Piete de capital

PIAŢA DE CAPITAL
I. Definire piaţă de capital şi trăsături

Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se realizează

transferul fondurilor de la cei care au un surplus de capital – investitorii – către cei care au
nevoie de capital – emitenţii de titluri - cu ajutorul unor instrumente specifice (valorile
mobiliare emise) şi prin intermediul unor operatori specifici (societăţile de servicii de investiţii
financiare).
Prin intermediul acestei pieţe, capitalurile disponibile şi dispersate la nivelul unei economii
sunt dirijate către agenţii economici naţionali sau de pe pieţele altor ţări, acolo unde nevoile
de capital depăşesc posibilităţile financiare interne de acoperire sau unde autorităţile
monetare impun anumite restricţii privind accesul la resursele financiare interne.
Abordarea pieţei de capital presupune evidenţierea a două accepţiuni: anglo-saxonă şi
european-continentală.

În accepţiunea anglo-saxonă, piaţa de capital este o componentă a pieţei financiare alături

de piaţa monetară şi piaţa asigurărilor.
 piaţa de capital = destinată capitalurilor pe termen mediu şi lung (sinonimă
cu piaţa valorilor
mobiliare)
 piaţa monetară = destinată capitalurilor atrase şi plasate pe termen scurt
 piaţa asigurărilor = piaţă specifică ce sprijină derularea activităţii pe celelalte pieţe.

În accepţiunea european-continentală, structura pieţei de capital este complexă şi include

piaţa monetară, piaţa ipotecară şi piaţa financiară:
 piaţa monetară = este o piaţă a capitalurilor pe termen scurt; obiectul
tranzacţiilor pe această
piaţă îl constituie moneda numerar şi/sau banii de cont, aici fiind
incluse şi
tranzacţiile cu efecte de comerţ, certificate de depozit, bonuri de
tezaur, bilete
de trezorerie. Participanţii pe această piaţă sunt băncile centrale,
băncile
comerciale şi specializate, casele de economii, societăţile de
asigurări,
trezoreria publică.

 piaţa ipotecară = s-a creat în numeroase ţări ca urmare a dezvoltării

înregistrată de activitatea
de creditare în domeniul imobiliar (construcţii de locuinţe).
Dimensiunile
ample ale creditului ipotecar implică o mobilizare vastă de resurse,
de regulă
capitaluri disponibile pe termen lung. Participanţii pe această piaţă
sunt
casele de economii, societăţile de asigurări, bănci şi societăţi
ipotecare, bănci
comerciale.

 piaţa financiară = are ca obiect emisiunea, plasarea şi tranzacţionarea titlurilor de

capital pe
termen lung, în cadrul căreia se realizează investiţii directe şi de
portofoliu.
1
 Piete de capital

În România, abordarea cea mai des utilizată este cea anglo-saxonă, potrivit căreia piaţa de
capital este o piaţă financiară.

Instrumentele specifice pieţei de capital sunt:

- valorile mobiliare cu venituri fixe
~ titluri de trezorerie (bonuri de tezaur, obligaţiuni de trezorerie)
~ titluri emise de agenţii guvernamentale
~ obligaţiuni municipale
~ obligaţiuni corporative
- valorile mobiliare cu venituri variabile
~ acţiuni comune şi preferenţiale
~ produse derivate (forwards, futures, options)
~ produse sintetice (contracte pe indici bursieri)

Scopul pentru care un investitor se adresează pieţei de capital vizează obţinerea unui
câştig direct (sub forma dividendelor şi a dobânzilor pe care le poate încasa ca urmare a
investiţiei pe care o realizează), a unui câştig indirect (ca urmare a creşterii ulterioare a
cursului de piaţă al titlurilor achiziţionate comparativ cu preţul la care acestea au fost iniţial
cumpărate) dar şi lichiditatea investiţiei sale (prin posibilitatea recuperării într-un interval de
timp cât mai scurt şi cu costuri cât mai scăzute a capitalului investit, prin transformarea
titlurilor deţinute în numerar).
De asemenea, la tranzacţionarea titlurilor pe piaţa de capital trebuie avut în vedere cuplul
rentabilitate – risc. Ceea ce îi interesează pe investitori este rentabilitatea scontată, cea
aşteptată din deţinerea activului financiar (încasarea unui dividend, a unei dobânzi, variaţia
favorabilă a cursului activului respectiv). Riscul unui titlu financiar apare atunci când există
incertitudinea legată de valoarea activului financiar la o dată viitoare, în momentul în care
previziunile cu privire la evoluţia titlurilor financiare nu se realizează.

