www.e-referate.

ro

Mecanisme de acțiune ale Parlamentului asupra puterii executive

Studiu de caz: Marea Britanie

Este deja un loc comun în teoria democraţiei afirmaţia că, în procesul istoric de
dezvoltare a regimurilor politice moderne, parlamentul a jucat un rol central, fiind
instituţia-simbol a democraţiilor reprezentative. Concentrând voinţa politică a corpului
electoral (exprimată de regulă prin partide), se poate spune că parlamentul stă la baza
democraţiilor liberale. ,,Orice atac împotriva organizării, componenţei sau funcţionării
Adunării reprezentative este văzut ca un atac sau lovitură dată democraţiei” (Meny,
1993), autorul francez adăugând observaţia că toate regimurile totalitare (fasciste, naziste,
franchiste sau comuniste) au atentat în primul rând la suveranitatea instituţiilor legislative
alese democratic, transformându-le ulterior în instrumente docile aflate în slujba
partidului unic.
În Anglia, ţara care a “inventat” parlamentarismul, sistemul politic este bazat pe
principiile tradiţiei şi respectului cutumei politice. Funcţionarea exemplară a sistemului
Westminster nu rezidă în existenţa unui riguros cadru juridico-politic, ci în îndelungata
practică parlamentară şi politică cutumiară.1
Procesul de formare a instituţiilor de guvernare, în special a Monarhiei şi
Parlamentului a parcurs etape distincte. Mai întâi, s-a format Coroana ca simbol al
autorităţii publice, parlamentul apărând mai târziu, ca o reacţie a burgheziei împotriva
absolutismului regalităţii.
Parlamentul britanic, una din cele mai vechi instituţii ale edificiului constituţional,
este format din Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. Apariţia camerelor sub forma
actuală reprezintă rezultatul unui îndelung proces istoric.
Trăsătura caracteristică a sistemului constituţional britanic este absenţa unei
constituţii în sens formal şi nu în sens material, întrucât la ansamblul coerent de cutume

1
Alexandru Radu – “Sisteme şi instituţii politice contemporane “,Ed. Pro Univesitaria, Bucuresti, 2006

SNSPA, MASTER SPAȚIUL PUBLIC EUROPEAN, IANUARIE 2011

se adaugă texte juridice adoptate de parlament, de o importanţă deosebită pentru
dezvolatarea instituţiilor politice din această ţară, ca şi pentru raporturile dintre
guvernanţi şi guvernaţi, amintim aici: “Magna Charta Libertatum” din anul 1215,
“Petition of Rights”din anul1628, “Habeas Corpus Act” din anul 1679, “Bill of Rights”
din anul 1689, “Act of Settlement” din 1701, “Reform Act” din anul 1832, “Parliament
Act” din anul 1911, “Statutory Instruments Act” din anul 1946, şî nu în ultimul rând
“Parliament Act” din anul 1959.
Alături de aceste acte se aplică şi un mare număr de tradiţii şi cutume
constituţionale cu un rol funcţional bine stabilit, de a căror existenţă şi obligativitate este
conştientă intreaga naţiune engleză, aceste simboluri constituţionale cu un caracter
tradiţional fiind respectate cu rigurozitate, fără a se simţi nevoia unei codificări.
Am ales pentru prima poziţie, din considerente istorice, Parlamentul Marii Britanii,
un veritabil templu al democraţiei liberale sau, cum mai este numit în literatura de
specialitate, `mother of the Parliaments`. Pare un non-sens, la prima vedere, să afirmi că
Marea Britanie este ,,leagănul regimului constituţional parlamentar”, atâta timp cât
această ţară nu are o constituţie scrisă, în sensul celor pe care le întâlnim pe continent.
Totuşi, ar trebui să ţinem cont că aşa-zisa ,,constituţie cutumiară” există, de fapt, şi în
formă scrisă, dar răspândită în mai multe corpuri de legi precum: Statute Law, Common
Law, Conventional Rules, The Parliament Acts etc.
Parlamentul britanic are o îndelungată tradiţie, referiri cu privire la acest forum
legislativ fiind cunoscute încă dinainte de 1295.2 Istoria Marii Britanii atestă faptul că
regii saxoni aveau obiceiul de a se consulta în probleme importante cu înalţii funcţionari
ai curţii ce alcătuiau un consiliu regal permanent. Astfel, regele îşi sprijinea deciziile sale,
îndeosebi cele legate de obţinerea de venituri pentru coroană, pe opiniile exprimate de
acest organism consultativ.
Primele menţiuni despre “Parlamentul Britanic” apar la 1295 când regele Eduard I
a convocat “Magnum Concilium” ce avea o reprezentare concretă a celor 3 stări sociale:
clerul, nobilimea şi oraşele3.

