4.

Declaraţiile martorilor
1. Calitatea de martor în proces
În proces se folosesc în mod frecvent declaraţiile martorilor pentru dovedirea
faptelor şi împrejurărilor de fapt ale cauzei. Frecvenţa folosirii acestui mijloc de probă nu
se explică printr-o încredere deosebită ce se acordă martorilor în relatarea completă şi
exactă a faptelor, ci prin posibilitatea acoperirii în întregime, prin declaraţii de martori, a
celor mai diverse fapte şi împrejurări ce pot forma obiect de probaţiune, de la faptul
principal la împrejurările care caracterizează persoana părţilor în proces. Cu toate criticile
care se aduc probaţiunii prin martori, datorită lipsei de sinceritate a unora şi a greşelilor
involuntare comise de alţii, practica judiciară nu se poate lipsi de mijloace de probă atât
de importante cum sunt declaraţiile martorilor.
În proces poate fi martor parsoana fizică care are cunoştinţă despre vreo faptă sau
despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului. Pentru a deveni
martor este necesar ca o astfel de persoană să fie chemată în calitate de martor de către un
ordan judiciar.
Îndatorirea de a fi martor are un caracter general; orice persoană fără deosebire de
sex, vârstă, religie, cetăţenie, situaţie socială etc., poate fi chemată ca martor în proces.
Potrivit legislaţiei în vigoare, poate fi ascultată ca martor şi persoana care, din cauza stării
sale fizice (orb, mut, surd) sau psihice (debilitate mintală), nu este capabilă să perceapă
fenomenele prin anumite simţuri sau nu poate reda în mod corect faptele percepute,
organul judiciar apreciind, de la caz la caz, dacă ascultarea unei asemenea persoane
serveşte aflării adevărului.
2.Excepţii de la obligaţia de ascultare ca martor
Legea prevede dispoziţii încriminatorii pentru divulgarea secretului de stat, de
serviciu şi al celui profesional (art. 251, 298, 196 C.pen.). În mod corespunzător şi Codul
de procedură penală prevede dispoziţia potrivit căreia persoana obligată a păstra
secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de
care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei. Printre persoanele la care se referă direct
această dispoziţie sunt: preotul, medicul şi personalul medical auxiliar, farmacistul,
notarul, avocatul, profesii pentru care legile lor organice prevăd obligaţia păstrării
secretului profesional. Interdicţia ascultării persoanelor legate de secretul profesional
încetează atunci când însăşi legea obligă la informare. De asemenea, interdicţia încetează
atunci când persoana sau instituţia faţă de care există obligaţia păstrării secretului a dat
încuviinţarea necesară. Declaraţia dată de o persoană pentru care există interdicţia de
ascultare, în alte condiţii decât cele legale, nu are valoare probantă, fiind contrară legii.
Fără a interzice ascultarea, legea instituie o categorie de persoane ca nu sunt
obligate să depună ca martor. Astfel, soţul şi rudele apropiate în linie dreaptă ale unei
părţi, fraţii, surorile, unchii, nepoţii şi verii primari, afinii (cuscrii) în acelaşi grad şi
persoanele declarate de canoane şi de legi incapabile de a depune ca martor, nu sunt
admise ca martori în proces.
3. Obligaţiile şi drepturile procesuale ale martorilor
Martorul are următoarele obligaţii procesuale:
a) Să se înfăţişeze la locul şi data indicată în chemare; lipsa nejustificată se
sancţionează cu amendă judiciară; iar în caz de repetare va fi constrâns să se prezinte prin
aducere silită;

1
 b) Odată prezentat, martorul are obligaţia să facă declaraţii şi să răspundă la
întrebările ce i se pun. Dacă martorul refuză să facă declaraţii sub motivul că nu ştie
nimic în cauză, deşi cunoaşte împrejurările esenţiale asupra căruia i s-a cerut să facă
declaraţii, comite infacţiunea de mărturie mincinoasă;
c) Martorul are datoria să declare tot ceea ce ştie şi numai adevărul cu privire la
faptele cauzei, sub sancţiunea de a fi pedepsit pentru mărturie mincinoasă.
Martorul are şi drepturi procesuale:
a) este protejat contra violenţei sau ameninţărilor care s-ar putea exercita asupra
sa în vederea obţinerii de declaraţii şi are dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor care
nu au legătură cu cauza;
b) Martorul are dreptul de a cere să se consemneze declaraţia în modul cum o
consideră reală;
c) Martorului i se restituie cheltuielile efectuate cu deplasarea, întreţinerea pe
durata ascultării şi are dreptul la venitul de care a fost lipsit datorită îndeplinirii obligaţiei
de martor.
4. Procedura de ascultare a martorilor
Fiecare martor se ascultă separat, fără a fi de faţă martorii care nu au fost încă
ascultaţi. Ascultarea se desfăşoară în două etape.
În prima etapă de ascultare, organul judiciar stabileşte identitatea martorului,
întrebându-l despre nume, prenume, etate, adresă, ocupaţie. În caz de îndoială asupra
identităţii martorului, aceasta se stabileşte prin orice mijloace de probă. Se verifică apoi
dacă martorul are vreun interes de cauză, fiind întrebat dacă este rudă sau încuscrit a
vreuneia din părţi şi în ce raporturi se află cu acesrea, de ce religie este, dacă este în
duşmănie sau în proces cu una din părţi, dacă se află în serviciul uneia din părţi sau
subaltern, dacă i-a primis sau i-a dat ceva, ca să nu spună adevărul şi dacă da, cine sau
prin cine, dacă l-a învăţat cineva cum să mărturisească, precum şi dacă a suferit vreo
pagubă de pe urma infracţiunii. În cazul în care martorul este soţ sau rudă apropiată cu
inculpatul, i se pune în vedere că nu este obligat să depună ca martor. După îndeplinirea
acestor mormalităţi, martorul care urmează să fie ascultat depune următorul jurământ: “În
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Eu … jur înaintea Atotputernicului
Dumnezeu, care ştie toate, şi mă leg în cuget curat, că am mărturisit adevărul, fără ură,
nici părtinire, pentru vreuna din părţi, spunând numai ceea ce am văzut şi ştiu. Aşa să-mi
ajute Dumnezeu”. Fiecare martor, după depunerea jurământului, e obligat să semneze
foaia de jurământ. Dacă nu ştie semna, jurământul va fi semnat de martor prin punerea
degetului şi certificat de delegatul eparhial. După depunerea jurământului i se atrage
atenţia martorului că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie
mincinoasă.
A doua etapă constă din ascultarea martorului asupra faptelor pe care le cunoaşte
în legătură cu cauza. I se pune în vedere martorului obiectul cauzei şi i se arată care sunt
faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să
declare tot ce ştie cu privire la acestea.
Martorul este lăsat mai întâi să declare tot ceea ce ştie cu privire la faptă şi
făptuitor. Ca şi la ascultarea inculpatului, se consideră că prin relatare liberă martorul are
mai mari posibilităţi să declare tot ceea ce ştie. După ce a terminat relatarea liberă,
martorului i se pun întrebări cu privire la persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat

2
cunoştinţă despre cele declarate1. Întrebările pot fi de precizare a unor date, de completare
a unor relatări, de verificare a sincerităţii sau exactităţii relatărilor. Martorului nu i se pot
pune întrebări tendenţios sugestive, nici întrebări care se referă la faptele a căror dovedire
este oprită lege sau care ar vătăma, fără nici un interes pentru cauză, onoarea sa ori a
altuia.
Particularităţile ascultării inculpatului în faza de urmărire şi în cea de judecată,
precum şi modul în care se consemnează declaraţia, se aplică, corespunzător, şi la
ascultarea martorilor2.
5. Valoarea probantă a declaraţiilor martorilor
Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii
noastre acordă declaraţiilor martorilor o valoare probantă egală cu a celorlalte mijloace de
probă. Dacă pentru declaraţiile părţilor legea prevede o valoare probantă condiţionată –
coroborarea lor cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate –
pentru declaraţiile martorilor nu se prevede o asemenea restricţie, fiind posibilă o sentinţă
dată pe relatarea unui singur martor, dacă acesta prezintă încrederea că spune adevărul.
Legea are astfel în vedere că martorii sunt, de regulă, sinceri şi relatează complet şi exact
faptele şi împrejurările de care au luat cunoştinţă.
Practica de judecată ne arată însă că există şi martori nesinceri, de rea-credinţă,
care, dintr-un motiv sau altul, denaturează în mod voit adevărul sau ascund ceea ce
cunosc. Organele judiciare trebuie să descopere care martori sunt de rea-credinţă,
verificând, pe de o parte, persoana martorului spre a se vedea dacă are interesul să nu
spună adevărul, iar, pe de altă parte, exactitatea relatării făcute, prin administrarea
probelor necesare sau confruntând-o cu alte probe cărora li s-a verificat autenticitatea3.
Declaraţiile martorilor în care organul judiciar nu are încredere sunt înlăturate, motivat.
În practică se întâmplă ca acelaşi martor să dea declaraţii succesive care se contrazic; în
acest caz, ca şi la declaraţiile inculpatului, nu există o preferinţă legală după cum
declaraţia a fost dată la organul care a făcut ancheta sau la instanţa de judecată, organul
judiciar având obligaţia, motivat, după cunoaşterea explicaţiilor date de martor, să se
întemeieze pe declaraţia care este confirmată de ansamblul probelor din dosar.
Este posibil ca martorul, deşi de bună-credinţă, să relateze fapte pe care nu le-a
perceput, să relateze incomplet evenimentele la a căror producere a fost de faţă, sau chiar
inexact. Aceste lipsuri care se constată în declaraţiile unor martori de bună credinţă sunt
explicate, de psihologia juridică, prin factorii care influenţează asupra perceperii
evenimentelor, asupra memorizării şi apoi a reproducerii lor. De aceea, organele
judiciare au obligaţia să analizeze în mod critic declaraţiile martorilor, să verifice fiecare
relatare în parte şi apoi să o examineze în ansamblul probelor administrative, pentru a
putea stabili care corespunde adevărului. Având cunoştinţe aprofundate de psihologie
juridică, organele judiciare pot, printr-o ascultare bine condusă, să înţeleagă defecţiunile
1
Nerespectarea dispoziţiilor care reglementează ascultarea inculpatului şi a
martorilor este sancţionată cu o nulitate relativă, astfel încât, în cazul în care instanţa
nu s-a străduit să afle adevărul prin modul cum a condus ascultarea, pronunţă o
hotărâre nelegală şi netemeinică.
2
Declaraţia nesemnată de către martor şi de către persoana care l-a ascultat nu are
caracter autentic şi nu poate servi ca probă legală; în astfel de cazuri martorul
trebuie să fie ascultat din nou.
3
Legătura de rudenie a martorului cu una din părţi nu constituie, prin ea însăşi, o
prezumţiei a lipsei de obiectivitate; la această concluzie se poate ajunge numai după
o analiză a declaraţiei făcute, în completul întregului material probator.

