
836
(se cumulează la soldul anilor precedenţi)
TOTAL 5________________________________________________
TOTAL PASIVE _________________________________________

NOTA: Totalul activelor trebuie să fie egal cu totalul pasivelor.

Situaţia se întocmeşte pentru prezent (după cel mai recent bilanţ-
balanţă) şi în perspectivă (estimativ) până la rambursarea integrală a
creditului.
Situaţia de perspectivă trebuie să reflecte un raport al activelor
curente faţă de pasivele curente de 2:1

(AGENTUL ECONOMIC) Anexa 4

Graficul de finanţare si rambursare

Costul total al proiectului Lei

USD
Surse proprii Lei
USD
Credite Banca/BERD Lei
837
 USD
Curs de schimb Lei/USD

Lei
USD
D
Suma Suma o
A
datorată datorată b
n Rambursa
la la â
u re credit
începutul sfârşitul n
l
anului anului d
a
19
99
20
00
20
01
20
02
20
838
03
Tot
al

Anexa 5
Denumire
Client___________________

Proiecţia activelor si pasivelor

20 20 20 20 20
08 09 10 11 12
1. Active
circulante
- numerar în
casă şi în bancă
- stocuri
- clienţi debitori
- alte active
circulante
TOTAL 1
2. Active fixe
- mijloace fixe la
valoarea de
inventar
839
- amortizare
- mijloace fixe la
valoarea rămasă
- alte active fixe
(teren…)
TOTAL 2
TOTAL
ACTIVE (1+2)
3. Pasive curente
- furnizori
- creditori
credite scadente
într-un an
- credite pe
termen scurt
- rata la credite
pe termen lung
acordate în anii
anteriori
scadentă în acest
an
- dividende de
plată
- impozite pe
profit datorat
840
- alte decontări
cu bugetul
statului
- alte pasive
curente
TOTAL 3
4. Pasive fixe
- credite pe
termen lung
datorate după un
an
- credite pe
termen lung
datorate din anii
anteriori
- aferente
proiectului
5. Rezerve şi
finanţări
- capital propriu
- capital social
- vărsat
- fonduri proprii
TOTAL 6
TOTAL
841
PASIVE
(3+4+5+6)

Anexa 6
Proiecţia Contului de Profit şi Pierdere

1 Venituri
2 Cheltuieli directe
de producţie
3 Diferenţa (1-2)
4 Cheltuieli
indirecte
5 Impozite, altele
decât impozitul
pe profit
6 Alte cheltuieli
7 Total profit (3-
(4+5+6))
8 Dobânzi
- aferente
creditelor pe
termen scurt
842
 - aferente
creditelor pe
termen lung
9 Amortizare
1 Profit net înainte
0 de impozitare (7-
(8+9))
1 Impozit pe profit
1
1 Profit net după
2 impozitare
1 Dividente
3
1 Profit net (12-13)
4

Anexa 7
Proiecţia “Venituri-Cheltuieli” în valută

I. Venituri
II. Cheltuieli din care
- fonduri proprii
- rambursări credite
- dobânzi
843
- importuri
- comisioane, speze,
etc.
- alte cheltuieli
III. Sold în valută

Anexa 8
BANCA ……………
DIRECŢIA…………

PROGRAMUL DE CREDITE PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG PE

TRIMESTRUL…………
PENTRU SECTORUL PARTICULAR

Sol Sol
Nr. d d
N Ra
ag prel prel
r. Specificaţi Acor m-
enţ imi- i-
cr e dări burs
i nat min
t. ări
ec. la at
înce sf.
844
 put per.
per.
1. Societăţi
com. cu
capital
românesc
2. Societăţi
com. cu
capital
mixt
3. Activităţi
organizate
pe baza
liberei
iniţiative
4. Pers.
Fizice
5. Credite pe
baza de
HG.
Total din
care:
- HG
6. Construcţii
şi
845
 cumpărări
de locuinţe
7. Alte
destinaţii
(tineri
căsătoriţi,
salariaţi ai
băncii etc.)
8. Credite
BERD
(BIRD)
din care:
1. Societăţi
comerciale
- din
resurse
BIRD
(BERD)*)
- din
resurse ale
băncii
2.
Persoane
fizice
- din
846
 resurse
BIRD
(BERD)*)
- din
resurse ale
băncii
Total
general (1-
8)
*) prin transformarea valutei în lei la cursul oficial

Sucursala coordonatoare
Anexa 9

Notă de analiză
(agenţi economici)
1. Date generale despre client şi scurt istoric
- denumirea şi adresa completă;
- actul de înfiinţare;
- nr. de înregistrare la Registrul Comerţului, cod fiscal;
- capitalul social în evoluţie (ultimii 3 ani);
- structura capitalului social la data analizei;
- principalii acţionari şi procentul deţinut (FPS, SIF, alţi acţionari,
persoane fizice nominalizate care deţin peste 5%);
847
 - data începerii activităţii;
- consideraţii privind evoluţia şi dezvoltarea societăţii;
- perspective (privatizare, restructurare, lichidare administrativă
etc.).
2. Conducerea executivă a societăţii
- numele şi prenumele;
- funcţia, profesia;
- vechimea în funcţie şi în unitate;
- aprecieri privind capacitatea profesională şi organizatorică a
acestora şi relaţiile cu banca;
- contractul de management (durata, drepturile şi obligaţiile
managerului, indicatorii de referinţă, obiectivele şi criteriile de
performanţă).
3. Climat în societate (inclusiv relaţiile cu sindicatul)
4. Organizarea şi domeniul de activitate
- organigrama;
- capacităţi de producţie şi gradul lor de utilizare;
5. Mijloace fixe
- clădirile în care se desfăşoară activitatea şi starea lor;
- dotarea cu utilaje şi instalaţii, gradul de utilizare şi uzura lor.
6. Piaţa de desfacere internă şi externă
- principalii clienţi şi ponderea acestora în volumul vânzărilor;
- modalitatea şi perioada de încasare a acestora, conform
contractelor;
- poziţia pe piaţă (competitivitate, concurenţa, marketingul).
848
7. Principalele materii prime, materiale, furnizori
- modul de asigurare;
- principalii furnizori, ponderea acestora în total materii prime
aprovizionate şi relaţiile cu aceştia;
- modalitatea şi perioada de plată a acestora, conform contractelor.

8. Resurse umane
- structura personalului şi fluctuaţia acestuia.
9. Analiza economico-financiară
- evoluţia principalilor indicatori economico-financiari;
- concluzii desprinse din situaţia indicatorilor economico-financiari
şi gradul de utilizare al capacităţilor de producţie;
- realizarea fluxului de încasări şi plăţi;
- factorii ce pot influenţa pozitiv sau negativ activitatea clientului;
- elemente tari şi slabe în activitatea clientului.
10. Principalele coordonate ale planului de restructurare (în cazul
când aceasta există) şi concluziile desprinse din analiza acestuia
11. Garanţii reale în favoarea băncii ………….
- enumerare, valoare conform contractului de garanţie, integritatea
lor, starea fizică şi morală, valoarea ca urmare a reevaluării la
valoarea de piaţă la data analizei, precum şi valoarea posibilă de
obţinut în cazul valorificării prin executare silită a acestora.
12. Istoricul datoriilor
- au fost cazuri, în trecut, de eşalonare a creditelor ?
- au mai fost cazuri de întârzieri în plata ratelor şi a dobânzilor ?
849
 - cauzele principale care au condus la înregistrarea de credite şi
dobânzi restante.
13. Datorii către alte bănci
- denumirea băncii;
- valoarea datoriilor (credite dobânzi, alte datorii);
- eşalonarea rambursării;
- nivelul dobânzii;
- termenul de rambursare.
14. Garanţii în favoarea altor bănci
- enumerare, valoare conform contractului de garanţie, integritatea
lor, starea fizică şi morală, valoarea ca urmare a reevaluării la
valoarea de piaţă la data analizei, precum şi valoarea posibilă de
obţinut în cazul valorificării prin executare silită a acestora.
15. Datorii către alţi terţi (natura datoriei, valoare, vechime, termen
scadent la plată)
- impozite şi taxe datorate statului;
- asigurări sociale, prime, şomaj;
- furnizori şi asimilate.
16. Garanţii către terţi
- enumerare, valoare conform contractului de garanţie, integritatea
lor, starea fizică şi morală, valoarea ca urmare a reevaluării la
valoarea de piaţă la data analizei, precum şi valoarea posibilă de
obţinut în cazul valorificării prin executare silită a acestora.
17. Ponderea datoriilor către bancă în volumul total al datoriilor
(%)
850
18. Ponderea garanţiilor acordate băncii în volumul total al
garanţiilor constituite (%)
19. Concluzii şi propuneri
- principalele concluzii;
- soluţii concrete de recuperare a creditelor, cu argumentarea
acestora.

Întocmit, Vizat şef serviciu

(nume, prenume, semnătura) (nume, prenume,
semnătura)

Anexa
10
Fluxul de încasări şi plăţi
- mii lei -
Specificaţie Re Proiecţie
aliz
Pro Rea Pro Pro
gr. liz. gr. gr.
31d
ec.
A. ÎNCASĂRI

851
1. Disponibil (sold la
încep. perioadei)
- în casă
- în cont
2. Încasări
- din valorificări
- din creanţe
- din T.V.A.
- alte încasări
(intrări numerar)
3. Acordări de
credite
TOTAL ÎNCASĂRI
(1+2+3)
B. PLĂŢI
1. Furnizori
2. Salarii
3. Impozit pe salarii
4. C.A.S.
5. Fond de şomaj
6. Fond de sănătate
7. Pensie
suplimentară
8. Fond de risc

852
9. Fond de cercetare
10.T.V.A.
11.Impozit pe profit
12.Alte plăţi
(asigurări, taxe,
reclamă, publicitate
etc.)
13.Plăţi furnizori
investiţii
14.Dobânda
15.Comisioane
bancare
16.Rambursări de
credit
TOTAL PLĂŢI
(1+2+2+4+….+16)
C. FLUX DE
NUMERAR NET
(Cap. A-B)
D. SOLDUL DE
CREDITE LA
ÎNCEPUTUL
PERIOADEI

853
E. FLUX DE
NUMERAR
CUMULAT (C+D)

CAP. XI
GARANŢIA CREDITELOR BANCARE

11.1 Evaluarea riscului în activitatea de creditare

Printre multiplele forme de risc, în cele ce urmează,ne interesează

riscul în activitatea de creditare.
Este foarte important ca determinarea riscului să se facă înainte de
acordarea creditului. Vorbind de riscul de creditare avem în vedere în
primul rând, riscul nerambursării la scadenţă sau al nerambursării la nici
854
un termen. Pentru diminuarea riscului, băncile comerciale constituie
comitete de credite care analizează şi aprobă documentaţia de credite.
Analiza este realizată în profunzime de analistul de credite, care are în
vedere costurile şi profiturile realizate din credite.
Băncile trebuie să identifice riscurile fiecărei cereri şi propuneri de
creditare, să le recunoască şi să contribuie la reducerea sau chiar la
eliminarea lor. Pentru acceasta, este necesar şi un studiu de senzitivitate
sau risc, pentru că numai în acest fel acesta se poate reduce sau elimina.
În funcţie de acest studiu, se aprobă sau se refuză cererile de creditare.
Reducerea riscului se poate realiza numai pe baza cunoaşterii
aprofundate a clienţilor băncii, a tuturor factorilor de decizie controlabili
şi necontrolabili, a tuturor rezultatelor realizate ca urmare a aprobării
liniei de credit respective. Băncile trebuie să cunoască bine şi factorii
care conduc la nereuşită şi eşecul afacerii. Riscul creditării poate fi
privit ca fiind inerent şi se poate regăsi în documentele, rapoartele,
sintezele realizate la nivelul agentului economic care împrumută de la
bancă.
Acordarea creditelor este mai putin riscantă, dacă perioada de
rambursare este de scurtă. De exemplu, pentru creditele pe termen scurt,
riscul este mai mic. De aceea, specialiştii băncii trebuie să facă estimări
cantitative cu privire la perioada de rotaţie a capitalului circulant. Se au
în vedere în acest sens:
- durata stocurilor de materii prime;
- durata stocurilor producţiei neterminate;
- durata stocării produselor finite;
855
 - durata încasărilor de la debitori;
- durata plăţilor către furnizori.
În evaluarea riscului creditării, specialiştii băncii au în vedere şi
problemele pe care le poate avea agentul economic la încheierea ciclului
de fabricaţie, comercializare şi transferarea activelor în numerar.
Riscul de creditare se include în tipul de risc financiar, care priveşte,
în principal, structura finanţării afacerii. Acest risc financiar are un mare
grad de dependenţă de capacitatea clientului de a realiza performanţe şi
îndeosebi profit, întrucât acesta este cel din care se rambursează datoria.
Tot cu ajutorul profitului şi al altor performanţe se perfecţionează
structura capitalului.
Băncile realizează evaluarea riscului în cadrul unui program
complex de analiză a documentaţiei de credit şi de stabilire a garanţiilor.
Această evaluare a riscului este o componentă a strategiilor băncilor
comerciale. Aceasta întrucât, în analiza complexă se determină
resursele, limitele, politica economică a clientului, se fac aprecieri cu
privire la legislaţia economico-financiară, piaţa produsului şi strategiile
împărţirii pieţei.
Indicatorii cei mai utilizaţi în analiza riscului de creditare sunt:
1. Raportul lichiditate / datorie totală pentru agentul economic;
2. Raportul profit brut / datorie totală pentru agentul economic;
3. Raportul datorii totale / active totale pentru agentul economic care
se împrumută.

856
 Determinarea acestor indicatori se face pe perioade comparative şi
prin evaluarea tendinţelor. Pentru o apreciere financiară generală asupra
afacerii (creditării) se mai foloseşte analiza multivariabilă, bazată pe
modelul “Z” dezvoltat de J. Altman. Acest model se prezintă astfel:
1,2 x1 + 1,4 x2 + 3,3 + 0,6 x4 + 1,0 x5 unde:

capital circulant
x1 = --------------------
active totale

profit net capitalizat

x2 =--------------------------
active totale

datorii totale
x3 =------------------
active totale

valoarea totală a capitalului acţionarilor

x4 =---------------------------------------------------
datorii totale

cifra de afaceri
x5 =----------------------
active totale
857
 Altman consideră că la un punctaj mai mic de 1,8 agentul economic
în cauză are mari şanse să dea faliment. Un punctaj mai mare de 2,7 dă
garanţia că agentul economic ce împrumută, nu va da faliment.
Metodele bancare de evaluare a riscului au în vedere următorii factori:
- depăşiri ale limitelor de creditare;
- creşterea inexplicabilă a limitelor facilităţilor de finanţare;
- furnizarea de informaţii financiare cu întârziere;
- un raport defavorabil între datorii şi fonduri proprii;
- modificări în conducere;
- dezacorduri între datele contabile şi de buget, pe de o parte şi
datele de control.
Alte instituţii sau organisme internaţionale au fixat şi o “listă” cu
unii factori majori de risc, care cuprinde:
- ponderea capitalului în active fixe este prea mare
- fonduri de rezervă reduse
- amplasarea greşită
- erori în gestionarea stocurilor
- expansiune necontrolată
- capitalizare insuficientă
- experienţă puţină
- probleme de personal
- birocraţie
858
 Banca ce acordă împrumutul întocmeşte o listă mai cuprinzătoare
decât cea expusă mai sus. Ea trebuie să cuprindă toţi factorii de risc
micro si macroeconomici.
Exista următoarele forme de risc de creditare:
- neîndeplinirea obligaţiilor agentului economic stipulate în
contractul de credit
- modificarea ratei dobânzii în perioada de creditare
- modificarea puterii de cumpărare a monedei naţionale
În principal, neîndeplinirea obligaţiilor contractuale decurge din
lipsa de lichiditate şi solvabilitate a agentului economic împrumutat.
Pentru a reduce sau chiar elimina riscul de creditare, băncile folosesc
mai multe metode printre care:
- clauze suplimentare de garantare şi protecţie a capitalului
împrumutat
- diversificarea produselor şi serviciilor bancare
- introducerea primei de risc în rata dobânzii practicate
Întrucat despre divesificarea produselor şi serviciilor s-a mai amintit
în cadrul acestei lucrări, iar problema garanţiilor va fi pe larg prezentată
în cadrul subcapitolului următor, în cele ce urmează vom prezenta
modul de determinare a primei de risc.
Se au în vedere următoarele repere:
- tendinţa băncii de valorificare a capitalului împrumutat pe care o
notăm cu 1+v
- tendinţa de diminuare a capitalului împrumutat, notată cu 1-d
(care apare atunci când o parte a creditului nu este restituit)
859
 Ţinând seama de prima de risc, rata dobânzii devine:
1+v
Rdr = ------- - 1
1-d
unde Rdr = rata dobânzii cu primă de risc
(Rdr = rata dobânzii cu primă de risc)

Practic, prima de risc se adaugă la dobânda pieţii. Se ia în calcul,

media dobânzii pieţei (se face pe trimestrele sau semestrele unui an)
Exemplu practic:
20% din credite nu pot fi recuperate
57% dobânda în primul semestru
40% în semestrul al doilea
57+40
Rd = --------- = 48.5%
2
1+0.485 1.485
Rdr = ---------- -1 = -------- -1 = 1.856 – 1 = 85.6%
1-0.20 0.80
Factorii de risc:
1. Supradimensionarea volumului afacerii faţă de posibilităţile
existente
2. Structura necorespunzătoare a capitalului (existenţa unui capital
prea mare în active fixe şi prea mic în active circulante)

860
 3. Capitalizarea necorespunzătoare (profit reinvestit, dividende,
foarte mari sau prea mari sau prea multe)
Simptome de risc:
1. Semnale financiare (creşterea stocurilor, întârzierea plăţilor)
2. Contabilitatea “creativă”, “aranjarea unor indicatori”.
3. Semnale nefinanciare (refuzuri pentru calitatea poduselor,
depăşirea termenelor din contracte)
4. Alte semnale (plecări de personal, acţiuni în tribunal, zvonuri etc.)
Reducerea riscului se realizează şi prin urmărirea indicatorilor
utilizaţi de analiza financiară.

11.2 Determinarea formelor de garanţie a creditelor

Necesitatea garantării creditelor decurge din existenta riscului

împrumutului. Banca trebuie să se asigure ca agenţii economici care
trebuie să se împrumute au capacitatea restituirii creditelor şi oferă
posibilitatea recuperării acestora şi a dobânzilor aferente, când nu îşi
achită aceste obligaţii.
Posibilităţile de rambursare se determină pe baza analizei financiare
şi economice, a altor indicatori, date, studii avizări. Se pune accent pe
indicatorii economico-financiari şi pe proiectele de investiţii prezentate
la bancă şi pentru care se solicită creditul. Studiul de fezabilitate
constituie şi de data aceasta (a stabilirii operaţiilor) documentul
principal. Se deduce din afirmaţia de mai sus, că existenţa şi
determinarea exactă a garanţiilor este mai importantă în cazul creditelor
861
pe termen lung. Este firesc să fie aşa, întrucât imobilizarea fondurilor în
credite este mai mare şi mai de lungă durată în cazul creditării
obiectivelor Este normal că garanţiile imobiliare nu pot fi puse de regulă
în cazul creditelor pe termen scurt, întrucât patrimoniul agentului
economic ar fi în permanent pericol de a se fărâmiţa şi diminua.
Se poate afirma că garanţiile reprezintă acoperirea materială a
datoriilor legate de creditele solicitate sau acordate.
În practica internaţională şi cea românească, există trei tipuri
principale de garanţii pentru credite şi anume:
- garanţii reale
- garanţii personale
- alte garanţii
Garanţiile constituie deci un privilegiu pentru bancă în raport cu
alţi creditori. Garanţiile pentru credite sunt asiguratorii şi sunt oferite,
atât de agenţii economici care împrumută, cât şi de alte persoane fizice
sau juridice, care devin în acest fel, garanţii.
Garanţia este aşa de importantă, încât există şi o clasificare a
creditelor acordate de băncile comerciale. Astfel, există creditul garantat
sau acoperit şi creditul negarantat cu valori materiale. Creditul
negarantat poate fi individual, când se acordă unei persoane fizice fără
nici o obligaţie sau formalitate, creditul cu gir personal pentru fiecare
operaţiune şi creditul prin scont de poliţe. În acest din urmă caz, mai
multe persoane, prin obligaţii luate anterior, garantează rambursarea la
scadenţă.

862
 11.3 Garanţii reale.

Garanţia reală reprezintă un activ acordat de către un debitor unui

creditor (în cazul nostru, banca ce a acordat împrumutul) astfel încât
datoria să fie însoţită de o anumită siguranţă. Deci o garanţie reală este
întotdeauna un element de activ mobiliar sau imobiliar. Garanţia reală
constă în rezervarea unor bunuri individualizate în scopul garantării
creditului. Garanţiile reale cuprind ipotecile şi gajurile. Pentru a nu fi
contestate, garanţiile reale trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- renunţarea debitorului şi punerea gajului în posesia creditorului
(băncii) sau a unei terţe persoane convenite de cele două părţi
- este necesar să se încheie un contract, care să expliciteze creditul şi
să precizeze garanţiile consimţite
- garanţiile reale impun o responsabilitate din partea celor care le
pastrează, ei răspund de conservarea bunurilor ipotecate sau luate în gaj
- bunurile ce constituie garanţii, nu se pot elibera decât cu acordul
creditorului
- garanţiile să nu fie luate în perioadele periculoase ale unei ţări
(criză economică, inflaţie galopantă, război)
- banca trebuie să fie conştientă de faptul că gajul său poale fi
preluat de către un alt creditor privilegiat (de exemplu, statul)
Banca mai poate fi afectată şi de grija puterii publice de a ajuta să
supravieţuiască agenţi economici cu dificultăţi. Este clar că în acest caz
se micşorează drepturile creditorilor beneficiari de ipoteci şi gaj. Este
cazul cu ceea ce se întamplă în ţara noastră în aceasta perioadă.
863
 Din această cauză, banca trebuie să acorde credite nu numai în
funcţie de valoarea gajului, ci să se aibă în vedere şi justificările
economice şi financiare. Acestea din urmă pot descoperi riscuri serioase,
care atrag după ele dificultăţi majore. Ca urmare, nu este suficient ca o
bancă să acorde credite pe gaj, cu unele excepţii, cum ar fi avansul pe
mărfuri, credite acordate societăţilor de comerţ exterior, credite pe
perioade foarte scurte.
Creditele care cer o garanţie reală necesită o depunere în gaj a unor
active. Vorbind de creditele pe termen scurt, gajul cuprinde active
circulante (avansurile pe titluri, avansuri pe marfă şi avansul pe piaţă)
Avansul pe titluri este mai puţin folosit, întrucât agenţii economici
nu au interes să deţină în portofoliul lor, titluri cu negociere curentă.
Totuşi unii agenţi economici pătrund pe piaţa şi procura titluri de
valoare în scopul realizării unui profit maxim. Aceste titluri pot constitui
garanţie pentru creditele acordate în scopul satisfacerii nevoilor de
fonduri de rulment ale agentului economic.
Avansul pe titluri poate fi luat mai mult în consideraţie în viitor
pentru garantarea creditelor acordate persoanelor fizice.
Avansul pe marfă este un credit ce se acordă pentru industrie şi
comerţ. Pentru acest credit sunt luate în consideraţie mărfuri, care sunt
constituite în gaj de bancă. Avansul pe piaţa este o altă formă de
creditare a producţiei şi are în vedere un activ circulant (producţia
neterminată, produse finite). Băncile manifestă o oarecere prudenţă
pentru astfel de creditări. Se apelează la adjudecări şi licitaţii şi pentru
ele se eliberează cauţiuni şi garanţii.
864
 Gajul este un accesoriu al contractului de credite. Prin el se remite
băncii un bun mobil pentru garantarea creditului. Aceste bunuri trebuie
să facă obiectul vânzării-cumpărării deci să fie cuprinse în circuitul
civil.
Gajul este de două feluri şi anume: cu deposedare şi fără
deposedare.
Gajul cu deposedare se mai numeşte şi amanet şi presupune
depunerea bunului mobil la bancă. Obiectele gajului cu deposedare pot
fi reprezentate de bunuri de volum mic şi valoare mare (metale
preţioase, opere de artă, bijuterii).
Gajul fără deposedare se aplică numai asupra produselor solului,
materiilor prime industriale, produselor în curs de fabricaţie sau deja
fabricate şi aflate în depozit. Pentru ca aceste produse să poată fi luate în
garanţie, se cere îndeplinirea următoarelor condiţii:
- să existe posibilitatea reală de obţinere a lor;
- să se afle la agenţii economici sau în depozite;
- să existe o piaţă sigură de valorificare a produselor.
Gajarea se face în ambele cazuri print-un contract încheiat separat de
contractul de credite, între bancă şi agentul economic ce solicită
împrumutul.
Ipoteca reprezintă o garanţie, care nu presupune deposedarea celui
ce o prezintă în vederea obţinerii creditului. Cel care constituie ipoteca
poate fi debitorul (deci cel care împrumută) sau un garant. Drept obiect
al ipotecii se pot lua în consideraţie numai bunurile imobile actuale, nu
şi cele viitoare.
865
 Aceste bunuri trebuie să fie incluse în circuitul civil şi sunt formate
din terenuri şi clădiri de orice fel.
Bunurile ipotecate pot fi luate în garanţie numai la valoarea de
asigurare, când ele aparţin persoanelor fizice, sau numai la valoarea de
înregistrare în contabilitate dacă aparţin agenţilor economici. Persoanele
fizice pot cere reevaluarea bunurilor ipotecate, dacă consideră că
valoarea reală a acestora este mai mare decât cea de asigurare.
Bunurile imobile trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii
pentru a fi luate în consideraţie la garanţie:
- să poată fi vândute-cumpărate;
- să permită amenajări şi adaptări;
- să fie asigurate;
- să existe un înscris la notariat prin care să se specifice valoarea
bunului garantat;
- cel ce constituie ipoteca să aibă deplina capacitate de exercitiu
asupra bunului ipotecat.
Ipoteca trebuie înscrisă în registrul special de transcripţiuni şi
inscripţiuni sau în cartea funciară de la judecătorie. Stingerea ipotecii
are loc, în general, odată cu plata ultimei scadenţe la creditul garantat
prin ea.