2
vezi www.histparl.ac.uk
3
Benone Puşcă, Andy Puşca – “Drept constituţional comparat”, Ed. Didactica şi Pedagodica, Bucuresti,
2006

SNSPA, MASTER SPAȚIUL PUBLIC EUROPEAN, IANUARIE 2011

 Raporturile cu coroana exprimau subordonarea parlamentului faţă de monarhie,
regele având atât atribuţii executive cât şi legislative. Starea de subordonare a
parlamentului britanic faţă de rege a continuat şi în sec. XIV, secol marcat de separarea
parlamentului în două camere. Astfel la 1332 cele două grupuri (unul format din prelaţi şi
nobili şi unul format din cavalerii reprezentanţi ai comitatelor şi reprezentanţii oraşelor)
deliberau separat, iar în 1351 din aceste două grupuri s-au format două adunări cu
localuri separate – Camera Lorzilor respectiv Camera Comunelor. La acestă dată cele
două adunări nu aveau atribuţiile unui organ legislativ.
Cu timpul însă, rolul parlamentului a crescut iar limitarea puterii regalitaţii a
constituit un proces oarecum natural. Mai mult, dacă iniţial Camera Lorzilor avea o
poziţie dominantă, treptat rolul ei scade, ajungându-se ca la începutul secolului al XIX-
lea supremaţia Camerei Comunelor să devină efectivă. Momentul istoric considerat ca
marcând răsturnarea balanţei puterii în favoarea Camerei Comunelor a fost anul 1832,
respectiv adoptarea Actului Refomei. Principalele legi care reglementează astăzi
raporturile dintre cele două camere sunt The Parliament Acts din 1911 şi 1949.4
Supremaţia Parlamentului britanic este, atât teoretic cât şi practic, piatra unghiulară
a democraţiei în regat, conferind această trăsătură (poate mai ,,diluată” decât la Londra)
tuturor sistemelor parlamentare occidentale. Aici însă –de o manieră categorică şi
incontestabilă- nimeni nu este mai presus de voinţa Parlamentului. Spre deosebire de
celelalte democraţii euro-atlantice, în Marea Britanie nu există o instituţie a controlului
constituţional al legislaţiei adoptate, considerându-se că Parlamentul poate adopta şi
modifica, prin exercitarea voinţei lui politice, orice lege, inclusiv arhitectura
constituţională a ţării, fără a fi nevoie de avizul unei curţi sau de consultarea populaţiei
prin referendum.
Parlamentul este institu ția legislativǎ naționalǎ a Regatului. Este compusǎ din douǎ
Camere: Camera Comunelor, cu membri aleș i și camera Lorzilor, ai cǎrei membri sunt,
ȋ n general, numiți. Practic, puterea legislativă este concentrată aproape în întregime în
Camera Comunelor, aceasta fiind cea care rezultă din votul universal şi direct al
electoratului britanic. Membrii acestei camere, în număr de 659, sunt aleşi prin metoda
scrutinului majoritar (majoritate simplă), cu un singur tur, în circumscripţii uninominale