3
produse în percepere datele ce s-au uitat printr-o slabă memorizare, ce s-a spus incomplet
sau inexact datorită greutăţii de reproducere, intervenind activ pentru înlăturarea lor.
7. Procedee speciale de ascultare a părţilor şi martorilor
1. Confruntarea
După ce s-a efectuat ascultarea părţilor şi a martorilor, se poate constata existenţa
unor contradicţii între declaraţiile date de părţi între ele, între declaraţiile date de părţi şi
de martori, între declaraţiile martorilor între ele. În acest caz se procedează la
confruntare, care constituie un procedeu de ascultare în vederea lămuririi contradicţiilor
care există între declaraţiile date anterior de două sau mai multe persoane.
În vederea confruntării, persoanele ale căror declaraţii se contrazic sunt chemate
în faţa organului judiciar şi li se cere, prin întrebări, să lămurească contrazicerile. Se
poate încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună singure întrebări.
Declaraţiile făcute şi răspunsurile date cu ocazia confruntării se consemnează în
scris într-un proces-verbal, semnat de persoanele confruntate şi după caz, de organul de
anchetă sau de preşedintele completului de judecată şi de grefier.
2. Folosirea interpreţilor
Când persoana chemată să facă declaraţii nu cunoaşte limba română, ori nu se
poate exprima (surdo-mut), iar organul de anchetă sau instanţa de judecată nu are
posibilitatea să se înţeleagă cu aceasta, îi asigură folosirea unui interpret. În cursul
judecăţii părţile pot cere a fi asistate de un interpret ales de ele.
Interpretului i se aplică dispoziţiile privitoare la ascultarea martorilor. Declaraţiile
făcute se consemnează în scris, în limba română, prin semnătura sa interpretul garantând
exactitatea traducerii.
Interpreţii se folosesc, după aceleaşi reguli, şi în cazul în care unele înscrisuri
aflate în dosarul cauzei sau prezentate în instanţă sunt redactate într-o altă limbă decât
cea română.
3. Folosirea experţilor
Se numeşte expert persoana fizică care are cunoştinţe de specialitate într-un
anumit domeniu al ştiinţei, tehnicii sau artei şi care este abilitată, oficial, în calitate de
expert, de a lămuri chestiunile care, în procesul judiciar, necesită astfel de cunoştinţe.
Expertul efectuează o cercetare asupra chestiunii ce trebuie lămurită, pe baza
cunoştinţelor de specialitate pe care le posedă şi cu ajutorul aparatajului şi materialelor pe
care ştiinţa şi tehnica le pune la dispoziţie. Această cercetare, care constă în efectuarea
operaţiilor specifice fiecărei specialităţi, desfăşurate de expert în condiţiile legii, în
vederea lămuririi prin cunoştinţe de specialitate a unor chestiuni de care depinde justa
soluţionare a cauzei, se numeşte expertiză. Concluziile expertului constituie probe,
servind la aflarea adevărului; raportul de expertiză în care sunt consemnate aceste
concluzii constituie mijlocul de probă. Expertul va trebui să îndeplinească aceleaşi
condiţii ca şi martorii şi să depună jurământul prevăzut în art. 89 din Regulamentul de
procedură.
La terminarea lucrării, expertul întocmeşte un raport de expertiză scris; un singur
raport se întocmeşte şi atunci când există o comisie de experţi, chiar dacă sunt opinii
diferite.
Raportul de expertiză cuprinde: partea introductivă, în care se consemnează
condiţiile în care s-a ajuns la efectuarea expertizei, precum şi întrebările la care a trebuit
să răspundă; partea descriptivă, în care se descriu operaţiile efectuate, obiecţiile şi

4
explicaţiile părţilor, analiza acestora în lumina celor constatate de expert; concluziile,
care cuprind răspunsurile la întrebările puse. Expertul poate ajunge la concluzii
categorice, afirmative sau negative; se pot formula şi concluzii probabile, în sensul că nu
este exclus un răspuns afirmativ la întrebarea pusă, însă nu există suficiente date sau
temeiuri ştiinţifice pentru a se afirma aceasta în mod categoric. Concluzia probabilă se
poate corobora cu celelalte probe administrative şi să fie, astfel, utilă soluţionării cauzei.
Expertul mai poate formula şi concluzia că nu se poate răspunde la întrebări datorită
insuficienţei materialului dat spre expertiză sau condiţiilor în care acesta a fost recoltat.
Raportul de expertiză este însoţit de material ilustrativ – scheme, schiţe, grafice,
fotografii.
Expertul depune sau trimite raportul de expertiză organului judiciar care a dispus
expertiza. Organul de urmărire poate comunica părţilor concluziile la care a ajuns
expertul; în cursul judecăţii, părţile iau cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză
depus la dosar, care este public.
Când organul judiciar constată, din proprie iniţiativă sau în urma obiecţiilor făcute
de către părţi, că raportul de expertiză nu răspunde la toate întrebările formulate sau că,
existând materiale noi, este necesar să fie examinate şi acestea, dispune efectuarea unui
supliment de expertiză de către expertul sau comisia de experţi care a efectuat expertiza.
Suplimentul de expertiză se poate efectua în două modalităţi: în scris sau prin lămuririle
orale date de către expert. Când suplimentul de expertiză se dispune de către organul de
urmărire sau se efectuează la o instituţie specializată, expertul depune un raport scris
suplimentar; instanţa de judecată poate dispune ascultarea în şedinţă a expertului, pentru
lămuriri suplimentare, după procedura de ascultare a martorilor.
Părţile nemulţumite de concluziile trase de expert, criticându-le motivat, pot cere
efectuarea unei noi expertize; şi organul judiciar, din proprie iniţiativă, poate dispune
efectuarea unei noi expertize, dacă are îndoială asupra exactităţii concluziilor expertului.
Noua expertiză, având acelaşi obiect ca şi prima expertiză, se efectuează de regulă, de o
comisie de experţi, alţii decât cei care au efectuat expertiza, desemnaţi în acelaşi mod ca
şi primii experţi. Noua expertiză se efectuează în aceleaşi condiţii legale ca şi expertiza şi
se termină prin depunerea raportului de expertiză la organul judiciar care a dispus-o.
Procesul verbal de cercetare va cuprinde pe lângă depoziţiile părţilor şi a
martorilor şi menţiunea incidentelor produse eventual în timpul cercetării. După
terminarea cercetării, procesul-verbal încheiat în cauză, semnat de delegatul eparhial,
reclamat şi pârât, cu toate probele, se va trimite, cu un raport, Centrului eparhial care a
ordonat ancheta. În raport, persoana delegată cu ancheta îşi va da părerea sa asupra
vinovăţiei şi a nevinovăţiei celui reclamat.
Atât procedura de informare, cât şi cea de anchetă se vor îndeplini în termen de
cel mult 30 de zile de la data când persoana însărcinată cu ancheta a primit sau i s-a
reînnoit delegaţia din partea Episcopului. După ce persoana însărcinată cu ancheta a
depus la cancelaria Episcopiei rezultatul cercetării, consilierul administrativ eparhial
studiază actele dacă au fost întocmite conform formelor şi regulilor în vigoare, dacă
cuprind şi lămuresc pe deplin chestiunea, face referat Episcopului asupra rezultatului
anchetei şi, după caz, face propuneri pentru neurmărire sau pentru trimiterea în judecată a
vinovatului, în termen de 8 zile. În cazul în care se vor dovedi neajunsuri, Episcopul
poate cere foştilor anchetatori sau altor persoane, ca să completeze ancheta. Dacă din
cercetările făcute, Episcopul, la propunerea consilierului administrativ, găseşte că nu este

5
cazul de trimiterea în judecată, cazul sau se va clasa, sau dacă sunt necesare unele măsuri
disciplinare prevăzute de art. 50 din Regulamentul de procedură, le va aplica, făcându-se
menţiune despre aceasta în statutul personal (foaia calificativă), al persoanei în cauză.
În cazul trimiterii în judecată a unei persoane bisericeşti din oficiu:
a) pe baza foii calificative, se va anexa şi o copie certificată de Episcop, după
foaia calificativă a persoanei în cauză;
b) pe baza referatului consilierului administrativ se va trimite în original
reclamaţia sau raportul cu referatul respectiv.
Dacă din actele de cercetare, Episcopul socoteşte că persoana reclamată este
vinovată, va înainta Consistoriului dosarul respectiv spre judecată. Preşedintele
Consistoriului, primind dosarul respectiv, cu ordin de chemare în judecată înscris pe rol,
dispune citarea părţilor şi a celorlalţi martori.

JUDECATA BISERICEASCĂ

I. Judecata în primă instanţă

Procesul poate lua sfârşit în cursul urmăririi numai în cazul în care se constată
existenţa unei cauze de excludere sau de înlăturare a vinovăţiei. Dacă se constată că
inclupatul este vinovat şi răspunde pentru abarea săvârşită, organul de urmărire trebuie să
declanşeze faza următoare a procesului – judecata – în cadrul căreia procesul îşi poate
găsi soluţionarea prin sancţionarea vinovatului şi obligaţia civilă a acestuia şi a părţii
responsabile civilmente.
Caracterul necesar al fazei de judecată decurge din dispoziţia canoanelor şi a
legilor de stat potrivit cărora justiţia se înfăptuieşte numai prin instanţele de judecată.
Importanţa judecăţii în cadrul procesului se reflectă în structura acestuia. Judecata este
încadrată în cele două faze procesuale, din care una – urmărirea – pregăteşte judecata, iar
cealaltă – executarea hotărârilor – aduce la îndeplinire ce a hotărât judecata.
1. Scopul judecăţii
Judecata constă din activitatea procesuală şi procedurală desfăşurată de către
instanţa de judecată, cu participarea activă a acuzării şi a părţilor, în vederea aflării
adevărului cu privire la abaterea şi vinovatul cu care a fost a fost sesizată, precum şi a
soluţionării cauzei în raport de cele constatate fie prin aplicarea sancţiunii prevăzute de
lege inculpatului vinovat, fie prin excluderea sau înlăturarea răspunderii acestuia, când nu
este vinovat. Scopul judecăţii coincide, pentru faptele şi persoanele cu care a fost sesizată
instanţa de judecată, cu scopul procesului: ca orice persoană care a săvârşit o abatere să
fie trasă la răspundere.
Pentru realizarea acestui scop imediat, instanţa trebuie să aibă un rol activ,
întrucât numai astfel cauza poate fi lămurită sub toate aspectele şi aplicate normele
canonice în toate dispoziţiile lor; de asemenea, pentru soluţionarea justă a cauzei, instanţa
trebuie să-şi formeze convingerea pe baza probelor administrate în cauză şi potrivit
conştiinţei juridice.
Prin scopul său, judecata se deosebeşte de urmărire, care are ca finalitate numai
constatarea dacă este sau nu cazul ca învinuitul să fie trimis în judecată, precum şi
executarea hotărârilor, care urmăreşte aducerea la îndeplinire a ceea ce s-a hotărât la
judecată.

6
 2. Participanţii la judecată şi noua lor poziţie procesuală
Organul judiciar care conduce activitatea este instanţa de judecată. Ceilalţi
participanţi pot face cereri, ridica excepţii, pune concluzii în faţa instanţei de judecată,
dar aceasta hotărăşte, având obligaţia să soluţioneze cauza în conformitate cu normele
canonice şi cu adevărul, chiar dacă soluţia nu coincide cu punctul de vedere exprimat de
acuzare sau de părţi.
La judecată participă şi acuzatorul; acuzatorul pierde poziţia de conducător al
procesului, pe care a avut-o în cursul urmăririi, şi capătă o poziţie subordonată instanţei
de judecată, egală cu a părţilor. Organele de cercetare nu participă la desfăşurarea
judecăţii.
La judecată sunt chemate să ia parte şi părţile din proces – inculpatul, partea
vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente – care au, în această fază,
deplinătatea drepturilor procesuale acordate părţilor. Dacă în cursul urmăririi părţile
părţile îşi apărau interesele mai ales prin cereri şi memorii scrise şi numai ocazional prin
participarea la efectuarea actelor de urmărire, în cursul judecăţii regula constă în
participarea la toate actele de judecată şi numai ocazional în introducerea de cereri şi
memorii scrise.
La judecată părţile pot fi reprezentate, când legea permite. Ele pot fi, însă,
totdeauna asistate de un apărător, în unele cazuri asistenţa lor fiind obligatorie. După
Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii
Ortodoxe Române, la Consistoriul Disciplinar Protopopesc vor funcţiona cel mult patru
apărători; pe lângă Consistoriul Eparhial Episcopal câte cinci apărători; iar pe lângă
Consistoriul Eparhial de la Arhiepiscopii câte opt. Apărătorul participă la judecată la
toate activităţile care se desfăşoară în prezenţa părţilor şi nu mai suferă restricţiile impuse
de caracterul necontradictoriu al urmăririi.
3. Regulile de bază specifice judecăţii
În timp ce urmărirea se desfăşoară în prezenţa numai a organului de cercetare şi,
eventual, a acuzatorului, fără o participare activă a părţilor, faţă de care se păstrează
secretul datelor obţinute, judecata are loc în faţa instanţei constituite potrivit normelor
legale în vigoare şi se desfăşoară în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi contradictoriu.
a) Instanţa este constituită potrivit legii, când la judecată ia parte: completul de
judecată corespunzător etapei în care se desfăşoară judecata şi instanţei judecătoreşti la
care este cauza pendinte; grefierul de şedinţă; acuzatorul, când participarea sa este
obligatorie. Constituirea legală a instanţei este prevăzută sub sancţiunea unei nulităţi
absolute.
b) Instanţa judecă, în şedinţă, deci în sala destinată judecăţii, cu asigurarea
chemării la judecată a tuturor părţilor din proces şi a dreptului lor de a lua parte la
întreaga desfăşurare a judecăţii.
Şedinţa de judecată are loc, de regulă, la sediul instanţei, adică la Protopopiat,
Centrul eparhial şi mitropolitan. Pentru motive temeinice, instanţa poate dispune ca
judecata să se desfăşoare în alt loc.
c) Şedinţa de judecată este publică, în sensul că la aceasta poate asista orice
persoană care nu are vreo calitate procesuală în cauza care se judecă. De la accesul liber
al publicului există două limitări, care nu infirmă însă regula publicităţii: nu sunt admişi
minorii sub 16 ani şi persoanele care ar excede capacitatea de cuprindere a sălii sau a
locului unde se desfăşoară şedinţa de judecată.