11.4 Garanţii personale

866
 Garanţiile personale reprezintă angajamente ale agenţilor economici
şi persoanelor fizice prin care aceştia se obligă să suporte datoriile
debitorilor către bancă pentru creditele acordate. Acest tip de garanţie
mai poartă denumirea de cauţiune sau fidejusiune si este valabil dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- să existe un contract saparat prin care o persoană fizică sau juridică
se obligă să garanteze obligaţiile agentului economic împrumutat cu
întregul său patrimoniu;
- cel ce garantează să aibă deplină capacitate (să aibă 18 ani dacă
este persoană fizică, sau să fie legal constituită în cazul persoanei
juridice);
- garantul să fie solvabil;
- garantul să domicilieze sau să aibă sediul unde funcţionează banca
ce acordă creditul;
- patrimoniul ce se constituie garanţie să nu fie afectat de alte datorii
sau obligatii.
Cauţiunea sau garanţia personală poate fi materializată şi prin
scrisoarea de garanţie bancară. Aceasta este garanţia dată de o bancă
în favoarea unui agent economic sau persoane fizice care contractează
un credit bancar. Scrisoarea de garanţie bancară poate avea o diversitate
de forme, dar trebuie să cuprindă următoarele elemente obligatorii:
- să precizeze clar suma creditului pentru care se emite garanţia;
- titularul creditului;
- beneficiarul garanţiei;

867
 - termenul de valabilitate al garanţiei (care nu poate fi mai mic decât
termenul de rambursare al creditului);
- să fie datată şi semnată de banca ce emite scrisoarea (de pesoanele
ce angajează şi reprezintă patrimonial banca).

11.5 Alte garanţii

Gajul general este un gaj comun la dispoziţia tuturor creditorilor,

aceştia având o poziţie egală faţă de bunurile debitorului împotriva
căruia se derulează execuţia silită. Deci acest gaj nu conferă băncii
privilegiu de a-şi recupera singură datoriile (ca în cazul garanţiilor
reale), ceea ce înseamnă că riscurile ei sunt mult mai mari.
Gajul general cuprinde întregul patrimoniu al debitorului, deci atât
bunurile mobile cât şi cele imobile. El reprezintă o garanţie prin efectul
legii (chiar dacă nu s-a încheiat un înscris separat).
Depozitele în lei şi valută. Este vorba numai de disponibilităţile
băneşti constituite în depozite distincte, create special în scopul garanţiei
creditelor. Aceste depozite se constituie pe baza unor contracte de gaj cu
deposedare.

11.6 Asigurarea activelor împrumutaţilor constituie garanţie a

creditelor

Bunurile constituite garanţie sunt asigurate pe toată durata creditării.

868
 Asigurarea se face la valorile cu care bunurile respective sunt luate
în calcul la fixarea garanţiei. Dacă totuşi asigurarea se face doar pe un
singur an, ea trebuie reînnoită anual de către agentul economic
împrumutat. Imobilele sunt luate în garanţie la valoarea de asigurare
înscrisă la administraţia financiară. Toate drepturile cu titlu de
despăgubiri din asigurarea bunurilor sunt acceptate de banca drept
garanţie a creditelor acordate băncii creditoare. Împrumutaţii sunt
obligaţi să predea băncii poliţe de asigurare, care se păstrează la aceasta
până la rambursarea tuturor creditelor şi dobânzilor.

869
 CAP XII
GESTIONAREA ŞI CONTROLUL CREDITELOR BANCARE

12.1 Gestionarea creditelor

Creditele constituie actualmente în ţara noastră, de departe cel mai

important produs bancar. De aceea, urmărirea lor încă de la aprobare şi
acordare face parte din gestiunea creditelor acordate de băncile
comerciale.
Cererile de credite se înregistrează separat de alte documente în
“Registrul de evidenţă a cererilor şi contractelor de credite”. În
acest registru se înscriu: data, solicitanţii de credite, felul creditului
solicitat, scopul acestuia, felul creditelor aprobate şi data încheierii
contractului de credite.
Toate celelalte documente legate de credite se înscriu în registrul
obişnuit de intrări şi ieşiri. Un loc aparte în gestionarea creditelor îl
constituie, pentru băncile comerciale, identificarea creditelor acordate
efectiv. Această identificare se realizează în primul număr de ordine al
contractului de credite, a unui cod (simbol) al contului analitic deschis
beneficiarului de credite.

870
 Gestionarea creditelor acordate de băncile comerciale presupune
însă, mai ales urmărirea permanentă a modului de utilizare a fondurilor
eliberate agenţilor economici. Această urmărire se face atât de
conducerea băncii, dar mai ales de ofiţerii de credite.
Agenţii economici prezintă băncii următoarele documente pentru
credite pe termen scurt:
1. Lunar:
- balanţa de verificare pe luna expirată;
- situaţia garanţiei creditelor;
- rezultatele financiare;
- obligaţiile fiscale;
- situaţia eventualelor subventii.
Ultimele două documente sunt cerute numai regiilor autonome şi
societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat.
2. Trimestrial se cere situaţia patrimoniului, iar uneori şi bilanţul
trimestrial.
3. Anual se prezintă bilanţul contabil şi situaţia stocurilor.
Pentru creditele pe termen lung şi mediu, banca primeşte
următoarele documente:
1. Lunar sunt prezentate documentele cerute şi pentru creditele pe
termen scurt.
2. Trimestrial, agenţii economici prezintă:
- situaţia patrimoniului;
- situaţia principalilor indicatori economico-financiari privind
investiţiile puse în funcţiune.
871
 Pe baza documentelor primite, organele băncii efectuează verificarea
scriptică a garanţiei creditelor, verifică realizarea încasărilor prevăzute
în bugetul de venituri şi cheltuieli şi a parametrilor proiectaţi la
obiectivele de investiţii puse în funcţiune. De asemenea, este verificat şi
modul de constituire a resurselor agentului economic. Este vorba de
resursele băneşti destinate rambursării creditelor pe termen lung şi
mediu şi plăţii dobânzilor aferente. Informaţiile rezultate din analiza
documentelor prezentate mai sus sunt centralizate la agenţii, filiale,
sucursale şi apoi la centrala băncii comerciale.
Aceste raportări poartă denumirea de machete de rapoarte a situaţiei
creditelor pe termen scurt, mediu şi lung.
Gestionarea eficientă a creditelor presupune şi clasificarea lor în
funcţie de gradul de lichiditate a agentului economic. Deci în funcţie de
acest indicator (gradul de lichiditate) avem:
Total active curente cerute
GI = ---------------------------------
Total pasive cerute

Creditele acordate sunt:

- bune, pentru o rată mai mare de 2 la 1;
- satisfăcătoare pentru rata cuprinsă între 1.9 la 1 si 1.5 la 1;
- în atenţie, cu rata între 1.4 la 1 si 1 la 1.
- sub standard, la o rată sub 1 la 1.
În funcţie de ponderea creditelor restante, agentii economici pot fi
clasificaţi astfel:
872
 - buni (fără credite restanţe);
- satisfăcători ( credite restante între 0.1-5% din total credite);
- în atenţie (cu credite restante între 5.1-10% din total);
- sub standard (cu peste 10% din credite restante din total).
Pentru situaţiile “în atenţie” şi “sub standard”, comitetul de direcţie
al fiecărei bănci comerciale dispune luarea unor măsuri de recuperare în
avans a creditelor şi stopare a creditării.

12.2 Controlul creditelor bancare

Datorită ponderii mari a creditelor în totalul fondurilor utilizate de

agenţii economici, băncile comerciale au dreptul nu numai să controleze
utilizarea împrumuturilor, ci şi principalele laturi ale activităţii acestora,
inclusiv gradul de îndeplinire a principalilor indicatori economico-
financiari.
Un loc aparte îl ocupă verificarea existenţei, utilizării şi păstrării
activelor ce constituie garanţia împrumuturilor. Controlul bancar privind
creditele acordate se exercită atât scriptic, adică pe baza documentelor,
cât şi faptic, prin verificarea concretă a situaţiilor agenţilor economici
imprumutaţi. Controlul se efectuează diferenţiat, pe cele două tipuri
mari de credite şi anume, pentru credite pe termen scurt şi separat pentru
cele pe termen lung şi mediu.

12.2.1 Controlul bancar al creditelor pe termen scurt

873
 Verificarea scriptică se face lunar, pe baza datelor din balanţa de
verificare şi a datelor patrimoniale. Pentru agenţii economici care nu au
credite, dobânzi şi plăţi restante, controlul se face trimestrial. Pe baza
datelor din documentele menţionate mai sus, inspectorul sau
economistul băncii întocmeşte situaţia garanţiei creditelor pe termen
scurt. Dacă din verificare rezultă minus de garanţie, se vor rambursa în
aceeaşi zi, credite egale cu minusul de garanţie. Dacă agentul economic
nu are disponibilităţi băneşti, minusul de garanţie se transformă în
credite restante cu dobândă penalizatoare. Controlul creditelor pune
mare accent pe urmărirea creditelor negarantate, deci a minusului de
garanţie. Se prezintă conducerii băncii, situaţii care cuprind analiza
faptică a agentului economic împrumutat, propuneri de sistare a
creditării, situaţii de recuperare a creditelor restante.
Plusurile de garanţie sunt luate în consideraţie pentru acordarea unor
eventuale credite viitoare, suplimentare.
Controlul faptic se efectuează de către inspectorii sau grupele de
control ale băncii, trimestrial sau la termene scurte, după un grafic
elaborat de comitetele de direcţie ale băncilor comerciale sau de către
direcţiile generale de control propriu. Dacă agentul economic prezintă o
bonitate foarte ridicată, controlul faptic poate fi efectuat doar odată pe
trimestru.
Controlul faptic are ca obiect următoarele elemente:
1. Urmărirea şi analiza gradului de realizare a principalilor indicatori
ai agentului economic împrumutat, punându-se accent pe:

874
 - realizarea fluxului de numerar (comparativ cu cel prezentat băncii,
odată cu documentele de creditare);
- utilizarea capacităţilor de producţie;
- realizarea programelor de producţie;
- stadiul de fabricaţie a produselor;
- existenţa resurselor şi factorilor de producţie;
- depozitarea şi conservarea produselor;
- existenţa pieţelor de desfacere;
- respectarea contractelor cu beneficiarii;
- conservarea garanţiilor;
- respectarea destinaţiei creditelor;
- existenţa faptică a datelor din contabilitatea agentului economic.
2. Numărarea, cântărirea, măsurarea, evaluarea garanţiilor
3. Constatările (într-o notă de control).
4. Măsurile luate
5. Întocmirea actelor de control şi înregistrarea lor la bancă.

12.2.2 Controlul creditelor pe termen lung şi mediu

Şi la această formă de creditare există un control scriptic şi unul

faptic.
875
 1. Controlul sau verificarea scriptică se execută atât în cursul
executării proiectului de investiţii, cât şi după punerea în funcţiune a
obiectivului, până la rambursarea creditului. Controlul se face prin
documentele de plăţi şi de constituire a resurselor proprii, cât şi prin alte
documente prezentate de agentul economic (în timpul execuţiei
proiectului) şi prin balanţa de verificare, rezultatele financiare,
obligaţiile fiscale, situaţia patrimoniului şi a principalilor indicatori
eonomico-financiari (după punerea în funcţiune a obiectivelor). De
exemplu, la efectuarea plăţilor, ofiţerul de credite verifică:
- încadrarea plăţilor în devizul general şi devizele pe obiecte;
- încadrarea plăţilor în volumul creditelor aprobate;
- dacă investiţia a fost executată de câştigătorul licitaţiei;
- dacă resursele proprii au fost constituite conform documentaţiei de
creditare;
- încadrarea veniturilor, cheltuielilor şi profiturilor în limita celor
prevăzute în bugete de venituri şi cheltuieli;
- constituirea şi eliberarea resurselor proprii pentru investiţii;
- dacă creditele din balanţa de verificare a agentului economic
corespund celor din evidenţa băncii;
- dacă se respectă graficul de eşalonare a execuţiei obiectivului.
Controlul faptic se exercită după un grafic de control. În cadrul
acestui control vor fi urmărite:
- respectarea soluţiilor tehnice din documentaţii;
- stadiul fizic al lucrărilor;
- calitatea lucrărilor executate;
876
 - asigurarea factorilor de execuţie pentru perioada următoare;
- încadrarea lucrărilor executate şi a plăţilor făcute în documentaţia
de creditare ;
- modul în care se face depozitarea, întreţinerea şi conservarea
utilajelor şi materialelor pentru obiectivul creditat;
- analiza fluxului de numerar comparativ cu cel din documentaţia de
credite;
- situaţia bunurilor ce constituie garanţia creditelor;
- gradul de realizarea a indicatorilor aferenţi obiectivului pus în
funcţiune.
Controlul faptic se face semestrial sau chiar trimestrial.

12.2.3 Controlul efectuat de bănci la admiterea la finanţare a

obiectivelor de investiţii

Acest control este exercitat, în primul rând, cu ajutorul analizei

tehnice privind conţinutul documentaţiei. Se urmăreşte necesitatea,
oportunitatea şi eficienţa economică a investiţiei. Controlul cuprinde în
aceasta etapă:
- documentaţia prezentată la bancă să fie întocmită de o unitate de
proiectare specializată;
- beneficiarul să dispună de terenul necesar construcţiei;
- să exercite acordurile în devizul general care să permită realizarea
integrală a obiectivului;

877
 - să se urmărească competitivitatea utilajelor pe bază de licitaţii,
performanţe, costuri;
- beneficiarul să dispună de personal calificat şi dotarea tehnică
necesară pentru realizarea şi exploatarea obiectivului de investiţie pentru
care s-au aprobat şi folosit creditele.
În timpul execuţiei obiectivului şi până la intrarea lui în funcţiune
băncile comerciale controlează urmatoarele:
- lucrările să se deruleze în concordanţă cu graficele sau în avans;
acest control se efectuează atât în bancă, cât mai ales pe şantiere;
- dacă cheltuielile se încadrează în devizul general;
- concordanţa utilajelor înscrise în documentele de decontare cu lista
utilajelor din documentaţia de credite;
- dacă destinaţia fondurilor a fost respectată;
- respectarea soluţiilor tehnice aprobate;
- calitatea lucrărilor executate;
- concordanţa valorii lucrărilor executate cu cele înscrise în
documentele de decontare;
- modul de depozitare, conservare,gestionare, întreţinere a
materialelor, utilajelor, instalaţiilor;
- verifică situaţia stocurilor;
- stabilesc, împreună cu beneficiarul creditelor, măsurile de lichidare
a stocurilor peste necesar;
- se fac măsurători de control prin sondaj utilizându-se caietele de
sarcini, rapoarte de şantier;

878
 - sesizează conducerea băncii, în caz că devizul general aprobat a
fost depăşit;
- verifică cel puţin trimestrial, integritatea bunurilor depuse drept
garanţie;
- participă la recepţia obiectivului de investiţii creditat.

ANEXA 1
SOCIETATEA
MOBITEX S.A.
SITUATIA
patrimoniului social pe baza elementelor cuprinse în bilanţul
societăţii încheiat la data de 31 MARTIE 2009

A.Elemente Su B.Elemente Sum

de activ mde pasiv a
a
1. Mijloace 380.000 1. Obligatiuni 774.000
fixe la certe (din grupa B
valoarea pasiv exclusiv sold
ramasa cont 477)
2. Mijloace 533.300 2. Obligatiuni 21.500
circulante certe catre
(exclusiv personalul unitatii
creante si
decontari)
879
3. Creante 3.25 3. Creante X
certe 0 bancare (din grupa
(inclusiv B pasiv)
decontari
certe)
4. alte active 1.50 4. Creditori si X
0 furnizori pentru
investitii
5. Mijloace X 5. Credite pentru X
si cheltuieli investitii
pentru
investitii
6. Total 918. 6. Credite pe 795.500
active 050 baza de aprobari
speciale
7. Total pasive
8. Patrimoniul 112.550
social net (Activ-
Pasiv)

ANEXA 2
Contractul de credite
Nr…………………
Beneficiar MOBITEX S.A.
Credit aprobat 100.000 mii lei
880
 Perioada de creditare 9 luni
Ultima rată scadentă 20.XII.2009

GRAFICUL
de acordare şi rambursare a creditului pe termen scurt

Esalonarea Sold la Acord Ramburs Sold

acordarii si incepu ari ari la
rambursarii tul sfarsitu
perioa l
dei perioad
ei
Nr Lu anu dat suma d sum
. na l a aa
Cr t
t. a

1 IV 200 IV 50.00 50.000

0 0
2 V 200 50.000 V 50.00 100.000
0 0
3 VI 200 100.00 20. 10.0 90.000
881
 0 0 VI 00
4 VII 200 90.000 20. 10.0 80.000
0 VII 00
5 VII 200 80.000 20. 10.0 70.000
I 0 VIII 00
6 IX 200 70.000 20.I 20.0 50.000
0 X 00
7 X 200 50.000 20. 20.0 30.000
0 X 00
8 XI 200 30.000 20. 15.0 15.000
0 XI 00
9 XII 200 15.000 20. 15.0
0 XII 00
SOLD X X X X

Banca IMPRUMUTATUL

L.S.Director Contabil Sef L.S.Semnaturi autorizate

Anexa 3
AGENTUL ECONOMIC
MOBITEX S.A.

882
 SITUATIA
GARANŢIEI CREDITELOR PETERMEN SCURT LA DATA DE
31 MARTIE 2009

Specificare SUME
prezentat acceptate de
e de ag. bancă
ec.
I. ACTIVE CIRCULANTE- 536.600
TOTAL (A+B+C+D)
A. Conturi financiare (rd. 1-4) 184.300
1. Casa (ct. 300,301) 500
2. Conturi la banci (ct. 168.800
310,311,350,356,359,390)
3. Valori mobiliare de plasament
(ct. 330,331,332,356)
4. Acreditive si alte valori (ct. 15.000
39,392,399)

B. Conturi de stocuri si productie 223.600

in curs de executie (rd.6-17)
5. Stocuri de materii prime si 125.770
materiale (ct. 200,250-251)
6. Obiecte de inventar (ct. 201- 21.670
202-203)
883
7. Productie in curs de executie
(ct.500,510,520,521,531)
8. Produse (ct.220-221,222-223) 67.160
9. Stocuri aflate la terti
(ct.206,2240
10. Animale si pasari 15.300
(ct.210,211,212)
11. Marfuri (ct.230,231,237,239) 3.700
12. Aprovizionări
(ct.204,205,234)
13. Alte active
(ct.270,271,290,291,2929,293,295
)
C. Conturi de terti (ct.rd.14-17) 118.700
14. Clienti si conturi asimilate 103.400
(ct.225-226,337,400,
402,452,456)
15. Debitori diversi (ct.498) 12.200
16. Cheltuieli anticipate (ct.530)
17. Decontari din operatii de curs 3.100
(solduri debitoare ale conturilor
de decontari necuprinse in
activele pct.1-16)
II.IMOBILIZARI EXCLUSE 149.000
DIN GARANTII (RD.18-25)
884
18. Materii, materiale, ambalaje
neutilizabile depreciate stocate
peste un an etc.
19. Produse finite fără desfacere
asigurată, depozite
necorespunzator etc.
20. Animale şi păsări
neproductive sau nelivrate în
termen din îngrăşătorii
21. Cheltuieli aferente produselor
finite, nerepartizate
22. Clienti neincasati in termen de
30 de zile
23.Debitori fără titlu executoriu
sau neîncasaţi în 30 zile
24. Pierderi (sold debitor ct. 750)
25. Alte imobilizări inclusiv 149.000
cheltuieli peste norme
III. ACTIVE CIRCULANTE 387.600
CURENTE (I-II)
IV. PASIVE CURENTE 236.800
TOTALE (RD. 26-37)
26. Credite pe termen scurt
curente (ct. 800, 810, 820)
27. Credite pe termen scurt
885
restante (ct. 801)
28. Credite pe termen mediu şi
lung restante (ct. 803, 805, 815,
817)
29. Dobânzi neachitate (ct.550.01)
30. Datorii legate de participaţii
(ct.412, 830)
31. Furnizori (ct.401) 53.000
32. Decontări cu personalul 183.800
(ct.420.42)
33. Decontări privind asigurările
şi protectia socială (ct.431, 438)
34. Decontări cu bugetul statului
şi alte organisme publice (ct.430)
35. Decontări în cadrul grupului şi
cu asociaţii (460)
36. Creditori (ct.499)

V. LICHIDITATEA CURENTĂ 150.800

(III-IV)(plus de garanţie)
VI. LIPSA DE LICHIDITATE
CURENTĂ (IV-III) (minus de
garanţie)

886
AGENTUL ECONOMIC BANCA

ANEXA 4
FLUXUL OPERAŢIUNILOR DE INFORMARE-VERIFICARE

Vânzătorul (comerciantul) va avea următoarele atribuţii:

- înmânarea către client a documentaţiei de credit şi informarea
acestuia în legătură cu creditele de consum oferite de bancă;
-verificarea condiţiilor de creditare şi a criteriilor de eligibilitate;
- verificarea documentelor de identitate;
- verificarea adeverinţelor de venit;
- căutarea pe „lista neagră”;
- întocmirea facturii pro-formă/facturii fiscale;
- completarea contractului şi a graficului de rambursare;
- înmânarea către bancă a dosarelor de credit;
- informarea clientului în legătură cu aprobarea/respingerea
facilităţii de credit.

ETAPE ALE VERIFICĂRII DOCUMENTAŢIEI ŞI

CONDIŢIILOR DE CREDITARE
- prin intermediul programului informatic pus la dispoziţie de
bancă, se testează capacitatea de rambursare a clientului;
- se verifică şi capacitatea de rambursare a girantului;
887
 se generează şi se printează graficul de rambursare, în
conformitate cu solicitarea clientului;
- se verifică documentaţia de credit, respectiv: existenţa tuturor
actelor necesare, existenţa tuturor semnăturilor, îndeplinirea
condiţiilor de creditare şi a criteriilor de eligibilitate,
conformitatea documentelor şi a informaţiilor prezentate de
client cu cele solicitate de bancă etc.

Compartimentele de casierie se regăsesc în cadrul oricărei

societăţi bancare, ele asigură şi răspund de coordonarea şi urmărirea
efecturăii operaţiunilor cu numerar şi alte valori, în strânsă concordanţă
cu interesele clienţilor.
Totodată, pot îndeplini şi următoarele atribuţii:
- colaborează cu direcţiile/departamentele de coordonare şi
trezorerie în vederea urmăririi şi analizării fenomenelor şi
tendinţelor conjuncturale din sfera numerarului;
- colaborează cu Banca Naţională a României, participând la
elaborarea prognozelor privind operaţiunile de încasări şi plăţi,
a fluxului de numerar din economie etc.;
- asigură organizarea şi efectuarea tuturor operaţiunilor de
casierie prin intermediul unităţilor operative din subordine;
- efectuează, potrivit dispoziţiilor legale, operaţiuni cu numerar;
- ţin evidenţa numerarului şi asigură păstrarea acestuia.

888
 Băncile comerciale, prin unităţile lor operative, efectuează operaţiuni
de casă (încasări şi plăţi cu numerar în lei şi devize convertibile)
rezultate din operaţiuni comerciale şi necomerciale pentru:
- societăţile comerciale cu capital privat si/sau de stat, precum şi cu
capital străin, constituite în condiţiile Legii nr. 31/1990;
- societăţile comerciale cu participare străină;
- persoane fizice pentru diverse operaţiuni (cota la capital social,
sume constituind depozite etc);
De asemenea, prin casieriile băncilor se efectuează şi operaţiunile de
schimb valutar.
Modalitatea şi termenele la care societăţile comerciale urmează să
depună încasările lor la bancă se aprobă de către aceasta, ţinând seama
de prevederile reglementărilor emise de Banca Naţională a României.
Pentru efectuarea operaţiunilor de casă, încasări şi plăţi în numerar,
precum şi pentru primirea, verificarea, numărarea, păstrarea şi
eliberarea numerarului şi a altor valori, în unităţile operative ale
băncilor comerciale, sunt organizate compartimente de tezaur şi
casierie.
Organizarea şi funcţionarea serviciilor de tezaur şi casierie se face
pe baza aprobării sucursalei Bancii Naţionale a României, în raza căreia
îşi desfăşoară activitatea Banca Comercială.
În cadrul sericiilor (birourilor) tezaur şi casierie se organizează casa
de circulaţie, al cărei plafon se stabileşte de către sucursalele Băncii
Naţionale a României pe baza propunerilor făcute de băncile

889
comerciale, ţinându-se seama de media zilnică a plăţilor efectuate prin
casierie într-o lună, apreciată ca reprezentativă.
De asemenea, la stabilirea plafonului casei de circulaţie se au în
vedere condiţiile specifice de depozitare a numerarului precum şi
distanţa faţă de sucursala Băncii Naţionale a României.
Plafonul casei de circulaţie va include atât bilete de bancă cât şi
monede metalice. El poate fi modificat cu acordul celor două unităţi
bancare atunci când intervin condiţii noi faţă de cele avute în vedere
anterior.
Necesarul de numerar pentru unităţile băncii se asigură de către
sucursale Băncii Naţionale a României din contul curent deschis la
aceasta, atât pentru casieriile sucursalelor băncii cât şi pentru casieriile
subunităţilor acestora care nu au cont corespondent la sucursalele Băncii
Naţionale a României, pe baza graficelor de încasări şi plăţi, depuse la
sucursalele Băncii Naţionale a României, cu 5 zile înainte de începerea
lunii.
Excedentul de numerar, peste plafonul stabilit, se depune în mod
obligatoriu la sucursala Băncii Naţionale a României unde unitatea îşi
are deschis contul curent, cel târziu a doua zi, dacă acest excedent nu
este necesar pentru efectuarea plăţilor în următoarele 3 zile.
În cazul în care se reţine numerar de la o zi la alta, peste plafonul
casei de circulaţie, pentru efectuarea plăţilor în următoarele trei zile.
Unitatea bancară va informa sucursala Băncii Naţionale a României,
solicitând acordul de reţinere a numerarului.