4
Alexandru Radu – “Sisteme şi instituţii politice contemporane “,Ed. Pro Univesitaria, Bucuresti, 2006

SNSPA, MASTER SPAȚIUL PUBLIC EUROPEAN, IANUARIE 2011

şi au un mandat de maxim 5 ani, guvernul având obligaţia să convoace alegeri
parlamentare în cel mult cinci ani de la precedentele.
Camera Comunelor5 este organismul care concentrează întreaga putere legislativă
din Marea Britanie. Membrii săi sunt desemnaţi prin vot universal direct pentru un
mandat de 5 ani, tipul de scrutin folosit fiind cel majoritar uninominal cu un singur tur.
Camera Comunelor este prezidata de “Speaker”, el însuşi parlamentar ales în
această funcţie de către membrii Camerei, prin consens. El are sarcina de a conduce
dezbaterile din Camera şi de a veghea la respectarea regulilor de procedură parlamentară
ale Camerei.
În Cameră se formează două grupuri parlamentare, fiecare cuprinzând deputaţi
aparţinând unuia dintre cele două partide principale. Fiecare grup parlamentar este
condus de un lider. Partidele politice britanice sunt constituite pe principii stricte de
disciplină, astfel ca deputaţii sprijină activ programul politic al partidului care i-a propus
la candidatura. În cadrul Camerei Comunelor, opoziţiei i se asigură toate condiţiile pentru
a critica programul guvernamental, , primul-ministru ca şi pe ceilalţi membri ai
Cabinetului. Majoritatea parlamentară este o susţinătoare a cererilor Guvernului adresate
Camerei. Dreptul de dizolvare al Camerei îl deţine Monarhul dar de fapt acest drept este
pur formal, în realitate primul ministru este cel ce solicită acestuia dizolvarea, iar acesta
se conformează.
Camera are atât o funcţie legislativă, cât şi funcţii nelegislative, cum este
controlul exercitat asupra Guvernului6. Cât priveşte funcţia legislativă a Camerei
Comunelor, aceasta este dirijată din umbră de către guvern, care utilizează pârghiile
parlamentare şi normele stricte ale disciplinei de partid7. Există şi situaţii când
Parlamentul abilitează expres Guvernul să adopte norme cu putere de lege, însă
Parlamentul îşi rezerva dreptul de a controla activitatea normativă a Guvernului, atât prin
comisiile sale, cât şi prin crearea cadrului legislativ în care orice persoană, fizică sau
morală, se poate plânge dacă prin actele Guvernului i s-au produs în mod nejustificat
pagube.

5
Traducerea corectă ar fi Camera Comunilor deoarece camera era compusa din oameni fără rang nobiliar
6
vezi www.parliament.uk
7
G. Sartori, Ingineria constituţioală comparată, (trad. Lb. Română), Bucureşti, Ed. Mediterana 2000, 2002

SNSPA, MASTER SPAȚIUL PUBLIC EUROPEAN, IANUARIE 2011

 Ca funcţii nelegislative ale Camerei se poate reţine responsabilitatea miniştrilor în
faţa Parlamentului dar şi puterea bugetară a acestuia, cu toate că în sistemul constituţional
britanic activitatea bugetară poate fi redusă schematic la următoarea formulă: Guvernul
solicită fonduri, Camera Comunelor le acordă, iar Camera Lorzilor aprobă aceasta
atribuire.
Deşi sistemul constituţional britanic se bazează pe principiul separaţiei celor trei
puteri: legislativă, executivă şi puterea judecătorească, între acestea există mecanisme
constituţionale de interferenţă, de colaborare şi cooperare în procesul de guvernare.
De pildă, parlamentul numeşte primul-ministru şi pe miniştrii, guvernul exercită
initiaţiva legislativă, comisiile parlamentare verifică activitatea guvernului, deputaţii
interpelează miniştrii etc. O expresie a acestei colaborări între puteri este şi
responsabilitatea ministerială care constă în prerogativa parlamentului de a cere
membrilor guvernului să raporteze în faţa acestuia în legatură cu modul în care îşi
îndeplinesc atribuţiile8.
Camera Lorzilor nu are caracter reprezentativ deoarece baza ei este una ereditară
şi nu electivă. Iniţial, Camera Lorzilor a deţinut o evidentă superioritate faţă de Camera
Comunelor datorită poziţiei privilegiate în raporturile cu Coroana, puterea politică a
Camerei Lorzilor provenind din compoziţia sa socială: marea aristocraţie engleză şi
înalţii prelaţi ai Regatului, legaţi prin interese comune de instituţia regalităţii.
Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Camera Lorzilor a reprezentat centrul real
al puterii politice, după care rolul său politic s-a diminuat, devenind simbolic, astfel că, în
prezent, puterea politică a parlamentului britanic este concentrată în sânul Camerei
Comunelor.
Camera Lorzilor, mai conservatoare prin componenţă şi spirit, şi-a prezervat bine
cutumele. Astfel, ea este condusă de un Lord Cancelar, membru al guvernului şi
preşedinte al Curţii Supreme de Apel. Dar cutumele sunt prezente şi în ritualul specific
desfaşurării şedinţelor şi chiar în vestimentaţia membrilor ei.
Din punctul de vedere al organizării puterilor şi al raporturilor dintre ele, unele
dintre vechile cutume constituţionale au fost înlocuite cu altele. Astfel, dacă recrutarea
prim miniştrilor se făcea, conform cutumei, din rândul Camerei Lorzilor, iar miniştrii