Trăsăturile pieţei de capital:

- vânzarea/cumpărarea de titluri nu se realizează în mod direct, ci prin activitatea
desfăşurată de intermediari. Ei sunt cei care asigură legătura între cei care au capitaluri
disponibile şi doresc să le investească (oferta de capitaluri) şi cei care au nevoie de capitaluri
şi emit titluri pe piaţă (cererea de capitaluri).
- tranzacţiile cu titluri au un caracter public
- instrumentele pieţei de capital pot fi transmise în mod liber între diverşii posesori
- preţurile titlurilor se stabilesc pe baza raportului cerere/oferta, fie prin licitaţie, fie prin
negociere
- investirea capitalurilor disponibile se efectuează cu precădere în titluri emise pe termen
mediu şi lung.

Piaţa de capital are un rol important în dezvoltarea economică, prin:

- trecerea de la proprietatea centralizată la cea descentralizată
- posibilitatea finanţării directe a agenţilor economici (prin emisiune de acţiuni sau
obligaţiuni)
- atragerea excedentului de resurse financiare existent în economie şi plasarea sa
eficientă
- cunoaşterea activităţii agenţilor economici în ceea ce priveşte eficacitatea activităţii,
solvabilitatea şi competitivitatea lor.

2
 Piete de capital
II. Cererea şi oferta de capital

Într-o economie, finanţarea activităţii se poate realiza în mod direct (prin emiterea de
titluri financiare de către solicitatorii de fonduri şi vânzarea acestora direct către investitori)
sau în mod indirect (prin intermediul instituţiilor bancare care atrag economiile existente şi le
plasează sub formă de credite).

Participanţii pe piaţa de capital sunt: emitenţii de titluri, intermediarii, investitorii.

Emitenţii de titluri pe piaţa de capital pot fi societăţile comerciale, statul, colectivităţile
locale care solicită resurse financiare cu caracter definitiv sau temporar în vederea constituirii
sau majorării capitalului social sau pentru alte scopuri.
Legătura dintre deţinătorii de fonduri (investitorii) şi utilizatorii acestora (emitenţii de
titluri) se realizează prin intermediul unor instituţii financiare specializate care se angajează în
distribuţia primară şi secundară a titlurilor, tranzacţionarea acestor titluri (în nume şi pe cont
propriu sau în activităţi de intermediere, în contul unor terţi).
Astfel, intermediarii sunt reprezentaţi de societăţile de servicii de investiţii financiare la
care emitenţii de titluri şi investitorii apar în calitate de clienţi. Intermediarii sunt persoane
juridice autorizate să desfăşoare activitate pe piaţa de capital prin intermediul agenţilor de
valori mobiliare, de tipul :
• brokeri – efectuează tranzacţii numai în numele şi pe contul clientului;
• dealeri – efectuează tranzacţii pentru clienţi, dar şi în numele şi în contul SSIF în cadrul
cărora îşi desfăşoară activitatea;
• traderi – tranzacţionează atât pe piaţa bursieră, cât şi pe cea extrabursieră.
Pe piaţa de capital în calitate de investitori pot derula operaţiuni atât persoanele fizice, cât
şi persoanele juridice.

Cererea de capital poate fi privită ca o cerere de natură structurală sau o cerere ce este
determinată de factori conjuncturali.
Cererea structurală vizează finanţarea investiţiilor productive în bunuri sau servicii,
crearea de noi societăţi, dezvoltarea şi restructurarea celor existente, achiziţionarea de bunuri
şi servicii, iar cererea legată de factorii conjuncturali are în vedere necesităţile tranzitorii
(limitări la plafonul de credite, deficite bugetare şi ale balanţelor de plăţi), fiind influenţată de
fluctuaţia preţurilor, modificarea ratei dobânzii, neachitarea la termen a datoriilor, evoluţia
cursului valutar etc.

Oferta de capital are la bază un proces de economisire la nivelul persoanelor fizice şi

juridice care dispun de un surplus financiar pe care sunt dispuse să îl investească în active
monetare (constituirea de depozite bancare), active reale (maşini, clădiri, terenuri) sau active
financiare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur).
Investitorii pe piaţa de capital pot fi individuali şi instituţionali.
Investitorii individuali (persoane fizice şi juridice) realizează tranzacţii de dimensiuni
reduse; ei achiziţionează titluri pentru a obţine un câştig de capital pe termen lung din
deţinerea acestor titluri în portofoliu (având astfel o atitudine pasivă pe piaţa de capital) sau
urmăresc obţinerea unui profit din diferenţa de curs bursier (manifestând o atitudine activă pe
piaţa de capital). Investitorii individuali nu au o influenţă semnificativă asupra volumului
tranzacţiilor şi cursului titlurilor financiare.
Investitorii instituţionali (bănci, societăţi de asigurări, societăţi de investiţii, societăţi ce
administrează fonduri de pensii), prin activitatea lor, au un impact crescut asupra preţului
titlurilor financiare deoarece tranzacţionează un volum semnificativ de titluri financiare.