890
 În vederea efectuării operaţiunilor mai sus arătate, între unităţile
băncii şi sucursalele Băncii Naţionale a României se încheie o
convenţie.
Directorii, sau după caz, directorii adjuncţi, directorii economici şi
şefii serviciilor tezaur şi casierie, răspund de organizarea, funcţionarea şi
controlul activităţii de casierie.
Aceştia sunt obligaţi să asigure ţinerea corectă şi la zi a evidentelor
operative, contabile şi statistice, în scopul reflectării în orice moment şi
cu exactitate a existenţei şi mişcării numerarului şi a celorlalte valori
gestionate prin casieriile băncii.
De asemenea, sunt obligaţi să asigure respectarea tuturor
dispoziţiilor privind păstrarea, manipularea, transportul şi paza
numerarului şi a celorlalte valori în scopul asigurării integrităţii
acestora. Totodată, sunt obligaţi ca la încadrarea personalului în
serviciile (birourile) de tezaur şi casierie, să respecte întocmai
dispoziţiile legale privind încadrarea gestionarilor, constituirea de
garanţii, răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor materiale,
precum şi orice alte reglementări şi acte normative referitoare la aceste
probleme.

FINANŢAREA ACTIVITĂŢII CURENTE

- Garanţii -

891
 Caracteristici

Documentaţia necesară:
 Cererea de eliberare a scrisorii de garanţie;
 Documentele necesare analizei economico-financiare şi
stabilirii bonităţii;
 Documente privind capacitatea de execuţie.

Tipuri de garanţii:
Scrisoare de g aranţie bancară de bună execuţie
 pentru investiţiile publice de mare valoare
Scrisoare de garanţie bancară pentru efectuarea de plăţi către
furnizori, aferente livrărilor de mărfuri primite sau serviciilor
prestate
 garanţia oferită furnizorului sau prestatotului de servicii,
prin care se garantează plata mărfurilor livrate sau
serviciilor prestate în cazul imposibilităţii achitării
obligaţiilor la scadenţă
Scrisoare de garanţie bancară pentru aplicabilitatea proiectului
 garanţia de acoperire a eventualelor prejudicii în execuţia
investiţiei publice

Scrisoare de garanţie bancară pentru asigurarea achivalentului

în Lei a sumelor în valută pentru importuri sau prestaţii

892
internaţionale plătite din credite în valută obţinute de la alte
bănci
 garanţia oferită de bănci, reprezentând echivalentul în Lei al
sumelor în valută acordate cu titlu de împrumut pentru pata
unor importuri sau prestaţii internaţionale
Scrisoare de garanţie bancară pentru restituirea avansului
 garanţia de restituire a avansurilor către investitor, în cazul
neexecutării contractului sau executării necorespunzătoare a
acestuia.

Garanţii bancare emise în valută

Scrisoare de garanţie bancară de returnare a avansului (Advance
Payment Guarantee)
Scrisoare de garanţie bancară de bună execuţie (Performance
Guarantee)
Scrisoare de garanţie bancară de restituire a sumelor reţinute
(Retention Money Guarante)
Scrisoare de garanţie bancară de bună plată inclusiv pentru
contractele de leasing (Payment Guarantee)
Scrisoare de garanţie bancară de garantare a restituirii creditului
(Letter of Indemnity)

FINANŢAREA ACTIVITĂŢII CURENTE

893
 - Credite de trezorerie -
Caracteristici
Tipuri de credite de trezorerie:
 descoperitul de cont temporat
(tehnic)
 descoperitul de cont autorizat
 credite pe contract
 scontarea creanţelor materializate
în efecte de comeţ avalizate sau
documente depuse în cadrul unui
acreditiv de export, irevocabil
 creditul sezonier (finanţarea unor
stocuri sau nevoi sezoniere pentru
activităţi ciclice)
894
Documentaţia necesară:
 cererea de credit
 bilanţul contabil, contul de
profit şi pierderi
 bugetul de venituri şi
cheltuieli aprobat sau proiectul
acestuia pentru anul pe care se
solicită creditul, întocmit pe
baza contractelor încheiate sau
a comenzilor primite
 ultima balanţă de verificare
 situaţia privind determinarea
necesarului de credit
Garanţiile necesare:
 se stabilesc în funcţie de
performanţele economic-
financiare ale firmei Dvs.
 Valoarea creditului:
Dobânda:
 necesarul de stocuri de  este indexabilă, în funcţie de
aprovizionat, corectat cu stocurile costul resurselor
existente pentru desfăşurarea
activităţii pe perioada de creditare

Durata de acordare a creditului:

 perioada de creditare este de

maxim 12 luni

FINANŢAREA ACTIVITĂŢII CURENTE

- Descoperire de cont -
Caracteristici

Documentaţia necesară: Valoarea creditului:

 cererea de credit  se dimensionează pe baza

analizei încasărilor lunare din
ultimele 3 luni – numai în
895

 borderoul cu ordine de vânzare în
valută, împreună cu ordinele aferente
Durata de acordare a creditului:
 perioada de creditare este de la 1 la
30 de zile
Dobânda:
 este indexabilă, în funcţie de costul
resurselor
Destinaţia creditului:
 se acordă pentru acoperirea decalajului
intervenit între încasări şi plăţi, datorate
896
cazul garantării prin
prezentarea de facturi
 nivelul maxim se stabileşte în
funcţie de valoarea totală a
mărfurilor livrate, a lucrărilor
executate sau a serviciilor
prestate
 în cazul ordinelor de vânzare
în valută, valoarea creditului
poate fi până la nivelul
echivalentrului în Lei al valutei
la cursul zilei operaţiunii
respective
Garanţiile necesare:
 se stabilesc ţinând seama de
valoarea creditului, situaţia
economico-financiară a
clientului, durata de creditare şi
riscul afacerii
întârzierilor în încasarea mărfurilor
livrate, lucrărilor executate sau
serviciilor prestate

Tipuri de descoperit de cont:

 descoperit tehnic de cont legat de
circuitul de decontare a viramentelor
locale şi internaţionale (în baza
încasărilor prin ordine de plată în Lei
confirmate de către banca emitentă sau
a mesajelor SWIFT

 descoperit de cont în baza unor creanţe

comerciale (cecuri, bilete la ordin sau
facturi acceptate la plată)

FINANŢAREA ACTIVITĂŢII CURENTE

- Descoperire de cont autorizat -
Caracteristici

Documentaţia necesară: Garanţii necesare:

 acte di date juridice  se stabilesc în funcţie de

897
 situaţii financiar-contabile (bilanţul valoarea creditului, de
contabil, contul de profit şi pierderi,
situaţia patrimonială, ultima balanţă
de verificare)
 bugetul de venituri şi cheltuieli
pentru perioada pe care se solicită
creditul
 contractele Dvs. cu principalii
furnizori
 fluxul de încasări şi plăţi în Lei şi
în valută previzionat pentru
perioada de creditare
 alte documente în funcţie de
particularităţile afacerii
Durata de acordare a creditului:
 perioada de creditare este de până
la 12 luni
 Pentru produse cu ciclu lung de
fabricaţie, perioada de creditare
poate depăşi 12 luni
Valoarea creditului:
 nivelul maxim nu va depăşi 80%
din necesarul de capital de lucru,
898
performanţele economico-
financiare ale firmei, de riscul
afacerii
Se pot constitui din:
 cesionarea drepturilor din
încasări;
 ipotecă asupra bunurilor
imobile proprietatea DVS.
sau a unei terţe persoane,
juridice sau fizice;
 gaj asupra unor bunuri
mobile;
 scrisori de
garanţie/contragaranţie.
Dobânda:
 este variabilă, în funcţie de
costul resurselor
Destinaţia creditului:
 se acordă pentru completarea
ajustat cu fondurile atrase de la alte
bănci
necesarului de capital,
asigurând, împreună cu
celelalte fonduri proprii atrase,
acoperirea tuturor cheltuielilor
pe care le faceţi pentru
aprovizionare, producţie,
desfacere

CAPITOLUL XX

ALTE PRODUSE, OPERAŢIUNI ŞI TEHNICI BANCARE

20.1 Carnetele de economii

Din primele capitole ale părţii a doua a cursului, s-a reţinut că

operaţiunile bancare de constituire a resurselor sunt operaţiuni de pasiv.
În economia de piaţă, băncile utilizează ca principală resursă atrasă,
899
economiile băneşti ale persoanelor fizice şi agenţilor economici. În cele
ce urmează, prezentăm principalele tehnici şi operaţiuni bancare legate
de un produs bancar relativ nou al băncilor comerciale şi anume
carnetele de economii.

20.1.1 Carnetele de economii

Prin carnetele de economii, băncile realizează un volum foarte mare

de resurse. Carnetele de economii sunt hârtii de valoare la depunător
(deţinător). Actualmente, băncile comerciale au preluat iniţiativa în
utilizarea acestui produs (instrument), ele devansând Casa de Economii
şi Consemnaţiuni în privinţa volumului, nivelul dobânzii şi diversificării
formelor de carnete. Carnetele de economii emise de către băncile
comerciale pentru depunerile efectuate de către persoane fizice şi
asociaţii obşteşti şi non profit, pot fi:
- la vedere;
- la termen;
- pentru investiţii.
Carnetele la vedere pot fi:
- nominale;
- la purtător.
Carnetele la termen sunt, la rândul lor:
- pe 1 lună;
- pe 3 luni;
- pe 6 luni;
900
 - pe 12 luni;
- pe 2 ani;
- pe 3 ani;
- etc.
Toate carnetele la termen pot fi, atât nominale, cât şi la purtător.
Carnetele pentru investiţii sunt numai nominale. Toate carnetele de
economii la purtător pot fi cu parolă sau fără parolă. De asemenea,
carnetele de economii nominale pot fi cu sau fără:
- clauză de împuternicire;
- dispoziţie testamentară;
- condiţionarea restituirii.
Depunerile nominale sunt acelea care se efectuează pe carnetele de
economii emise pe numele unei persoane, care este şi titularul acestora.
Deci carnetele nominale pot fi la vedere şi la termen. În carnetele de
economii la purtător nu sunt înscrise numele şi prenumele persoanei
pentru care se face depunerea. Aceste carnete de economii pot fi cu sau
fără parolă. Parola constă în înscrierea a cel mult două cuvinte în fişa de
cont a carnetului de economii. Cuvintele sunt precizate de depunător.
Calitatea de titular al unui carnet de economii la purtător cu parolă se
recunoaşte persoanei care prezintă un astfel de carnet şi cunoaşte parola,
iar al unui carnet de economii la purtător fără parolă, persoanei care
prezintă un astfel de carnet, fără nici o altă condiţionare. Depunerile cu
clauze de împuternicire se fac pe carnete de economii nominale, în care
se menţionează numele şi prenumele pentru cel mult două persoane,
care pot dispune de sume (în afara titularului). Aceste clauze de
901
împuternicire sunt valabile numai pe timpul vieţii titularului, iar
înscrierea lor în carnetul de economii poate fi solicitată oricând de
titular. Minorii în vârstă de până la 14 ani nu pot fi trecuţi la clauza de
împuternicire. Depunerile condiţionate sunt depunerile care se fac de o
persoană pe numele altei persoane, care poate dispune de sumele din
carnet, numai cu respectarea condiţiei stabilite de persoana depunătoare
la emiterea carnetului. Nu se admit condiţii, care contravin legilor ţării
sau prin care depunătorul înlătură pe titularul carnetului de la dreptul de
a dispune de sumele depuse. Persoana care a condiţionat depunerile
făcute pentru o altă persoană, poate cere ulterior modificarea condiţiei în
sensul lărgirii dreptului de dispunere al titularului sau anularea condiţiei
prevăzute. Carnetele de economii cu dispoziţie testamentară sunt cele în
care se menţionează persoanele cărora, sumele depuse li se eliberează,
după decesul titularului. Dispoziţia testamentară se înscrie în carnet pe
baza solicitării făcute de titular în cererea de depunere. Depunerile pe
carnete de economii din punct de vedere al termenului de păstrare în
bancă pot fi:
- la vedere;
- sub formă de depozite;
- cu depuneri periodice, timp de 3 ani, pentru investiţii.
Depunerile la vedere nu au stabilite termene de păstrare în bancă.
Depunerile sub formă de depozite pe carnete de economii nominale sau
la purtător sunt cele ce se fac pentru un termen minim de păstrare,
stabilit de bancă (3, 6 sau 12 luni). Depunerile periodice pentru investiţii
pe carnetele de economii nominale sunt acelea care se fac lunar sau cel
902
mult trimestrial, timp de 3 ani, fără ca în acest interval de timp să se
solicite de către titular, operaţiuni de restituire.

20.1.2 Depunerea şi restituirea economiilor

Depunerile pe carnetele de economii emise de unităţile operative ale

băncilor se fac pe numele persoanei care solicită depunerea sau pe
numele altei persoane indicate de depunător (când carnetele de economii
sunt nominale). Pentru carnetele la purtător, nu se nominalizează
posesorul. Un carnet de economii nu poate fi emis pe numele a două sau
mai multe persoane. De sumele depuse pe carnetele de economii
nominale, în mod necondiţionat pot dispune următoarele persoane:
- titularul carnetului;
- persoanele prevăzute în clauza de împuternicire înscrisă în
carnetul de economii sau împuternicite de titular prin procură,
autentificată de un notar public;
- curatorii şi tutorii titularilor de carnet, după caz. Din sumele
depuse condiţionat pe carnetele de economii nominale pot dispune
persoanele menţionate mai sus, în limitele permise de condiţia de
restituire în carnet. În cazul depunerilor pe carnetele de economii la
purtător, fără parolă, de sumele existente pot dispune persoanele care
prezintă carnetul. În caz că depunerile sunt cu parolă, persoanele
trebuie să prezinte - pe lângă carnet - şi parola.
Dacă titularul carnetului a decedat, de sumele depuse pot dispune
persoanele indicate în dispoziţiile testamentare înscrise în fişele de cont
903
ale carnetelor sau moştenitorilor legali. Pe numele minorilor sub 14 ani
se pot elibera carnete de economii numai la cererea altor persoane şi
dacă la clauza de condiţionare se precizează că minorul are dreptul de a
dispune de sumele depuse după împlinirea vârstei de 14 ani.
Persoanele cu drept de dispoziţie asupra depunerilor de economii pe
carnete, trebuie să prezinte în toate cazurile carnetele de economii.
Pierderea sau sustragerea unui carnet de economii se anunţă, în scris, la
cea mai apropiată unitate a băncii, care la rândul ei se informează
unitatea emitentă.
Soldul unui carnet de economii nominal sau la purtător poate fi
transferat total sau parţial pe alt carnet, indiferent de felul acestuia, pe
numele aceluiaşi titular, al moştenitorilor legali sau testamentari, al
persoanelor prevăzute în dispoziţiile testamentare sau al altor persoane.
Transferul se face la cererea titularului carnetului de economii sau a
persoanelor care au dreptul să dispună de sumele depuse pe carnetul de
economii, din care se solicită transferul. Soldul unui carnet de economii
la purtător se poate transfera în totalitate pe un alt carnet de economii de
acelaşi fel sau de alt fel, nominal sau la purtător. Carnetele de economii
pot fi emise, la cererea cetăţenilor, de către toate unităţile bancare
(sucursale, filiale, agenţii). Fiecare carnet de economii emis de unităţile
băncii va fi însoţit de un talon tipărit, pe care se va înscrie de către
salariatul de la ghişeu, codul dat carnetului. Excepţie face carnetul de
economii la purtător fără parolă. Unităţile băncii efectuează operaţiuni
de depuneri şi restituiri din carnetele de economii indiferent de unitatea
emitentă (evident, tot din cadrul băncii). Fac excepţie carnetele de
904
economii la purtător cu parolă, pentru care restituirile şi lichidările se
fac numai de unitatea emitentă. Limitele minime ale depunerilor iniţiale
sau ulterioare sunt diferenţiate pe perioade. Dacă se solicită restituirea
unei sume ce afectează soldul minim al carnetului de economii, se
procedează la lichidarea soldului şi dobânzilor aferente. Depunerile pe
carnetele de economii se efectuează în numerar sau prin virament.
Depunerile prin virament se efectuează numai pe carnetele de economii
nominale.

20.1.3 Dobânzile

Calcularea dobânzilor aferente sumelor depuse pe carnetele de

economii emise de unităţile băncii se face anual, până la 15 ianuarie a
anului în curs pentru anul expirat, sau la efectuarea operaţiunilor de
lichidare a unui depozit sau a soldului unui carnet. Calculul dobânzilor
se face numai de unităţile băncii care au emis carnetele. La calculul
dobânzilor, anul este socotit de 360 de zile, iar luna de 30 zile. Dobânda
se calculează după procedeul clasic, avându-se în vedere suma depusă,
timpul de păstrare în bancă şi rata dobânzii stabilită pe an (de regulă)
sau pe perioade mai mici. Un alt procedeu are în vedere raportul dintre
sumele de dobânzi obţinute prin adunarea soldurilor zilnice (din fişele
conturilor) şi divizorul fix. Divizorul fix se calculează prin raportarea
numărului de zile dintr-un an (360) înmulţit cu 100, la rata dobânzii.
Dobânzile (masa dobânzii) se calculează pe baza ratelor anuale ale
dobânzilor stabilite de consiliul de administraţie al băncii. La sfârşitul
905
fiecărui an, sau altei perioade dobânzile se adaugă la soldul depunerilor
existente în fişele de cont ale titularilor de carnete de economii şi sunt
purtătoare de dobânzi din prima zi a anului următor. Înscrierea
dobânzilor în carnetele de economii se face după înregistrarea lor în
fişele de cont, la prezentarea carnetelor de către titulari sau alte
persoane, cu ocazia efectuării unor noi operaţiuni de depuneri şi
restituiri. Excepţie fac carnetele de economii cu depozite şi cele pentru
investiţii, pentru depunerile care nu au termenul minim de păstrare
prevăzut.

20.1.4 Carnetele de economii la vedere

Pentru carnetele de economii la vedere nu se stabilesc termene de

păstrare. Restituirile se fac oricând, la cererea titularului sau a altor
persoane prevăzute.
Carnetele de economii la vedere pot fi emise nominal sau la
purtător (nenominalizate).
Pentru eliberarea carnetului la vedere nominal, salariatul de la
ghişeul băncii solicită depunătorului actul de identitate şi modul în
care doreşte să efectueze depunerea: cu clauză de împuternicire, cu
condiţionarea restituirilor sau cu dispoziţie testamentară.
Pe baza datelor solicitate, salariatul băncii completează la calculator
cererea de depunere, conform următorului model:

906
Banca ……..
……………..
cod………… Cod
carnet………….

CERERE DE DEPUNERE Nr.________

Titular
- Nume
…………………………………………………………………….
- Prenume
…………………………………………………………………
Locul şi data naşterii
………………………………………………………
Domiciliat în
……………str.………………….nr.………………………
Bl……………sc…………ap………judeţ/sector……………………
…….
Buletin/Paşaport
Seria……………………………nr………………………
Depunător……………………………………………………………
……..
Felul
depunerii……………………………………………………………..
907
 Clauza de împuternicire: -
1……………………………………………….
-
2……………………………………………….
Condiţionarea
restituirii…………………………………………………….
Dispoziţia
testamentară…………………………………………………….
Suma
depusă……………………………………………………………..lei
Data……………………………..
Salariat ghişeu
- Numele şi
prenumele……………………………………………………..
- Semnătura………………....Semnătura
depunător……………………….

908
 La „Titular“ se înscrie numele şi prenumele persoanei pentru care se
face depunerea.
La „Depunător“ se înscrie numele şi prenumele persoanei care face
depunerea pentru titularul carnetului.
După completare şi verificare, cererea de depunere este prezentată
de către salariatul de la ghişeu depunătorului, pentru semnare.
După semnare, depunătorul restituie salariatului de la ghişeu cererea,
împreună cu suma înscrisă în cerere. După verificarea sumei primite în
numerar, salariatul de la ghişeu va completa carnetul de economii la
vedere nominal.
Depunerile pe carnete de economii la vedere emise de bancă nu au
stabilite termene de păstrare, iar restituirile se efectuează oricând, la
cererea titularului.
Carnetele de economii la purtător pot fi cu sau fără parolă. Aceasta
constă în indicarea, de către titular, a cel mult două cuvinte pe baza
cărora i se poate recunoaşte la solicitarea restituirilor, calitatea de titular
de către salariatul de la ghişeul băncii.
Operaţiunile de depunere şi restituire pe carnete de economii la
vedere se pot efectua la oricare unitate a băncii. Se exceptează
restituirile din carnetele de economii la purtător cu parolă, care se fac
numai de unitatea băncii care a emis carnetul.
Pentru depunerile efectuate pe carnete de economii la vedere, banca
acordă dobânda calculată pe baza ratei anuale stabilite de Consiliul de
Administraţie al băncii.

909
 Dobânda cuvenită pentru depunerile din cursurile unui an se înscrie
în carnetul de economii cu ocazia prezentării acestuia la unitatea
emitentă sau cu prilejul efectuării unor noi operaţiuni de depunere şi
restituire.
Depunerile efectuate de populaţie pe carnete de economii emise de
bancă sunt imprescriptibile.
Depunerile şi dobânzile aferente acestora, actele în legătură cu
transferul depunerilor pe numele moştenitorilor, precum şi acţiunile
judiciare ale băncii legate de acestea sunt scutite de impozite şi taxe
conform legii.
Depunătorii trebuie să păstreze cu grijă carnetul de economii şi
talonul primit o dată cu acesta şi să nu uite parola stabilită pentru
carnetele de economii la purtător cu parolă.
Pierderea carnetului de economii se va anunţa imediat la cea mai
apropiată unitate a băncii, precizându-se codul carnetului sau alte
elemente care să permită identificarea titularului şi a unităţii bancare
emitente.
Banca îşi rezervă dreptul de a stabili şi modifica limita minimă a
unei depuneri şi a soldului depunerilor din carnetele de economii emise
de unităţile sale.
Banca efectuează pentru populaţie operaţiuni de depuneri şi restituiri
ale economiilor băneşti numai pe baza carnetelor de economii emise de
unităţile sale teritoriale.
Pentru efectuarea de depuneri, după ce au fost eliberate carnetele de
economii la vedere nominale, la solicitarea depunătorului, salariatul de
910
la ghişeul băncii, pe baza carnetului prezentat şi a precizării făcute de
solicitant privind suma pe care doreşte să o depună, va completa cererea
de depunere în formă redusă.
Cererea de depunere (în formă redusă) se foloseşte numai când, la
depunerile ulterioare nu se solicită modificarea sau anularea condiţiilor
menţionate în carnetul de economii de care trebuie să se ţină seama la
efectuarea restituirilor.
După completarea şi semnarea cererii de depunere (în forma redusă)
de către depunător, salariatul de la ghişeu va proceda la primirea şi
verificarea sumei şi la înregistrarea acesteia în carnetul de economii la
vedere nominal.
Unităţile băncii efectuează, la cererea persoanelor îndreptăţite,
restituiri din depunerile evidenţiate în carnetele de economii la vedere
nominale, în limita soldurilor existente în momentul solicitării unor
astfel de operaţiuni, cu respectarea soldului minim.
Operaţiunile de restituire se efectuează pe baza carnetelor de
economii.
Restituirea din carnete de economii la vedere nominale, cu dispoziţie
testamentară, se face pe baza prezentării carnetului şi a certificatului de
deces al titularului.
Restituirea către moştenitorii legali se face pe baza carnetului de
economii la vedere nominal şi a certificatului de moştenitor sau a
hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă.
Restituirea unei sume din carnetele de economii se face numai după
ce sunt verificate actele solicitantului, şi anume buletinul de identitate
911
sau alt act similar (paşaport, carnet de serviciu pentru militari,
legitimaţii provizorii, procură de la notariat).
După verificare documentelor, salariatul de la ghişeu va completa
cererea de restituire.
La completarea cererii de restituire se au în vedere următoarele:
- în stânga sus, sub denumirea băncii se va trece denumirea şi codul
unităţii bancare la care se solicită efectuarea operaţiunii
- la rubricile „Titular“ şi „Prin“ se vor înscrie numele şi prenumele
conform actului de identitate prezentat de titular sau de o altă
persoană, care are dreptul să ridice sume din soldul depunerilor
existent în carnet în momentul solicitării operaţiei de restituire, în
condiţiile prevăzute de prezentele norme:
- rubricile „Domiciliat în ….“ şi „Buletin/Paşaport……“, se vor
completa cu datele necesare tot pe baza actului de identitate prezentat de
titular sau altă persoană cu drept de restituire
- la rubrica „Suma solicitată….“ Se va trece suma comunicată
verbal de solicitant, în cifre
- rubrica „Soldul confirmat….lei, de…“ se completează de
salariatul de la ghişeu pe baza datelor din fişa contului
- rubricile „Am primit suma de…“ şi „Semnătura solicitant“ se
completează de solicitant, înainte de primirea banilor.
- rubrica „Salariat ghişeu“ se va semna după ce cererea de
restituire a fost verificată de către salariatul de la ghişeu, prezentată
solicitantului operaţiunii, semnată de acesta şi după ce s-au dat banii şi
s-a înregistrat în carnetul de economii suma restituită.
912
 Pentru lichidarea (restituirea totală) soldului depunerilor de pe
carnete de economii la vedere nominale, titularii acestora sau persoanele
cu drept de dispoziţie asupra sumelor din astfel de carnete se pot adresa
la oricare unitate a băncii.
În vederea lichidării soldului depunerilor de pe carnete de economii
la vedere nominale, solicitantul va prezenta salariatului de la ghişeu
carnetul de economii şi actul de identitate, iar dacă situaţia o impune, şi
actele din care reiese dreptul de dispoziţie şi îi va cere să i se elibereze
în totalitate soldul economiilor evidenţiat în carnet.
Salariatul de la ghişeu, după ce va verifica legalitatea actelor de
identitate şi concordanţa datelor înscrise în ele cu cele din carnetul de
economii la vedere nominal, va completa cererea de lichidare.
Depunerile pe carnetele de economii la vedere la purtător pot fi
efectuate numai în numerar şi sunt cu parolă şi fără parolă.
La acest fel de carnete nu se pot introduce clauză de împuternicire,
dispoziţie testamentară şi restituire condiţionată.
Carnetele de economii la vedere cu şi fără parolă se eliberează după
ce se completează cererea.
La completare se ţine seama de următoarele:
- la rubrica „Titular“ se va înscrie cu majuscule LA PURTĂTOR
CU PAROLĂ.
- La rubrica „Felul depunerii“ se menţionează: „la vedere, la
purtător, cu parolă“

913
 După completarea cererii de depunere aceasta se prezintă
depunătorului pentru verificare şi înscrierea parolei dorite şi apoi se
completează la calculator, carnetul de economii.
Parola poate fi modificată oricând de persoana care prezintă carnetul
de economii şi cunoaşte parola, cu prilejul unei noi depuneri. În cererea
de depunere se va menţiona la rubrica „Parola“ expresia „Modificat
parola“, iar titularul va înscrie noua parolă.