8
Tudor Drăgan – op. cit.

SNSPA, MASTER SPAȚIUL PUBLIC EUROPEAN, IANUARIE 2011

răspundeau în faţa acesteia, astăzi răspunderea miniştilor se angajează numai în faţa
Camerei Comunelor, iar premierii sunt recrutaţi dintre deputaţi.
Organism în esenţă de avizare şi consultare, deci fără funcţii legislative propriu-
zise, Camera Lorzilor are ca atribuţii specifice funcţiile judiciară şi constituţională.
Astfel, Camera Lorzilor are rolul unei Curţi Supreme în materie civilă, penală şi
constituţională9. De asemenea, Camera Lorzilor serveşte monarhul să-şi facă cunoscută
poziţia faţă de programul Guvernului prin mesajul Tronului. Deşi cu puteri limitate,
Camera Lorzilor, simbol al dezvoltării constituţionale a Marii Britanii şi factor decisiv al
întăririi încrederii naţiunii engleze în instituţiile sale politice, rămane o constantă a vieţii
politice, fiind păstrată nu numai în sistemul de guvernare, ca o institutie politica adânc
înrădăcinată, ci şi în conştiinţa publică.
Ȋn continuare,voi prezenta, succint, funcţiile principale ale parlamentulu, aşa cum
reies din constituţiile democratice contemporane: funcţia de reprezentare, funcţia
legislativă (numită, în unele texte, de decizie), funcţia bugetară şi funcţia de control
asupra executivului.
Funcţia de reprezentare se realizează prin alegerea membrilor unicei sau celor
două camere ale parlamentului, după caz, membrii care se consideră că vor fi purtătorii
voinţei politice a alegătorilor pe durata mandatului. Existenţa celei de-a doua camere
reduce considerabil viteza procesului legislativ şi poate chiar să determine ca adoptarea
unui text de lege, în cazul divergenţelor între camera superioară şi cea inferioară, să fie
prelungită cu câteva luni, uneori mai mult de un an. În această situaţie, opinia publică,
presa şi de multe ori grupurile de interese care aşteaptă apariţia legii respective încep să
dea semne de nerăbdare şi se arată foarte critice în raport cu ,,ineficienţa
bicameralismului”.
A doua funcţie este cea legislativă sau de decizie politică. Dacă reprezentarea se
realizează prin selecţia democratică a parlamentarilor în cele două camere, funcţia
legislativă decurge în mod logic din vocaţia de reprezentant al voinţei politice a naţiunii.
Tocmai din această calitate, foarte bine surprinsă teoretic de fondatorii democraţiilor,
rezultă caracterul suveran al parlamentului. Suveranitatea parlamentului în faţa oricărei
alte instituţii, politice sau non-politice, se exprimă de obicei prin sintagma ,,unicul organ