La nivelul cererii şi ofertei de capital se poate manifesta riscul - determinat de o

multitudine de factori. Acest risc poate fi perceput ca fiind:
- riscul determinat de reglementările juridice sau fiscale aferente pieţei de capital (în
special) şi pieţei financiare (în general) – risc legislativ

3
 Piete de capital
- riscul legat de încălcarea obligaţiilor prevăzute în contract (întârzierea plăţii dobânzilor
sau nerecuperarea capitalului investit) – risc contractual
- riscul aferent tranzacţionării titlurilor deţinute şi obţinerii de fonduri lichide, operaţiuni
care în perioade caracterizate de tensiuni conjuncturale, devin dificile şi costisitoare – risc de
lichiditate
- riscul legat de variaţia condiţiilor de pe pieţele financiare care afectează negativ
investiţia în titlurile financiare – risc de piaţă
- riscul determinat de decizia adoptată în ceea ce priveşte plasarea capitalurilor
disponibile în active monetare, active reale sau active specifice pieţei de capital - riscul
decizional

III. Structura pieţei de capital

Piaţa de capital poate fi clasificată având în vedere mai multe criterii:

 după modul de formare a preţului valorilor mobiliare: piaţă de licitaţie şi piaţă de negocieri
- piaţa de licitatie (preţul se formează ca punct de echilibru între cererea şi oferta
concentrată pe piaţă)
- piaţa de negocieri (tranzacţiile se derulează pe baza unui nivel negociat al preţului)
Piaţa de licitaţie este reprezentată de orice bursă de valori, în cadrul căreia caracteristica
de bază este unicitatea preţului la care se derulează o tranzacţie cu un anumit tip de valoare
mobiliară. Pe pieţele de negocieri (pieţe extrabursiere), tranzacţiile se derulează la preţuri
diferite (preţuri multiple) pentru aceeaşi valoare mobiliară, în funcţie de înţelegerea între
participanţi.

 după modul achiziţionării valorilor mobiliare: piaţă primară şi piaţă secundară

- piaţa primară este cea în cadrul căreia se emit valori mobiliare şi se realizează
distribuirea iniţială (prima lor vânzare).
Ea asigură întâlnirea cererii cu oferta de titluri permiţând finanţarea activităţii agenţilor
economici. Este un mijloc de distribuire şi plasament de titluri. Pe această piaţă, agenţii
economici care au nevoie de fonduri, oferă noi titluri financiare pe termen lung care sunt
achiziţionate de persoanele fizice şi juridice care dispun de fonduri temporar disponibile.
- piaţa secundară este cea pe care se derulează tranzacţii cu valori mobiliare deja emise
deţinute de persoane fizice sau juridice ce apar în calitate de investitori.
Ea are rolul de concentrare a cererii şi ofertei de titluri pe termen lung deja emise pe piaţa
primară. Este deschisă, publică (plasamentul şi tranzacţionarea efectuându-se în marea masă
a investitorilor), putând fi piaţă de licitaţie (bursa) sau de negociere (piaţa extrabursieră). Are
în vedere realizarea de operaţiuni cu titluri care au făcut obiectul unei emisiuni anterioare.
Piaţa primară oferă posibilitatea transformării directe a economiilor prin achiziţionarea de
titluri care reflectă drepturile dobândite de către cei care au participat la oferta de fonduri. Ea
permite atragerea capitalurilor în scopul constituirii sau creşterii capitalului social, precum şi
apelarea la resurse împrumutate.
Piaţa secundară asigură lichiditatea şi mobilitatea fondurilor disponibile existente într-o
economie oferind posibilitatea investitorilor de a-şi modifica structura portofoliilor de titluri
înainte de scadenţa acestora, contribuind în acelaşi timp şi la buna funcţionare a pieţei
primare.

Pentru a funcţiona eficient, piaţa secundară trebuie să respecte anumite cerinţe:

- lichiditate = uşurinţa cu care se vând/cumpără valori mobiliare, cu risc redus de
pierdere de capital
- eficienţă = cu cât preţurile de pe piaţă sunt ajustate mai rapid, indiferent de motiv, cu
atât mai eficient va opera piaţa

4
 Piete de capital
- transparenţă = informaţii libere, uşor accesibile, corecte şi la timp asupra preţurilor şi
volumelor de tranzacţie, asupra cererii/ofertei etc., pentru o bună orientare a investitorilor şi
contracararea tendinţelor de monopol
- corectitudine = adoptarea şi punerea în aplicare a unor reglementări care să
contracareze tendinţele de manipulare a pieţei
- adaptabilitatea la condiţiile economice, sociale, financiare etc.