7
 Prin derogare, normele canonice şi legale prevăd şi cazurile în care judecata se
poate desfăşura în şedinţă secretă: când publicitatea ar putea aduce atingere unor interese
ale Bisericii, moralei creştine, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane. Şedinţa este
secretă numai faţă de public, la desfăşurarea ei participând părţile, reprezentanţii acestora,
apărătorii şi celelalte persoane chemate în instanţă în interesul cauzei.
Şedinţa secretă de judecată se dispune de către instanţa de judecată la cererea
preşedintelui, a uneia din părţi sau din oficiu. Declararea şedinţei secrete se face în
şedinţă publică, pentru a fi supusă controlului celor ce asistă la judecată. Se poate declara
şedinţă secretă pentru întreaga desfăşurare a procesului sau numai pentru efectuarea unor
acte de judecată (ascultarea părţii vătămate, a unor martori etc.). Pronunţarea hotărârii se
face întotdeauna în şedinţă publică.
d) Judecata se desfăşoară oral, prin viu grai. În acest mod publicul poate lua
cunoştinţă de cauza care se judecă, de concluziile părţilor, ale acuzării, de activitatea
instanţei de judecată; totodată părţile iau cunoştinţă imediat de cererile şi susţinerile
nelegale şi neîntemeiate. Oralitatea este asigurată prin dispoziţiile care prevăd stingerea
cauzei şi apelul celor citaţi (art. 132 RP), ascultarea părţilor şi a martorilor (art. 137-169
RP); formularea de cereri, ridicarea de excepţii şi punerea de concluzii; acordarea
ultimului cuvânt inculpatului personal; pronunţarea hotărârii în şedinţă publică (art. 176
RP).
Nerespectarea oralităţii şedinţei de judecată poate atrage nulitatea judecăţii, dacă
s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel4.
Actele de judecată desfăşurate oral se consemnează, în ceea ce priveşte efectuarea
şi conţinutul lor, în documentele procedurale scrise, ca declaraţii, procese-verbale,
încheieri de şedinţă.
Deşi unele acte de urmărire sunt şi ele efectuate oral – ascultarea învinuitului, a
martorilor – totuşi, neparticipând la efectuarea lor, părţile nu pot lua cunoştinţă de ele
decât din documentele scrise şi nu le pot combate decât tot în scris.
e) Judecata se desfăşoară nemijlocit, instanţa de judecată, ca organ judiciar, care
urmează să soluţioneze cauza, trebuind să perceapă direct probele şi susţinerile făcute de
acuzator şi de părţi, pentru a da soluţia legală şi temeinică. Principiul nemijlocirii impune
astfel administrarea din nou în faţa instanţei a probelor efectuate de organul de urmărire,
precum şi a tuturor probelor noi; implică o dezbatere orală a cauzei sub toate aspectele
sale.
O nemijlocire totală presupune desfăşurarea întregii judecăţi în faţa aceleiaşi
complet de judecată, pentru ca cei ce au perceput probele şi au ascultat susţinerile să dea
şi soluţia corespunzătoare. Potrivit normelor canonice şi legale în vigoare există o simplă
recomandare pentru rămânerea aceluiaşi complet de judecată în tot cursul judecăţii, ceea
ce presupune şi posibilitatea schimbării sale; din momentul începerii dezbaterilor
judiciare şi până la luarea hotărârii completul trebuie însă să rămână acelaşi; orice

4
Declaraţiile unor martori esenţiali ascultaţi la anchetă sau urmărire constituie un
material probator ce trebuie obligatoriu supus cercetări judecătoreşti, cu respectarea
principiilor oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii. Vezi în acest sens: S. Kahane,
Rolul instanţelor judecătoreşti în aplicarea şi determinarea pedepselor, în “Studii şi
Cercetări Juridice”, nr. 1, 1970, p. 121; E. Nicolcioiu, Să ne însuşim ştiinţa şi arta de a
judeca, ştiinţa şi arta înfăptuirii justiţiei, în “Revista Română de Drept”, nr. 1, 1971, p.
106; Gr. Theodoru, Garantarea drepturilor părţilor de a fi prezente la judecarea
cauzelor penale, în “Revista Română de Drept”, nr. 4, 1972, p. 29.

8
împiedicare a unui membru al completului de judecată de a participa în continuare la
judecată sau la deliberare atrage reluarea de la început a dezbaterilor sub sancţiunea
nulităţii absolute.
f) Judecata se desfăşoară în contradictoriu. La judecată se înfruntă funcţia de
învinuire cu cea de apărare, în scopul prezentării instanţei de judecată a celor mai bune
argumente de fapt şi de drept pentru soluţionarea justă a cauzei. Normele canonice şi
juridice pun pe o poziţie procesuală egală funcţia de învinuire cu cea de apărare, astfel
încât acuzatorul şi partea vătămată, pe de o parte, şi inculpatul asistat de apărător, de altă
parte, au drepturi procesuale egale în administrarea probelor, în formularea de cereri şi
ridicarea de excepţii, în punerea de concluzii. Fiecare grup procesual activează de pe
poziţiile funcţiei pe care o exercită, astfel încât se desfăşoară, în cursul judecăţii, o
dispută orală şi scrisă între acuzator şi părţile din proces. Această dispută, legal
organizată, exprimă cerinţa prezenţei tuturor părţilor la judecată şi supunerii fiecărei
chestiuni, asupra căreia instanţa urmează să se pronunţe, cuvântului acuzatorului şi
tuturor părţilor din proces, chiar dacă punctele de vedere sunt contrare.
Nerespectarea contradictorialităţii poate atrage, dacă s-a produs o vătămare gravă,
nulitatea judecăţii.
4. Judecata ca fază distinctă a procesului
Trăsăturile specifice ale judecăţii în ce priveşte scopul său, poziţia procesuală a
organelor judiciare şi a părţilor care iau parte la judecată, principiile după care se
desfăşoară, fac ca întreaga judecată să fie considerată de lege o fază procesuală distinctă,
deosebită de urmărire şi de executarea hotărârilor luate.
Sub orice formă s-ar desfăşura judecata, ea păstrează caracteristicile examinate
mai sus, motiv pentru care toate activităţile de judecată care îşi propun soluţionarea
cauzei cu privire la existenţa abaterii, la vinovăţia inculpatului şi la sancţiunea ce trebuie
aplicată, formează o fază procesuală unitară, sub denumirea generică de judecată.
5. Etapele de desfăşurare a judecăţii
1. Etapele ordinare ale judecăţii
Sistemul nostru judiciar cunoaşte două grade de jurisdicţie, o cauză urmând un
ciclu un ciclu ordinar de două trepte de judecată la instanţe de grad ierarhic diferit –
judecata în primă instanţă şi judecata în recurs. Încă din anul 1948 s-a renunţat la
sistemul existent în trecut a trei grade de jurisdicţie – primă instanţă, apel şi recurs – care,
fără a fi constituit o garanţie eficientă, prelungea judecata în mod inutil.
Primul grad de jurisdicţie îl formează judecata în primă instanţă, care realizează
sarcina de soluţionare a cauzei. Judecata în primă instanţă fiind indispensabilă în toate
cazurile în care se desfăşoară judecata, este considerată ca principala etapă a judecăţii.
Al doilea grad de jurisdicţie, cu caracter facultativ, se declanşează în urma
exercităţii căii de atac a recursului, efectuîndu-se un control judiciar asupra modului în
care a fost judecată şi soluţionată cauza de către prima instanţă. Trecerea unei cauze prin
două grade de jurisdicţie – judecata în primă instanţă, judecata în recurs – ca un ciclu
ordinar, este o consecinţă a caracterului recursului, de care ordinară de atac; introducerea
recursului amână definitivarea hotărârii primei instanţe până la soluţionarea cauzei de
către instanţa de recurs. Aşadar, pentru a se putea executa o hotărâre este necesar – ca
regulă – să fie judecată cauza şi în recurs.
Ciclul ordinar – format din judecata în primă instanţă şi judecarea în recurs – are
nu numai un sens de succesiune, ci este posibilă revenirea cauzei din nou la judecata în

9
primă instanţă, dacă aceasta s-a desfăşurat cu încălcarea esenţială a legii de procedură sau
nu a soluţionat cauza în fond; în acest caz devine posibilă şi trecerea cauzei printr-o nouă
judecată în recurs, ca urmare a rejudecării cauzei în primă instanţă.
2. Judecata în căile extraordinare de atac
După ce hotărârea a rămas definitivă, prin epuizarea celor două etape ordinare şi
eventual a început şi executarea acesteia, este posibil să se constate că s-a comis o eroare
judiciară sau o gravă încălcare a normelor canonice şi juridice. Remedierea acestor
situaţii poate fi obţinută prin exercitarea unei căi extraordinare de atac – contestaţia în
anulare, revizuirea şi recursul extraordinar. O cale de atac este extraordinară când se
exercită împotriva unei hotărâri judecătoreşti difinitive, fie că aparţine primei instanţe,
fie instanţei de recurs. Spre deosebire de recurs, care atrage un control judiciar pentru
orice lipsuri ale hotărârii primei instanţe, calea de atac extraordinară se poate exercita
numai pentru anumite lipsuri grave pe care le prezintă hotărârea definitivă, prevăzute
limitativ şi diferit de lege, pentru fiecare cale de atac extraordinară. Din momentul în care
s-a constatat că există cazul corespunzător căii de atac extraordinare exercitate, cauza se
reia din etapa judecăţii în primă instanţă sau în recurs, deci în ciclul ordinar de judecată,
pentru a se da soluţia corespunzătoare în locul celei greşite sau nelegale.
6. Norme comune de desfăşurare a judecăţii
1. Activităţile de judecată la care se referă normele comune
În fiecare etapă a judecăţii se efectuează următoarele activităţi de judecată: luarea
măsurilor de pregătire a şedinţei de judecată, desfăşurarea şedinţei de judecată,
deliberarea şi darea hotărării. Aceste activităţi se deosebesc între ele prin modalităţile în
care se efectuează.
Măsurile pregătitoare ale şedinţei de judecată cad în atributul preşedintelui
consistoriilor de judecată şi al personalului auxiliar. În efectuarea lor nu intervine
instanţa de judecată şi nici nu se aplică regulile de bază ale judecăţii.
Şedinţa de judecată este activitatea de judecată principală; se desfăşoară în faţa
instanţei de judecată constituită potrivit normelor legale în vigoare, în prezenţa părţilor şi
a apărătorilor lor, pe baza principiilor oralităţii, nemijlocirii, contradictorialităţii şi
publicităţii. În şedinţa de judecată se dezbate cauza, pentru ca instanţa să aibă toate datele
necesare pentru a se pronunţa.
Deliberarea se desfăşoară în secret, numai între membrii completului de judecată,
iar pronunţarea hotărârii se face de preşedintele completului de judecată însoţit de grefier.
Aşadar, această activitate se deosebeşte, prin modalitatea sa de efectuare, de celelalte
două activităţi de judecată.
2. Norme comune pentru măsurile care pregătesc şedinţa de judecată
În vederea desfăşurării în bune condiţii a şedinţei de judecată se iau următoarele
măsuri de pregătire:
a) Fixarea termenului de judecată
Preşedintele completului de judecată, după înregistrarea dosarelor, fixează
termenul când va avea loc şedinţa de judecată
b) Citarea părţilor (art. 119)5
Principiile contradictorialităţii şi dreptului de apărare impun chemarea părţilor
pentru termenul când s-a fixat şedinţa de judecată. Chemarea se face prin citaţie. Citarea
părţilor se conduce potrivit procedurii legale; identitatea şi adresa părţilor sunt indicate
5
Regulamentul de procedură…, p. 76.