9
vezi J.Morison, G. Anthony, B.C.O Neill, Le regime politique du Royaumeuni

SNSPA, MASTER SPAȚIUL PUBLIC EUROPEAN, IANUARIE 2011

legislativ” prezentă în majoritatea constituţiilor democratice. În privinţa atribuţiilor celor
două camere, cea mai puternică este de obicei camera inferioară, care reprezintă naţiunea
în întregul ei. Dintre parlamentele bicamerale asimetrice, Marea Britanie are cea mai
slabă cameră superioară (Camera Lorzilor este practic absentă din procesul legislativ, aşa
cum vom vedea mai târziu, având un rol simbolic).
Funcţia bugetară este o constantă a instituţiilor legislative, fiind practic singura în
care nu s-au produs modificări de substanţă vreme îndelungată. De la adunările naţionale
până la Parlamentul European, banii publici nu pot fi împărţiţi fără o decizie politică a
reprezentanţilor aleşi ai comunităţii. Logica democratică impune legitimarea cheltuielilor
bugetare prin votul majorităţii reprezentanţilor.
Funcţia de control asupra executivului, spre deosebire de celelalte funcţii parlamentare
menţionate până acum, a cunoscut o creştere a importanţei în democraţiile contemporane.
Acest interes sporit pentru controlul parlamentar se explică, în primul rând, ca reacţie la
expansiunea funcţiei guvernamentale şi la ,,mizele” din ce în ce mai mari legate de
alocarea fondurilor publice.
Legat de modalitǎțile de acține ale Parlamentului asupra executivului,
necesitatea unui demers de analizǎ a raportului dintre puterea legislativǎ și cea executivǎ,
sub toate aspectele sale - de la cel legal-juridic la cel politic, rezultǎ din importanța
acestui raport pentru func ționarea unei societǎți democratice. Implicațiile modului ȋn
care este conceput raportul legislativ - executiv sunt multiple, complexe ș i depǎșesc sfera
politicului. Aspectul esențial ȋn raportul dintre cele douǎ puteri ține de controlul
legislativului asupra executivului, iar reglementarea de jure a acestuia, precum și modul
ȋn care este exercitat de facto afecteazǎ funcționarea ȋntregului sistem politic ș i tot ceea
ce ȋnseamna statul de drept și domnia legii. Ȋn aceste condiții, putem considera raportul
legislativ - executiv drept variabilǎ independentǎ care determinǎ mai multe variabile
dependente, printre care se numǎrǎ: reprezentativitatea ș i legitimitatea ȋn procesul de
luare a deciziilor, plasarea centrului de greutate ȋn sistemul politic și, nu ȋn ultimul rȃnd,
perpetuarea sau eliminarea corup ției guvernamentale. Ȋn lipsa unor mecanisme
democratice adȃ nc ȋ nrǎdǎcinate și a unei culturi politice de tip participativ, democratic,
modul efectiv ȋn care este exercitat controlul parlamentar asupra activitǎții guvernului
este un factor hotǎrȃtor ȋn problema corupției. Se spune cǎ "puterea corupe, iar puterea

SNSPA, MASTER SPAȚIUL PUBLIC EUROPEAN, IANUARIE 2011

absolutǎ corupe absolut", ceea ce face ca lipsa unui "control" adecvat din partea
Parlamentului asupra Guvernului sǎ deschidǎ calea abuzului de putere ș i deplasarea
centrului de greutate decizionalǎ dinspre organismul cel mai reprezentativ al unei
democra ții - Parlamentul - cǎtre Guvern.
Modalităţile concrete prin care se realizează controlul parlamentar asupra
activităţii guvernului sunt urmǎtoarele: ȋntrebǎrile, interpelǎrile, informațiile
parlamentare, moțiunea de cenzurǎ, Comisiile de Anchetǎ.
De latura controlului parlamentar pe care am denumit-o generic dimensiunea de
informare ț in, ȋntrebǎrile, interpelǎrile și informǎrile parlamentare. Chiar daca, ȋn
aparen țǎ, aceasta nu ar avea implica ții majore, ea este, de fapt, crucialǎ pentru aprecierea
activitǎ ții executivului ș i a modului cum se desfǎșoarǎ ș i cum se concretizeazǎ relația
dintre acesta ș i Parlament. Caracterul esențial al acestei dimensiuni ȋn sistemul de checks
and balances ȋntre puterile statului este dovedit și de importanța pe care democrațiile
consolidate i-o acordǎ.
Ȋntrebarea constǎ ȋntr-o simplǎ cerere de a rǎs punde dacǎ un fapt este adevǎrat,
dacǎ o informa ție este exactǎ, dacǎ Guvernul ș i celelalte organe ale administrației
publice ȋnțeleg sǎ comunice Camerei informațiile și documentele cerute de Camera
Deputa ților sau de comisiile permanente ori dacǎ Guvernul are intenția de a lua o
hotǎrȃre ȋntr-o problemǎ determinatǎ."10
Cu alte cuvinte, ȋntrebǎrile se referǎ la chestiuni punctuale, concrete, la acțiuni
particulare ale cabinetului, ȋn vreme ce interpelǎrile urmǎresc informarea cu privire la
strategia Guvernului ȋntr-un anumit domeniu, la politicile pe care acesta intenționeazǎ sǎ
le aplice. De drept, interpelǎrile sunt menite a genera și o scurtǎ dezbatere pe problemele
aduse ȋn discuție de parlamentari. Astfel, ȋn sǎptǎmȃna ȋn care se primesc rǎspunsurile,
parlamentarii care au depus interpelǎri le dezvoltǎ ȋn maximum trei minute ȋnainte de a se
da cuvȃntul oficialului interpelat pentru prezentarea rǎspunsului. Dacǎ acesta este
considerat inadecvat sau dacǎ parlamentarul nu este mulț umit de rǎspunsul primit, el
poate interveni cu puncte de vedere suplimentare și are dreptul de a comenta rǎspunsul.
Ȋn cazul interpelǎrilor adresate premierului, expunerii fiecǎreia ȋi sunt alocate 2 minute,
premierul (sau, de cele mai multe ori, un reprezentant al sǎu) are la dispoziț ie 3 minute