20.1.5 Carnetele de economii la termen

În cazul acestor carnete, depozitele au termene minime de păstrare

de o lună, 3 luni, 6 luni, 12 luni sau alte termene fixate de bănci.
Carnetele pot fi nominale sau la purtător. Cele la purtător pot fi cu şi
fără parolă.
La carnetele de economii cu depozite, dobânzile bonificate de bancă
sunt superioare celor acordate pentru economiile la vedere.
Şi pentru eliberarea acestor carnete se completează de către salariat
cererea de depunere. La rubrica „Felul depunerii“, se vor înscrie după
caz, cuvintele „cu depozite pe 3 luni“, „sau cu depozite pe 6 luni“, „sau
cu depozite pe 12 luni etc.“
Limita minimă a unui depozit este variabilă, indiferent de termenul
minim de păstrare, dar uneori poate fi şi impus.

914
 Înregistrarea depunerilor iniţiale şi ulterioare se efectuează în
carnetele cu depozite, pe pagini separate, fiecare depunere constituind
un depozit.
În cazul în care titularii carnetelor de economii cu depozite solicită
restituiri din sumele depuse înainte de expirarea termenului de păstrare
prevăzut, se va proceda la lichidarea depozitului respectiv iar dobânda
calculată va fi cea pentru carnetele de economii la vedere.

20.1.6 Carnetele de economii pentru investiţii

Aceste carnete dau posibilitatea depunătorilor să-şi fructifice

economiile băneşti în condiţii cât mai avantajoase. Operaţiunile de
depunere pot fi în numerar sau prin virament, lunare sau trimestriale.
Aceste depuneri sunt nominale, cu depuneri periodice timp de trei ani,
pentru investiţii. Periodicitatea depunerilor (lunar sau trimestrial) se
stabileşte de titular, la eliberarea carnetului de economii.
După expirarea termenului de trei ani (sau altul), se mai pot efectua
noi depuneri pe carnetul de economii aflat în această situaţie, iar până la
lichidarea soldului (constituit din depuneri şi dobânzi capitalizate) se va
aplica rata anuală de dobândă stabilită pentru această formă de
economisire.
Rata anuală a dobânzii pentru sumele depuse pe aceste carnete este
superioară tuturor celorlalte forme de economisire. Rata dobânzii este
stabilită de Consiliul de Administraţie al băncii.

915
 În cazul în care restituirea se cere în avans faţă de termenul de trei
ani, se bonifică dobânda la vedere.
Banca efectuează prin unităţile sale teritoriale operaţiuni de
depunere şi restituire a economiilor băneşti ale populaţiei, garantează
securitatea sumelor depuse şi asigură secretul operaţiunilor efectuate.
Depunerile pe carnete de economii nominale cu depuneri
periodice pe timp de trei ani pentru investiţii se pot efectua lunar sau
cel mult trimestrial, potrivit opţiunii făcute de titular, fără ca în această
perioadă să se solicite restituiri de sume.
Dobânda cuvenită pentru depunerile din cursul unui an se înscrie în
carnetele de economii cu ocazia prezentării acestora la unitatea emitentă
sau cu prilejul efectuării unor noi operaţiuni de depuneri şi restituire.
Titularii carnetelor de economii cu depuneri periodice pe timp de
trei ani pentru investiţii pot solicita credite unităţilor băncii care să fie
garantate cu sumele depuse pe aceste carnete.
Operaţiunile de depunere şi restituire pe baza carnetelor de economii
nominale pentru investiţii se pot efectua de oricare unitate a băncii.
De asemenea, depunerile şi dobânzile aferente acestora, actele în
legătură cu transferul depunerilor pe numele moştenitorilor, precum şi
acţiunile judiciare ale băncii legate de aceste operaţiuni sunt scutite de
impozite şi taxe conform legii.
Banca efectuează, pentru populaţie, operaţiuni de depuneri şi
restituiri ale economiilor băneşti numai pe baza carnetelor de economii
emise de unităţile sale teritoriale.

916
 Evident că orice bancă poate să îşi diversifice carnetele de economii
în funcţie de sume minime, termene, dobânzi, premii etc.

20.2 Necesitatea perfecţionării asigurării depozitelor bancare

Depozitele au aceeaşi esenţă ca şi carnetele de economii, de fapt

fiind vorba tot de produsul bancar „depozite“.
De aceea, în cele ce urmează, prezentăm doar aspectul asigurării
depozitelor în general, indiferent de forma lor.
Chiar dacă reforma se înfăptuieşte lent, există sectoare ale
economiei care se dezvoltă în mai mare măsură decât altele. Printre
acestea se numără şi sectorul bancar, unde asistăm la o dezvoltare şi
diversificare fără precedent a produselor bancare. Printre acestea, o
pondere mare au cele legate de economiile băneşti ale populaţiei şi
anume, contractele de depozit, libretele, carnetele, certificatele etc.
În ultimii ani, veniturile populaţiei au scăzut în termeni reali, ca
urmare a scăderii puterii de cumpărare. Astfel, după datele statistice
existente, în 1999, un român putea economisi anual o sumă de lei
echivalentă cu 90 dolari USA. Această sumă a scăzut în anul 1997 la
119 dolari (în echivalent). Cu toate acestea, circa 10% din veniturile
populaţiei sunt economisite. Nu este vorba de o înclinaţie a persoanelor
fizice din ţara noastră de a investi, ci mai ales de a dispune de o sumă de
bani în situaţii critice. Şi la noi poate fi reţinut principiul keyneszit că
economiile sunt egale cu investiţiile. În cele ce urmează, prezentăm un
model de utilizare a veniturilor populaţiei.
917
 VENITURILE POPULAŢIEI

CONSUM ECONOMII

AUTOFINANŢARE PLASAMENTE

ASIGURĂRI VALORI LICHIDITĂŢI

IMOBILIARE

Fig. 1 Destinaţia veniturilor populaţiei

Dacă am încerca să transpunem în această schemă, date concrete, am

constata că sunt multe diferenţe de la o ţară la alta, determinate de
gradul de dezvoltare şi stabilitate economică. Astfel în Franţa, circa o
pătrime din economiile populaţiei sunt utilizate pentru autofinanţare şi
în primul rând, pentru investiţii directe. De asemenea, o pondere mare
deţin plasamentele în produsele societăţilor de asigurare şi în valori
mobiliare. În ţara noastră situaţia se prezintă cu totul altfel. Marea
majoritate a economiilor băneşti ale populaţiei reprezintă plasamente în
produse bancare de economisire. Motivaţia constă, atât în lipsa de
cunoştinţe în domeniu a persoanelor fizice, dar şi în aceea că depozitele
şi alte forme de economisire prezintă un mare grad de lichiditate.
Practic, persoanele fizice pot să-şi recupereze oricând economiile, chiar
înainte de expirarea termenelor.
918
 Ponderea mare deţinută de produsele bancare în totalul
plasamentelor din economii ale populaţiei face cu atât mai necesară
perfecţionarea permanentă a garanţiei acestora. Mai trebuie luată în
calcul şi posibilitatea ca unele bănci să ajungă în incapacitate de plată
sau chiar faliment.
De altfel, pe plan mondial au existat preocupări pentru asigurarea
depozitelor şi chiar au fost adoptate acte normative, încă de acum 65-70
de ani. În USA a fost creată încă din 1934, Corporaţia Federală a
Asigurării Depozitelor (F.D.I.C.), care asigură băncile comerciale,
băncile de economii şi gestionează fondurile de asigurări ale asociaţiilor
de economii şi împrumuturi. Această organizaţie asigură depozite de
până la 100.000 dolari pe o persoană.18
În ţara noastră, problema asigurării depozitelor a fost luată în
consideraţie doar în ultimii ani, adică odată cu creşterea numărului
băncilor şi cu sporirea volumului depozitelor şi a numărului
deponenţilor pe de altă parte. Unele din băncile constituite în ultimii ani
în ţara noastră s-au dovedit a fi mai puţin stabile şi solide. Patru din
băncile destul de mari apărute la noi au ajuns practic în stare de
insolvabilitate şi nu au putut elibera la cerere depozitele. Problema a fost
rezolvată prin garantarea de către stat a depozitelor populaţiei până la
limita de 10 milioane lei, care apoi a fost majorată la 20, apoi la 25
milioane, iar acum 49,4 milioane lei. A fost constituit şi un fond de
garantare a depozitelor din sistemul bancar. Desigur că având în vedere
şi dezvoltarea fără precedent în ţara noastră a produselor bancare de

18
Thomas Mayer ş.a., Money, Banking and The Economy, E.D.P. 1993, pag. 111-112.
919
economii, putem spune că, în viitor, trebuie găsite şi alte forme şi
metode de asigurare a acestora. Această perfecţionare a asigurării
depozitelor are şi scopul întăririi încrederii deponenţilor în sistemul
bancar, dar şi pe acela al creării la dispoziţia guvernului a unui
mecanism oficial de protejare a micilor deponenţi.
Considerăm că în viitor, perfecţionarea asigurării depozitelor se
poate concretiza în următoarele:
1. Ponderea foarte mare pe care o au economiile populaţiei în totalul
resurselor atrase ale băncilor comerciale face necesară reconsiderarea
acestui produs bancar. Ele trebuie să depăşească „statutul“ produselor
şi serviciilor bancare şi să se transforme într-o instituţie (mai mult în
sens sociologic decât financiar). Şi nu este o exagerare să considerăm
aşa economiile (şi îndeosebi depozitele), de îndată ce milioane de
oameni sunt legaţi de bănci prin contracte, venituri, riscuri etc. De
cele mai multe ori, consecinţele relaţiilor dintre bănci şi depozitari
sunt directe, rapide şi ample (de exemplu, inflaţia se reflectă şi
repercutează în rata dobânzii). Este vorba de o forţă financiară în
serviciul interesului public, dar care, în acelaşi timp, contribuie la
modificarea fluxurilor de capital dintre bănci şi alte instituţii
financiare. Considerarea depozitelor ca un produs bancar de interes
public, ar motiva eliminarea impozitului pe dobânzi sau cel puţin
introducerea unui astfel de impozit progresiv, care să favorizeze
persoanele fizice cu depozite mici. Obţinerea în acest fel a unui venit
mai mare (dobânda) din depozite ar echivala cu reducerea riscului
(recuperarea sumei depuse s-ar face mai repede şi deci cu creşterea
920
 gradului de asigurare a acestor depozite). Asigurarea depozitelor
poate evolua şi având în vedere următoarea schemă:

ASIGURATORUL OBIECTUL
ASIGURĂRII

ASIGURATUL CONTRACT DE
ASIGURARE

ELEMENTE
COMPONENTE ALE
ASIGURĂRII
DEPOZITELOR

DESPĂGUBIREA SUMA
ASIGURATĂ

RISCUL DURATA
ASIGURĂRII

Fig. 2 Elemente ale asigurării depozitelor populaţiei

2. Crearea unui organism financiar care să garanteze depozitele.
Într-o primă fază, acest organism (fond, corporaţie etc.) ar urma să fie
921
susţinut puternic de către stat. El ar trebui să aibă dreptul de a aviza
constituirea băncilor care au în structura produselor lor economii,
îndeosebi depozite. De asemenea, ar trebui să dispună de un volum mare
de fonduri proprii sau ale statului, astfel încât să poată acoperi
depozitele constituite la banca falimentară.
Această instituţie de sigure a depozitelor poate acţiona în mai multe
modalităţi şi anume:
- printr-o infuzie de capital, banca falimentară este transformată într-
o bancă stabilă, solvabilă, care preia toate pasivele băncii
falimentare, inclusiv depozitele;
- instituţia de asigurare lasă banca să dea faliment, apoi plăteşte ea
depozitele; acţiunea se poate realiza când este vorba de bănci mici,
- instituţia de asigurare preia banca, o activează temporar (o aduce în
situaţie de solvabilitate), după care o vinde.

3. Prin intervenţia guvernului se poate ca o altă bancă să preia

depozitele băncii insolvabile, după ce ceasta a fost închisă. Situaţia
poate fi rezolvată în mod asemănător şi prin fuziunea, unei bănci
problemă cu o altă bancă (BCR – BANCOREX).
Desigur că cele trei soluţii propuse pot fi aplicate la noi în funcţie de
situaţiile concrete de criză. Oricum, pe măsură ce economiile populaţiei
devin principala resursă de creditare, este necesar să se renunţe la
sistemul actual de protecţie discreţionară (limitată), pentru că se poate
produce eroarea sau chiar pierderea încrederii deponenţilor.

922
 20.3 Asigurările bancare

În ultimii ani asigurările bancare s-au dezvoltat foarte mult, iar

produsele de asigurare sunt vândute mai rapid prin sucursalele băncilor,
decât produsele bancare prin societăţile de asigurare. Astfel, asigurările
de viaţă sunt „apanajul“ băncilor într-o proporţie care variază de la 8%
în Germania şi Italia, până la 70% în Spania. Acest lucru se datorează
în primul rând costurilor de distribuţie scăzute realizate de bănci. De
asemenea, demn de luat în seamă este faptul că clienţii băncilor
consideră asigurările ca un instrument de economisire. Se pot obţine
rezultate deosebite pe termen lung, clienţii fiind mai puţin interesaţi să
stabilească reţele de distribuţie şi schimbându-şi punctul de vedere
asupra faptului că operaţiunile (produsele) bancare şi asigurările sunt
operaţiuni comerciale total diferite.
Asigurările bancare arată frontiera dintre domeniul de activitate a
băncilor şi activitatea agenţiilor de asigurare. Se produce o
despecializare între bancheri şi agenţiile de asigurare, care a luat diverse
forme. Sub acest aspect, produsele bancare şi cele de asigurare se
aseamănă între ele, dovadă programele de economii din pensiile
persoanelor fizice oferite atât de către bănci, cât şi de agenţiile de
asigure, controlate de aceleaşi grupuri financiare. De aceea, se poate de
exemplu, ca marketingul unor produse de asigurare să se efectueze prin
sucursalele băncilor, sau ca produsele unui mare număr de case de
economii să fie incluse printre produsele unor societăţi de asigurări.

923
 În ultimii ani, multe bănci vând produse de asigurare pe viaţă, sau
asigurări împotriva incendiului sau asigurări de autoturisme (Franţa,
Anglia, Belgia).
Dezvoltarea acestor produse bancare are drept cauză faptul că un
număr tot mai mare de clienţi solicită în afacerile financiare acelaşi
intermediar financiar (atât în cadrul operaţiunilor bancare cât şi de
asigurări). Evident că băncile au tot interesul să satisfacă această cerere,
mai ales pentru clienţii fideli. În al doilea rând, dezvoltarea sistemelor
de asigurare bancară a avut loc ca urmare a nesiguranţei sistemelor
publice de pensii şi procesului de îmbătrânire a populaţiei.
Băncile şi alte instituţii de credit ce acţionează pe piaţa asigurărilor
au folosit metode diferite în ceea ce priveşte distribuţia produselor. De
exemplu, unele bănci vindeau produsele de asigurare prin personalul
băncii. Alte bănci au o reţea separată de vânzători (comis voiajori).
Aceştia, folosesc reţeaua sucursalelor şi renumele băncii pentru a
identifica potenţialii cumpărători. Deutsche Bank acţionează pe piaţa
asigurărilor, atât prin reţeaua proprie de sucursale, cât şi prin comis-
voiajori de la compania de asigurări Gerling and Herold. Şi în Anglia
există tendinţa de combinare a vânzărilor.
Normele privind produsele de asigurare prin sucursalele bancare şi
invers sunt mult mai puţin restrictive, comparativ cu produsele
financiare.
Câteva grupuri de asigurări bancare au subestimat însă rolul
intermediarilor în noile forme de distribuţie. În general prin reţeaua
bancară, costurile produselor de asigurare sunt mai mici. Boicotarea de
924
către brokeri a vânzării produselor de asigurare ale societăţilor de
asigurări, le-a determinat pe acestea să reducă dobânzile şi
comisioanele.
Specialiştii consideră că asigurările bancare vor creşte în continuare,
pentru că băncile asigură un potenţial suplimentar de distribuţie şi
eficienţă.

20.4 Dezvoltarea serviciilor de retail banking

Este vorba de dezvoltarea unor produse şi servicii bancare pentru

marele public. Pe primele locuri se situează automatele de plată – ATM,
banca prin telefon, banca la domiciliu. În acelaşi timp, acestea sunt
considerate şi progrese tehnologice în activitate bancară.

20.5 Conturile bancare

Contul curent sau contul de cecuri este de fapt un cont de depozit

prin care banca plăteşte cecurile emise, ţine la dispoziţia firmei soldul
net, creditează contul cu dobânda asupra căreia s-a căzut de acord şi îl
debitează cu cheltuieli şi comisioane.
Firma sau persoana fizică se angajează să utilizeze acest cont numai
în scopurile pentru care s-a căzut de acord.
În ţările cu activitate bancară dezvoltată, dacă plata unui cec ar face
ca soldul contului să devină negativ, banca transferă în contul curent,

925
suma necesară, dintr-un cont de overdraft (descoperire de cont) pentru
a menţine pozitiv soldul contului.
Conturile curente oferă o dobândă mică sau nici o dobândă şi
reprezintă pentru o bancă, o sursă de fonduri la costuri foarte reduse.
Conturile de economii pot fi pentru economii:
- de la o zi la alta (over night)
- plăţi de salarii
- alte conturi (mixte)

20.6 Recuperarea activelor în curs de realizare

Multe bănci acordă credite neperformante. Se pune problema

depunerii unor eforturi mari de a recupera creditele restante şi dobânzile
aferente, clasificate în categoria „pierdere“. Acestea se grupează pe
sectoare de activitate şi pe clienţi.
Pentru recuperarea acestor credite se organizează o logistică şi un
sistem informaţional, care contribuie la urmărirea permanentă a
recuperării acestor credite şi găsirea celor mai eficiente căi de stingere a
datoriilor.
Această operaţiune bancară complexă, care constă în principal în
recuperarea datoriilor clasificate în categoria „pierdere“ necesită tehnici
bancare distincte faţă de celelalte laturi ale activităţii băncilor. Se iau
măsuri legale, se încearcă reducerea perioadei de recuperare, se adoptă
opţiuni de recuperare (restructurare, executarea garanţiilor, lichidarea, se
reduc costurile, se redimensionează ratele dobânzilor).
926
 Recuperarea pierderilor neperformante presupune crearea unui
puternic departament de recuperare, care să aibă printre atribuţii:
- elaborarea normelor de recuperare;
- coordonarea în teritoriu a întregii activităţi de recuperare;
- organizarea şi ţinerea evidenţei creanţelor;
- acordarea de asistenţă de specialitate unităţilor teritoriale;
- propunerea de noi proceduri de recuperare;
- analizarea posibilităţilor de recuperare la agenţii economici cu
situaţii deosebite;
- urmărirea stadiilor de recuperare;
- elaborează şi completează un caiet de sarcini de evaluare a
activelor, de licitaţii şi de participare la licitaţii.
Predarea-preluarea activelor în vederea recuperării se face pe baza
unei note de predare-primire. Aceste note sunt însoţite de dosarul de
credite.
Agenţii economici din categoria „pierdere“ se grupează la rândul lor
astfel:
- firme care au posibilităţi de rambursare a creditelor şi altor datorii
(dobânzi etc.) într-o perioadă relativ scurtă, de până la 90 zile;
- care au posibilităţi de achitare a cel puţin 10% din datorii în
următoarele 90 zile;
- care nu au posibilităţi de achitare a datoriilor şi la care este necesar
să se acţioneze pe cale judiciară.
Recuperarea activelor în curs de realizare se poate face prin:

927
 - blocarea depozitelor la termen şi la vedere ale clienţilor şi
acţionarilor băncii;
- întocmirea de programe de recuperare a datoriilor, indiferent de
natura lor, pe o perioadă de până la doi ani, după achitarea a cel puţin
10% din volumul acestor datorii;
- rambursarea cu prioritate a creditelor, concomitent cu efectuarea
unor tehnici de rescadenţare a dobânzilor;
- rambursarea creditelor şi plata dobânzilor prin intrarea în
proprietatea băncii a unor active atractive pentru bancă;
- alte soluţii (valorificarea unor active care nu fac iniţial obiectul
recuperării, preluarea unor scrisori de garanţie) ;
- rambursarea creditelor şi încasarea dobânzilor prin procedura de
lichidare.
Sucursalele coordonatoare au datoria să ţină o evidenţă strictă a
creditelor şi dobânzilor clasificate în categoria „pierdere“. Pentru
aceasta, ele întocmesc „Registrul de evidenţă“ a datoriilor de acest tip.

928
 CAPITOLUL XXI

RISCUL BANCAR DE CREDITARE ŞI

UNELE PARTICULARITĂŢI SECTORIALE

21.1 Conţinutul riscului bancar

Problemele acestui capitol se întâlnesc foarte frecvent între o

instituţie bancară pe de o parte şi o persoană, asociaţie de persoane sau o
firmă pe de altă parte. Aceasta pentru ca împrumutul, creditul poate fi
considerat ca principal element intermediar sau de legătură între capital
şi muncă, între cei care deţin bani şi cei care doresc să-i folosească, dar
pe moment fie că nu îi posedă, fie că nu îi deţin într-o măsură suficientă.
De aceea, se poate afirma, că în general, creditul este motorul întregului
angrenaj economic. Deci creditul sporeşte puterea de acţiune productivă

929
a capitalului, ajută la concentrarea capitalurilor, “economiseşte”
circulaţia monetară, facilitează şi chiar finanţează consumul.
Dar operaţiunile de credit antrenează şi o serie de riscuri, ce pot
duce în principal la nerambursarea lui la scadenţă. Deci creditul prezintă
foloase şi primejdii. Insă, într-o economie de piaţă, creditul reprezintă
raţiunea de a exista nu numai a băncilor, dar de multe ori, mijlocul de
rezistenţă şi de atingere a scopului fiecărui agent economic.
Cercetarea care se face cu ocazia acordării creditului se numeşte
cercetarea capacităţii de credit şi se face din punct de vedere al
persoanei sau agentului economic solicitator al condiţiilor în care îşi
desfăşoară activitatea (de exploatare) şi al condiţiilor de credit.
Examinarea capacităţii de credit trebuie făcută cu multă grijă, metodă şi
atenţie, astfel încât să nu ducă la rezultate negative nici pentru instituţia
care îl mijloceşte, nici pentru agentul economic.
Ca loc central în examinarea capacităţii de credit trebuie să avem în
vedere, persoana fizică sau juridică care se împrumută. Această
preocupare este obligatorie chiar acolo unde este vorba de un credit
acoperit, deoarece din felul firesc, liniştit în care se desfăşoară
operaţiunile de credit cât şi din cercul select al clientelei se formează
atât încrederea, cât şi renumele băncii care împrumută. Deci hotărârea
de a acorda sau refuza credite este rezervată şi considerată ca o
preocupare principală a managerilor bancari. Hotărârea se ia pe baza
unui obiectiv şi potrivit unor reguli severe, care să evite îndoiala şi
şovăiala. Încrederea în capacitatea de plata a debitorului trebuie dublată

930
de decizia băncii privind durata împrumutului, astfel ca acesta să-şi
menţină permanent un grad ridicat de lichiditate.
Indiferent că este vorba de un credit de producţie sau pentru
investiţii, se va acorda o mare atenţie productivităţii şi rentabilităţii în
întreprinderea unde este solicitat şi este folosit acest credit.
Acordarea creditelor este condiţionată şi de studiul bonităţii
agentului economic care solicită creditul. Studiul bonităţii se face cu
privire la orice credit, mai ales în perioada de tranziţie când activitatea
multor agenţi economici este nesigură, dar cu atât mai mult în cazul
creditelor fără garanţii, adică a celui neacoperit. Chiar dacă în etapa de
faţă acest fel de credit fără garanţie aproape că nu este practicat, el va
trebui să existe în scurt timp, evident avându-se mai mult în vedere
garanţiile morale sau imateriale. În general, bonitatea presupune
folosirea pe scară largă a informaţiilor despre agentul economic ce
solicită creditul.