10
fie în referatul organului de cercetare fie în rechizitoriul acuzatorului; când sesizarea se
face prin plângerea prealabilă, datele sunt menţionate în acest act.
Citarea inculpatului la prima instanţă prezintă unele particularităţi, care constituie
garanţii ale apărării: emiterea citaţiei şi înmânarea ei trebuie astfel efectuate faţă de
inculpat, încât acesta să o poată primi cu cel puţin trei zile înainte de termenul fixat
pentru judecată, având astfel timpul necesar să se pregătească pentru prezentarea la
judecată.
c) Citarea martorilor, experţilor, interpreţilor
Întrucât în cursul şedinţei de judecată urmează a fi verificate probele administrate
în faţa instanţei, este necesar ca la termenul de judecată să fie chemaţi prin citaţie ori, în
cazuri urgente, prin mandate de aducere, martorii, experţii care trebuie să dea lămuriri
orale instanţei, precum şi, în cazuri excepţionale, experţii.
d) Asigurarea apărării obligatorii
Dacă, potrivit normelor legale în vigoare, asistenţa juridică este obligatorie,
preşedintele instanţei, odată cu fixarea termenului de judecată, cere să se delege un
apărător din oficiu. Pentru asigurarea apărării, părţile şi apărătorii au dreptul să ia
cunoştinţă de dosar în tot cursul judecăţii.
e) Verificarea îndeplinirii măsurilor pregătitoare
Preşedintele completului de judecată are îndatorirea să verifice dacă părţile au fost
legal citate pentru termenul de judecată, dacă este asigurată asistenţa juridică, astfel încât
la termenul de judecată fixat să poată avea loc judecata. Când aceste măsuri nu au fost
îndeplinite, ia măsuri immediate pentru respectarea întocmai a legii.
Membrii completului de judecată, părţile şi apărătorii au îndatorirea de a studia în
prealabil actele din dosar, pentru a putea acţiona cu eficienţă în cursul şedinţei de
judecată.
3. Norme comune pentru desfăşurarea şedinţei de judecată
În cursul şedinţei de judecată în primă instanţă, în recurs sau în căile extraordinare
de atac, se respectă următoarele regili comune:
a) Preşedintele completului de judecată conduce şedinţa de judecată şi are un rol
important în asigurarea normalei desfăşurări a acesteia. Întreaga activitate din şedinţa de
judecată se desfăşoară prin intermediul preşedintelui completului, care deschide şedinţa,
ia măsurile de ordine necesare, procedează, dacă e cazul, la administrarea probelor, dă şi
ia cuvântul părţilor, închide şedinţa, pronunţă hotărârea. Acuzatorul şi părţile pun
întrebări altor părţi, martorilor, experţilor, prin intermediul preşedintelui afară de cazul
când acesta acceptă să fie puse direct. De asemenea, orice legătură între instanţă, pe de o
parte, acuzator, părţi, martori, experţi etc., are loc prin intermediul preşedintelui
completului de judecată; acesta hotărăşte asupra tuturor chestiunilor care nu sunt date în
căderea completului de judecată şi semnează, împreună cu grefierul, actele procedurale
care consemnează desfăşurarea şedinţei de judecată (art. 123-169)6.
b) Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată
Asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată veghează
preşedintele completului, care poate lua, în acest scop, următoarele măsuri: limitarea
accesului publicului la şedinţa de judecată, ţinând seama de mărimea sălii de şedinţă;
atragerea atenţiei tuturor persoanelor aflate în sala de şedinţă de a păstra disciplina
şedinţei şi, în caz de nesupunere, îndepărtarea lor din sala de şedinţă. În cazul în care a
6
Ibidem, p. 77-82.

11
fost îndepărtată una din părţile din proces, pentru a se respecta totuşi principiul
contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, înainte de începerea dezbaterilor, partea este
chemată în sala de şedinţă şi preşedintele îi aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate
în lipsă şi îi citeşte declaraţiile celor ascultaţi.
c) Deschiderea şedinţei şi verificările făcute de preşedinte
Preşedintele deschide şedinţa de judecată şi anunţă cauza a cărei judecare este la
rând, dispunând facerea apelului părţilor şi a celorlalte persoane citate, constatând dacă
acestea s-au prezentat.
Dacă părţile sunt prezente, cauza este în stare de judecată. Dacă vreuna din părţi
lipseşte, preşedintele verifică dacă a fost îndeplinită procedura legală de citare. Legea
permite judecarea cauzei şi în lipsa părţilor, dacă acestea au fost legal citate şi procedura
îndeplinită (art. 133)7. Totuşi, dacă instanţa consideră că prezenţa părţii lipsă este
necesară, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând în acest scop judecata.
Părţile se pot prezenta şi fără a fi fost legal citate, caz în care se consideră procedura
îndeplinită.
În cazul în care cauza se amână, partea prezentă nu mai este citată pentru
termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul din aceste termene, fiind considerată că
are termenul de cunoştinţă8. Aceiaşi dispoziţie este şi pentru martorii şi experţii prezenţi
la un termen, care iau în cunoştinţă noul termen de judecată.
Când judecata rămâne în continuare, chiar la o altă dată, de regulă foarte
apropiată, părţile şi celelalte persoane care participă la proces nu se mai citează.
d) Verificările prealabile făcute de instanţa de judecată
Instanţa face verificări prealabile cu privire la regularitatea actului de sesizare şi a
luării şi aplicării hotărârii.
În ce priveşte actul de sesizare, legea permite înlăturarea lipsurilor pe care acesta
le prezintă fie de îndată, fie la termenul care se acordă în acest scop. Dacă aceste lipsuri
nu pot fi înlăturate în instanţă, se procedează la restituirea dosarului organului care a
întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia, sau la declararea nulităţii lui.
În ce priveşte actul de luare şi aplicare a hotărârii, conform art. 124 “orice
hotărâre dată de Consistoriul Eparhial, rămasă definitivă, fie din cauză că cel pedepsit n-a
uzat de dreptul de recurs, fie că a fost dată fără acest drept, pentru executare va fi supusă
Chiriarhului, de către consilierul administrativ eparhial, spre a dispune aplicarea ei”9.
e) Drepturile acuzatorului şi ale părţilor (art. 186-187)
Mijloacele prin care acţionează acuzatorul şi părţile în cursul judecăţii la care
participă sunt: formularea de cereri, ridicarea de excepţii şi punerea de concluzii în
legătură cu chestiunile ce se ivesc în timpul judecăţii cât şi cu chestiunile de fond:
existenţa faptei, vinovăţia inculpatului, răspunderea pentru abaterea săvârşită.
Pentru unele părţi, drepturile procesuale sunt limitate la chestiunile referitoare la
acţiunea în care este parte: partea vătămată cu privire la latura penală, partea civilă şi
partea responsabilă civilmente la pretenţiile civile.
f) Rezolvarea chestiunilor incidente
7
Ibidem, p.78. Când a intervenit un element nou, între data citării şi data judecăţii,
cum ar fi schimbarea poziţiei procesuale a unei părţi, a locului de judecare a cauzei în
altă localitate, judecata nu poate avea loc chiar dacă procedura de citare este
îndeplinită în raport cu datele iniţiale.
8
Citarea devine însă necesară când intervin elemente noi, ca cele indicate mai sus.
9
Regulamentul de procedură…, art. 184, p. 84.

12
 Cererile şi excepţiile formulate de acuzator şi părţi, precum şi cele invocate din
oficiu de către instanţă, sunt supuse în discuţia contradictorie a părţilor, după care instanţa
se pronunţă asupra lor prin încheiere motivată. Instanţa se pronunţă prin încheiere
motivată şi asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecăţii.
g) Suspendarea judecăţii
Pentru acelaşi motiv pentru care se poate suspenda urmărirea – boala gravă a
inculpatului, constatată printr-o expertiză medico-legală, care îl împiedică să participe la
judecată10 - se poate suspenda prin încheiere motivată şi judecata.
Suspendarea durează până când instanţa constată că nu mai subzistă cauza care a
determinat-o, reluarea judecăţii dispunându-se prin oficiu
Încheierea de suspendare a judecăţii, întrerupând cursul acesteia, poate fi atacată
separat cu recurs, fără ca acesta să suspende executarea hotărârii.
h) Încheierea de şedinţă (art. 180)
În timpul judecăţii grefierul de şedinţă ia note despre cele discutate şi hotărâte, iar
pe baza loc întocmeşte încheierea de şedinţă, în care se consemnează desfăşurarea
procesului în şedinţa de judecată.
Încheierea de şedinţă cuprinde, în partea introductivă, date cu privire la
denumirea instituţiei care a judecat, identitatea membrilor Consistoriului şi a grefierului
care au constituit instanţa, data şedinţei de judecată, identitatea persoanelor prevăzute, a
celor lipsă, cu menţiunea dacă au fost legal citate, a apărătorului; în partea descriptivă se
trec actele de cercetare judecătorească efectuate, cererile formulate, excepţiile ridicate,
discuţiile purtate, precum şi concluziile puse de acuzator şi părţi cu ocazia dezbaterilor.
Încheierea de şedinţă are un caracter mixt; este un proces-verbal în care se
consemnează activitatea din şedinţa de judecată şi în acelaşi timp o hotărâre, deoarece
cuprinde şi un dispozitiv, ceea ce a dispus instanţa cu privire la chestiunile prealabile
ridicate în şedinţă.
Încheierea de şedinţă constituind actul prin care se face controlul asupra
desfăşurării legale a şedinţei de judecată, lipsa ei atrage nulitatea hotărârii ce se
pronunţă11.
4. Norme comune privitoare la deliberarea şi darea hotărârii
Deliberarea este activitatea prin care completul de judecată chibzuieşte asupra
soluţiei pe care trebuie să o dea cauzei judecate. Această activitate se situează imediat
după încheierea dezbaterilor în şedinţa publică şi se explică prin necesiatea ca membrii
completului de judecată să confrunte datele dosarului cu cele rezulate din şedinţa de
judecată şi totodată să-şi confrunte părerile cu privire la modul în care urmează a fi
soluţionată cauza. După luarea hotărârii, aceasta trebuie pronunţată în şedinţă publică.
Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii
Ortodoxe Române, în conformitate cu Codul de procedură penală al statului nostru,
prevede, în legătură cu deliberarea şi darea hotărârii, următoarele norme comune:
a) Procedura deliberări (art. 174)
10
Suspendarea este posibilă în cazul în care starea de boală este rezultatul propriei
activităţi voluntare a inculpatului; suspendarea nu atrage în mod necesar şi
revocarea executării hotărârii.
11
Lipsa încheierii care consemnează dezbaterile nefăcând posibilă constatarea
publicităţii sentinţei, a compunerii completului de judecată, a prezenţei părţilor şi a
asistenţei judiciare acordate, a concluziilor puse în şedinţă, această omisiune atrage
nulitatea absolută a hotărârii.

