Proiectul

ioanoprișeniștilor
în…

OGLINDĂ
 Proiectul NOSTRU al celor vreo 12 elevi+10 profi + mulţi alţii care au făcut şi ei
câte ceva (mama care a cumpărat sârmă şi aracet, bunicul care a tăiat sârma, tata care are şi
el ciocan de lipit, colegul
de bancă care a avut acasă,
la intrare, un preş verde
care semana cu iarba, cei
de la supermarcheturi care
distribuie ziare, bunica care
se pricepe cum să lipească
tapet, secretara care numai
ea ştie cât a umblat după
certificatele noastre de
naştere, din nou mama care
a adus certificatul, pentru
că unii mergeau la fotbal şi
nu aveau timp, mai e
cineva sunt sigură, dar la
acestă oră nu-mi amintesc
cine), cum spuneam,
proiectul NOSTRU are
următoarele caracteristici:

- AXA PRIORITARĂ „Nu şiu ce număr”: Să ne aducă cu picioarele pe

pământ şi să ne arate că implicarea într-un proiect nu e joacă.
- Domeniul major de intervenţie 1.1: Accesul la educaţie şi ce educaţie! cum
să tai, să lipeşti, să vezi detalii nu numai să le priveşti, să tai polistiren, să faci un
lift, să faci, să faci...
- Solicitant: Noi, cei 12, că nu ne-a obligat nimeni!
- Parteneri: profa de tehno, de fizică, de mate, de chimie, de bio şi iar de
tehno, de fizică, de mate, de chimie şi de bio, nu că sunt numai câte una, de mate
şi iar de mate (directoarea adjunctă, nu oricine)
- Obiectiv General: O salină numai pentru noi şi nu orice salină - Salina
Turda, că de! e oraşul nostru şi ne mândrim cu el, că vrem şi noi să închiriem
camere turiştilor cu 80RON/noapte
 Ecou, ecou, ecou,…

Reflexie, reflexie, reflexie

Ca orice obiectiv turistic care
se respectă, şi Salina Turda are ghizi
bine instruiţi. În vizita de informare
am avut şi noi prilejul să beneficiem
de un asemenea ghid. Primul popas,
după ce am colindat galeriile lungi ai
căror pereţi sunt acoperiţi de sare, a
fost faimoasa Sală a Ecourilor. Să nu
vă gândiţi că e o sală de
cinematograf sau o sală de nunţi cu
aranjamente costisitoare! E o sală de
relaxare a corzilor vocale.
„Trebuie să înregistrăm
ecoul!”, ne sugerează doamnele
profesoare. „O să avem nevoie de el
atunci când o să prezentăm proiectul.”
OK. Dar cine strigă? Băieţii nu, că au vocea prea groasă, fetele nu, că îşi întind
luciul de pe buze... „Ghidul!” am hotărât. Superrrrrrrrrrrrrr! Dacă până la „prima strigare”
nimeni nu dorea să se afirme, mai opreşte-i dacă poţi. Spectacolul era gata. Aveam şi
spectatori: un grup de turişti (strǎini chiar de România - ştim asta dupǎ culoarea pielii) nu
putea de noi să-şi reflecte glasurile (dar le-a plăcut de noi. Cum nu, doar au avut ghid
gratuit. Imediat s-au lipit de noi).
Din păcate n-am reuşit să
vedem şi reflexia luminii pe
cristalele de sare, deoarece odată cu
modernizarea salinei, a fost închis
puţul din Sala Ecourilor care
comunica cu exteriorul. Păcat! ....
era un spectacol de lumină şi sunet
care a rămas din păcate doar un
spectacol de sunet. (regretele sunt ale
doamnei profesoare de fizică
Daciana Irimieş care în anii 2000-
2006 vizita în fiecare an salina
împreună cu elevii claselor a VII-a,
tocmai pentru acest spectacol)