21.2 Manifestări concrete

Dezvoltarea şi restructurarea activităţii agenţilor economici necesită

luarea unor importante decizii. Acestea antrenează un risc în realizarea
rezultatelor estimate iniţial, datorită schimbărilor ce se manifestă
neîncetat mai ales în mediile economic şi politic. Riscul ţine de
următorii factori:
- evoluţia ratei inflaţiei;
- rata dobânzii;
931
 - tendinţa preţurilor;
- pieţele de desfacere a produselor;
- pieţele de capital;
- surse de aprovizionare cu materii prime;
- schimbările permanente ce se manifestă în mediul tehnic;
- durata de execuţie a obiectivelor.
De exemplu, în determinarea riscului se poate stabili prin calcule
precise până la ce rată a dobânzii se pot calcul creditele. Astfel, dacă
un agent economic contractează credite cu o dobândă de 40%, iar rata
rentabilităţii financiare (fără includerea în costuri a dobânzii) este de
25%, este clar că acest agent economic riscă să dea urgent faliment şi
renunţă la obiectivul de investiţii propus.
Rezultă că determinarea exactă a riscului se poate face numai pe
baza determinării bonităţii agentului economic, ceea ce presupune o
analiză amplă care să cuprindă:
- evaluarea patrimoniului agentului economic;
- analiza economică şi financiară a activităţii întreprinderii;
- fluxul de venituri şi cheltuieli;
- cursul de revenire net actualizat;
- alegerea ofertelor;
- analiza de sensibilitate (senzitivitate);
- durata de recuperare a capitalului investit;
- realizarea unei rate a rentabilităţii relativ ridicate şi stabile.
În stabilirea bonităţii agentului economic se mai iau uneori în
consideraţie restructurările de activităţi şi evoluţia procesului de
932
privatizare, considerându-se că în esenţă întreprinderile private au o
bonitate mai ridicată, ca urmare a stimulării materiale şi morale mai
mari. De asemenea, determinarea corectă a bonităţii unui agent
economic are în vedere şi unele studii premergătoare cum ar fi prognoza
tehnologică şi prognoza pe produse.
Bonitatea ridicată poate reduce mult sau chiar elimină riscul.
Riscul acţionează în mod diferit în funcţie de sectorul de activitate şi
natura agentului economic, cât mai ales de fenomenul economic
supus riscului. Există de exemplu, un mare risc al inflaţiei alimentate de
abuzul de emisiune de hârtie monedă. În principal statul creează în mod
voluntar semne monetare sub formă de hârtie monedă, creându-şi
dreptul de a cumpăra cu aceşti bani, bunuri şi servicii. Cu cât statul va
emite mai multă hârtie-monedă, cu atât puterea lui de cumpărare sau de
participare la bunurile societăţii va fi mai mare. Cel puţin pentru
moment şi mai ales la începutul operaţiunii. Dar un asemenea procedeu
monetar nu poate dăinui la infinit. În măsura în care emisiunea de
monedă nu are acoperire în mărfuri, metale preţioase sau credite externe
acordate expres pentru aceasta, ea influenţează negativ, alterează
circulaţia monetară şi a mărfurilor, inclusiv valoarea mărfurilor prin
preţuri, deci care conduc la inflaţie.
Creşterea rapidă a cantităţii de bani din circulaţie, provoacă în
primul rând neîncrederea deţinătorilor de bani, în stabilitatea
acestora. De îndată ce banii de hârtie sunt puşi în circulaţie în virtutea
unui curs forţat, iar volumul lor creşte continuu este firesc ca ei să intre
într-o perioadă de depreciere accentuată şi continuă. Orice observator de
933
bună credinţă îşi dă seama că sporirea exagerată cantităţii de numerar
pusă în circulaţie influenţează puternic preţurile în sensul creşterii lor.
Riscul apariţiei inflaţiei apare deci odată cu punerea mai multor bani
în circulaţie decât o reclamă cantitatea de mărfuri supuse vânzării.
Deprecierea monetară are la bază două elemente determinante şi anume:
- creşterea concurenţei între deţinătorii de bani;
- sporirea neîncrederii în stabilitatea monedei naţionale;
Fenomenul de neîncredere în monedă este determinant şi în privinţa
formării preţurilor. Deţinătorii de bani vor să-i dea cât mai repede, motiv
pentru care ajung la piaţă alimentând cererea de tot felul de produse. Se
creează astfel o puternică luptă de concurenţă între cumpărători, ceea ce
îi determină şi îi încurajează pe vânzătorii de bunuri să reclame preţuri
tot mai ridicate.
Urcarea preţurilor în proporţii mari şi într-un ritm rapid provoacă o
aşa zisă lipsă de numerar. De aici apare necesitatea unor noi emisiuni de
bani, care conduc din nou la creşterea preţurilor. Se ajunge astfel, la un
dezechilibru economic major.
Din punct de vedere al creditului, deprecierea monetară provocată de
inflaţia monetară se manifestă printr-o vădită avantajare a debitorilor
în defavoarea creditorilor. Aceasta pentru că debitorii care au primit
fonduri de o anumită valoare mai ridicată, se pot elibera de aceste datorii
plătindu-le în moneda depreciată (deci mai târziu), dar în valoare
nominală egală. Creditarea în condiţii de instabilitate economică este
deci o problemă de mare risc. Băncile, practic, pierd din capitalurile

934
proprii. Se pierde şi încrederea în folosirea banilor ca mijloc de
tezaurizare şi conservare a valorilor.
Riscurile pot fi reduse sau chiar înlăturate evitându-se producerea
lor sau reducându-se intensitatea lor, fie acoperindu-se eventualele
pierderi produse.
Combaterea riscului poate fi făcută prin:
- mijloace preventive;
- mijloace curative.
Din mijloacele preventive fac parte:
- informarea;
- analiza economică şi financiară;
- garanţiile acoperitoare;
- garanţiile morale;
- supravegherea;
- controlul utilizării creditelor, deci al plasamentelor.
Mijloacele curative cuprind printre altele:
- crearea fondului de risc;
- constituirea de fonduri de rezervă;
- corectarea ratei dobânzii;
- combaterea inflaţiei;
- organizarea unor sisteme de asigurare împotriva riscului de
credit;
- atenuarea foarfecelui preţurilor produselor agricole şi industriale;
- concentrarea capitalurilor în bănci mari şi a comerţului de bancă.

935
 21.3 Leasingul şi factoringul
alternative la creditare şi factori de reducere a riscului bancar

Leasingul a fost conturat în U.S.A. la sfârşitul secolului trecut. El a

luat dezvoltare începutul anilor 1930 în scopul finanţării bunurilor
imobile, iar după 1950 a început să fie folosit şi în calitate de instrument
de finanţare a echipamentelor imobiliare.
Universităţile, colegiile, casele de pensii au fost printre primele care
au utilizat leasingul. Dat fiind faptul că această activitate era scutită de
impozite, în jurul acestor instituţii s-au grupat mari finanţatori pentru
efectuarea unor operaţiuni de acest fel. Operaţiunile acestea erau
susţinute de companiile de asigurare.
Primele societăţi specializate pe leasing au apărut în 1952 şi imediat
a fost înfiinţată şi Corporaţia de Leasing a Statelor Unite ale Americii.
Băncile, la rândul lor au fost cele mai importante susţinătoare ale
leasingului de echipamente industriale.
Dezvoltarea activităţii de leasing poate ave loc numai într-o
economie în creştere şi cu un climat fiscal favorabil.
Băncile au intervenit puternic în activitatea de leasing, pentru că
obţin unele avantaje printre care:
- garanţia certă asupra bunurilor încredinţate chiriaşilor;
- posibilitatea recuperării rapide a întregii valori a bunurilor prin
vânzarea lor către chiriaşi;

936
 - plasarea eficientă a capitalului (prin chirii, capitalul se
amortizează în mod accelerat);această recuperare a capitalului şi
mai ales fructificarea lui are în vedere nu numai chiria, ci şi
dobânzile, care includ atât o primă de risc, cât şi o marjă de
profit;
- se stabilizează piaţa de capital prin eşalonarea încasărilor;
- riscul de neplată este redus.
- se poate practica sistemul de reînchiriere a echipamentelor sau
imobilelor.
Leasingul prezintă multe avantaje şi pentru chiriaşi:
- nu sunt cheltuite fondurile proprii;
- nu este nevoie să se plătească un avans;
- nu este afectat activul bilanţului, întrucât bunurile nu sunt
proprietate;
- transferul rapid al unor înalte tehnologii şi echipamente
performante;
- anumite facilităţi de plată în comparaţie cu creditul.
Şi pentru furnizorul de utilaje există unele avantaje printre care:
dezvoltarea exportului, atragerea de noi beneficiari, o rată a profitului
mai mare.
Actualmente, ponderea operaţiunilor de leasing este deţinută de
închirierea unor echipamente performante şi de mare valoare.
Leasingul este o operaţiune comercial – monetară complexă. El
are în vedere:

937
 - un contract de vânzare – cumpărare, încheiat între producător în
calitate de vânzător şi instituţia financiară care urmează să
crediteze operaţiunea de leasing (în calitate de cumpărător);
- un contract de locaţie încheiat între instituţia financiară
(proprietara echipamentului) şi firma utilizatoare;
- acest contract mai conţine şi o împuternicire de mandat de către
bancă către firma utilizatoare, mandat prin care aceasta din urmă
se obligă să supravegheze la producător şi să verifice
performanţele şi preţul produselor cumpărate de bancă.
- o promisiune unilaterală a băncii către unitatea utilizatoare de a
acorda acesteia dreptul de preemţiune la încetarea locaţiunii şi
lichidarea bunurilor prin vânzare
Deci la operaţiunea de leasing iau parte:
- furnizorul de echipamente;
- finanţatorul;
- utilizatorul.
Există însă şi cazuri când producătorul este şi finanţator.
Stabilirea preţului trebuie să aibă în vedere în primul rând că uzura
morală este rapidă. De asemenea, costul chiriei trebuie să cuprindă
cotele de amortizare a echipamentului cheltuielile de gestiune şi profitul
băncii, primele de asigurare contra riscului de insolvabilitate a
chiriaşului. De obicei, chiria se separă pentru perioada primară (cât ţine
viaţa economică a utilajului), şi cea secundară (intervalul de timp ce
durează de la sfârşitul vieţii economice până la sfârşitul vieţii tehnice).

938
Perioada economică este timpul pe parcursul căruia se apreciază că
echipamentul nu suferă o uzură morala.
La sfârşitul contractului de leasing, beneficiarul are o triplă opţiune:
- restituirea utilajului;
- cumpărarea utilajului la valoarea reziduală;
- prelungirea contractului pentru o nouă perioadă.
În România, operaţiunile de leasing sunt efectuate numai de către
societăţi specializate. Ele sunt autorizate de Ministerul Finanţelor
conform Legii nr.32/1990. Pot forma obiect al leasingului, numai
anumite categorii de bunuri (echipamente industriale, bunuri imobile cu
destinaţie comercială sau industrială, constituite sau achiziţionate de o
societate de leasing , fondul de comerţ sau elementele sale corporale,
adică utilajele, materialele sau necorporale concretizate în clientelă, vad
comercial, firmă, emblemă, proprietate intelectuală, imagine şi
notorietate).
Factoringul este o cale de rentabilizare şi de creştere economică
unei firme, cu deosebire a celor ce desfăşoară activitate de comerţ
exterior. Factoringul poate fi primit şi ca o formă specială de finanţare,
care dă posibilitatea adaptării firmei la nevoile pieţei.
Factoringul constă în esenţă în faptul că o persoană ce este
vânzătoare de bunuri sau furnizoare de servicii şi care se numeşte
aderent, cedează creanţele pe care le are asupra cumpărătorilor săi, unei
alte persoane numită factor, care se obligă să încaseze aceste creanţe,
fiind abilitat în acest sens cu toate drepturile pe care le are aderentul
asupra debitorilor săi.
939
 Rezultă că furnizorul, după ce a vândut mărfurile, mai vinde şi
creanţele asupra lor, adică asupra debitorilor. Furnizorul, printr-un
contract de factoring, îi cedează factorului toate creanţele sale contra
plăţii sumei acestora, pe care factorul urmează să o încaseze la scadenţă.
Odată cu preluarea creanţelor sub forma unor documente de plată,
factorul preia şi riscul insolvabilităţii debitorului şi al neplăţii la termen.
Aderentului nu îi revine nici o obligaţie în acest sens.
Contractul de factoring are următoarele particularităţi:
- este un contract comercial;
- este sinalagmatic (bilateral, cu reciprocitatea obligaţiilor şi
interdependenţa dintre ele);
- are titlu oneros (fiecare parte urmăreşte obţinerea unui avantaj
material);
- este cu executare succesivă (în timp);
- este un contract de adeziune la un ansamblu de clauze impuse de
către factor.
Factoringul presupune o clientelă stabilă şi creanţe pe termen scurt.
Factoringul este şi un mijloc de finanţare, dar şi mod de gestiune a
fondurilor. Prin transmiterea creanţelor unui factor (care actualmente
este de cele mai multe ori o firmă specializată), aderentul realizează
încasarea imediată şi irevocabilă a valorii mărfurilor sau serviciilor
furnizate. Acest lucru îi permite să obţină capitalul necesar continuării
activităţii sale. Factorul devine astfel un finanţator. Aderentul primeşte
plata de la o singură firmă, nu de la foarte mulţi clienţi.

940
 Ca instrument de gestiune financiară, factoringul este strâns legat de
trezoreria furnizorului. El echilibrează fondurile, veniturile şi
cheltuielile trezoreriei, contribuie la reducerea gradului de îndatorare,
simplifică contabilitatea, reduce timpul dintre efectuarea cheltuielilor şi
realizarea veniturilor.
Şi în activitatea de factoring există trei „actori”:
- aderentul;
- factorul (cesionar al creanţelor);
- clientul (cumpărătorul mărfii sau beneficiarul serviciilor).
Când factoringul se referă la operaţiuni de import - export, mai
intervine şi al patrulea participant – factorul de import, căruia factorul
iniţial (de export) i-a cedat creanţele care îi fuseseră vândute de către
aderent.
Întrucât factorul este supus riscului de neplată, iar în plus trebuie să
realizeze şi un profit, el reţine o parte din valoarea documentelor de
plată (creanţelor), care este de aproximativ 10%.
Factoringul cuprinde următoarele etape de derulare:
- livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor;
- eliberarea creanţelor asupra importatorului;
- exportatorul cedează creanţele către factor;
- factorul (firma de factoring) plăteşte imediat aderentului 85%
din valoarea creanţei (documentelor de plată);
- recuperarea contravalorii documentelor de plată de la importator
de către factor prin intermediul factorilor locali;

941
 - firma achită exportatorului diferenţa de 15% după ce a reţinut
comisionul şi dobânda.
Comisionul este echivalentul prestaţiei factorului, remuneraţia
acestuia . Factorul devine proprietarul creanţelor, deci are şi dreptul de a
revinde creanţa unui alt factor.

CAPITOLUL XXII

PRODUSE BANCARE MODERNE

22.1 Factoring-ul

22.1.1 Conţinutul şi avantajele factoringului

Legislaţia română (O.U.G. nr. 10/1997), arată că factoringul este un

contract încheiat între o parte denumită “aderent”, furnizoare de
mărfuri sau prestatoare de servicii şi o societate bancară sau altă
instituţie financiară specializată denumită”factor” prin care aceasta din
942
urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia riscurilor de
credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlul de vânzare sau de gaj,
creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii către
terţi.
În practica internaţională (Convenţia de la Ottawa – 1988) se
consideră că factoringul este definit ca fiind o relaţie contractuală între
un vânzător şi un factor (aşa cum a fost tratat la inceputul acestui
capitol).
La solicitarea clienţilor săi, banca poate efectua, în calitate de factor,
operaţiuni de factoring pentru creanţele la intern şi extern, materializate
în facturi în lei şi valută.
Selecţia clienţilor băncii presupune analiza afacerii. Ofiţerii de
credite ai băncii trebuie, de asemenea, să verifice dacă produsele şi
servicile au fost efectiv realizate şi livrate. Facturile cedate nu trebuie să
fi fost anterior cesionate în favoarea rambursării altor datorii.
Plata creanţelor se efectuează de către banca factor de regulă, în
momentul în care se încheie contractul economic. Serviciul de factoring
al băncii gestionează toate operaţiunile privind încasarea la scadenţă a
facturilor acceptate.
Factoringul este un proces complex de vânzare a creanţelor deţinute
de un producător asupra debitorilor săi, către un factor.
Factorul este o societate care cumpără drepturile de plată (facturile
unui producător de bunuri şi servicii) şi preia obligaţia recuperării
plăţilor datorate de debitori.

943
 În Statele Unite ale Americii factoringul este un aranjament
continuu în sistem de plăţi negarantate, între factor şi producătorul de
bunuri/prestatorul de servicii, în urma căruia, factorul oferă următoarele
servicii legate de creanţele ce decurg din vânzarea respectivelor produse
şi servicii.
1. Finanţarea în avans în baza creanţelor cumpărate;
2. Administrarea creanţelor şi asigurarea corespunzătoare a
contabilităţii;
3. Recuperarea (încasarea) creanţelor cesionate;
4. Acoperirea riscului de plată al debitorilor.
Contractul de factoring este încheiat între vânzător şi factor în
conformitate cu care:
1) vânzătorul cesionează factorului toate creanţele ce decurg din
contractele de vânzare de bunuri şi servicii dintre el şi debitorii săi;
2) factorul va asigura două din următoarele servicii:
- finanţarea vânzătorului;
- administrarea registrului creanţelor cesionate;
- recuperarea creanţelor;
- asigurarea împotriva riscului de neplată al debitorilor.
3) notificare în scris a debitorilor în privinţa cesionării creanţelor.

Există următoarele tipuri de factoring:

1. Standard (Full factoring). Acesta cuprinde toate serviciile de
factoring, adică de finanţare, de administrare a crenţelor, de colectare şi
de acoperire a riscului.
944
 Aranjamentul între părţi este notificat în întregime către debitori.
Această formă de factoring este specifică întreprinderilor mici şi
mijlocii. Preluând creanţele, factorul va ajunge debitor unic pentru
vânzător.
Factorul preia riscul numai pentru creanţele acceptate şi care nu sunt
contestate. Această formă este foarte avantajoasă pentru firmele mici şi
mijlocii, care se dezvoltă rapid şi care au nevoie nu numai de finanţare
suplimentară, ci şi de protecţie şi sprijin guvernamental.
De asemenea, această formă de factoring poate fi utilizată în cazul
companiilor mari, în care îşi orientează exporturile către noi pieţe.
2. Factoringul internaţional, are în vedere realizarea unor servicii
complete de factoring, adică factorul preia toate responsabilităţile şi
drepturile vânzătorului (exportatorului).
3. Factoringul cu regres. Spre deosebire de cel cu servicii complete,
acest tip de factoring nu acoperă riscul. În multe ţări, factoringul cu
regres este considerat un împrumut de bani în schimbul garanţiei
obţinute prin finanţarea creanţelor. Deşi factorul nu preia riscul de credit
al cumpărătorului, el face totuşi o evaluare a solvabilităţii acestuia.
În factoringul de regres, plafonul de finanţare pe cumpărător are în
vedere nivelul plăţilor în avans faţă de vânzători. Aceste niveluri se
bazează pe valoarea totală a creanţelor la un moment dat.
Prin contractul încheiat cu factorul, vânzătorul garantează de fapt
pentru, că debitorii vor plăti, iar la cererea factorilor vor fi de acord să
răscumpere creanţele neachitate integral de către cumpărători, după o
perioadă de timp obţinută de la scadenţă.
945
 4. Factoringul la scadenţă (maturitate). Mai este denumit factoring
de colectare.
Este un serviciu complet de factoring, însă fără finanţare. Riscul
constă doar în acoperirea creditului debitorilor. Nu există risc de
vânzător. De aceea, nu există comisioane de finanţare, iar factorul este
remunerat doar prin taxe de comision.
Factorul plăteşte vânzătorului pentru creanţele sale, în unul din
următoarele moduri:
- după o perioadă stabilită de la data facturii (această perioadă este
denumită perioadă de scadenţă);
- la încasarea primită de la fiecare cumpărător sau la insolvabilitatea
debitorului, cu condiţia ca acesta să aibă creditul asigurat.
Ultima modalitate se utilizează când vânzătorul are suficiente
resurse de finanţare şi solicită factorului să îmbunătăţească gestiunea
slabă a cumpărătorilor, să reducă cheltuielile indirecte şi să-i acorde
protecţie.
5. Factorul confidenţial, mai este denumit şi scontarea facturilor,
fără notificare şi declarare.
Acest factoring este o finanţare pură, creditele sunt cesionate
factorului fără să fie notificaţi, debitorii de cesiune. Vânzătorul
încasează creditele şi plăteşte direct în contul factorului sau într-un cont
al vânzătorului controlat de factor.
Vânzătorul este interesat doar de creşterea capitalului de exploatare,
iar scontarea factorilor oferă o cale flexibilă de a realiza acest deziderat.

946
 Din punct de vedere al factorului, scontarea factorilor este o
operaţiune financiară ieftină de derulat, dar care implică multă
experienţă în managementul de risc. De aceea, factorul cere ca
vânzătorul să aibă o situaţie financiară stabilă şi o gestiune foarte bună a
facturilor de încasat. Pentru aceasta, factorul trebuie să audieze periodic
vânzătorul pentru a verifica dacă se menţin performanţe ridicate.
În practică intâlnim des sistemul de doi factori. Este vorba de
cooperarea dintre un factor care se află în ţara vânzătorului
(exportatorului, motiv pentru care se mai numeşte şi factor de export),
iar altul în ţara importatorului (cumpărătorului), motiv pentru care se
numeşte factor de import.
Cooperarea între cei doi factori se bazează pe un contract. Astfel, pe
lângă contractul de vânzare-cumpărare dintre vânzător şi cumpărător,
mai există un contract între exportator şi factorul de export (contractul
de factoring), cât şi un contract între cei doi factori, denumit interfactor
agreement.
Mecanismul de funcţionare a acestui sistem cuprinde următoarele
elemente:
1) Exportatorul livrează bunurile către importator;
2) Exportatorul cesionează creanţele sale asupra debitorului, prin
factorul de export sau de import, care îsi asumă riscul de neplată
al debitorului;
3) Factorul de export avansează exportatorului suma de bani în
proporţia stabilită prin contract (maximum 80%);

947
 4) Factorul de import preia creanţele în concordanţă cu contractul
de vânzare de bunuri dintre exportator şi importator;
5) Importatorul plăteşte factorului de import, care transferă suma
către factorul de export.
6. Factorul de export reglează avansul acordat deja exportatorului şi
îl anunţă de încasarea creanţei.
De multe ori, cei doi factori sunt bănci din ţara exportatorului şi
importatorului.
Pentru a se eficientiza acest sistem a fost creată Casa Internaţională
a factorilor (FCI), cât şi un cod de reguli de derulare a factoringului
internaţional.

(1)

EXPORTATOR IMPORTATOR

(3) (6) (5)

948
 (4)

FACTOR DE FACTOR DE
EXPORT IMPORT

(7)

Fig. 1. Circuitul în factoringul internaţional

1= transmite mărfurile şi facturile;
2= transmite copii ale facturilor;
3= avansează sumele de bani şi preia riscul de neplată al debitorilor;
4= transmite facturile şi facturile de stornare;
5= recuperează datoriile;
6= plăteşte facturile;
7= transferă sumele de bani şi asigură împotriva riscului de neplată
al debitorilor.

Din schemă se poate observa că exportatorul are un singur contract

pentru cesionarea creanţelor sale cu o singură societate de factoring, şi
anume EF.
Avantajele pentru exportator sunt:
- comunică doar o singură societate de factoring, care se află în ţara
să;
- toate costurile şi problemele de comunicaţie cu celelalte societăţi
de factoring din străinătate cad în sarcina EF.
949
 Factorul de export stabileşte o relaţie de afaceri cu factorul de
import din fiecare ţară în care exportatorul îşi vinde produsele. Creanţa
este transferată prin intermediul factorului de export către factorul de
import. Acesta devine responsabil pentru recuperarea sumelor de la
debitorii din ţara să, ca şi pentru creanţa datorată.
În partea finală, banii sunt dirijaţi către exportator prin cei doi
factori.

RESPONSABILITĂŢILE FACTORILOR

Obligaţiile Factorului de Export:

- stabilirea unei relaţii bune de lucru şi a unor bune contacte cu
exportatorul, astfel încât IF să aibă certitudinea că vânzătorul şi-a
îndeplinit obligaţiile contractuale în ceea ce priveşte creanţa;
- cesionarea tuturor facturilor exportatorului către oricare cumpărător
pentru care a fost aprobat un plafon de credit de către IF;
- garantează că cumpărătorul este solvabil şi că acesta a fost notificat
asupra cesionării căte IF;
- are obligaţia de a furniza orice documente cerute de IF.

Obligaţiile Factorului de Import

- asigurarea împotriva riscului de neplată a debitorilor;
- recuperarea creanţei;
- trebuie să răspundă în decurs de 14 zile la cererea EF pentru
aprobarea de plafon de credit;
950
- când îşi asumă riscul de credit, acoperirea începe cu data cererii, nu
cu cea a aprobării efective;
- orice plată primită de către IF de la cumpărător trebuie transferată
imediat către EF;
- în cazul creanţelor cesionate aprobate, IF plăteşte în termen de 90 de
zile de la data scadenţei sumele datorate, plată denumită plată
garantată.

AVANTAJELE SISTEMULUI DE DOI FACTORI

Pentru Factorul de Export

1. poate să ofere clienţilor săi servicii de factoring pentru debitori
aflaţi într-un număr mare de ţări;
2. asigură o reţea locală de comunicare ce utilizează tehnologie de
vârf (EDIFACToring)
Pentru Factorul de Import
1. este un mod excelent de a genera afaceri şi de a creşte profitul;
2. măreşte portofoliul de cumpărători şi deci riscul de neplată se
împarte pe fiecare dintre aceştia
Pentru Exportator
1. Incheie un singur contract de factoring, în propria să limbă, cu o
singură societate de factoring;

951
 2. Beneficiază de o expertiză imediată a debitorilor pe piaţa lor
internă, realizată de IF;
3. Primeşte de la IF, din baza lor de date, informaţiile referitoare la
debitori;
4. IF conlucrează cu agenţii locali de vânzări, care se concentrează pe
dezvoltarea vânzărilor şi nu sunt distraşi de problemele financiare;
5. beneficiază de informaţii oferite de IF despre sectoarele de piaţă
căutate din ţările de destinaţie;
6. beneficiază de asitenţă acordată de IF pentru rezolvarea disputelor
cu importatorii.