Funcţiile pieţei secundare sunt:

- asigurarea lichidităţii şi mobilităţii economiilor investite
- furnizarea posibilităţii pentru investitori de recuperare a fondurilor înainte de scadenţă
pe o piaţă oficială şi organizată în acest scop
- evaluarea permanentă a titlurilor cotate.

 după tipul valorilor mobiliare negociate:

- piaţa acţiunilor
- piaţa obligaţiunilor
- piaţa instrumentelor derivate
- piaţa contractelor futures
- piaţa optiunilor etc.

 după intervalul dintre momentul iniţierii tranzacţiei si momentul finalizării acesteia

(transferul dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare către noul proprietar şi
efectuarea viramentelor în conturile clienţilor):
- piaţă la vedere - pe care o tranzacţie iniţiată în prezent va fi finalizată într-un interval
ce poate varia de la o zi la o săptămână (în funcţie de reglementările specifice fiecărei pieţe)
- piaţă la termen - cu finalizare la scadenţe diferite, în funcţie de tipul tranzacţiei

IV. Piaţa de capital în România

Principalele momente ale formării pieţei actuale de capital în România sunt:

1990  adoptarea Legii nr. 31/1990 (privind societăţile comerciale) prin care se
aborda problematica acţiunilor şi obligaţiunilor şi se instituia dreptul societăţilor comerciale de
a emite acţiuni în vederea constituirii sau majorării capitalului social. Se marchează începutul
pieţei primare de capital.

1991  devine necesară înfiinţarea unei pieţe secundare organizate supusă anumitor
reglementări datorită faptului că prin Legea nr. 58/1991 (a privatizării societăţilor comerciale)
are loc o dispersie a proprietăţii de stat în rândul publicului ca urmare a distribuirii
certificatelor de proprietate. Prin intermediul acestora, se atestă dreptul posesorului la o parte
din capitalul social al unei întreprinderi de stat. Certificatele de proprietate nu reprezintă
valori mobiliare propriu-zise, dar posesorii doresc tranzacţionarea lor, ceea ce face ca
necesară înfiinţarea unei pieţe reglementate pentru vânzarea/cumpărarea acestora.

1992  se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Titluri de Valoare (în cadrul Ministerului
de Finanţe) şi Centrul de Proiectare şi Implementare a Pieţelor de Capital (în cadrul BNR) care
aveau ca principală activitate elaborarea legislaţiei necesară pentru funcţionarea organizată a
pieţei de capital.

1993  înfiinţarea Agenţiei Valorilor Mobiliare (prin transformarea ANTV)

1994  adoptarea Legii nr. 52/1994 (privind valorile mobiliare şi bursele de valori)

5
 Piete de capital
1995  reînfiinţarea Bursei de Valori Bucureşti (a cărei activitate a fost întreruptă în
anul 1948) şi pregătirea pentru formarea pieţei extrabursiere (Rasdaq)

1996  apariţia pieţei extrabursiere Rasdaq pentru tranzacţionarea tuturor acţiunilor

distribuite cu titlu gratuit ca urmare a încheierii procesului de privatizare în masă

1997  înregistrarea celui mai mare volum al tranzacţiilor pe ambele pieţe pentru
perioada iunie 1995 – iulie 2002
 crearea primului indice bursier oficial - Indicele BET
 înfiinţarea BMFMS

2002  adoptarea unui nou pachet legislativ pentru piaţa de capital ce include 4 legi
specifice (Legea privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele
reglementate, Legea privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare, Legea
privind bursele de mărfiuri şi instrumentele financiare derivate, Legea privind Statutul CNVM).
 depăşirea de către indicii bursieri a valorii de bază (1.000 de puncte)
 lansarea pe piaţă a primelor oferte publice de vânzare de obligaţiuni
municipale

2003  transformarea Rasdaq în Bursa Electronică Rasdaq (BER)

2004  adoptarea Legii nr. 297 (Legea pieţei de capital)

2005  transformarea BVB din societate de interes public în societate pe acţiuni

 demararea procesului de fuziune BVB – BER

2006  adoptarea Codului BVB

2007  lansarea BVB pe piaţa tranzacţiilor la termen (introducerea la tranzacţionare a

contractelor futures pe indici bursieri)

2008  listarea la BVB a titlurilor de stat

 listarea la BVB a primului emitent străin de titluri tranzacţionate pe piaţa
locală (Erste Bank)
 transformarea pieţei Rasdaq în ATS (Sistem Alternativ de Tranzacţionare)
 finalizarea procesului de fuziune BVB – BER
 declanşarea crizei financiare internaţionale cu repercursiuni şi asupra pieţei de
capital din România