10
art. 154 al Regulamentului Camerei Deputaților

SNSPA, MASTER SPAȚIUL PUBLIC EUROPEAN, IANUARIE 2011

pentru a rǎspunde. Urmeazǎ posibilitatea unui drept la replica de ȋncǎ 2 minute, de
ambele pǎr ți, ultimul cuvȃnt avȃndu-l premierul. Un calcul sumar indicǎ faptul cǎ timpul
de comentare alocat parlamentarilor este mai mic decat cel revenind reprezentanților
Guvernului.
Una dintre problemele esențiale legate de procedura interpelǎrilor ș i ȋntrebǎrilor,
care a suscitat dezbateri aprinse ș i cu ocazia revizuirii Constitu ției, se referǎ la primirea
rǎspunsurilor. Obligativitatea miniștrilor de a veni la tribuna Parlamentului ș i de a
rǎspunde direct și personal interpelǎrilor pe care le primesc ar putea reprezenta un factor
important ȋn realizarea unui control parlamentar mai eficient asupra Guvernului și s-ar
ȋncadra, de fapt, ȋn sfera rǎspunderii politice a executivului ȋn fața forului legislativ.
Practica a arǎtat cȃt de mare este riscul ca niște instrumente parlamentare consacrate ȋn
democra țiile consolidate ș i care ar putea influența activitatea Guvernului (cum sunt
interpelǎrile ș i ȋntrebǎrile) sǎ cadǎ ȋn derizoriu. Absen ța ministrilor care preferǎ sǎ-și
delege secretarii de stat sau chiar directorii ș i consilierii pentru a rǎspunde
parlamentarilor ȋmpiedicǎ, de fapt, exercitarea controlului parlamentar asupra
Guvernului. Rǎspunderea politicǎ apar ține titularilor diferitelor portofolii, iar delegarea
atribu țiilor cǎtre executan ți, cǎtre funcționari cu putere de decizie limitatǎ este ilegitimǎ
politic, ȋnsemnȃnd, de fapt, eludarea controlului parlamentar. Textul de lege destul de
ambiguu permite miniștrilor sǎ nu vinǎ personal la tribuna Parlamentului, ceea ce face ca
performan ța forului legislativ ȋn exercitarea func ției de control asupra executivului sǎ
aibǎ de suferit. Cu alte cuvinte, aceasta ar depinde de "dispoziția" ș i de voința politicǎ a
guvernan ților de a se lǎsa "controlați" ș i de a rǎspunde la solicitǎrile parlamentarilor.
Ȋn Marea Britanie, este prevǎzut zilnic, de luni pȃnǎ joi, un interval de o orǎ
pentru ȋntrebǎri și rǎspunsuri, iar premierul este chemat ȋn fiecare sǎptamȃnǎ la tribuna
Parlamentului pentru a da curs solicitǎrilor parlamentarilor și pentru a justifica politica
Guvernului. Ȋntrebǎrile formulate inițial pot fi dublate de ȋntrebǎri suplimentare, fiecare
zi prilejuind astfel o dezbatere ȋntre reprezentanții Guvernului și ai Parlamentului.
Ȋn Marea Britanie, dezbaterea parlamentarǎ ca mijloc de control asupra
cabinetului este o adevaratǎ institutie a democrației ș i cunoaș te posibilitǎți extrem de
variate de ini țiere. Marea Britanie, ȋn spiritul tradi ției sale, oferǎ parlamentarilor
numeroase cǎi de acțiuni ȋn acest sens. Fiecare membru al Camerei Comunelor poate