Pentru Importator
1. Poate plăti facturile către IF în propria monedă şi în modul
obişnuit în care face plăţile către partenerii săi locali.
2. Îşi derulează afacerile în propria să limbă, în regiunea să
geografică, în concordanţă cu practicile comerciale locale.
Banca Comercială Română SĂ oferă în prezent clienţilor săi
finanţare în regim de factoring, în valută, pentru creanţele comerciale
materializate în facturi provenite din livrări de mărfuri la export,
executări de lucrări şi prestări de servicii la extern.
Pentru a beneficia de finanţare în regim de factoring, solicitantul
trebuie să prevadă în contractele/comenzile sale externe modalităţi de
plată la termen.
Factoringul extern implică participarea următoarelor persoane
juridice:
952
 - ADERENTUL=persoana juridică care oferă factorului spre
cumpărare facturi pe cale le-a emis asupra unui debitor străin, în baza
unui contract comercial de export de bunuri şi/sau servicii, ori a altui
document cu efecte juridice similare;
- FACTORUL=BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ care, în
calitate de Factor de Export, cumpără facturi ce acoperă creanţe de
export ale unei persoane juridice exportatoare de bunuri şi servicii,
numită ADERENT;
- DEBITORUL= persoana juridică rezidentă a unui stat străin, parte
într-o relaţie comercială de import-export cu ADERENTUL, în baza
căreia datorează Aderentului o plată ce face obiectul tranzacţiei;
şi, după caz,
-FACTORUL DE IMPORT este comerciant-persoană juridică, de
regulă o societate de factoring, rezidentă a unui stat străin, care acceptă
să preia riscul neîncasării facturilor de la debitorii din propriul stat.
sau,
-SOCIETATEA DE ASIGURĂRI/BANCA care garantează plata
sau care preia riscul neîncasării de la debitorii externi.
Apelând la factoring, exportatorii pot beneficia de următoarele
servicii:
- finanţarea imediată pentru mărfuri livrate/servicii prestate la
extern;
- acoperirea riscului de neplată al debitorilor;
- urmărirea încasării şi evidenţa facturilor.
AVANTAJE:
953
 - Factorul preia riscul de neplată al debitorilor externi şi asigură
plata creanţelor clienţilor înainte de scadenţă, transformând o încasare
„la termen” într-o încasare „la vedere”;
- Perioada de obţinere de lichidităţi este mult mai scurtă decât în
cazul unui credit, clientul obţinând o îmbunătăţire a „cash-flow”-ului;
- Disponibilităţile obţinute pot fi utilizate în funcţie de necesităţile
imediate ale clienţilor, aceştia nefiind nevoiţi să respecte o anumită
destinaţie, precum în cazul unui credit;
- Numărul de documente cerut pentru obţinerea finanţării prin
factoring este mult mai redus decât cel necesar pentru acordarea unui
credit;
- Acceptarea creanţelor de către bancă este irevocabilă, dar implică
buna execuţie a contractului comercial din partea clientului;
- Consultanţă gratuită;
- Expertiza pentru fiecare dintre ţările în care ADERENTUL
exportă, ca urmare a informaţiilor obţinute prin intermediul factorului de
Import;
- Debitorul (importatorul) plăteşte contravaloarea creanţelor în ţara
să, evitând un transfer valutar extern; totodată, acesta are posibilitatea să
poarte corespondenţa cu factorul de import în propria limbă şi să-i
rezolve eventualele litigii în cadrul legislativ şi sub competenţa
jurisdicţională ce-i sunt familiare.
FINANŢAREA se poate obţine în următoarele condiţii:
1. pentru modalităţile de plată negarantate, dar pentru care există
o societate de factoring/banca care acceptă să acopere riscul de neplată
954
la solicitarea Factorului, se va plăti clientului 80% din contravaloarea
facturilor acceptate mai puţin agio cuvenit băncii – la prezentarea
documentelor în bancă, diferenţa de 20% fiind restituită Aderentului la
încasarea facturilor.
2. pentru modalităţile de plată negarantate, dar asigurate la
EXIMBANK, banca oferă finanţare imediată, în proporţie de 80% din
valoarea despăgubirii asigurate de către Eximbank, mai puţin taxa de
agio, iar restul de 20%, la încasarea creanţelor.
3. dacă în contractul extern s-au prevăzut modalităţi de plată
asiguratorii, respectiv acreditiv irevocabil la termen sau scrisoare de
garanţie bancară:
a. în cazul irevocabil la termen, se acordă în proporţie de 100% din
valoarea documentelor acceptate la plata de o bancă externă
corespondentă, mai puţin taxa de agio.
Dacă documentele au fost deja acceptate la plată de către banca
externă, tranzacţia a fost aprobată iar clientul a depus documentaţia la
bancă, sumele pot fi în contul clientului în aceeasi zi în care a fost
solicitată finanţarea.
b. în cazul ordinului de plată sau incasso-ului garantate cu
scrisoare de garanţie, banca finanţează clientului în proporţie de 100%
din valoarea facturilor acceptate la plata în limita sumei garantate
bancar, cu condiţia ca scrisoarea de garanţie să fie emisă de o bancă
corespondentă a BCR şi în forma acceptată de aceasta.

955
 Costul perceput pentru operaţiunile de factoring în valută este Agio
compus din:
 Comisionul de finanţare (%) calculat la LIBOR + marja (%),
aplicat pe perioada pentru care se acordă finanţarea
 Comisionul de factoring (%) aplicat la valoarea totală a
creanţelor cumpărate;
Documentaţia pe care solicitantul trebuie să o prezinte pentru
obţinerea finanţării prin factoring se compune din:
 formularul-cerere de finanţare sau o cerere de finanţare prin
factoring în cazul modalităţilor de plată garantate;

 contractul comercial extern şi/sau comenzile partenerilor externi,

în copie certificată de reprezentantul legal al Aderentului;
În urma analizei documentelor sus menţionate, Factorul va
comunica Aderentului decizia de acceptare sau refuz a acordării
finanţării, precum şi plafoanele de finanţare pentru fiecare debitor în
parte sau, după caz, motivele refuzului.
Periodic, la intervale stabilite de comun acord cu Factorul,
Aderentul va prezenta următoarele documente:
 Facturile externe (original/copie) care să poarte menţiunea
subrogatorie comunicată la încheierea contractului de către factor
Aderentului;
 Copii ale documentelor care atestă livrarea mărfii (document de
transport, declaraţie vamală de export etc.);
 Chitanţa subrogatorie;
956
  Comanda, după caz.
Perfectarea tranzacţiilor de factoring între client şi bancă se
concretizează în semnarea de către ambele părţi a Acordului-cadru de
factoring sau, după caz, a Contractului de vânzare-cumpărare
creanţe.

22.1.2. Selecţia clienţilor în factoring

Selecţia clienţilor presupune analiza afacerii, inţelegerea în

profunzime a tuturor aspectelor pe care le presupune aceasta, în vederea
luării deciziei privind posibilitatea sau nu de derulare de operaţiuni de
factoring.
Principalele activităţi care nu sunt recomandate a se derula în regim
de factoring, în special pentru societăţile aflate la începutul activităţii,
sunt:
- construcţii;
- reparaţii de ustenile şi accesorii de pescuit;
- producţia de bijuterii, blănuri şi alte obiecte de lux;
- producţia de cosmetice;
- sfera serviciilor (cu excepţia serviciilor de transport internaţional
de mărfuri şi a acelor servicii care permit confirmarea scrisă de către
beneficiar că serviciul a fost prestat şi corespunde cerinţelor acestuia,
precum şi că va fi onorat la plata la scadenţă, în totalitate).
Se vor evita, de asemenea, activităţi care permit:
- dependenţa de unul sau de un număr restrâns de debitori;
957
 - emiterea de facturi înainte de livrarea mărfii sau efectuarea
serviciului (prefacturare);
- emiterea de facturi pentru marfa parţial livrată, dar care acoperă
şi loturi de mărfuri ce urmează a se livra;
- emiterea de facturi pe faze de execuţie ale unui anumit proiect a
cărui nefinalizare atrage nulitatea tuturor facturilor anterioare;
- emiterea de facturi este compensare pentru marfa importată;
- emiterea de facturi a căror plată are loc numai dacă marfa este
vândută de către importator (plata condiţionată de vânzare);
- returnarea mărfii dacă nu se vinde;
- discount-uri neprevăzute în contracte sau prevăzute,dar de valori
mari;
- emiterea de facturi post datate (permit emiterea lor la o dată
anterioară şi prelungesc termenul de creditare a debitorului fără a mai fi
necesară modificarea contractului economic)
- reduceri din contravaloarea facturii ca şi garanţii de bună
execuţie (în special în construcţii) care se vor returna la expirarea
perioadei de garanţie;
- garanţii pentru produse pe perioade lungi (2-5 ani);
- emitere de facturi pentru mostre, deoarece acestea nu vor fi
plătite dacă partenerul nu va comanda marfa respectivă;
- plăţi în avans sau la livrare;
- facturi restante sau a căror perioadă de încasare depăşeşte 180 de
zile;

958
 - export prin comisionar, dacă deţinătorul dreptului de proprietate
al mărfii/serviciului nu poate fi identificat şi nu există relaţii strânse de
colaborare între producător şi comisionar.
Pentru a apela la serviciile de factoring, clienţii vor completa un
Formular-cerere de factoring, pe care îl vor depune la ghişeele băncii.
În urma analizei informaţiilor prezentate de către clienţi, precum şi a
activităţii derulate în timp de către aceştia, a relaţiilor cu partenerii
externi, a numărului de litigii exitente în trecut, a posibilităţii acestora de
a asigura calitatea şi cantitatea produselor/serviciilor executate/prestate
la extern, ofiţerii de credit din unităţile teritoriale vor selecta clienţii care
pot apela la factoring, inaintând formularul-cerere de factoring,
serviciului de factoring din centrala băncii.
Serviciul de Factoring va verifica dacă selecţia clienţilor a fost
realizată corect, după care va proceda la contactarea societăţilor de
factoring/băncilor care pot acoperi riscul de neplată al debitorilor
externi.
Imediat după confirmarea sau refuzul de a descoperi riscul de
neplată al debitorilor, serviciul de factoring va propune aprobarea sau va
respinge tranzacţia. Rezultatul va fi adus la cunoştinţa unităţii bancare
solicitante şi implicit clientului.
În urma aprobării, banca va încheia cu clientul Acordul-cadru de
factoring. Din momentul semnării Acordului-Cadru de factoring,
clientul are obligaţia să-şi notifice debitorii despre existenţa acestui
contract şi despre faptul că toate plăţile se vor face în contul şi în
favoarea societăţii de factoring/băncii externe care acoperă riscul de
959
neplată. Scrisorile de notificare vor fi furnizate aderentului de către
Serviciul de factoring şi au forma solicitată de către societăţile de
factoring/băncile externe respective.
Din momentul notificării debitorului, toate facturile în original,
inclusiv copiile, vor purta menţiunea subrogatorie prevăzută în
Condiţiile specifice. Textul menţiunii este comunicat în prealabil de
către societatea internaţională de factoring/banca externă. De asemenea,
fiecare cumpărare de facturi va fi însoţită de Chitanţa subrogatorie
întocmită în data efectuării fiecărei finanţări.

22.1.3. Controlul clienţilor în factoring

O etapă importantă în micşorarea riscurilor pe care le presupune

activitatea de factoring este controlul permanent al clienţilor.
Controlul se va realiza de către ofiţerii de credite din unităţile
bancare teritoriale prin vizite periodice la sediul clientului. În funcţie de
riscul atribuit fiecărui client, vizitele vor fi mai dese sau mai rare, însă
trebuie să aibă loc cel puţin o dată pe trimestru. Orice neregulă
constatată va fi adusă de îndată la cunoştinţa Serviciului de factoring din
centrala Băncii.
Controlul clienţilor – semnale de advertisment:
- creşterea duratei de încasare a creanţelor;
- creşterea numărului de facturi stornate (peste 5% din cifra de
afaceri);

960
 - creşterea valorică, dar şi numerică a deducerilor din
contravaloarea facturilor;
- creşterea numărului de facturi/părţi de facturi aflate în litigiu;
- înrăutăţirea fără posibilitatea redresării a situaţiei financiare a
Aderentului;
- plăţi cuvenite Factorului, dar făcute de debitori direct în favoarea
Aderentului;
Controlul presupune:
- verificarea documentelor care atestă livrarea;
- verificarea listei debitorilor cu cea a furnizorilor pentru
depistarea compensărilor;
- verificărea situaţiei economico-financiare a Aderentului.
De asemenea, este deosebit de important să se acorde o atenţie
sporită conducerii societăţii, atât în procesul de analiză cât şi în procesul
de control. Moralitatea, experienţa, profesionalismul sunt elemente
cheie care definesc managementul unei afaceri şi sunt esenţiale în
procesul de selectare şi menţinere a clienţilor băncii.

21.2 Scrisoarea de garantie bancară

Acest produs bancar – SGB - este un angajament prin care o banca

numita garantă se obliga să plateasca o suma de bani unei persoane
fizice sau juridice (beneficiarului garanţiei) în cazul în care
ordonatorul garanţiei nu şi-a onorat integral sau partial obligaţiile
contractuale.
961
 Băncile pot elibera la cererea clienţilor scrisori de garanţie în lei,
valută pe termen scurt, mediu, lung pentru următoarele:
- garantarea unor credite acordate clienţilor săi de către alte
bănci
- aprovizionări cu materii prime, energie, subansamble, produse
finite (din ţară sau import)
- executări lucrari şi prestări servicii
- taxe vamale, alte creanţe bugetare
- accize şi TVA
- transporturi marfuri în tranzit
- executarea licenţelor de export
- restituirea avansurilor acordate
- participarea la licitaţii
- leasing
- alte operaţii comerciale
Eliberarea unei SGB implica pentru banca aceleaşi rsicuri ca şi
acordarea de credite, de aceea analiza cererii de eliberare a scrisorii de
garanţie şi a bonităţii solicitanţilor se efectueaza de ofiţerii de credite pe
baza metodologiei de determinare a riscului de creditare.
Scrisoarea de garanţie are la bază un contract de garanţie. Acesta
este accesoriu la un contract principal (contract import-export, convenţie
credit).
Băncile emit scrisori de garanţie bancara:
- prin blocarea fondurilor proprii ale clientului până la
concurenta scrisorii de garanţie
962
 - în cadrul unei linii de credit aprobată în acest scop
- pe baza unei convenţii angajament care se încheie cu clientul
respectiv
- în baza garanţiilor statului sau în baza contragaranţiilor altor
bănci

Principalele avantaje ale SGB:

1.. Stimularea respectării obligaţiilor contractuale
2.. Securizarea tranzacţiilor
3.. Creditarea debitorului principal (ordonatorului) garantand
obligaţia acestuia faţă de creditor (beneficiarul garanţiei)
4.. Evitarea imobilizării de fonduri în cazul neîndeplinirii
obligaţiilor contractuale
5.. Eliminarea incertitudinii care apare în situaţia în care partenerii
nu se cunosc bine sau atunci când contractul se derulează pe o perioada
mare de timp

21.3 Avalizarea titlurilor ce credit

Avalul este o garanţie personală dată de o persoană – avalist (în

cazul nostru o banca) care garantează obligaţia unuia dintre obligaţii
cambiali – avalizat pentru suma menţionatş pe titlu sau pentru o parte
din ea.

963
 Avalistul este obligat să indice persoana pentru care dş avalul,
unităţile teriotoriale ale băncii putând privi în vederea avalizării titlurilor
de credit care îndeplinesc şi următoarele condiţii cumulative:
- Trasul (obligatul principal) să fie client al băncii
- Titlul să fie acceptat (avizat legal la plată)
- Intervalul de timp dintre momentul prezentării la avalizare şi
scadenţa titlului să nu depaşească 5 ani. Deoarece avalizarea unei cambii
sau Bilet la Ordin implică pentru bancă aceleaşi riscuri ca şi acordarea
unui credit, analiza documentaţiilor de avalizare se efectuează de către
ofiţerii de credite având în vedere şi evaluarea riscurilor bancare.
- Avalizând titilurile de valoare, banca îşi majorează expunerea
totală faţă de clientul care şi-a dat avalul. Avalul este o operaţiune
negociabilă între bancă şi solicitant iar atunci când există dubii asupra
capacităţii de plată a trasului banca are dreptul şi obligaţia de a nu
efectua operaţiunea.

Ofiţerii de credite ai băncii verifică dacă creanţele au fost constituite

din vânzarea de marfuri sau prestări servicii către terţi. Produsele şi
serviciile să fie livrate şi executate efectiv.Titlurile care îndeplinesc
condiţiile de mai sus sunt înregistrate la banca în documentul intitulat:
„Registrul de evidenţă a titlurilor prezentate la avalizare”.
Menţiunea de avalizare a băncii poate fi înscrisă pe faţa titlului la
rubrica „Avalizat” sau pe verso-ul titilului - caz în care trebuie să apară
expres menţiunea „Pentru aval”. Menţiunea de avalizare mai poate fi

964
făcuta pe ALONJA (cotorul) cambiei prin inserarea unor elemente de
identificare.
Titlurile avalizate se pastrează în copie la banca, originalele fiind
remise trasului sau trăgatorului prin banca acestuia. Pentru operaţiunile
de avalizare banca încheie un acord de avalizare sau contract de credit
prin care se înscriu condiţiile şi comisionele. Banca percepe comision de
garantare care se calculează şi se percepe de regulă la data semnării
acordului de avalizare.
Partea din comision aferentă anului în curs se înregistreaza la
„Venituri din operaţiunile cu comisione”.
Partea din comision aferentă anilor următori se înscrie în contul de
„Venituri anticipate”.
Evidenţa contabilă a avalurilor în lei, valută se ţin în contul „În afara
Bilanţului”: garanţii în lei date pentru clientelă; garanţii în valută date
pentru clientelă.
Competenţele de aprobare a avalizării titlurilor de credit sunt
necesare cu cele de garanţie bancară.
Este interzisă avalizarea titlurilor între sucursalele şi agenţii băncii,
numai centrala fiecărei bănci putând aproba avalizarea titlurilor între
unităţile teritoriale. Banca poate avaliza şi titlurile în situatii, în care
trasul este o altă bancă, dar numai prin centrala băncii.

22.4 Scontarea

965
 Scontarea – transmiterea către bancă înainte de scadenţa a
proprietăţii asupra unui efect de comerî în schimbul unui preţ.
Derularea operaţiilor de scontare se face pe (termen scurt sub 180
zile) baza Legii cambiei şi a Biletului la ordin şi a unor reguli şi uzanţe
internaţionale elaborate de Camera de Comerţ Internaţională cu privire
la acreditivele documentare. Scontarea se face în moneda în care este
exprimată creanţa.
Documentaţia cuprinde:
1. Cererea pentru efectuarea operaţiilor de scontare
2. Ultimul Bilanţ contabil certificat de Administraţia Financiară
3. Ultima Balanţă de verificare
4. Efectuarea de comerţ original sau Factura Externa.
Pentru derularea operaţiilor de scontare sunt necesare următoarele
condiţii obligatorii:
 Beneficiarul sau emitentul efectului de comerţ să nu se afle pe
lista Centralei Incidentelor de plăţi de la BNR
 Să reiasă foarte clar calitatea de beneficiar al titlului său pentru
că el este ultimul girant
 Să nu existe vicii de forma ale titlurilor respective
 Să nu se sconteze titlurile negarantate
Avantaje:
# Se îmbunatăţesc lichidităţile firmei deoarece tranzacţia la termen
se transformă în tranzacţie la vedere în cel mult 2 zile de la data
semnării convenţiei de scontare.
# Se diminuează riscul de neplată în condiţiile unui titlu avalizat.
966
 # Operativitatea scontării este mai mare comparativ cu obţinerea
unui credit bancar.
# Se poate solicita scontarea unui pachet de titluri cu valori
nominale şi scadente diferite considerându-se o scontare simultană
pentru care se încheie o singură convenţie de scontare.
Operaţiunea propriu-zisă de scontare presupune transmiterea către
bancă a drepturilor de proprietate pe care un agent economic le deţine
asupra unor titluri de creanţă cu plata la termen. Ceea ce banca plateşte
este suma înscrisă pe titlu mai puţin taxa scontului.
Necesitatea scontării trebuie cautată în existenţa efectelor de comerţ.
Exemplu cambia este un document care exprimă o tranzacţie comercială
şi o livrare pe credit a unei cantităţi de marfă.
Prin scontare creanţa este transformată înainte de scadenţă în capital
bănesc. Firma care solicita operaţia de scontare vinde către bancă
creanţele în lei sau valută pe care le are asupra partenerilor de afaceri.
Transmiterea se face înainte de scadenţa titlurilor băncii, plateşte
firmelor solicitante contravaloarea cranţelor (VN) mai puţin costul
operaţiunii de scontare.
Scontarea produsului bancar este foarte eficient deoarece sporeşte
gradul de lichiditate, elimină o datorie din bilanţ, oferă rapiditate în
încheierea şi derularea afacerilor.

22.5 Forfetarea – produs bancar modern

967
 Forfetarea este un produs bancar utilizat în relaţiile financiar-
bancare internaţionale astfel forfetarea primară internaţională este
operaţiunea prin care un producător sau prestator de servicii (din
România, exportator) îşi vinde creanţele în valută realizate din
operaţiunile de comerţ exterior unui cumpărator extern. Acesta poate fi
importatorul, o bancă sau o alta instituţie financiară specializată
(forfetar).
Forfetarea presupune materializarea creanţelor în efecte de comerţ
(cambii, bilet la ordin) exprimate în valută ai căror beneficiari sunt
agenţii economici cu activitate de export, clienţi ai băncilor românesti şi
înregistraţi în România. Tranzacţionarea creanţelor se face înainte de
scadenţă, forfetorul plătind o sumă mai mică decât V.N. a efectelor de
comerţ, diferenţa reprezentând-o costul de forfetare (discount +
comisioane).
În cazul forfetării este specifică renunţarea la dreptul de regres
asupra vănzatorului creanţei. Deci exportatorul nu mai este angajat
solidar cu debitorul în caz că acesta nu plăteşte. Băncile comerciale
acceptă numai efecte (înscrisuri) garantate de băncile comerciale din
străinătate.
Forfetarea prezintă unele avantaje în primul rând pentru exportatori:
 Exportul pe baza de credit este transformat în tranzacţie cu plata
imediată fiind astfel eliminat riscul de credit.
 Firma exportatoare îşi sporeşte gradul de lichiditate şi nu îşi
blochează fondurile proprii.

968
  Este eliminat riscul fluctuaţiei dobânzii şi al celui de schimb
valutar.
 Elimina costurile de gestiune şi de urmărire a plăţii.
 Simplifică documentaţia.
 Nu necesită garanţii reale.
 Nu angajează şi nu îşi condiţiioneaza ţara de origine aşa cum
procedează, de obicei, agenţiile de garantare a creditelor de export.
Pe plan internaţional forfetarea nu se bazează pe un cadru juridic
strict ci mai ales pe practici şi uzanţe. Problematica forfetării a fost
totuşi reglementată, în mare, de Convenţia de la Geneva 1930. În
1988 a avut loc Convenţia privind cambiile şi biletul la ordin în
format internaţional. În mai mică măsură procesul forfetării se
bazează pe legislaţiile comercial-financiare din fiecare ţară. În
principiu se adopta practica utilizată în SUA, Marea Britanie
Derularea operaţiunilor
Unităţile teritoriale ale băncilor pot primi în vederea forfetării titluri
sau efecte de comerţ care pe lângă condiţiile de formă şi fond ce trebuie
îndeplinite, îndeplinesc următoarele condiţii cumulative. Efectele de
comerţ:
- să fie irevocabile
- să fie necondiţionate
- să fie abstracte (independente de îndeplinirea clauzelor tranzacţiei
pe care se bazează din punct de vedere comercial)
- să fie integral transferabile (forfetorul să poată plasa creanţa total
sau parţial în oricare moment pâna la scadenţă)
969
 - posesorul titlurilor (exportatorul) să fie acceptantul legal la plată
- intervalul de timp dintre momentul prezentării la forfetare şi
scadenţa titlului să nu depaşească 3 ani
Titlul să fie avalizat de către o banca de prim rang din străinătate,
agreată de banca românească sau în favoarea trăgătorului să existe o
scrisoare de garanţie bancară emisă de o bancă de prim rang din
străinatate. Să existe informaţii despre nivelul disponibil al expunerii la
risc faţă de societatea bancară intermediară.
Tranzacţia de forfetare se poate realiza în 2 stadii diferite în raport
cu contractul comercial şi anume în stadiul precontractual când
exportatorul doreşte să efectueze o tranzacţie cu plata la vedere şi în
faza postcontractuală (de portofoliu) când exportatorul deţine creanţe
asupra importatorului şi doreşte mobilizarea fondurilor obţinute printr-
un credit acordat în vederea utilizării sale imediate (este inclusă şi linia
de credit).
În cazul în care un exportator intentionează să forfeteze creanţele
rezultate în urma unui export pe credit în funcţie de momentul în care se
află tratativele speciale privind închiderea contractului oferta de
forfetare este de 3 tipuri:
-1- Oferta fără obligo – Se utilizează în faza precontractuală, în
acest caz exportatorul cere băncii indicarea „fără obligo” a costului
forfetării valabilă la un moment dat. Aceasta ofertă nu obligă banca să
menţioneze nivelul procentelor oferite dacă forfetarea se realizează
(exportatorul nu este obligat să platească comisionul de angajament).
Acest tip de forfetare permite exportatorului să determine mai exact
970
eficienţa economică a exportului. Exportatorul poate stabili condiţiile
minime financiare în care să vânda pe credit.
-2- Operatiunea – operaţiunea apare când exportatorul doreşte să
aibă asigurată posibilitatea refinanţării prin forfetare înainte de
închiderea contractului. În acest caz poate solicita băncii o operaţiune
fermă de finanţare. Operaţiunea este limitată în timp (zile, săptămâni)
putând fi prelungită. În acest interval banca se angajează să efectueze
forfetarea creanţelor exportatorului la nivelul taxei de forfetare şi a
condiţiilor convenite.
-3- Oferta fermă – Oferta fermă se efectuează în faza post
contractuală când titlurile de credit sunt deja în posesia exportatorului şi
acesta decide forfetarea lor. În cazul ofertei ferme banca îşi formulează
condiţiile definitive cu privire la forfetarea titlurilor de credit existente
la data solicitării forfetării.
Acceptarea ofertei ferme obliga părţile definitv astfel:
- banca se obligă faţă de client din momentul transmiterii ofertei
ferme
- clientul se obligă faţă de bancă din momentul acceptării ofertei
În momentul acceptării de către exportatori aceştia încheie cu banca
un contract de forfetare urmând a plăti băncii un comision care pe plan
internaţional se situează între 0,75 – 1,50 %.

22.6 Cardul - instrument modern de plată

971
 Apariţia cardurilor în Europa dupa 40 ani de folosire în SUA a creat
probleme serioase sectorului bancar. Şi în România creditele sunt
utilizate într-o proporţie foarte mică datorită mentalităţii şi temerii
românilor de serviciile bancare. Alte cauze: falimentul bancar, lipsa de
cunoaştere cu privire la avantajele creditelor. Creditul reflecta accesul la
banii din cont. Creditarea contului se face automat prin virarea de către
persoanele fizice sau juridice a unor fonduri salariale sau depozite, alte
venituri sau credite luate de la bancă.
Cardul a generat un întreg sistem de plăţi electronice prin care
titularul are acces la credite cu dobânda preferenţială, cu câteva puncte
procentuale mai mică decât dobânda perceputâ în mod curent la credite
fără să fie nevoie de garanţii speciale. Alte avantaje se referă la
utilizarea cardului în străinatate şi bonificare unei dobânzi la suma de
cont mai mare decât dobânda la vedere.
Cardul se eliberează fără taxa şi nu se percep comisioane de
gestionare a contului. Pentru emiterea şi folosirea cardurilor este
necesară încheierea unui contract cu banca. În cazul cardurilor titularul
beneficiază de descoperire de cont. Solicitantul poate solicita sume mai
mari decât salariul, restituirea facându-se din salariile viitoare. Prin
automatele bancare toate plaţile prin carduri se fac prin onorarea
automată a facturilor emise.
Cardurile pot fi utilizate oriunde în lume nefiind necesară
deschiderea unui cont în valută în ţara respectivă. Leii sunt convertibili
în valută ţării respective prin conversii încheiate între băncile centrale
din ţările respective.
972
 Facturile pot fi platite prin card fără comision. Clientul trebuie să
facă transferul sumelor respective din contul de card în contul curent.
Transferul se face simplu. Deoarece în cazul cardurilor se produc fraude
au aparut metode moderne de sofisticare a accesului la card. Există
carduri la care se accede prin identificarea vocii titularului, confruntarea
foto.