13
 Normele canonice şi legale în vigoare recomandă ca deliberarea şi pronunţarea
hotărârii să se facă de îndată, sau cel mai târziu în trei zile, după încheierea dezbaterilor.
Pentru motive temeinice, pot fi amânate cel mult 15 zile; termenul nu are sancţiune
procesuală.
O primă condiţie a deliberării constă în desfăşurarea ei numai între membrii
completului de judecată; prin aceasta se înlătură rediscutarea cauzei, de acuzator sau
părţi, în afara cadrului legale – şedinţa de judecată. La deliberare participă însă toţi
membrii completului care a judecat cauza, lipsa unuia atrăgând nevaliditatea hotărârii.
Fiecare membru al completului de judecată are vot egal, fie că este preşedinte sau
acuzator.
Deliberarea se desfăşoară în secret, fiind interzisă orice influenţă din afară, cât şi
divulgarea celor discutate şi a părerilor formulate. Secretul deliberării asigură
independenţa membrilor completului de judecată în luarea hotărârii şi supunerea lor
numai legii, principiu de organizare judecătorească consacrat prin normele canonice şi
prin legea fundamentală a Statului.
Deliberarea are ca obiect chestiunile asupra cărora trebuie să se pronunţe instanţa
de judecată, care variază de la o etapă la alta, şi uneori de la o cauză la alta. În final
trebuie să se ajungă la o soluţie pentru cauza judecată; prima instanţă condamnă, achită
sau încetează procesul, iar instanţa de recurs admite sau respinge recursul.
Preşedintele completului pune în discuţie fiecare chestiune şi apoi soluţia finală
care trebuie dată cauzei, luând acordul membrilor completului; el îşi spune părerea cel
din urmă.
b) Luarea hotărârii. Minuta (art. 180)
Rezolvarea fiecărei chestiuni supuse deliberării trebuie să fie rezultatul acordului
celor ce compun completul de judecată. Dacă unanimitatea nu poate fi întrunită,
hotărârea se ia cu majoritate. În acest caz, cel care este în minoritate face opinie
separată, pe care trebuie să o motiveze.
Dacă din deliberare rezultă mai mult de două păreri, astfel încât nu se poate obţine
o majoritate, legea obligă judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă să se
alăture celei mai apropiate de părerea sa.
În momentul în care s-a obţinut unanimitatea sau majoritatea de păreri hotărârea
este luată şi se consemnează într-un act procedural denumit minută12. În minută trebuie să
fie menţionate toate datele esenţiale prevăzute pentru dispozitivul hotărârii. Întrucât
pentru fiecare etapă a judecăţii cuprinsul dispozitivului variază, ca normă comună trebuie
menţionată cuprinderea corectă a soluţiei date cauzei şi semnarea minutei de către toţi
membrii completului de judecată. Lipsa unei semnături duce la concluzia lipsei unui
membru al completului de judecată de la deliberare, deci o greşită compunere a instanţei
de judecată, sancţionată cu o nulitate absolută.
c) Pronunţarea hotărârii (art. 176)
Hotărârea – soluţia adoptată – se pronunţă în şedinţă publică13 de către
preşedintele completului de judecată asistat de grefier. La această şedinţă părţile se pot
12
Lipsa minutei de la dosarul cauzei nu permite verificarea compunerii legale a
completului de judecată şi concordanţa hotărârii redactate ulterior cu rezultatul
deliberării, fiind sancţionată, de aceea, cu nulitatea absolută.
13
Lipsa din minută şi dispozitiv a sancţiunii că pronunţarea s-a făcut în şedinţă
publică nu atrage nulitatea hotărârii decât dacă se constată că s-a produs vreo
vătămare părţii care o invocă.

14
prezenta, însă ele nu sunt citate, considerându-se că au cunoştinţă de data pronunţării.
Această dată are însă importanţă, deoarece în cazul primei instanţe începe să curgă
termenul de recurs, iar pentru judecarea în căile de atac poate constitui momentul în care
hotărârea devine definitivă.
d) Felul hotărârilor judecătoreşti
Instanţele de judecată pot pronunţa trei feluri de hotărâri: sentinţe, decizii,
încheieri.
Sentinţa este hotărârea pronunţată de prima instanţă. Sentinţele pot fi de două
feluri: sentinţe prin care se soluţionează cauza, deci sentinţe de condamnare, achitare sau
încetare a procesului, sau sentinţe prin care se admite sau se respinge o cale de atac
extraordinară (revizuirea) sau o cerere prin care s-a deschis o procedură judiciară. Sunt,
de asemenea, sentinţe hotărârile prin care prima instanţă se dezinvesteşte fără a soluţiona
cauza, cum sunt sentinţele de declinare de competenţă, de restituire a dosarului, de
trimitere a cauzei la organul competent.
Decizia este hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra recursului, precum şi
hotărârea pronunţată de această instanţă la rejudecarea cauzei după casare. Aşadar, ori
de câte ori se pronunţă instanţa de recurs sau de recurs extraordinar asupra căii de atac
exercitate, asupra soluţionării cauzei, ori se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza,
hotărârea luată poartă numele de decizie. Aceeaşi denumire de decizie poartă şi hotărârea
prin care se rezolvă un conflict de competenţă sau o cerere de strămutare, ori se
soluţionează o contestaţie în anulare de competenţa instanţei de recurs sau de recurs
extraordinar.
Încheierea este hotărârea luată de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, prin
care se rezolvă cererile formulate, incidentele ridicate, ori au fost luate sau revocate
măsurile necesare normalei desfăşurări a judecăţii. Unele încheieri fac corp comun cu
sentinţa sau decizia, în sensul că au rezolvat unele chestiuni de fond ale cauzei (chestiuni
prealabile, admiterea sau respingerea de probe); alte încheieri rezolvă chestiuni adiacente
fondului cauzei, cum sunt măsurile preventive, de siguranţă, asiguratorii, suspendarea
judecăţii. Deosebirea prezintă importanţă cu privire la posibilitatea încheierilor din ultima
categorie de a fi atavate cu un recurs separat, dacă au fost pronunţate de prima instanţă.
e) Redactarea şi semnarea hotărârii (art. 180)
Sentinţa sau decizia se redactează în cel mult 15 zile de la pronunţare de către
unul din judecătorii completului de judecată şi se semnează de toţi membrii completului14
şi de grefier. Cuprinsul hotărârii variază după cum este o sentinţă, decizie sau încheiere.
Când un membru al completului de judecată este împiedicat să semneze (boală, concediu
etc.), hotărârea se semnează de preşedintele completului sau de preşedintele instanţei,
făcându-se menţiune despre cauza care a determinat împiedicarea. Dacă împiedicarea
priveşte pe grefierul de şedinţă, hotărârea se semnează, în aceleaşi condiţii, de grefierul
şef.
Lipsa semnăturii unui membru al completului de judecată de pe sentinţă sau
decizie, în condiţiile în care minuta este semnată de acesta, nu atrage nulitatea hotărârii
decât dacă exprimă refuzul acestuia de a semna hotărârea.
5. Calea de atac ordinară a recursului

14
Semnarea minutei şi a hotărârii de către alt judecător decât cel menţionat în
încheierea de şedinţă când s-a judecat cauza atrage nulitatea minutei şi a hotărârii,
încălcându-se prevederile privitoare la compunerea completului de judecată.

15
 1. Sistemul unei singure căi ordinare de atac
Prima instanţă trebuie să pronunţe hotărâri legale şi temeinice. Ar fi nerealist a se
crede, însă, că în toate cauzele se dau astfel de hotărârii. În unele cazuri sunt încălcate
dispoziţiile legale datorită cunoaşterii lor insuficiente, interpretării lor greşite sau
abuzului organului de cercetare, a unor acuzatori sau judecători. În alte cazuri nu există
concordanţă între hotărârea primei instanţe şi situaţia reală de fapt ca urmare a
neadministrării tuturor probelor necesare ori a aprecierii lor incomplete sau greşite.
Normele canonice şi juridice au instituit mijloace care să asigure înlăturarea oricăror
hotărâri nelegale şi netemeinice şi înlocuirea lor cu hotărâri corespunzătoare.
Mijloacele prevăzute de normele canonice şi juridice prin care, la cererea
acuzatorului sau a persoanelor îndrituite, se pune în mişcare controlul judecătoresc în
scopul înlăturării hotărârilor nelegale şi netemeinice se numesc căi de atac. Exercitarea
căii de atac în condiţiile prevăzute de normele legale în vigoare atrage în mod obligatoriu
desfăşurarea activităţii de control judiciar.
Controlul judiciar exercitat cu privire la o hotărâre nedefinitivă se pune în mişcare
printr-o cale ordinară de atac. În dreptul român, până în 1948, au existat două (apel şi
recurs) sau chiar trei căi ordinare de atac(opoziţie, apel, recurs); un asemenea sistem se
găseşte şi în reglementarea actuală a dreptului în unele ţări occidentale.
Practica a dovedit că sistemul mai multor căi ordinare de atac nu este de natură a
garanta mai bine legalitatea şi temeinicia hotărârilor, în condiţiile unui proces rapid şi
eficient. De aceea în România din 1948 s-a instituit o singură cale ordinară de atac,
denumită recurs. Desfiinţarea apelului, care constituie a doua judecată în fond a cauzei, a
determinat, însă, unele transformări în reglementarea judecăţii; pe de o parte, a fost
întărită judecata în primă instanţă – ca judecată de fond – şi, pe de altă parte, a fost
transformat recursul dintr-o cale de atac “în drept”, într-o cale de atac “în fapt şi în
drept”, care declanşează verificarea atât a legalităţii cât şi a temeinicităţii hotărârii primei
instanţe.
2. Trăsăturile caracteristice recursului
Recursul este reglementat ca o cale de atac de reformare, în fapt şi în drept.
Recursul este o cale de atac de reformare deoarece declanşează activitatea de
judecată a instanţei ierarhic superioare, care are dreptul de a desfiinţa (casa) hotărârea
atacată, a o înlocui fără rejudecare printr-o altă hotărâre sau a pronunţa o nouă hotărâre
după rejudecarea cauzei. Instanţa de recurs, ca instanţă ierarhic superioară, are deci
puterea de a desfiinţa hotărârea primei instanţe pentru lipsurile pe care le are, şi a
soluţiona ea însăşi cauza în conformitate cu legea şi adevărul.
Pentru a permite înlăturarea tuturor lipsurilor din hotărârea primei instanţe,
recursul declanşează un control în fapt şi în drept din partea instanţei de recurs. Judecata
în recurs are de obiect verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, deci
atât a lipsurilor cu privire la situaţia de fapt, cât şi a celor privitoare la respectarea şi
aplicarea corectă a normelor canonice şi juridice.
Pentru a fi eficient, controlul instanţei de recurs se efectuează, în baza rolului său
activ, cu privire la orice lipsă de legalitate şi temeiniciei, nu numai cu privire la criticile
aduse de acuzator şi de părţi. În acest mod se poate înlătura orice lipsă pe care o prezintă
hotărârea primei instanţe, chiar în condiţiile în care cel ce a declarat recurs nu are
cunoştinţe juridice şi nici posibilitatea de a angaja un apărător priceput.