SNSPA, MASTER SPAȚIUL PUBLIC EUROPEAN, IANUARIE 2011

solicita ȋntrunirea acestui for pentru a discuta chestiuni legate de circumscripția pe care o
reprezintǎ sau probleme de interes public. Dezbaterea are loc timp de jumǎtate de orǎ
dupǎ epuizarea ordinii de zi. Existǎ, de asemenea, posibilitatea inițierii unor dezbateri de
urgen țǎ "asupra unei chestiuni specifice și importante care necesitǎ a fi luatǎ ȋn
considerare urgent."11 Ȋn aceastǎ situație, dezbaterii i se alocǎ 3 ore. Ȋn fine, opoziția
parlamentarǎ beneficiazǎ de a șa-numita "zi a opoziției". Este vorba, de fapt, de 20 de zile
ȋn fiecare sesiune, ȋn care opoziția are dreptul de a alege și propune subiecte spre
dezbatere. Dintre acestea, 17 sunt la dispoziția Liderului opoziției (institu ție și denumire
oficializatǎ ȋn Marea Britanie), iar celelalte 3 revin celui de-al doilea partid de opoziție ca
mǎrime.
Dimensiunea punitivǎ a funcției de control se referǎ la sancționarea efectivǎ a
Guvernului de cǎtre Parlament. Aceasta se poate face prin intermediul mo țiunilor de
cenzurǎ sau simple și poate presupune, ȋn ordinea crescǎtoare a importan ței: obligarea
Guvernului la anumite mǎsuri de politicǎ (prin aprobarea unei mo țiuni simple), demiterea
unuia sau mai multor miniștri (prin aprobarea unei moțiuni simple ȋn care se solicitǎ
expres acest lucru) sau demiterea ȋntregului cabinet (prin votarea unei moțiuni de
cenzurǎ). Votul de neîncredere (moţiunea de cenzură), ca instrument specific regimurilor
parlamentare, reflectă principiul clasic al răspunderii executivului în faţa legislativului
(fiind, în fapt, reversul votului de învestitură) şi reprezintă forma ultimă, radicală, a
controlului exercitat asupra activităţii guvernului. Într-o formulare plastică, Yves Meny
afirmă că ,,în sistemele parlamentare, parlamentele deţin teoretic puterea de viaţă şi
moarte asupra guvernelor” (Meny, 1993). Cu tot acest drept, demiterea guvernelor prin
moţiune de cenzură a devenit în ultimele decenii un eveniment din ce în ce mai rar,
probabil datorită întăririi disciplinei şi coeziunii bazate pe interesele comune ale
membrilor partidelor (coaliţiei) majoritare. In Marea Britanie (în fond, ,,ţara mamă” a
parlamentarismului), unde ultima cădere de guvern, prin moţiune de cenzură, datează din
1979 (precedenta fiind în 1929!), fiind vorba de demiterea guvernului laburist, la un
singur vot diferenţă.
Sub aspectul dimensiunii de verificare ș i anchetǎ a controlului parlamentar acesta
presupune, atunci cȃnd situația este de așa naturǎ, ȋnființarea unor comisii de anchetǎ,