22.7 Creditele direcţionate

Se tinde la găsirea unor noi tipuri de credite şi chiar alternative la

creditare (produse bancare derivate) contracte futures, operaţiuni,
titlurizări. Creditarea propriu-zisă s-a perfecţionat în tţările dezvoltate
prin aşa-zisele programe de credit direcţionat. Acesta constituie strategii
monetar-bancare cu spectru foarte larg.
La început Organismele Financiar Bancare Interne – BIR, BERD şi
alte bănci participă la: scăderea sărăciei, creşterea producţiei, mărirea
investiţiilor, ameliorarea efectelor calamităţilor naturale.
Prin aceste credite direcţionate se realizează mai uşor proiectele de
împrumut cu privire la construcţia drumurilor, spitalelor, şcolilor,
barajelor. Programul de credit direcţionat poate fi anunţat imediat iar
fondurile sunt puse la dispoziţie în câteva saptămâni. Motivul:
garantarea de stat şi de băncile puternice a acestor credite.
Creditul direcţionat a generat o mare varietate de produse de
creditare. Dacă la început aceste credite aveau ca obiect producţia şi
investiţiile agricole, ulterior aproape toate ramurile pot beneficia de
973
astfel de credite dar mai ales zonele sărace şi întreprinderile mici şi
mijlocii.
În abordarea creditelor direcţionate împrumuturile sunt considerate
ingrediente vitale primare în rezolvarea problemelor: creşterii
economice şi sărăciei.
Creditele direcţionate devin un element principal al creşterii şi
dezvoltării economice. În principiu creditul directţonat este
subvenţionat. Instutuţiile financiare sunt încurajate să diversifice aceste
credite şi să le extindă în domeniul nefinanciar. Creditele direcţionate
implică participarea şi garantarea de Guvern sau de societăţi.

22.8 Derivatele, produs modern al băncilor comerciale

1). Necesitatea derivatelor bancare.

Băncile sunt printre cele mai informate instituţii financiare. Ele
utilizează derivatele ca un mijloc de reducere a riscului. Operaţiunile
bancare cu derivate au crescut de 5 ori în ultimii 10 ani. Este vorba I de
operaţiuni la termen, opţiuni, contracte de schimb valutar şi de
derivate la credit.
Operaţiunile ce derivate sunt concentrate mai ales în băncile mari.
O mare provocare este acomodarea băncii la tranzacţiile cu opţiuni
şi operaţiuni la termen. O sursă de informare o constituie Bursa
Informaţiilor Comerciale din Chicago(www.cbot.com).
Tranzacţiile la termen şi cu opţiuni efectuate de către bănci sunt
supuse unor reguli stricte.
974
 Băncile apelează la derivate în deosebi ca urmare a creşterii riscului
ratei dobânzii ca urmare a activelor(imobilizărilor) pe termen lung şi a
faptului că acest este de multe ori acoperit prin credite pe termen scurt.
Există decalaje între activele şi pasivele expuse ratei dobânzii.
1). Ds=As-Ps
Ds= decalaj sensibil la dobândă;
As= active sensibile la dobândă;
Ps= pasive sensibile la bobândă.
As şi Ps sunt acele posturi din bilanţ ale căror rate ale dobânzii se
pot modifica.
Operaţiunea bancară este nesigură din punct de vedere al activului
dacă AS>Ps(pasivele cu dobândă variabilă sunt mai mari decât activele
cu dobândă variabilă).
2). Decalajul de durată
Dd= Durata medie -Durata medie *Total active/Total pasive
a activelor a pasivelor
Dd= decalaj de durată.
Dacă operaţiunile bancare ale cărei portofoliu de active are o durată
medie mai mare decât cea a pasivelor, înseamnă că are un decalaj de
durată pozitiv(o creştere a ratei dobânzii de piaţă determină o scădere
mai rapidă a valorii activelor băncii decât a pasivelor, reducând astfel
valoarea netă a instituţiei). Când o bancă are un Dd negativ, scăderea
ratei dobânzii va cauza o creştere a valorii pasivelor mai mare decât la
active. Valoarea netă a băncii va scădea, diminuând valoarea investiţiei

975
acţionarilor. Pentru a contracara activele influenţate negativ. Băncile
cumpără şi vând contracte la termen(futures) şi opţiuni(options).

2).Contractele la termen
Un contract la termen reprezintă o înţelegere între un vânzător şi
un cumpărător care solicită procurarea unor titluri în schimbul unor
sume de bani pe o perioadă determinată.
Aceste operaţiuni bancare(financiare în general) sunt considerate de
obicei ca fiind articole în afara bilanţului(sunt înscrise în declaraţiile
financiare ale băncilor).
Pe pieţele financiare de numerar, activele financiare sunt
tranzacţionate de vânzători şi cumpărători, care de multe ori sunt bănci.
Vânzătorii de active financiare înlătură activele din bilanţ. Cumpărătorii
de active financiare adaugă la bilanţ activul cumpărat. În acest caz(al
pieţelor financiare de numerar), cumpărătorii şi vânzătorii schimbă
activele financiare cu bani, în condiţiile unui preţ stabilit. Pe pieţele
tranzacţiilor la termen în momentul încheierii contractului nuci
vânzătorul nici cumpărătorul nu realizează o achiziţie sau o vânzare
efectivă.
Când o bancă vinde sau cumpără contracte la termen la un preţ fixat
trebuie să depună un acont, o marjă iniţială. Această depunere poate fi
în numerar sau în titluri financiare cum ar fi bonuri de trezorerie. Acest
acont este contribuţia investitorului în angajarea de piaţă în momentul în
care se vinde sau se cumpără contractul. Contul fiecărui speculat la
bursă(în cazul nostru banca), este calculat zilnic în funcţie de tendinţele
976
pieţei. Când preţul titlurilor scade sub valoare de întreţinere(o limită
specificată de bursă), cel care le deţine trebuie să adauge fonduri
adiţionale la contul de titluri, pentru a-şi menţine poziţia. Dacă s-au
înregistrat creşteri de preţ, marja excedentară poate fi retrasă.
Tranzacţiile futures se practică pentru a muta riscul fluctuaţiei ratei
dobânzii de la investitori(b) care nu sunt dispuşi să-şi asume riscuri,
către cei dispuşi să accepte şi chiar să profite de pe urma acestor riscuri.
La bursă o bancă contactează un agent de schimb şi oferă spre
vânzare contracte la termen “go short”, ceea ce înseamnă că promite
livrarea efectelor specificate în contract cumpărătorului, la o dată şi un
preţ stabilite. Reciproc, o bancă poate fi cumpărător de contracte(alege
să achiziţioneze “go long” - operaţiuni la termen)fiind de acord să
primească titlurile care stau la baza fiecărui contract sau să plătească în
numerar în ziua scadenţei, la preţul stabilit.
Contractele la termen sunt tranzacţionate pe piaţa extra bursieră.
Aici ele prezintă un grad mai mare de risc(este mai mare riscul lipsei de
lichidităţi).
Serviciile bancare electronice sporesc necesitatea utilizării
derivatelor şi a altor tehnici de reducere a riscului.
Banca se confruntă zilnic cu un dezechilibru de bilanţ: activele cresc
în alt ritm decât pasivele. Multe active ajung mai greu la scadenţă decât
pasivele(de exemplu conturile curente şi de economii).
Rezultatul este un decalaj de maturitate, durată sau sensivitate a
dobânzii, ceea ce poate conduce la o criză de lichiditate.

977
 Transferul electronic este una din cauzele acestei crize. Acum,
băncile permit transferul electronic rapid de fonduri de la instrumente de
economii la tranzacţii la care fondurile pot fi cheltuite imediat. Prin
serviciile de plată electronice, băncile transferă fondurile din contul
cumpărătorilor în conturile comercianţilor. În acest fel poate creşte
expunerea băncii la riscul ratei dobânzii. De aceea, parţial, băncile
apelează la operaţiuni la termen pentru a diminua riscul.
Exemplu de derivate bancare: O bancă doreşte să cumpere azi
obligaţiuni pe piaţa monetară. Ea încearcă să-şi protejeze valoarea
obligaţiunilor prin vânzarea de contracte de obligaţiuni pe piaţa
tranzacţiilor la termen. Dacă pe piaţa monetară se înregistrează o
scădere a preţului obligaţiunilor, pe piaţa la termen se va înregistra un
profit compensatoriu, minimizând pierderea cauzată de variaţia ratelor
dobânzilor.
Prin utilizarea derivatelor, băncile evită costurile ridicate ale
împrumuturilor şi scăderii valorii activelor: Acoperirea riscului prin
vânzare: Banca vinde contracte la termen şi apoi anulează cu o
cumpărare ulterioară de contracte similare la termen.
Banca evită venituri mai mici decât cele prognozate din credite şi
investiţii în titluri: Se acoperă riscul prin cumpărarea de contracte la
termen şi apoi se anulează cu o cumpărare ulterioară de contracte
similare la termen.

3). Opţiunile ratei dobânzii

978
 1)Aceste opţiuni acordă unui deţinător de titluri, dreptul de a plasa (a
vinde) acele instrumente unui alt investitor la un preţ prestabilit,
înainte ca opţiunile să expire(înainte de scadenţă).
2)În acelaşi timp, opţiunile se concretizează în a cere cumpărarea
titlurilor de la una alt investitor, la un preţ prestabilit înainte de data
scadenţei opţiunilor.
În cazul opţiunii de vânzare, cel care scri opţiunea trebuie să fie
pregătit să accepte tranzacţia titlurilor de la cumpărătorul opţiunii, dacă
acesta o cere. În cazul opţiunilor de cumpărare, cel care scrie opţiunea
trebuie să fie pregătit să cedeze titlurile cumpărătorului la cerere.
Spre deosebire de contractele la termen, opţiunile nu obligă nici
una din părţi la tranzacţionarea(livrarea) titlurilor. Opţiunile
garantează dreptul de a tranzacţiona, dar nu şi obligaţia.
Cumpărătorul opţiunii poate să :
- îşi exercite opţiunea;
- să vândă opţiunea altui cumpărător;
- să lase opţiunea să expire.
Opţiunile cu rata dobânzii sunt tranzacţionate în principal pe pieţele
extra bursiere. Uneori şi la bursă.
În cazul opţiunilor de vânzare, cumpărătorul primeşte de la un
emitent de opţiuni, dreptul de a vinde şi tranzancţiona titluri,
împrumuturi sau/şi contracte la termen, la un preţ stabilit de comun
acord, până la o anumită dată, în schimbul unei taxe(comision,
primă)plăţile emitentului.

979
 Dacă ratele dobânzilor cresc, valoarea de piaţă a opţiunilor cu titluri,
împrumuturi sau contracte la termen scade. Rezultatul vânzării va fi un
câştig pentru cumpărător pentru că el poate cumpăra acum titlurile,
creditele, contractele la un preţ mai mic al pieţei şi le poate vinde
emitentului opţiunii la un preţ fixat, care poate fi mai mare. Dacă ratele
dobânzilor scad, valoarea de piaţă a acţiunilor creşte. Exercitarea
opţiunii de cerere de tranzacţionare îi oferă cumpărătorului un câştig,
pentru că va cumpăra titluri, credite, contracte a căror valoare depăşeşte
preţul de exerciţiu, pe care cumpărătorul trebuie să-l plătească.
Băncile profită sau măcar protejează de o poziţie la bursă prin
utilizarea atentă a opţiunilor. Băncile pot fi emitenţi de opţiuni. Băncile
mai pot intermedia tranzacţionarea de opţiuni pentru care obţine un
comision.
Există de asemenea un acord denumit schimbul de calitate(Qality
Swap). Debitorul cu un grad mai mic de solvabilitate încheie o
înţelegere de schimbare a plăţilor de rate şi dobânzi, cu un debitor care
are un grad mai mare de solvabilitate. În acest caz, debitorul cu grad de
lichiditate scăzut acceptă să plătească costul fix al creditului pe termen
lung debitorului cu grad mai mare de solvabilitate. Ca urmare, debitorul
cu grad mai mic de solvabilitate primeşte un credit pe termen lung de pe
pieţele financiare la un cost al dobânzii efective mult mai mic decât ar
putea el obţine fără acordul de schimb. În acelaşi timp, debitorul cu grad
mai mare de solvabilitate acoperă în întregime sau parţial creditul pe
termen scurt cu rată fluctuantă pe care l-a făcut debitorul cu grad mai
mic de solvabilitate. În acest fel, rata fixă a dobânzii pe termen lung este
980
transformată într-o rată mai flexibilă şi de multe ori mai ieftină pe
termen scurt.
Băncile pot utiliza tranzacţiile de opţiuni pentru a modifica durata
efectivă a pasivelor şi activelor. Schimbarea ratei dobânzii poate
contribui la protejarea unui portofoliu prin apropierea de un echilibru
între duratele activelor şi pasivelor:
Caps→ pragul maxim al ratei dobânzii
Floor→ pragul minim al ratei dobânzii
Callars→ o combinaţie într-un acord a pragului minim cu pragul maxim

Pe baza unor acorduri, multe bănci percep comisioane pentru

creditele acordate clienţilor lor. Aceste înţelegeri sunt un tip special de
opţiuni pentru ca banca să poată face faţă expunerii la riscul ratei
dobânzii, de la activele şi pasivele băncii şi clienţilor lor.
Totuşi aceste opţiuni poartă risc de credit) când băncile sunt obligate
să plătească datorii neachitate.

22.9.Activitatea bancară de investiţii, comerţ cu titluri de valoare,

poliţe de asigurare, garanţii

Băncile au desfăşurat o activitate din ce în ce mai intensă în ultimii

ani cu scopul de a atrage toate fondurile necesare pentru a face împru-
muturi şi investiţii şi a-şi mări veniturile. Din nefericire, lupta de a
atrage depozite a fost împiedicată uneori de atitudinile schimbătoare ale
publicului cu privire la modul şi locul în care acesta doreşte să-şi pla-
981
seze economiile şi de concurenţa intensă dintre instituţiile de depozitare
bancare şi nebancare. Zeci de bănci şi instituţii de economie au aflat că
pieţele de depunere nu sunt întotdeauna favorabile atunci când au nevoie
de mai multe fonduri.
Acest lucru se adevereşte mai ales atunci când preţurile acţiunilor
şi obligaţiunilor cresc şi clienţii pot schimba cantităţi mari din resursele
lor financiare din depozitele de economii în investiţii în titluri de valoare.
Bineînţeles, preţurile titlurilor de valoare nu cresc întotdeauna; într-adevar,
începutul secolului 21 a demonstrat acest lucru în mod dureros când valorile
acţiunilor au scăzut brusc, conducând la o îmbunătăţire în dezvoltarea
noilor depozite. Totuşi, de fiecare dată când dezvoltarea depozitelor
încetineşte, bancherii şi alţi manageri financiari sunt adesea forţaţi să des-
copere şi să urmărească în mod agresiv noi surse de fonduri şi noi metode
de a genera venituri şi câştiguri.
Unul dintre cele mai productive domenii ale creşterii veniturilor în vii-
tor în ceea ce priveşte băncile şi alte firrne financiare îl reprezintă
câştigul din taxe - venituri obţinute din taxarea clienţilor pentru servi-
ciile financiare particulare pe care le folosesc. Exemplele sunt nume-
roase, incluzând taxele pentru serviciile lunare la conturile curente, comi-
sioanele pentru furnizarea acoperirii asigurărilor caselor şi afacerilor,
comisioanele în calitate de membru pentru acceptarea şi utilizarea de
carduri de credit particulare, comisioanele pentru ajutarea clienţilor în
cumpărarea sau vânzarea acţiunilor şi taxele pentru furnizarea sfaturilor fi-
nanciare persoanelor fizice şi societăţilor.

982
 Câştigul din taxe este cea mai rapidă sursă de dezvoltare a veniturilor
pentru bănci, instituţii de economii şi alţi furnizori de servicii. O parte
din acest venit se obţin din vânzarea serviciilor tradiţionale, precum
taxele pentru contul verificabil şi de
economii, comisioanele pentru utilizarea unui bancomat si taxele de anga-
jament pentru a mări un împrumut atunci când clientul are nevoie de
acesta. Într-adevăr, taxele pentru multe servicii tradiţionale, îndeosebi pen-
tru depozite, nu numai ca s-au înmulţit, dar,în medie, cresc mai repede decât
rata inflaţiei. Recent, multe din aceste venituri din taxe provin din servi-
cii netradiţionale - servicii noi care, în mod tradiţional, nu erau oferite
de o bancă comercială.
Exemplele includ comisioanele şi taxele din furnizarea serviciilor ban-
care de investiţii corporaţiilor şi guvernelor, comisioanele şi taxele din
vânzarea produselor de investiţii (incluzând cumpărarea sau vânzarea
acţiunilor, obligaţiunilor, acţiunilor în fonduri mutuale şi altor asemenea
în numele clienţilor), taxele pentru conducerea unei afaceri financiare sau
a unei proprietăţi a clientului prin intermediul unei companii sau unui de-
partament de garanţie afiliate şi comisioanele şi taxele din vânzarea pro-
duselor de asigurare (incluzând poliţe de asigurare de viaţă, pentru
sănătate şi de proprietate/ de accidente) şi din garantarea asigurărilor.
Această extindere a serviciilor netradiţionale şi a veniturilor pe care le
generează este parte componentă a consolidării şi convergenţei industrii-
lor şi firmelor de servicii financiare. În prezent, marile firme financiare pot
trece graniţele industriei, pentru a prelua noi idei referitoare la serviciile

983
bazate pe taxe şi apoi îşi asuma riscul de a le oferi clienţilor aceste noi ser-
vicii.
În anumite cazuri, aceste servicii netradiţionale par a avea o
legatură slabă cu mai multe surse de venituri tradiţionale, astfel ajutând
în mod posibil la scăderea riscului general al instituţiei ofertante. De
exemplu, dacă venitul din împrumuturi şi depozite scade din cauza unei
crize economice, se poate întâmpla ca veniturile din vânzarea
obligaţiunilor, fondurilor mutuale şi a poliţelor de asigurare să crească. Pen-
tru a echilibra situaţia, profiturile şi veniturile ar putea să nu se schimbe
(sau, cel puţin, pot scădea cu puţin) chiar şi în perioadele dificile. Pe
scurt,concurenţa dintre bănci şi companiile financiare concurente de a ge-
nera mai multe câştiguri din taxe ca o sursă de venit din ce în ce mai
importantă pleacă de la câteva premise:
• O dorinţă de a suplimenta sursele tradiţionale de fonduri (precum
depozitele)
când aceste surse sunt insuficiente.
• Un efort de a echilibra costurile ridicate de produse prin a cere
clienţilor să amortizeze o mare parte a costurilor ale ambelor servicii fi-
nanciare vechi şi noi.
• O dorinţă de a reduce riscul general pentru cash-flow-ul (fluxul de nu-
merar) furnizorilor de servicii financiare prin a găsi noi surse de venit
asemănătoare cu veniturile din vânzările serviciilor tradiţionale.
• Un obiectiv de a promova vânzarea alternativă a serviciilor
tradiţionale şi noi
pentru a spori în viitor veniturile.
984
 Deoarece bancherii şi mulţi din concurenţii lor au invadat noile domenii
ale serviciului financiar, în special în companiile de titluri de valoare şi de asi-
gurare, World Wide Web (Lumea largă a Internetului) a păstrat în general pa-
cea cu site-urile susţinătoare pentru a transporta informaţii către bancheri şi
alţi manageri de serviciu financiar şi clienţii lor. Exemplele includ bănci care
conduc la managementul şi dezvoltarea titlurilor de valoare pe pieţele titluri-
lor de valoare , precum www.globeadvisor.com. www.investorsgroup.com
şi morningstar.com. De asemenea, Web-ul oferă unele informaţii despre
activităţile de garanţie (de trust) ale băncilor, care implică frecvent gestiona-
rea şi administrarea titlurilor de valoare, prin intermediul site-urilor precum
encarta.msn.com, care seamănă cu o enciclopedie în direct.
Securities Industry Association (Asociatia Industrie Titlurilor de Valoare)
s-a amestecat cu propriile ei perspective în expansiunea băncii în domeniul
comerţului cu titluri de valoare cu noile legi federale şi statale care permit
convergenţa băncilor şi firmelor de titluri de valoare. În plus, industria de
asigurare nu este departe cu aşa site-uri precum www.namic.org furnizate de
National Association of Mutual Insurance Companies (Asociatia Naţională a
Companiilor de Asigurare Mutuală). Aceste site-uri arată ce poate să
însemne vânzarea asigurărilor de către bănci pentru public, cât şi pentru
companiile de asigurare şi bancare.
Convergenta comercianţilor bancari, de titluri de valoare, companiilor
de asigurare şi altor companii de servicii financiare datorită fragmentului legii
federale hotărâtoare, actul de la Gramm-Leach-Bliley (Gramm-Leach-Bliley
Act) din 1999, a produs şi discreditat controversa despre importanţa protecţiei
confidenţialităţii clientului deoarece diferite companii financiare împărtăşesc
985
între ele informaţii despre clienţi. Aceasta controversă a produs noi
reglementări importante şi dezbateri pe Web prin site-uri precum cele ale
New York State Banking Department (Departamentului Bancar Statal din
New York) (la www.banking.state.ny.us). American Bankers Association
(Asociatiei Americane a Bancherilor) (la www.aba.com) şi Federal
Deposit Insurance Corporation (Coorporaţiei de Asigurare a Depozitului
Federal) (la www.fdic.gov).

Serviciile bancare de investiţii

Desi băncile comerciale şi cei mai apropiaţi concurenţi ai lor nu au

avut atât de mult succes cu unele din serviciile de câştiguri din taxe, ele au
oferit recent, aşa cum au sperat, un serviciu care a avut succes în mod in-
termitent, în special când economia se extinde. Este vorba de activitatea
bancară de investiţii. Acţionând sub autoritatea Gramm-Leach-Bliley Fi-
nancial Services Modernization Act (Actului de Modernizare a Serviciilor
Financiare din Gramm-Leach-Bliley) şi mai devreme guvernat de Federal
Reserve Board (Ministerul Rezervei Federale), multe companii bancare
conducătoare ale S.U.A. au câştigat şi-au format recent propriile lor filiale
bancare de investiţii pentru a servi corporaţiilor şi guvernelor din întreaga
lume. Exemplele includ achiziţia de către Citigroup a Salomon Brothers
Smith Barney şi cumpărarea de către Chase Manhattan a Hambrecht &
Quist. Băncile de investiţii conducătoare din lume includ astăzi
Citigroup, J.P. Morgan Chase, Deutsche Bank, Morgan Stanley Dean
Witter, Goldman Sachs, Merrill Lynch, Credit Suisse First Boston, Bear
986
Stearns, BNP Paribus SA si ABN Amro NV. Astăzi, 55 din mai mult de
600 de companii-mamă financiare operează în sucursalele bancare de
control a investiţiilor din Statele Unite.
Bancherii de investiţii sunt, pentru prima dată şi în principal, consi-
lierii financiari pentru corporaţii, guverne şi alte instituţii mari. Banche-
rii de investiţii furnizează sugestii şi recomandări esenţiale clienţilor lor
probleme aşa de importante precum: Ar trebui să căutăm să adunăm capi-
tal nou şi să vedem unde şi când? Avem nevoie să intrăm în arii noi de
piaţă (incluzând pieţele străine) şi, dacă-i aşa, cum putem îndeplini cel mai
bine aceasta strategie de expansiune. Companiile au nevoie să
achiziţioneze sau să fuzioneze cu alte bănci şi, trebuie să vedem cum şi când
este cel mai indicat moment să o facă? Ar trebui să ne vindem companiile
altor firme şi să vedem care din companiile noastre merită?
În mod tradiţional, cel mai cunoscut şi adesea mai profitabil serviciu
bancar de investiţii este subscrierea titlurilor de valoare - cumpărarea
pentru revânzare a acţiunilor, obligaţiunilor şi altor instrumente financiare
de pe piaţa monetară şi de capital în numele clienţilor care au nevoie să
adune capital nou. Printre cele mai profitabile şi, recent, cele mai contro-
versate din aceste servicii de subscriere este piaţa volatilă a ofertelor pu-
blice iniţiale (OPI) în care succesele companiilor deţinătoare private de
altă-dată au devenit publice oferind noi participări cu acţiuni, determinând
adesea câştiguri speculative mari sau pierderi în primele câteva ore de la
vânzare.
Activitatea bancară de investiţii este considerabil mai riscantă (dar
de asemenea, considerabil mai profitabilă, în medie) decât activitatea
987
bancară comercială. Băncile de investiţii trebuie să estimeze, în avans, va-
loarea probabilă a noilor titluri de valoare pe care ele plănuiesc să le cum-
pere de la clienţii lor când vine ziua în care acele titluri de valoare noi
trebuie să fie oferite publicului. Speranţa lor este aceea că preţul pieţei va
creşte mult faţă de prima zi a vînzării - o speranţă pentru rezultatul care
în mod clar poate fi deteriorat de asemenea evenimente întâmplătoare
precum terorism, război şi schimbări în politica şi programul guvernului.
Dacă banca de investiţii estimează greşit şi preţul curent al pieţei plonjează
când vânzarea începe, banca va fi forţată să absoarbă pierderea rezultată,
ceea ce poate să urce la sute de milioane de dolari. Invers, o creştere
puternică a preţului curent de piaţă când vânzarea noilor titluri de valoare
începe, poate oferi profiturile mari aşteptate de banca de investiţii.
Pe lângă câştigurile posibile de capital la comerţul cu titluri de va-
loare, băncile de investiţii cer de asemenea, taxe şi comisioane pentru ser-
viciile lor variate. De exemplu, în realizarea recentă a pieţelor pentru oferte
publice iniţiale, unele bănci de investiţii cer taxe de subscriere situate
până la 4% din suma titlurilor de valoare aduse pe piaţa pentru vânzare.
Astfel, o ofertă de acţiuni relativ mică în valoare de 25 milioane $ din
corporaţia nou formată poate să aducă câştiguri din taxe de un milion de
dolari sau mai mult pentru banca de investiţii care o asistă.
Studiile de cercetare sugerează că venitul şi profitabilitatea
activităţii bancare de investiţii sunt pozitive, dar nu ridicate, în raport cu
veniturile şi profitabilitatea activităţii bancare comerciale. Astfel, pot fi
unele efecte de diversificare a liniei de produse semnificative care ajută
la limitarea riscului general pentru o companie cu activitate bancară
988
comercială angajată în activitatea băncii de investiţii. Mai mult, servi-
ciile băncii de investiţii completează în mod clar serviciile tradiţionale
de împrumut, permiţând firmelor cu activitate bancară comercială să
ofere,atât împrumuturi convenţionale, cât şi subscrierea titlurilor de va-
loare pentru clienţii care caută să-şi adune fonduri noi. Atunci, de aseme-
nea, pot fi economii în culegerea informaţiilor despre clienţi în măsura în
care ofiţerii de împrumut şi bancherii de investiţii împărtăşesc informaţiile
între ei.

