Sunteți pe pagina 1din 3

Povestiri de Lev Nikolaevici Tolstoi

Vulpea şi cocorul
Vulpea il pofti pe cocor la masa si ii aduse niste zeama intr-o farfurie intinsa.
Geaba se stradui cocorul sa apuce ceva cu ciocul sau lung, iar vulpea lines
totul intr-o clipita.

A doua zi, cocorul o pofti pe vulpe la el si ii aduse zeamam intr-un ulcior cu


gatul stramt. Botul vulpii nicicum nu incapu in ulcior, dar ciocul lung al
cocorului il goli la repezeala.

Sâmburele
Mama a cumparat prune ca sa le dea copiilor dupa masa de pranz si le-a
asezat pe o farfurie. Vania, care nu mai mancase pana atunci prune, le tot
mirosea de zor. Tare-i mai placea cum miros si tare-ar mai fi vrut sa le
guste! Tot dandu-le asa tarcoale, baietelul pandi clipa cand nu era nimeni in
odaie si, nemaiputandu-se stapani, inhata o pruna si o manca. Cand s-a
apropiat ora pranzului, mama a numarat prunele si vazand ca lipseste una, i-
a spus tatalui. Stateau cu totii la masa si tatal a intrebat:

- Ia sa-mi spuneti, copii. Nu cumva a mancat cineva dintre voi o pruna?

- Nu, au raspuns copiii in cor.

Vania, rosu ca un rac, a spus si el:

- Nu, n-am mancat-o eu!

- Ca unul dintre voi a mancat pe ascuns o pruna, a mai spus tata, nu-i
frumos deloc, dar nu despre asta-i vorba. Nenorociera-i alta. Fiecare pruna
are un sambure. Si daca cineva nu stie cum sa le manance si inghite
samburele, a doua zi moare. De asta mi-e frica.

Atunci Vania, galben la fata, a zis repede:

- Ba nu, ca samburele l-am aruncat pe fereastra.

Toti au izbucnit in ras, iar Vania a inceput sa planga.

-1-
Furnica şi porumbiţa

O furnică însetase şi intrând într-o apă mare ca să bea, o luă repejunea apei
şi o ducea în jos, fiind aproape să se înece.

Iar o porumbiţă, văzând-o că se îneacă, aruncă o ramură de copac lângă


dânsa, de care furnica agăţându-se, îndată a fost scoasă la mal şi astfel
porumbiţa a scăpat-o. De atunci ele se întovărăşiră amândouă.

Şi nu după multă vreme se întâmplă că un păsărar întinse pe jos nişte laţuri,


risipind pe deasupra lor mei ca să amăgească pe porumbiţă şi s-o prindă.

Dar furnica, văzând pe păsărarul acela, merse drept la dânsul şi-l pişcă de
picior aşa de tare, că de usturime sări în sus ţipând; iar porumbiţa atunci se
sperie şi, fugind, scăpă de primejdie.

Mincinosul

Un flăcău păştea oile şi prinse a striga că văzuse un lup:


-Ajutor, lupul!lupul!
Ţăranii veniră în fugă, dar se dumeriră că fuseseră păcăliţi.Flăcăiaşul mai
făcu de doua sau de trei ori isprava asta,dar o dată se întâmplă ca lupul să
dea cu adevărat iama în oi.Flăcăiaşul strigă iar:
-Săriţi, săriţt că a dat lupul!
Ţăranii se gândiră că iar vrea să-i păcălească şi nu mai veniră la chemarea
lui.Cât despre lup, văzând că nu are de cine să se teamă, sfâşâie toată turma,
după plac.

Leul si catelusa
La Londra se deschisese o menajerie. Pentru vizitarea ei se cereau bani ori
câini şi pisici, spre a hrăni sălbăticiunile aduse.

Cineva a vrut să vadă animalele; a prins pe stradă o căţeluşă şi a dus-o la


menajerie. I s-a dat drumul înăuntru să viziteze menajeria, iar pe căţeluşă au
luat-o şi au aruncat-o în cuşca unui leu, să o mănânce.

Căţeluşa şi-a adunat coada şi s-a ghemuit într-un colţ al cuştii. Leul s-a
apropiat de ea şi a prins să o miroasă.
Căţeluşa s-a întins cu labele în sus şi a început să dea din codiţă. Leul a
-2-
întors-o pe partea cealaltă. Căţeluşa a sărit şi s-a aşezat în faţa leului pe
lăbuţele de dinapoi. Leul a privit-o, a scuturat din cap şi n-a atins-o.
Când stăpânul i-a aruncat în cuşcă porţia de carne, leul a rupt o bucată şi i-a
dat căţeluşei.
Seara, când leul s-a culcat, căţeluşa s-a întins lângă dânsul, punându-şi capul
pe laba lui.

De atunci căţeluşa a trăit cu leul, în aceeaşi cuşcă. El mânca ce i se aducea şi


nu se atingea de căţeluşă, uneori se juca cu ea şi dormeau împreună.
Odată un domn a vizitat menajeria şi şi-a recunoscut căţeluşa. El l-a rugat pe
proprietarul menajeriei să i-o dea. Stăpânul s-a învoit şi a chemat căţeluşa să
o scoată din cuşcă. Dar leul şi-a zbârlit coada şi a răcnit.

Aşa au trăit leul şi căţeluşa un an întreg în aceeaşi cuşcă. După un an însă,


căţeluşa s-a îmbolnăvit şi a murit. În ziua aceea leul nu s-a atins de mâncare,
mereu mirosea căţeluşa şi o pipăia cu labele.

Când a înţeles că a murit, a sărit în sus ca ars, s-a zbârlit, a început să-şi
biciuiască coapsele cu coada, s-a năpustit în peretele cuştii şi a prins să roadă
zăvoarele şi podeaua.

Toată ziua s-a frământat, s-a zbătut în cuşcă şi a urlat, apoi s-a întins lângă
căţeluşa moartă şi părea că s-a liniştit. Dar când stăpânul menajeriei a vrut să
scoată căţeluşa, leul n-a îngăduit nimănui să se apropie de ea.

Închipuindu-şi că leul îşi va uita durerea dacă va căpăta o altă căţeluşă,


stăpânul i-a vârât în cuşcă una vie. Leul însă a sfâşiat-o imediat. După aceea
a cuprins în braţe căţeluşa moartă şi a zăcut aşa cinci zile.
A şasea zi a murit şi leul.

-3-