11
Conform Ordinului nr. 24

SNSPA, MASTER SPAȚIUL PUBLIC EUROPEAN, IANUARIE 2011

care sǎ facǎ investiga ții suplimentare cu privire la evenimente sau fapte de importan țǎ
aparte. Reglementǎrile ȋn vigoare fac distincția ȋntre "comisiile speciale" și "comisiile de
anchetǎ."
Camera Deputa ților poate constitui comisii speciale pentru avizarea unor acte
legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri,
indicate ȋn hotǎrȃrea de ȋnființare a comisiei. Propunerile legislative astfel elaborate nu
se mai supun examinǎrii altor comisii. La cererea unei treimi din numǎrul membrilor sǎi
Camera Deputa ților va putea hotǎrȋ ȋnfiin țarea unei comisii de anchetǎ. Comisia de
anchetǎ poate invita orice persoanǎ care poate avea cuno știntǎ despre o faptǎ sau o
ȋmprejurare de naturǎ sǎ serveascǎ la aflarea adevǎrului ȋn cauzǎ care formeazǎ obiectul
activitǎ ții comisiei.
La cererea comisiei de anchetǎ orice persoanǎ care cunoa ște fapte sau ȋmprejurǎri
ȋn legǎturǎ cu obiectul cercetǎrii sau care de ține un mijloc de probǎ este obligatǎ sǎ le
aducǎ la cunoștin ț ǎ sau sǎ le ȋnfǎțiseze. Instituțiile ș i organizațiile sunt obligate, ȋn
condi țiile legii, sǎ rǎspundǎ la solicitǎrile comisiei de anchetǎ ȋn termenul stabilit de
aceasta.
Cȃnd, pentru lǎmurirea unor fapte sau ȋmprejurǎri ȋn vederea aflǎrii adevǎrului,
sunt necesare cuno știn ț ele unor exper ți, comisia de anchetǎ dispune efectuarea de
expertize. Comisiile de anchetǎ nu se substituie organelor judiciare ȋn drept, iar
concluziile lor se prezintǎ sub forma unui raport.
Comisiile de Anchetă se constituie pentru a investiga anumite situaţii considerate
neclare sau grave în activitatea unui departament guvernamental, atunci când informaţiile
furnizate pe linie oficială nu sunt considerate suficiente, relevante sau credibile. Deşi
instituţiile statului sunt obligate prin lege să asigure toate condiţiile necesare activităţilor
de ,,cercetare” şi să nu obstrucţioneze ancheta parlamentară, comisiile nu sunt
recunoscute ca organe abilitate de investigaţie în stat (precum poliţia sau procuratura, de
exemplu), rapoartele comisiilor nu au valoare de probă juridică, având doar caracter
orientativ (consultativ) în vederea aflării adevărului şi/sau adoptării unei decizii politice.
Abordând cu precădere teme de interes public crescut, intens mediatizate, comisiile de
anchetă parlamentare au implicit un rol de influenţare a opiniei publice.

SNSPA, MASTER SPAȚIUL PUBLIC EUROPEAN, IANUARIE 2011

 Formulȃnd o concluzie, eficiența utilizǎrii mecanismelor de acțiune ale
Parlamentului asupra executivului, se mǎsoarǎ ȋn gradul de corupție. Prin urmare, chiar
problema corupției trebuie legatǎ ȋntr-un fel de modul ȋn care se deruleazǎ raportul ȋntre
aceste douǎ puteri ale statului. Nu este suficient sǎ "umblǎm" la efectele corupț iei ș i sǎ
fie arestate douǎ - trei personaje, ȋn general din rȃndurile inferioare ale eșalonului
decizional. Mult mai important este sǎ cǎutǎm cauzele sistemice ale corupț iei ș i sǎ
identificǎm acele mecanisme care permit perpetuarea unor astfel de practici. Interpretǎrile
care se fac asupra fenomenului corup ției trec cu vederea, ȋn mare parte, importan ța
func ționǎrii adecvate a puterilor ȋn stat ȋn combaterea acesteia. Ș i, din acest punct de
vedere, dupǎ cum am precizat ș i anterior, modul de exercitare a controlului parlamentar
asupra Guvernului este una din variabilele independente. O alta variabilǎ ar fi
func ționarea celei de-a treia puteri ȋn stat - cea judecǎtoreascǎ. Atȃta timp cȃt
autoritǎ țile resimt nevoia de a ȋnfiin ța un organism specializat de combatere a corupției,
ȋnseamnǎ cǎ puterea judecǎtoreascǎ nu ȋși face datoria și nu este capabilǎ sǎ aplice legea,
ȋn sensul sancționǎrii actelor de corupție. Un control parlamentar adecvat poate
reprezenta un factor decisiv ȋn combaterea corupției, care a devenit aproape un clișeu
lingvistic, din pǎcate, din ce ȋn ce mai lipsit de continut.

SNSPA, MASTER SPAȚIUL PUBLIC EUROPEAN, IANUARIE 2011