Vânzarea produselor de investiţii

Mulţi dintre marii deponenţi persoane juridice şi fizice au început să-

şi mute fondurile în afara depozitelor la bănci şi instituţii de economii în
aşa-numitele produse de investitii – acţiuni, obligaţiuni, fonduri mu-
tuale, anuităiţi şi instrumente financiare similare care păreau să promită
restituiri mai bune decât sunt disponibile în multe bănci comerciale şi de-
pozite de economii. În plus, trecerea anilor a condus la creşterea
preocupării publicului asupra lipsei de economii adecvate pentru anii de
retragere, dând astăzi o medie de viaţă mai îndelungată. Atunci, de aseme-
nea, curbele de randament/de productivitate tindeau să fie vărsate în mod
pozitiv în ani recenţi, sugerând că activele financiare pe termen lung, precum
acţiunile şi obligaţiunile, ar putea furniza în final restituiri mai ridicate de-
cât depozitele pe termen scurt şi să colecteze economii personale mai re-
pede.

989
 În consecinţă, publicul a făcut ajustări masive în portofoliile lor de
investiţii în ultimele două decenii. De exemplu, între 1991 şi 2003, depozi-
tele verificabile şi conturile la termen şi de economii la bănci şi alte instituţii
de depozitare din S.U.A. au crescut de la trei mii de miliarde de USD, la
peste 5000 miliarde USD un câştig de aproximativ 74 %. Totusi, totalul de-
pozitelor verificabile deţinute de băncile comerciale a scăzut în această
perioadă chiar dacă depozitele de economii au crescut.
Intenţia clienţilor băncilor tradiţionale şi instituţiilor de economic de a
converti multe din investiţiile lor conservatoare din depozite, multe din
acestea fiind protejate în mod normal de asigurarea depozitelor federale, în
acţiuni, fonduri mutuale, anuităţi şi alte produse de investiţii neasigurate
au surprins şi şocat mulţi membrii ai comunităţii bancare. Băncile şi
instituţiile de economii au început să-şi dezvolte repede produsele de in-
vestiţii şi să ofere servicii de planificare financiară, sperând să-şi recâştige
unele dintre depozitele pierdute sau, măcar, să-şi determine clienţii să-şi
îndeplinească cumpărările şi vânzările produselor de investiţii prin interme-
diul unei instituţii de depozitare mai curând decât prin intermediul
concurenţilor nebancari.
Cel mai popular dintre produsele de investiţii vândute recent au fost
acţiunile în fonduri mutuale. La începutul secolului 21 aceste companii de
investiţii au fost folosite de milioane de acţionari şi au deţinut mai mult
de 40% din economiile clienţilor.
Fiecare acţiune dintr-un fond mutual permite unui investitor să
primească o pro rată de participare asupra dividendelor, plăţi de dobânzi
sau alte forme de venit generate de un fond comun de acţiuni,
990
obligaţiuni sau alte titluri de valoare pe care fondul le deţine. Dacă un
fond mutual este lichidat, fiecare investitor primeşte o cotă-parte din tota-
lul valorii activului net (VAN) al fondului, după ce angajamentele lui au
fost plătite, bazata pe numărul de acţiuni deţinute de fiecare investitor. Fie-
care fond are un scop sau obiectiv de investiţii anunţat, precum creşterea
capitalului sau maximizarea veniturilor curente.
Aceste fonduri comune de investiţii au puţini angajaţi. În schimb,
comitetul directorilor, reprezentând acţionarii, angajează firme din exte-
rior pentru a furniza cea mai mare parte din expertiza de management
necesară pentru a dirija fondul.
Fondurile mutuale au fost foarte atractive pentru mulţi investitori individuali
şi instituţionali deoarece randamentele lor îndelungate par să fie relativ ridi-
cate şi cele mai multe fonduri sunt bine diversificate, diversificând riscul de
expunere al investitorului asupra multor tipuri diferite de acţiuni, obligaţiuni
şi alte instrumente financiare. Fondurile mutuale oferă avantajul de a avea
un manager de fonduri profesional care monitorizează zilnic performanţa
fiecarui titlu de valoare deţinut de fond şi urmăreşte constant oportunităţile
de comercializare profitabile. Pentru mulţi investitori mici, care nu au nici ca-
lificarea, nici timpul pentru a urmări constant piaţa, accesul la serviciile de
management de fonduri profesionale poate fi un avantaj semnificativ. To-
tuşi, unele autorităţi argumentează că fondurile mutuale şi alţi brokeri şi
comercianţi de titluri de valoare se angajează adesea în prea multe
manipulări zilnice ale portofoliilor de titluri, accelerându-şi costurile şi re-
ducând restituirea netă către investitor. In plus, scăderea bruscă a activităţii
economice pe piaţa acţiunilor în secolul 21 a determinat pe mulţi investitori
991
să-şi retragă banii din fondurile mutuale, o parte substanţială din aceştia
reinvestându-i în depozitele tradiţionale. De asemenea, a dus la o reducere
considerabilă a numărului de bănci şi a altor furnizori de servicii financiare
care aleg să ofere investiţii în fonduri mutuale şi alte servicii legate de
cumpărarea şi vânzarea titlurilor de valoare. Băncile pot oferi fonduri fără ti-
tlu de proprietate. In acest caz,banca sau altă instituţie ofertantă acţionează ca
un broker pentru un fond mutual sau grup de fonduri mutuale neafiliate, dar
nu acţionează şi ca un consilier de investiţii. Fondurile fără titlu de proprie-
tate sunt organizate, distribuite şi conduse de o companie neafiliată care
poate, totusi, să închirieze spaţiul din holul unei bănci sau sucursale a
instituţiei de economii sau să-şi vândă acţiunile prin intermediul unui broker
care este în legătură într-un anumit fel cu banca sau altă instituţie ofertantă.
De obicei instituţia de depozitare implică primirile de taxă sau comision pen-
tru orice fel de vânzări de acţiuni din fondurile fără titlu de proprietate care
trece prin intermediul oficiilor ei.
Băncile şi instituţiile de economii care le oferă clienţilor accesul la
fonduri mutuale şi alte investiţii în titluri de valoare pot beneficia din
oferta acestor produse. Au măcar posibilitatea de a deţine venituri
substanţiale din taxe pentru brokeraj şi alte servicii relaţionate cu acesta şi
unele din aceste venituri din taxe pot fi mai puţin susceptibile la
fluctuaţiile ratei dobânzii decât sunt serviciile tradiţionale, precum de-
pozitele şi împrumuturile. In plus, multe bănci şi alţi furnizori de servicii
dau impresia să câştige un surplus de prestigiu din oferta propriilor fonduri
mutuale (de proprietate). Oferirea acestor servicii poziţionează bine pentru
viitor o bancă sau altă instituţie ofertantă, în special în privinţa acelor
992
clienţi care îşi plănuiesc retragerea şi acumularea de sume mari de econo-
mii.
Un produs de investiţii oarecum diferit, anuităţile, pot fi în formă
fixă sau
variabilă. Anuităţile fixe promit unui client care contribuie cu o sumă
considerabilă de
economii o rată fixă de restituire peste durată contractului de anuitate.
Ratele fixe de
anuitate generează un flux continuu, frecvent de venituri pentru client
sau pentru
beneficiarii acestuia după ce a trecut un număr de ani. De obicei, clientul nu
plăteşte taxe
asupra anuităţii până când el nu începe să-şi primească suma de venit
promisă. Anuităţile variabile, pe de altă parte, permit investitorilor să
investească o sumă considerabilă de bani într-un coş al acţiunilor, fonduri-
lor mutuale sau
altor investiţii sub o înţelegere de taxa amânată, dar aici nu este promisiu-
nea unei rate de
restituire garantată sau frecventă. De obicei, clientul poate să adauge pe
parcurs la
contractul de anuităţi variabile mai multe fonduri şi într-un viitor dat să
primească un flux din plăţile de venit a cărui cantitate este bazată pe va-
loarea de piaţă acumulată în contract. Dacă preţurile activelor plasate în
fondul de anuităţi au scăzut ca valoare, clientul (beneficiarul anuităţii)
poate primi un venit mai mic decât cel aşteptat. Pe de altă parte, benefi-
993
ciarul anuităţii poate primi un flux de venit mai mare dacă valoarea active-
lor acumulate a crescut.
Multe contracte de anuitate promit beneficii după deces, astfel că în
caz că moare clientul, moştenitorii acestuia primesc capital bazat pe va-
loarea activelor deţinute în contract. Unele anuităţi variabile promit o
rată de restituire minimă, adesea bazată pe cantitatea investiţiei iniţiale,
chiar dacă valoarea de piaţă a activelor din contract a scăzut de-a lungul
timpului. Un avantaj pentru băncile de plasare şi alţi furnizori de servicii
este că anuităţile variabile sunt purtătoare de venituri anuale substanţiale. O
anuitate este inversul asigurării de viaţă, în loc de a asigura împotriva
morţii prea apropiate, anuităţile sunt o îngrădire împotriva vieţii îndelun-
gate şi prelungirii economiilor cuiva. Recent, companiile de asigurare au
lucrat cu băncile şi instituţiile de economii pentru a crea anuităţi variabile
de proprietate care poartă eticheta instituţiei de depozitare. Mai mult, o cin-
cime din industria cu activitate bancară a S.U.A. - vindea la începutul noului
secol fonduri mutuale de proprietate şi/sau planuri de anuitate. Multe din
aceste vînzări (mai bine de 90 de procente) erau făcute de băncile multimiliar-
dare în dolari, de instituţiile cele mai mari ale industriei bancare. Mai reuşite
au fost vînzările de acţiuni pe piaţa monetară cu risc scăzut (pe termen
scurt) ale fondurilor mutuale decât vânzările de acţiuni în fonduri mu-
tuale de acţiuni şi obligaţiuni pe termen mai lung, datorate, în parte,
afinităţii dintre piaţa monetară de acţiuni de capital şi piaţa monetară de
depozite. Unele bănci au găsit astăzi alte căi de a profita din vânzările de
titluri prin folosirea agenţilor şi calculatoarelor pentru cumpărări şi
vânzări.
994
 Vânzărilor produselor de investiţii le sunt asociate mai multe pro-
bleme şi riscuri posibile. În primul rând valoarea lor este determinată pe
piaţă şi performanţa lor se poate dovedi a fi o mare dezamăgire, deran-
jând clienţii care pot deţine o bancă sau o instituţie de economii care
oferă servicii la standarde ridicate de performanţă decât ar putea un bro-
ker sau comerciant de titluri de valoare să o facă.

Serviciile de garanţie ca sursă a veniturilor bancare

Serviciile de garanţie – (managementul patrimoniului) deţinute de

clienti, precum titluri de valoare, pământ, clădiri şi alte investiţii-sunt
printre cele mai vechi produse în afara depozitelor pe care băncile le
oferă. Este evident că oferind servicii de garantare profesionale, incluzând
păstrarea în siguranţă şi generarea de câştiguri din managementul pru-
dent al proprietăţii clientului, se revine aproape de originile primare ale
industriei bancare şi serviciilor financiare.
Legătura apropiată dintre depozitele luate de bănci şi oferirea de
servicii de garantare este mai puţin cunoscută de public. O bancă ce
operează cu un departament de garanţie poate fi o sursă majoră a depozite-
lor noi. Desigur, nu toate băncile au puteri de garanţie, care trebuie să fie
solicitate de la agenţia de autorizare sau reglementatorul principal al
băncii, dar multe bănci comerciale medii şi mari şi unele instituţii de eco-
nomii trebuie să pună în funcţiune departamente de garanţie. Personalului
995
de garanţii nu i se permite să împărtăşească informaţii despre clienţi ace-
lor clienţi care tratează cu personalul în alte părţi ale firmei financiare.
Departamentele de garanţie generează adesea depozite foarte mari
deoarece ele conduc proprietatea (incluzând depozitele la fel de bine ca
alte active) pentru clienţii lor, care includ de obicei firme de afaceri,
unităţi guvernament de persoane fizice şi familii, organizaţii de caritate şi
fundaţii. Un funcţionar de garanţie - fiecare instruit de sau din iniţiativa
clientului - poate plasa anumiţi bani într-un cont de depozit curent sau la
termen pentru o utilizare viitoare, precum pentru a plăti facturi sau pentru
a căuta o rată de restituire favorabilă, în numele unui client servit de de-
partamentul de garanţie. Depozitele plasate într-o bancă de către depar-
tamentul de garanţie trebuie să fie complet garantate. Ca orice alt depozit,
ele sunt protejate de asigurarea de depozit până la limita de asigurare
legală şi orice altă sumă peste limita de asigurare trebuie să fie protejată
de titlurile de investiţii pe care banca le deţine cât timp depozitul este în
instituţie.
Departamentele de garanţie funcţionează într-o varietate
extraordinară de
roluri. Ele servesc în mod curent ca executori sau administratori ai testa-
mentelor,
identificând, inventariând şi protejând proprietatea (averea) unei persoane
decedate,
asigurându-se că nu este nici un titlu de valoare neplătit şi că moştenitorii
primesc
venitul sau activele la care au dreptul. Departamentele de garanţie
996
acţionează ca
agenţi pentru companiile care au nevoie de serviciul de emisiune a titlu-
rilor de
valoare, aşa cum sunt emisiunea de acţiuni noi, plata dividendelor
acţionarilor şi
emisiunea sau retragerea obligaţiunilor din firma clientului şi adesea conduc
planurile
de pensionare sau retragere ale persoanelor fizice şi juridice. Ele servesc de
asemenea
ca tutori ai activelor deţinute de minori pentru beneficiul acestora sau
acţionează în
numele adulţilor judecaţi ca fiind incompetenţi din punct de vedere legal
să-şi
conducă propriile afaceri. .
Departamentele de garanţie eliberează convenţii de garanţie esenţiale,
contracte care acordă unui funcţionar de garanţie autoritate legală în
numele unui client pentru a investi fonduri, a plăti facturile şi distribui
venitul persoanelor sau instituţiilor cu pretenţii justificate asupra activelor
gestionate. Sunt permise multe tipuri diferite de garanţii sub incidenta le-
gilor diferitelor state, chiar dacă tipurile şi procedurile se schimbă adesea
de la un stat la altul. Oricine doreşte să intre într-o convenţie de garanţie
trebuie să consulte codurile de garanţie ale statului.
Printre cele mai răspândite tipuri de garanţii sunt garanţiile de viaţă
sau garanţiile revocabile donatare care permit funcţionarilor bancari de
garanţie să acţioneze în numele unui client în viaţă fără un ordin al tribu-
997
nalului, ajutând în general la evitarea procedurilor costisitoare de autenti-
ficare a unui testament în caz că deţinătorul de proprietate moare sau
devine incompetent din punct de vedere legal şi poate fi revocat sau
amendat de către client. Sunt de asemenea garanţiile testamentare, care
cresc în cazul testamentelor autentificate şi sunt folosite adesea pentru a
salva de taxele de avere. Dacă sunt întocmite cum trebuie, o garanţie
testamentară poate fi folosită uneori pentru a proteja proprietatea clien-
tului de pretenţiile unor creditori sau beneficiari care pot face cereri ne-
rezonabile care ar epuiza prematur activele garanţiei. Alte tipuri comune de
convenţii de garanţie includ garanţiile irevocabile, care permit ca averea
sa fie trecută gratuit pentru cadouri şi taxe de proprietate sau pot fi utili-
zate pentru a aloca fonduri rezultate din reglementările legale sau con-
tracte private; garanţiile caritabile, care sprijină cauzele importante, pre-
cum cercetările medicale, artele, grija nevoiaşilor, bursele studenţilor şi
orfanii; şi garanţii pentru emiterea efectelor de comerţ, care de obicei
colectează, păstrează şi administrează activele utilizate pentru a susţine o
emisiune de titluri de valoare de către o corporaţie care colectează fonduri
de pe pieţele financiare şi în cazul acesta, sunt angajaţi să retragă titlurile în
numele companiei emitente când termenul lor devine scadent.

Vânzările de produse de asigurare

Băncile comerciale au început să invadeze în mod agresiv mediul de

asigurări. Una dintre cele mai faimoase alianţe de asigurare bancară din
istoria modernă a avut loc în Statele Unite în 1998 când Citicorp, având
998
sediul pe Coasta de Răsărit a Statelor Unite şi considerată una dintre cele
mai inovatoare bănci din lume, şi Travelers Insurance Company (Com-
pania de Asigurare a Călătorilor), de pe Coasta de Vest a Americii, s-au
unit ca o singură corporaţie pentru a-şi vinde reciproc produsele în Statele
Unite şi în lume.
Tendinţa de convergenţă a activităţii bancare - de asigurare care a
apărut la nivel global include vânzări de poliţe de asigurare de viaţă, atât
prin intermediul birourilor bancare, cât şi al agenţiilor de asigurare care
pot genera taxe şi comisioane. Aceste poliţe ajută la protecţia persoanelor
fizice, famiilor şi persoanelor juridice împotriva pierderii în cazul unui deces
şi poate de asemenea include un cont de economii component pentru a
pregăti pentru nevoile financiare viitoare. În plus, companiile-mamă ban-
care şi financiare pot institui acum emitenţi de asigurare de viaţă care speră
să genereze profituri subscrise din administrarea riscurilor nesigure şi colec-
tarea în plus în ceea ce priveşte primele de asigurare decât trebuie să
plătească pe revendicările de asigurare. Sucursalele de asigurare de viaţă
a companiilor -mamă bancare şi financiare vând, de asemenea, frecvent
poliţe de asigurare de sănătate şi planuri de retragere pentru persoanele
fizice şi juridice în schimbul plăţii de către clienţi de prime, taxe şi comi-
sioane.
Bancherii au început de asemenea să vândă poliţe de asigurare de
proprietate, de accident, nu doar prin intermediul sucursalelor, ci şi prin
intermediul agenţiilor de asigurare încorporate separat. Asiguratorii şi
agenţii de asigurare de proprietate/de accident vând cumpărătorilor poliţe
care acoperă o gamă variată de riscuri pentru persoanele fizice si juridice.
999
De exemplu, aceste poliţe tratează riscuri precum şofatul, operarea pe barcă
sau vapor, accidente industriale, costuri de boală şi îngrijire medicală,
neglijenţă sau fraudă într-o afacere, pagube sau neglijenţă asociate cu
deţinerea de case şi protecţia împotriva pierderilor datorate modificării
ratei dobânzii şi întârzierii la plata creditelor extinse la altele. Emitenţii de
asigurări de proprietate/de accident acceptă riscul implicat în protejarea
vieţilor şi proprietăţii de accidente, neglijenţa şi alte evenimente nefavo-
rabile în speranţa câştigării mai mult din primele de asigurare cerute si
din investiţiile pe care le fac decât revendicările aduse împotriva lor de către
deţinătorii de poliţe.
Bancherii şi mulţi din concurenţii lor au introdus afaceri cu produse
de asigurare, fiind preocupaţi că a crescut mult posibilitatea inducerii în
eroare sau informării greşite a clienţilor. De exemplu, publicul poate
concluziona în mod greşit că produsele de asigurare oferite de o bancă
sau instituţie de economii sunt acoperite de guvern prin asigurări de depo-
zit în cazul în care clientul suferă o pierdere.

Avantajele diversificării serviciilor bancare

Când două sau mai multe tipuri de industrii diferite - precum

băncile şi companiile de asigurare - fuzionează, această mişcare
strategică este numită convergenţă. Una dintre posibilele avantaje ale
convergenţei industriei (dar nu neapărat garantat) este corelaţia relativ
slabă care poate exista între cash-flow-urile (fluxuri de numerar) sau ve-
niturile generate de vânzările produselor industriei tradiţionale (precum
1000
împrumuturile şi depozite vândute de bănci) şi vânzărilor produselor
netradiţionale (precum băncile care vând acoperiri asiguratorii de automo-
bile).
Deoarece fluxurile de venituri din aceste linii de produse diferite se
pot mişca în direcţii diferite la timpuri diferite, impactul general al
combinării acestor industrii şi produse diferite sub un singur acoperiş poate
stabiliza cash-flow-urile şi profitabilitatea combinate. De asemenea, riscul
de faliment ar putea fi redus.
Această consecinţă potenţială a convergenţei a două sau mai multor
industrii de servicii financiare bancare este numită efectul diversificării
liniei de produse. Oferta de servicii diferite cu variante diferite de cash-
flow conduce în timp la scăderea riscului general al firmei financiare.
Avantajele potenţiale ale combinării activităţii bancare comerciale,
managementului serviciilor de garanţie, activităţii de investiţii şi vânzărilor
asigurărilor şi subscrierea de titluri sub conducerea aceleaşi companii mame
bancare sunt mari.
Avantajele potenţiale ale combinării acestor activităţi de servicii fi-
nanciare sub conducerea unei singure corporaţii include suplimentarea sur-
selor de fonduri şi veniturilor tradiţionale cu surse de fonduri şi venituri noi,
scăderea costului producţiei de serviciu şi distribuirea prin intermediul
economiilor de scară (volum mai bun) şi al economiilor de posibilităţi (fo-
losirea mai intensă a managementului şi resurselor productive existente),
creşterea stabilităţii câştigurilor şi reducerea riscului de faliment prin interme-
diul unei mai bune diversificări a liniei de produse şi geografice. Astfel, com-

1001
binarea serviciilor bancare tradiţionale şi netradiţionale serveşte pentru a
scădea devierea standard a restituirii generale a băncii.
Un alt avantaj potenţial din oferta serviciilor multiple, precum produ-
sele bancare tradiţionale (ca depozitele şi împrumuturile) plus asigurările,
prin intermediul aceleiaşi firme bănci sunt economiile potenţiale. Aceste
economii potenţiale de cost cresc deoarece pot fi utilizate aceleaşi resurse
manageriale, de angajaţi şi fizice pentru a oferi şi furniza atât produse
tradiţionale, cât şi netradiţionale. Astfel, din extinderea numărului diferite-
lor servicii financiare oferite poate rezulta o utilizare mai eficientă şi
intensivă a resurselor productive existente, scăderea costului general ser-
viciului şi livrarea şi lărgirea marjei profitului băncii.
Atât băncile, cât şi mulţi din concurenţii lor au evoluat, ajungând firme
de servicii financiare care oferă investiţii, asigurări şi alte servicii noi, trans-
formându-se într-o industrie care colectează, prelucrează şi valorifică infor-
maţii. Chiar şi serviciile tradiţionale, precum depozitele de economii sau
conturile verificabile, reprezintă mai mult decît culegerea şi depozitarea
informaţiilor bancare şi transmiterea informaţiilor mai departe.
Prin folosirea aceleiaşi informaţii pentru a oferi mai mult decât un sin-
gur serviciu unui client, precum acordarea unui împrumut şi vânzarea
poliţelor de asigurare de viaţă aceluiaşi client, această dezvoltare deschide o
nouă posibilitate de a reduce costurile prin economii. Furnizorii de servicii
bancare pot folosi aceeaşi informaţie despre un client în repetate rânduri
pentru a genera venituri sau cash- flow, minimizând costurile informaţiei pe
unitatea de serviciu în acelaşi timp. Instituţiile bancare dispun de o poziţie
unică în economie pentru a servi ca un punct de colectare a datelor despre
1002
clienţi pe care le prelucrează. Prin furnizarea creditului şi a altor servicii
bazate pe informaţie pe care mulţi clienţi o găsesc ca esenţială, băncile
generează informaţii valoroase despre client care pot fi utile pe o scară largă
altor întreprinderi comerciale care încearcă să-şi aprofundeze şi extindă
bazele de date despre clienţii lor.
De exemplu, întreprinderile nebancare, afiliate sau nu cu băncile, pot
căuta să acceseze datele despre clienţi generate de bănci şi să le utilizeze
pentru a-şi spori cash- flow şi cota de piaţă. Unii economişti argumenetează
că aceste economii potenţiale de informaţie reprezintă forţa conducătoare din
spatele fuziunilor şi achiziţiilor care remodelează activitatea bancară şi alte
industrii de servicii bancare.
La începutul mileniului al III - lea mai multe guverne din lume au decis
că această colectare, procesare şi în special utilizare a informaţiei de către
bănci şi alte firme financiare pot deveni o sursă pentru public. De exemplu
băncile cu o ofertă mai extinsă de servicii bancare şi nebancare pentru
vânzare pot folosi informaţiile clienţilor săi pentru a genera o mai mare
productivitate a venitului la cost redus devenind astfel foarte profitabile, ceea
ce le oferă un avantaj economic cheie în faţa altor firme, dar de asemenea
pot aduce prejudicii clienţilor.
La începutul noului secol băncile au pregătit reglementări noi pentru a
da clienţilor o şansă reală de a a opta împotriva sau cel puţin să limiteze
răspândirea informaţiilor personale. Primul pas a fost să schiţeze normele
pentru a proteja confidenţialitatea clientului în răspândirea informaţiilor
private despre un client între furnizorii de servicii financiare nerelaţionaţi,
incluzând bănci, uniuni de credit, companii de finanţe şi împrumuturi mici,
1003
instituţii de economii, asiguratori şi agenţi de asigurare, brokeri şi
comercianţi de titluri de valoare şi agenţi de călătorie. Acest prim set de
reguli noi stipulau ca atunci când un client cere să deschidă un cont nou sau
să acceseze un serviciu nou, trebuie să fie informat despre poliţele de
confidenţialitate acordate clientului de furnizorul de servicii.

1004