Plecăm, plecăm, plecăm …

 Ne-am adunat, în sfârşit câţiva, care să mergem din nou în salină să chestionăm
oamenii (parcă am face noi toată ziua acest lucru). Cine? Lorena M, Maria M. şi Andra V.
O singură foaie, vreo cinci întrebări, cu variante de răspuns, cu puncte, puncte
(adicǎ ...), făcut ca la carte de profa de bio.
Profa de bio vine cu noi, nu că nu ne-am descurca singure, dar n-avem bani de
bilete, am pierdut şi autobuzul. Hai pe jos, tot uitându-ne la ceas să nu bată ora 3 p.m. să se
închidă salina.
„Am ajuns!!!” Am exclamat când am văzut intrarea în salina.
Să-i întrebăm, cine să-i întrebe, ce să-i întrebe? „Euuuuuuuuuuuuu”, s-a înfipt
repede Lorena.
Pe cei mai învârstă îi întreb, poate au venit la tratament. „Ce fel de tratament?”
Pe cei mai tineri „dacă au mai fost”, iar pe cei între două vârste i-am întrebat de
toate. Şi am încheiat :
Vă mulţumim că aţi completat acest chestionar!
Ce a urmat nu are pereche.
Pentru că e nevoie şi de o revistă (scrie în formularul de evaluare că dă bine)
cautăm chestionarele. La Lorena,
la Andra, nu-s. La profa de bio,
nu-s. Apar, unde crezi? ... la
Ovidiu. “Ovidiuuuuuuuuuuu, a
zis profa să aduci
chestionarele!!!!!!!!!!!!”
“Bine!” Bine azi, bine
mâine. Tot aşa, o săptămână. În
sfârşit, vineri apar chestionarele:
pe masa Andrei, frumos, cu
interpretare cu tot, pe un stick
portocaliu. Răsuflăm uşuraţi.
Habar n-avem ce s-a întîmplat.
Disperare mare, ce ne
facem, mai aştepăm. Sosesc
informaţile pe un alt stick portocaliu (care şi acum e la secretariat!) şi reuşim să le punem
în revistă.
Greu, greu, greu!!!
 Proces verbal încheiat azi: o zi de aprilie,
laboratorul cel nou de chimiei.
Ordinea de zi:
- determinarea concentraţiei de sare din apa luată
cu greu din lacul aflat în Salina Turda.
Desfăşurarea activităţii
- ne împărţim în echipe;
- ne alegem ustensilele de laborator;
- cântărim pahare goale, pahare cu apă;
- aprindem becurile de gaz;
- punem sită de azbest;
- şi, în sfârşit paharul, cu apă sărată.
Aşteptăm... focul e mare, ba e mic. În
sfârşit, fierbe. Ajutorrrrrrrrrrr!, stropeşte, sare
SAREA... nu-i nimic! dar determinările noastre
oare nu sunt compromise? Ba da! Şi iar de la
început.
Cine iese învingător? Băieţii,
bineînţeles, sunt mai tipicari, mai conştiincioşi.
Începem calculele, vin ajutoarele -
profele de matematică, fizică şi educaţie
tehnologică. Două ore de măsurători, două de
calcule, o săptămână de aşteptări să se evapore apa şi să
rămână SAREA.

Semnătura:
Noi, cei mai mai mari din echipǎ, cǎ noi ştim
matematică şi chimie mai multă, olimpici ce mai atâta
discuţie!
Bianca , Iris, Lorena, Alexandra, Dorina,
Patricia
Şi
Băieţii (nume? Ce nume!? Ei, tipicarii, conştiincioşii)

Concluzie:
Nu-i uşor la mate, nu-i uşor la fizică, dar
când e nevoie să folosim focul la chimie şi să tot
măsurăm, credem că nu mai terminăm.
 A venit scheletul metalic, tocmai de la
Câmpia Turzii. Din dorinţă noastră de muncă, a
celor mai inimoşi ioanoprişenişte am vrut toţi să
muncim deodată. Dar unde? Câţi pot să încapă
în cea mai mică sală din şcoală (săliţa
laboratorului de fizică)? 1-2 şi-o profă, nu mai
mult.
Cu ce să începem? Cu roţi, cu tăieturi în
polistiren, cu cabluri electrice, cu …?
Am hotărât să îmbrăcăm pentru început
scheletul machete, în polistiren. Nu mai era loc
în săliţă nici măcar pentru un ac, totul era

învăluit în mici, foarte mici biluţe de

polistiren, parcă ninsese în plină
iarnă.
Alexandra T. ne mai
încăpând în săliţă a lucrat acasă. Ce-
a ieşit? O roată (mai bine zis două că
prima era prea mare) care am
amplasat-o în parcul de distracţie.
A venit şi vremea liftului.

Spray argintiu, cel mai argintiu spray din

magazin. Raul vopseşte, ce să vopsească o
poşetă, a profei de fizică, o cămaşă, o
cravată…
Să fi văzut cineva când Andra a
alunecat pe aracet. A fost ceva de genul -
Aaa, Au, Au, Au! Lui Rareș Bojan i s-a lipit
mâna de roata mare. Ghiciți cu ce! Cu Super-
Glue. În urma dezlipirii, a rezultat o cabină
storcită.
Și multe, multe altele