16
 Recursul nu pune în mişcare o nouă judecată a cauzei în fond; esenţa judecăţii în
recurs constă în examinarea soluţiei pronunţate de prima instanţă în raport de materialele
din dosar, spre a constata dacă este sau nu corespunzătoare acestora. Ca urmare, când
hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, ea este menţinută, iar în caz contrar este
înlocuită cu alta. Numai în cazul în care trebuie completate probele, pentru lămurirea
cauzei sub toate aspectele, se procedează la o cercetare judecătorească şi la o rejudecare a
cauzei după regulile de la prima instanţă.
În fine, recursul este astfel reglementat încât să poată fi uşor exercitat şi oricât
este necesar. Ca urmare, orice hotărâre a primei instanţe care soluţionează cauza poate fi
atacată cu recurs, de către orice parte din proces, într-un termen convenabil şi prin forme
procedurale simple. Regula potrivit căreia în recursul unei părţi nu se poate agrava
situaţia acesteia, creează accesul liber, fără nici o ezitare, a oricărei părţi la folosirea
acestei căi de atac în cazul în care nu este mulţumită de hotărârea primei instanţe.
3. Condiţiile de exercitare a recursului
1. Hotărârile supuse recursului
Recursul fiind o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitat decât împotriva
hotărârilor judecătoreşti nedefinite, ceea ce însemnează împotriva hotărârilor primei
instanţe. Ca urmare, nu sunt succeptibile de recurs hotărârile instanţei de recurs, sau de
recurs extraordinare. În aceste cazuri, nu sunt supuse recursului nici deciziile date asupra
fondului, nici încheierile.
Hotărârile primei instanţe sunt de două feluri: şedinţe şi încheieri.
a) Şedinţele prin care se soluţionează cauza sunt întotdeauna supuse recursului; se
asigură, astfel, un control judecătoresc asupra hotărârilor de pedepsire, achitare sau de
încetare a procesului.
b) Încheierile sunt, ca regulă, supuse recursului, dar numai odată cu şedinţa; ca
urmare, recursul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor,
chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea şentinţei. Intră în această categorie toate
încheierile care soluţionează chestiuni premergătoare fondului cauzei, a căror legalitate şi
temeinicitate se apreciază şi în raport de influenţa pe care au avut-o asupra soluţiei date.
De la regula de mai sus există două derogări:
Nu sunt supuse recursului pedepsele date pe cale disciplinară direct de Chiriarh,
prevăzute în art. 50, precum şi cele prevăzute în art. 67, lit. a din Regulamentul de
procedură15.
Nu sunt supuse recursului vreuna din pedepsele prevăzute la art. 4, par. A, lit. a-e
date de Consistoriul eparhial, cu menţiunea ca cele de la lit. c, d, e să nu depăşească
termenul de şase luni16.
2. Titularii dreptului de recurs
În orice proces sunt titulari ai dreptului de recurs acuzatorul şi părţile din proces,
organe şi persoane interesate în obţinerea unei soluţii legale şi temeinice.
Recursul poate fi declarat împotriva aceleiasşi hotărâri de un singur titular, de unii
sau de toţi titularii dreptului de recurs.
a) Acuzatorul este un titular deplin al dreptului de recurs, atât prin sfera
hotărârilor care pot fi atacate cu recursul său cât şi prin modul cum devoluează cauza la
instanţa de recurs. Astfel, acuzatorul poate declanşa recurs împotriva oricărei hotărâri

15
Regulamentul de procedură…, art. 183, al. 1, p. 84.
16
Ibidem, art. 183, al. 2, p. 84.

17
supuse recursului, chiar dacă acest drept nu este recunoscut altor titulari, fără deosebire
dacă a participat sau nu la judecata în primă instanţă.
Exercitând recursul de pe poziţia de organ care veghează la respectarea legii în
activitatea instanţelor de judecată, prin recursul său, acuzatorul poate atrage examinarea
cauzei atât în favoarea cât şi în defavoarea părţilor din proces; această poziţie impune
acuzatorului să aibă nu numai dreptul dar şi obligaţia de a declara recurs atunci când are
convingerea că hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică.
b) Inculpatul are dreptul să declare recurs împotriva hotărârilor prin care se
soluţionează cauza. El poate declara recurs şi împotriva sentinţelor de achitare sau de
încetare a procesului, dacă termenul pentru care s-a dat una din aceste soluţii nu este
corespunzător, pentru a putea fi schimbat de instanţa de recurs.
c) Partea vătămată, prin recursul său, se poate referi numai la latura delictuală a
cauzei, dând posibilitatea instanţei de recurs să agraveze situaţia inculpatului. Dreptul de
recurs al părţii vătămate este, însă, restrâns numai la hotărârile privitoare la abateri pentru
care acţiunea se pune în mişcare la plângerea prealabilă; ca urmare, dacă o hotărâre
priveşte mai multe abateri cu regim procesual diferit, recursul părţii vătămate poate privi
numai partea din hotărârea care se referă la abaterile din categoria arătată, pentru celelalte
fiind inadmisibil.
d) Martorul, expertul şi apărătorul sunt titulari ai unui drept de recurs restrâns la
modul în care au fost soluţionate cererile de cheltuieli judiciare cuvenite lor, fie că prima
instanţă s-a pronunţat prin sentinţă, fie prin încheiere. Declarând recurs în legătură cu
retribuţia cuvenită, apărătorul este titular al dreptului de recurs17, poziţie deosebită de cea
în care declară recurs pentru părţi, când este un substituit procesual.
e) Orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau
printr-un act al instanţei, cum este, de exemplu, persoana care, deşi nu a fost chemată în
proces, a fost obligată să predea un lucru pe care-l posedă.
Titularii dreptului de recurs pot exercita acelaşi drept personal, prin reprezentanţi
sau prin substituiţi procesuali.
Pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, recursul se declară de
reprezentantul legal; pentru persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă, recursul se
declară personal, cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă.
Apărătorul, ca substituit procesual, poate declara recurs pentru orice titular al
dreptului de recurs, în afară de acuzator.
Pentru inculpat, recursul poate fi declarat şi de soţul acestuia, ca substituit
procesual.
3. Termenul de recurs (art. 208)
Recursul trebuie declarat în termenul prevăzut de lege. Termenul general de
recurs este de 15 zile.
Termenul de recurs curge de la pronunţarea hotărârii ce se atacă pentru părţile
care au fost prezente la dezbaterile judiciare sau la pronunţare; termenul curge de la
comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii primei instanţe pentru inculpatul care
a fost prezent la dezbateri, precum şi pentru părţile care au lipsit atât la derbaterile
judiciare cât şi la pronunţare. Pentru acuzatorul prezent la judecată, termenul curge de la

17
Ca urmare, apărătorul din oficiu nu poate declara recurs împotriva încheierii de
restituire a dosarului pentru că nu s-a dispus asupra onorariului cuvenit, singurii
titulari ai dreptului de recurs fiind, în acest caz, acuzatorul şi inculpatul.

18
pronunţare; când acuzatorul nu participă la judecată, termenul curge de la înregistrarea de
către instanţă a adresei prin care prima instanţă trimite dosarul în vederea verificării lui şi
a exercitării dreptului de recurs.
Pentru martori, experţi, apărători, persoane vătămate în interesele lor legitime,
recursul poate fi introdus imediat după pronunţarea încheierii şi cel mai târziu în 15 zile
de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza.
La calcularea termenului de recurs, se aplică dispoziţiile generale privitoare la
termene – zile libere, prelungirea termenului până la prima zi lucrătoare dacă acesta se
sfârşeşte într-o zi nelucrătoare, luarea în consideraţie a datei depunerii recursului la
oficiul poştal prin scrisoare recomandată şi nu a datei de înregistrare la instanţă.
Termenul de recurs are un caracter legal şi imperativ, astfel încât nerespectarea sa
atrage decăderea din dreptul de a declara recurs şi nulitatea oricărei cereri de recurs
făcute după expirarea termenului (art. 208, al. 2). Întrucât decăderea este o sancţiune
gravă, care poate avea drept consecinţă menţinerea unei hotărâri nelegale şi netemeinice,
normele canonice şi juridice prevăd şi două remedii: repunerea în termen şi recursul peste
termen.
a) Repunerea în termen constituie mijlocul procesual prin care o parte care nu a
putut declara recurs din cauze ce nu-i sunt imputabile este repusă în dreptul din care
fusese decăzută după expirarea termenului de recurs. Pentru a opera repunerea în termen
se cer două condiţii cumulative: să fi existat o cauză temeinică care a împiedicat partea să
declare recurs în termen (pierderea facultăţilor mintale în acea perioadă, inundaţie, etc.);
cererea de recurs să fie introdusă după expirarea termenului legal de recurs, dar înainte de
trecerea a 15 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile; termenul
de 15 zile arătat mai sus este termenul limită, declararea recursului fiind posibilă chiar
înainte de începerea executării
Repunerea în termen se hotărăşte de instanţa de recurs, în faţa căreia trebuie
dovedită cauza de împiedicare. Apreciind asupra temeiniciei cererii, instanţa de recurs
poate suspenda executarea hotărârii atacate până la soluţionarea cererii, când, admisă
fiind, recursul se consideră în termen şi este, prin ele însuşi, suspensiv de executare.
b) Recursul peste termen (art. 217) îndeplineşte un rol asemănător repunerii în
termen, dând posibilitatea supunerii hotărârii primei instanţe controlului instanţei de
recurs. Prin recursul peste termen se suplineşte eventualitatea nedeclarării recursului în
termen de către partea care nu a luat cunoştinţă de judecată şi nici de hotărârea
pronunţată. Şi pentru recursul peste termen se cer două condiţii: prima condiţie cere ca
partea care îl declară să fi lipsit atât la judecată cât şi la pronunţare, prin judecată urmând
a înţelege toate şedinţele de judecată care s-au desfăşurat până la deliberare şi nu numai
ultimul termen de judecată, căci numai astfel se poate presupune că partea nu a luat
cunoştinţă de judecată şi de hotărâre; a doua condiţie se referă la data limită până când
poate fi declarat recursul peste termen şi este similară cu cea de la repunerea în termen.
Pentru a nu se folosi recursul peste termen în scopul întârzierii executării hotărârii
primei instanţe, care a devenit definitivă din momentul expirării termenului legal de
recurs, recursul peste termen nu suspendă executarea hotărârii atacate, însă instanţa de
recurs, constatând temeinicia lui, o poate acorda.
Celelalte efecte ale recursului peste termen sunt identice cu ale recursului în
termen.
4. Declararea recursului (art. 209-211)

19
 Recursul se declară prin cerere scrisă, semnată personal de recurent. Pentru
persoana care nu poate să semneze, cererea trebuie atestată de un grefier de la instanţa a
cărei hotărâre se atacă, sau de apărătorul său. În cazul în care cererea scrisă nu este
semnată sau atestată, ea poate fi confirmată în instanţa de recurs de partea ori de
reprezentatul ei.
Cererea de recurs se va prezenta de cel interesat preşedintelui Consistoriului
Eparhial, adică la instanţa a cărei hotărâre se atacă, iar acesta o va înainta cu dosarul
respectiv instanţei de recurs. Depunerea cererii de recurs, în mod greşit, la instanţa de
recurs nu atrage anularea ei, deoarece nu se prevede de lege o asemenea sancţiune,
instanţa de recurs având obligaţia, după înregistrare, pentru a-i da dată certă, să trimită
cererea de recurs primei instanţe pentru a o înainta, apoi, cu dosarul.
Cererea de recurs va cuprinde: numele şi prenumele, profesia, domiciliul
recurentului şi al părţilor cu care a fost în judecată, precum şi motivele de recurs. De
asemenea, se va alătura la cererea de recurs şi o copie legalizată de pe hotărâre sau de pe
dispozitivul hotărârii recurate. Dacă recurentul voieşte a se servi şi de alte acte afară de
cele depuse cu dosarul Consistoriului Eparhial, va trebui să le depună odată cu cererea de
recurs, în care se va face menţiune despre aceasta.
5. Renunţarea la calea de atac a recursului (art. 208, al. 2).
După ce s-a născut dreptul de recurs, partea în favoarea căreia este deschisă
această cale de atac poate renunţa expres la introducerea ei, printr-o declaraţie făcută în
scris, depusă la instanţa care a pronunţat hotărârea, sau făcută oral în şedinţa în care s-a
pronunţat hotărârea. Renunţarea expresă poate avea loc până la expirarea termenului de
recurs şi se poate face personal sau prin mandatar special. Efectul acestei renunţări constă
în rămânerea definitivă a hotărârii la expirarea termenului de recurs, deoarece cu excepţia
renunţării la latura civilă, părţile pot reveni până în acest moment la renunţarea făcută,
prin introducerea unui recurs.
6. Retragerea recursului declarat
După declararea recursului, dacă interesele legitime o cer, partea îşi poate retrage
recursul dar numai până la încheierea dezbaterilor în faţa instanţei de recurs. Retragerea
recursului prezintă interes pentru că definitivează hotărârea primei instanţe la o dată
anterioară celei rezultate din soluţionarea acestuia. Astfel, dacă retragerea recursului s-a
făcut în vederea aplicării pogărământului sau graţierii, intervenită după pronunţarea
primei instanţe, sentinţa devine definitivă în momentul pronunţării ei; retragerea
recursului după expirarea termenului de recurs atrage definitivarea hotărârii la data
retragerii şi nu la data hotărârii prin care s-a luat act de retragere.
Orice parte din proces poate retrage recursul declarat; declaraţia scrisă de
retragere, făcută personal sau prin mandatar special, se poate depune la instanţa a cărei
hotărâre a fost atacată sau la instanţa de recurs. Când declaraţia de retragere a recursului a
fost depusă la prima instanţă, aceasta înaintează dosarul la instanţa de recurs, singura care
poate lua act de retragerea recursului. În faţa instanţei de recurs partea poate face oral
declaraţia de retragere a recursului.
4. Efectele recursului
1. Efectul suspensiv de executare
Introducerea recursului în termenul legal suspendă executarea hotărârii primei
instanţe în dispoziţiile care privesc partea care l-a declarat. Astfel, recursul inculpatului
suspendă executarea pedepsei. Pentru părţile care nu au declarat recurs sau faţă de care

20
recursul declarat nu se referă, hotărârea este executorie la data expirării termenului de
recurs.
De la efectul suspensiv al recursului sunt unele derogări. Astfel recursul nu
suspendă executarea dispoziţiilor din hotărârea atacată care se referă la: pedepsele date pe
cale disciplinară direct de Chiriarh, prevăzute în art. 50, precum şi cele prevăzute în art.
67, lit a din Regulamentul de procedură. De asemenea, în cazul când Consistoriul
Eparhial aplică una din pedepsele prevăzute la art. 4, par.A, lit. a-e, cu menţiunea ca cele
de la lit. c, d şi e să nu depăşească termenul de şase luni.
2. Efectul devolutiv şi limitele sale
Prin efectul devolutiv al recursului se înţelege transmiterea cauzei de la prima
instanţă la instanţa de recurs, spre o nouă judecată, care are de obiect verificarea
legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, fără o desfiinţare prealabilă a acesteia. Aşadar,
recursul nu promovează o reeditare a judecăţii care a avut loc la prima instanţă, ci o
examinare a hotărârii atacate în raport de materialele din dosar; instanţa de recurs
efectuează o confruntare între modul în care s-a desfăşurat activitatea procesuală şi
procedurală şi modul cum trebuia desfăşurată potrivit legii; între probele administrate şi
probele care trebuiau administrate; între ceea ce a reţinut hotărârea ca adevăr şi adevărul
obiectiv; între soluţia adoptată prin hotărâre şi soluţia prevăzută de lege. Faţă de
rezultatul acestei confruntări, instanţa care judecă recursul poate menţine hotărârea
atacată, dacă este legală şi temeinică, sau o poate desfiinţa, în caz contrar, schimbând sau
modificând soluţia ori dispunând rejudecarea cauzei.
Limitele în care poate face această examinare instanţa de recurs sunt determinate
de limitele efectului devolutiv al recursului. Dacă legea dă recursului un efect devolutiv
limitat, atunci şi instanţa de recurs este îngrădită în soluţiile pe care le poate da cauzei.
În procesul nostru, recursul are un efect devolutiv şi cu privire la chestiunile de
fapt şi la cele de drept, deoarece examinarea cauzei se face atât sub aspectul legalităţii cât
şi al temeiniciei hotărârii atacate.
Devoluţia este integrală şi în ce priveşte temeiurile de nelegalitate şi de
netemeinicie sub care se face verificarea. Instanţa de recurs are obligaţia de a examina
cauza sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, chiar dacă prin recurs
nu au fost invocate decât unele temeiuri sau nu au fost formulate decât unele cereri. Ca
urmare, instanţa de recurs poate constata că aspectele de nelegalitate şi de netemeinicie
invocate prin recurs nu sunt întemeiate, dar recursul este întemeiat pe alte temeiuri pe
care le invocă din oficiu.
Fiind însă o cale de atac, exercitată de una sau alta din părţi, recursul devoluează
cauza în anumite limite, determinate de persoana care l-a declarat sau la care se referă
recursul şi de calitatea procesuală.
a) Potrivit normelor canonice şi juridice în vigoare, instanţa judecă recursul
numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia
de recurs. Astfel, recursul unui inculpat devoluează cauza numai în legătură cu soluţia
care-l priveşte, neavând dreptul să invoce situaţia altui inculpat.
Declaraţia de recurs a acuzatorului, fără nici o rezervă, are efect devolutiv cu
privire la toate persoanele care au fost părţi în proces, atât în favoarea cât şi în defavoarea
lor, acuzatorul apărând interesele justiţiei bisericeşti.
Cu toate acestea, acuzatorul şi părţile pot restrânge recursul lor numai la unele
persoane, prin precizările pe care le fac în declaraţia de recurs sau într-o declaraţie

21
ulterioară, dar înăuntrul termenului de recurs. În acest caz devoluarea se face numai cu
privire la persoanele la care se referă recursul declarat. Motivarea ulterioară a recursului
numai cu privire la unele persoane nu împiedică instanţa de recurs să examineze întreaga
cauză, deoarece restrângerea recursului nu produce efecte decât în cazul în care a avut loc
înăuntrul termenului de recurs.
b) În ce priveşte limitele efectului devolutiv în calitatea pe care o are recurentul în
proces, se poate face o primă precizare, că în unele cazuri recursul devoluează fondul
cauzei, iar în alte cazuri devoluează unele chestiuni adiacente când este introdus de
martor, expert sau apărător.
3. Efectul de a nu se putea agrava situaţia părţii care a declarat recursul
Pentru a se garanta deplina libertate în exercitarea căii de atac a recursului,
normele canonici şi juridice în vigoare prevăd că instanţa de recurs, soluţionând cauza, nu
poate crea o situaţie mai grea pentru partea care a declarat recursul; acest efect este
exprimat de adagiul non reformatio in pejus.
În recursul inculpatului nu i se poate agrava situaţia: prin schimbarea încadrării
juridice a faptei într-o abatere sau delict mai grav; schimbarea sancţiunii într-o pedeapsă
mai mare, chiar dacă încadrarea juridică ori pedeapsa aplicată de prima instanţă nu
corespunde legii.
În recursul părţii vătămate, însă, se poate pronunţa orice soluţie, chiar şi achitarea
inculpatului, deoarece stabilirea adevărului şi aplicarea corectă a legii nu poate fi
considerată ca o agravare a situaţiei părţii vătămate, care poate apăra numai interesele
legitime.
Regula are aplicare şi în recursul martorului, expertului, apărătorului sau al altor
persoane, corespunzător soluţiei date.
În recursul acuzatorului, situaţia tuturor părţilor la care se referă poate fi
schimbată în defavoarea lor. Cu toate acestea, când acuzatorul a făcut precizarea, în
declaraţia de recurs, că recursul este declarat în favoarea unei părţi, nu i se poate agrava
situaţia acestei părţi.
Neagravarea situaţiei părţii în propriul său recurs este incidentă numai în cazul în
care există doar recursul unei părţi sau al unor părţi care formează un grup cu aceeaşi
poziţie procesuală; când există şi recursul unei părţi cu interese contrare, se poate agrava
situaţia oricărei părţi, deoarece agravarea este o urmare a recursului părţii cu interese
contrare.
Efectul non reformatio in pejus constituie o cucerire democratică a procesului,
deşi, în unele cazuri, împiedică înlăturarea acelor erori sau încălcări de lege care sunt în
defavoarea părţii care a declarat recurs.
4. Efectul extensiv al recursului
Dacă efectul devolutiv limitează examinarea cauzei numai la persoanele care au
declarat recurs sau la care se referă recursul declarat, efectul extensiv obligă instanţa de
recurs să examineze cauza şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care
acesta nu se referă, pătând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o
situaţie mai grea. Efectul extensiv este, aşadar, incident numai în cazurile când într-o
cauză sunt mai mulţi inculpaţi şi mai multe părţi vătămate, dintre care numai unele au
declarat recurs sau numai la unele se referă recursul declarat. Instanţa de recurs are
obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate în raport de toate
persoanele care au participat la judecata în prima instanţă.

22
 În ce priveşte soluţionarea cauzei şi cu privire la persoanele care au declarat
recurs sau la care se referă recursul declarat, există o limitare a legii în sensul că nu li se
poate crea o situaţie mai grea. Prin aceasta se înţelege că extinderea se face numai într-o
singură direcţie – atenuarea situaţiei acestor persoane.

II. Judecata în recurs

I. Obiectul judecăţii în recurs

1. Obligaţiile instanţei de recurs

Fiind o cale de atac care declanşează activitatea de judecată a instanţei ierarhic
superioare, recursul instituie pentru instanţa de recurs obligaţia efectuării unui control
judiciar asupra hotărârii pronunţate de prima instanţă, cu privire la legalitatea şi
temeinicia ei. Ca urmare, instanţa de recurs are o primă sarcină de a constata dacă
recursul declarat este întemeiat, în raport de concluzia la care ajunge urmând să menţină
sau să desfiinţeze hotărârea atacată. Din momentul ăn care a constatat nelegalitatea sau
netemeinicia hotărârii atacate şi a desfiinţat-o, îndeplinindu-şi prima obligaţie, instanţa de
recurs are îndatorirea de a soluţiona cauza în fond; aceasta a doua obligaţie nu mai
corespunde sarcinii de control judiciar ci celei de instanţă de fond care trebuie să rezolve
acţiunea depusă în faţa instanţei.
Caracteristic pentru judecata în recurs este efectuarea controlului judiciar,
neîntâlnit la judecata în prima instanţă, de aceea examinarea obiectului judecăţii în recurs
se concentrează asupra acestei activităţi; rejudecarea cauzei efectuându-se după regulile
judecăţii în primă instanţă, examinarea acestei activităţi se va restrânge numai la regulile
care o particularizează.
2. Verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii recurate
În limitele efectelor pe care le produce recursul – devolutiv, neagravarea situaţiei
părţii în propriul recurs şi extensiv – instanţa de recurs este obligată să verifice legalitatea
şi temeinicia hotărârii atacate. Această verificare se face numai pe baza materialelor din
dosar, în această etapă nefiind permisă efectuarea unei cercetări judecătoreşti. Prin
excepţie, întrucât nu dă loc la efectuarea de acte de cercetare, legea admite depunerea de
înscrisuri noi, care urmează a fi luate, în mod obligatoriu, în consideraţie la examinarea
legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate.
3. Aspectele sub care se examinează legalitatea şi temeinicia hotărârii recurate
a) Instanţa de recurs verifică, în primul rând, legalitatea sub aspectul respectării
dispoziţiilor legale care garantează aflarea adevărului sau care asigură drepturile părţilor.
O asemenea verificare este necesară, deoarece câtă vreme o hotărâre a fost dată cu
încălcarea unor dispoziţii esenţiale – de natură a garanta aflarea adevărului sau de a
asigura drepturile părţilor – subzistă o îndoială asupra temeiniciei ei.
În determinarea cazurilor în care nerespectarea unor prevederi legale atrage
nulitatea hotărârii, şi deci necesitatea desfiinţării ei, se aplică dispoziţiile privitoare la
nulităţi. Orice nulitate absolută intervenită în cursul judecăţii atrage nelegalitatea
hotărârii şi obligaţia desfiinţării ei; acelaşi efect îl produc şi nulităţile absolute intervenite
în cursul urmăririi, dar cu excepţia cazurilor în care legea permite acoperirea lor. Când s-
a produs o nulitate relativă, dacă a fost invocată în termen de parte sau din oficiu de

23
instanţă, legalitatea hotărârii atacate este viciată şi atrage desfiinţarea acesteia dacă
vătămarea produsă nu poate fi înlăturată altfel.
b) Se verifică apoi temeinicia hotărârii în raport de respectarea obligaţiei primei
instanţe de a fi administrat toate probele necesare pentru aflarea adevărului. În acest scop,
instanţa de recurs verifică dacă probele noi cerute în recurs sunt necesare pentru
lămurirea cauzei; instanţa de recurs are obligaţia să constate şi din oficiu necesitatea
administrării de probe noi; în amândouă cazurile, instanţa de recurs constată implicit
netemeinicia hotărârii atacate.
c) Instanţa de recurs verifică, în continuare, temeinicia hotărârii primei instanţe
sub aspectul aprecierii complete şi juste a probelor administrate; chiar dacă au fost
administrate toate probele necesare, este posibil ca hotărârea primei instanţe să nu
corespundă adevărului datorită unei aprecieri necomplete sau greşite a acestora. Pentru a
verifica această situaţie, instanţa de recurs examinează toate probele administrate şi le dă
aprecierea justă. Confruntând rezultatul convingerii pe care şi-a format-o cu ceea ce a
reţinut prima instanţă, instanţa de recurs poate constata aprecierea necompletă şi greşită a
probelor de către prima instanţă, care a dus la reţinerea unor fapte şi împrejurări care nu
corespund adevărului.
d) Un alt aspect sub care se verifică temeinicia hotărârii atacate este cel al
respectării obligaţiei ca faptele şi împrejurările reţinute prin hotărârea atacată să
corespundă probelor şi să reprezinte adevărul. Astfel, instanţa de recurs poate constata că
unele fapte sau împrejurări reţinute de prima instanţă nu rezultă din probleme
administrate, nu au deci o susţinere probatorie sau, dimpotrivă, că nu au fost reţinute
fapte şi împrejurări care rezultă din probele administrate. În amândouă aceste situaţii
hotărârea atacată este netemeinică.
e) Se verifică dacă soluţia dată cauzei este conformă cu normele canonice şi
juridice în vigoare, ceea ce înseamnă examinarea legalităţii sub aspectul respectării
canoanelor şi legilor de stat. Instanţa de recurs poate constata că prima instanţă a
condamnat pe inculpat deşi fapta săvârşită nu constituie infracţiune, sau există o cauză
care înlătură răspunderea, ori că a fost achitat un inculpat pentru caterisire, deşi nu erau
întrunite condiţiile legale ale acesteia.
f) În final, dacă hotărârea este legală şi temeinică sub toate aspectele arătate, se
examinează şi caracterul just al soluţiei, prin aceasta înţelegându-se pronunţarea unei
sancţiuni individualizată după scopul de a îndrepta pe inculpat. De aceea instanţa care
exercită controlul judiciar are obligaţia de a verifica soluţia sub acest aspect, modificând-
o dacă nu este justă.
O hotărâre poate fi nelegală şi netemeinică sub mai multe aspecte. Soluţia
instanţei de recurs va fi determinată de aspectul de nelegalitate sau de netemeinicie
prioritar în ordinea indicată mai sus.
II. Procedura de judecată în recurs
1. Măsurile pregătitoare
Pentru pregătirea şedinţei de judecată în recurs se iau, de regulă, aceleaşi măsuri
ca la orice etapă a judecăţii; fixarea termenului de judecată, citarea păţilor, asigurarea
asistenţei juridice când este obligatorie, studiul dosarului de către completul de judecată
şi de către părţi. Sunt însă şi următoarele particularităţi:

24
 a) Citarea părţilor este obligatorie; părţile capătă, în recurs, o denumire proprie, în
raport de poziţia pe care o au în calea de atac: recurentul este partea care a declarat
recurs; intimatul este partea la care se referă recursul declarat.
În recurs nu se citează martori, experţi, interpreţi, deoarece nu se desfăşoară o
cercetare judecătorească.
b) Motivarea recursului
De regulă, hotărârea primei instanţe fiind redactată după expirarea termenului de
recurs, prin cererea de recurs nu se indică şi motivele pentru care s-a declarat recurs. De
aceea motivele de recurs se depun, de către acuzator şi părţi, prin memorii separate, până
cel târziu în ziua judecăţii. Înlăturându-se orice formalism rigid, motivele de recurs se pot
formula şi oral în ziua judecăţii.
Motivele de recurs trebuie să se refere la ăncălcările dispoziţiilor legale ce s-au
produs, probele ce nu au fost administrate sau cele care nu au fost complet şi just
apreciate, care fapte şi împrejurări reţinute nu corespund probelor şi nu reprezintă
adevărul, ce încălcare a dispoziţiilor canonice şi legale s-a produs, de ce pedeapsa nu a
fost just individualizată.
c) Depunerea de înscrisuri noi
Odată cu cererea de recurs, cu memoriul de motive de recurs ori separat se pot
depune şi înscrisuri noi, singurele mijloace de probă care sunt admise în recurs. Prin
înscrisuri se înţeleg actele şi documentele scrise care constituie mijloace de probă ca
înscrisuri, în sensul Regulamentului de procedură; ca urmare nu pot fi considerate
înscrisuri declaraţiile scrise ale unor martori, chiar dacă sunt legalizate, rapoartele scrise
ale unor experţi, ci numai certificatele de orice fel, adeverinţele, actele autentice ori sub
semnătură privată emanate de la părţi, scrisorile, chitanţele, actele de evidenţă primară.
Înscrisurile sunt noi când nu au fost cunoscute de către prima instanţă de judecată în
momentul pronunţării.
Cu toate acestea, legea îngăduind părţilor să învedereze necesitatea administrării
de probe noi (art. 218), nu este oprită depunerea unor declaraţii scrise ale unor persoane,
puncte de vedere ale unor specialişti, însă instanţa de recurs nu le poate avea în vedere la
soluţionarea cauzei decât după ce, la rejudecarea cauzei, persoanele respective au fost
ascultate ca martori, iar specialiştii au efectuat o expertiză, în condiţiile prevăzute de lege.
2. Şedinţa de judecată în recurs
Spre deosebire de judecata în primă instanţă, care cuprinde şi o cercetare
judecătorească, şedinţa de judecată în recurs cuprinde numai rezolvarea chestiunilor
prealabile şi dezbaterile judiciare.
a) Verificările prealabile se referă, în primul rând, la regularitatea constituirii
instanţei de judecată – complet compus potrivit legii, prezenţa obligatorie a acuzării şi a
grefierului, în toate cazurile. Se verifică apoi prezenţa părţilor; acestea se pot prezenta în
recurs personal sau prin reprezentanţi. Neîndeplinirea procedurii de citare pentru partea
lipsă, ori lipsa apărătorului când asistenţa juridică este obligatorie împiedică desfăşurarea
judecăţii în recurs sub sancţiunea nulităţii absolute sau relative, după caz.
Se verifică apoi regularitatea introducerii recursului. Când cererea de recurs nu
este semnată sau atestată, se cere confirmarea ei de către parte sau de reprezentantul ei,
altfel va fi considerată ca neregulat introdusă. Se verifică, de asemenea, dacă recursul a
fost declarat în termen şi este admisibil, în raport de hotărârea atacată şi de persoana care

25
l-a declarat; constatarea tardivităţii şi inadmisibilităţii recursului face să nu mai aibă loc
dezbaterile judiciare.
În fine, se rezolvă orice excepţii şi cereri (de necompetenţă, de incompatibilitate,
de amânare) care împiedică desfăşurarea dezbaterilor judiciare. Când nu există nici un
impediment la desfăşurarea judecăţii în recurs, se trece la dezbaterile judiciare.
b) Dezbaterile judiciare constau din susţinerea motivelor de recurs, prin care se
critică hotărârea atacată ca nelegală şi netemeinică, precum şi din combaterea lor, atunci
când nu sunt întemeiate.
Ordinea dezbaterilor este următoarea: cuvântul recurentului, al intimatului şi apoi
al acuzatorului. Recurentul expune oral motivele de recurs, în ordinea aspectelor de
nelegalitate şi de netemeinicie, precizând soluţia pe care o cere de la instanţa de recurs.
Intimatul, în cuvântul său, caută să argumenteze că motivele de recurs nu sunt întemeiate
şi cere menţinerea hotărârii atacate. Acuzatorul, care veghează la soluţionarea legală şi
temeinică a cauzelor, susţine motivele de recurs sau punctul de vedere al intimatului,
după convingerea pe care şi-a format-o cu privire la legalitatea şi temeinicia hotărârii
atacate. Inculpatul are cel din urmă cuvântul, pentru a-şi expune ultimele sale argumente
în apărare.
Când sunt mai mulţi recurenţi, printre care şi acuzatorul, ordinea în cuvântul
recurenţilor este determinată de ordinea dezbaterilor la prima instanţă, după care fiecare
partea va avea cuvântul ca intimat în recursul care o priveşte.
Părţile şi acuzatorul au dreptul la replică. Instanţa poate, din oficiu, să pună în
discuţie orice chestiune care ar duce la rezolvarea justă a recursului.
În tot cursul judecăţii în recurs, instanţa poate lua, menţine sau revoca măsura
preventivă, poate suspenda judecata sau poate lua orice altă măsură necesară judecăţii.
3. Deliberarea şi luarea hotărârii
Instanţa deliberează asupra soluţiei pe care trebuie să o dea recursului examinând,
pe de o parte, temeinicia motivelor de recurs formulate de recurent, în lumina
argumentelor contrare prezentate de intimat, iar pe de altă parte, din oficiu, toate
aspectele legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, ca urmare a controlului judiciar
complet pe care trebuie să-l efectueze. În raport de constatările făcute, instanţa de recurs
va da şi soluţia asupra recursului. Când sunt mai multe recursuri sau când un recurs se
referă la mai multe persoane, instanţa deliberează asupra temeiniciei tuturor recursurilor
şi cu privire la toate persoanele din cauză. În cazul în care ajunge la soluţia de admitere a
recursului, instanţa poate delibera şi asupra soluţiei pe care trebuie să o dea fondului
cauzei, dacă se află într-unul din cazurile în care legea permite o astfel de soluţie.
După luarea hotărârii, aceasta se consemnează în minută şi apoi, în timp util, se
redactează decizia.
III. Hotărârea instanţei de recurs
1. Drepturile instanţei de recurs în soluţionarea cauzei în recurs
Spre deosebire de reglementarea soluţionării recursului în alte legislaţii,
Regulamentul de procedură a acordat drepturi largi instanţei de recurs nu numai în
soluţionarea recursului, ci şi a fondului cauzei, după admiterea acestuia.
a) Instanţa de recurs are dreptul de a da o nouă apreciere probelor administrate de
prima instanţă şi, ca urmare, să ajungă la o altă situaţie de fapt decât cea reţinută prin
hotărârea atacată, dând o nouă soluţie în raport de convingerea pe care şi-a format-o. În
acest mod, dacă din probele administrate instanţa de recurs ajunge la convingerea

26
nevinovăţiei inculpatului, deşi acesta a fost pedepsit de prima instanţă în temeiul
aceloraşi probe, poate pronunţa o soluţie de achitare.
b) Instanţa de recurs, în recursul acuzatorului sau al părţii vătămate, are dreptul de
a agrava direct, prin decizia pe care o pronunţă, situaţia inculpatului. Astfel, admiţând
recursul acizatorului împotriva unei hotărâri de achitare a inculpatului, instanţa de recurs
poate da o soluţie de caterisire dacă reţine vinovăţia acestuia.
c) După admiterea recursului pe motivul că nu au fost administrate toate probele
necesare, instanţa de recurs rejudecă ea cauza şi administrează aceste probe, printr-o
cercetare judecătorească. În acest caz, instanţa de recurs desfăşoară o activitate de
judecată în fond, similară cu judecata în prima instanţă.
2. Soluţiile la judecata în recurs (art. 223)
Soluţiile de bază la judecata în recurs sunt: respingerea recursului şi menţinerea
hotărârii atacate; şi admiterea recursului, casându-se hotărârea recurată.
Prin respingerea recursului se menţine hotărârea atacată care devine definitivă,
încheind ciclul ordinar al procesului. Prin această soluţie ia sfârşit şi judecata în recurs.
Admiterea recursului înseamnă constatarea nelegalităţii şi netemeiniciei hotărârii
atacate, ceea ce implică şi desfiinţarea ei, după terminologia de specialitate – casarea ei.
Prin casarea hotărârii atacate cauza rămâne nerezolvată, de aceea soluţia de admitere a
recursului este însoţită întotdeauna de o activitate subsecventă care duce la o nouă
soluţiuonare a cauzei în fond sau la o nouă activitate de judecată ce ia sfârşit prin
soluţionarea cauzei. Ca urmare, Regulamentul de procedură prevede, după casare, trei
soluţii pentru instanţa de recurs:
- soluţionarea cauzei direct, fără rejudecare;
- rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs;
- trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă
3. Respingerea recursului (art. 223, pct. 1)
Această soluţie intervine în două situaţii:
a) Dacă recursul este tardiv şi inadmisibil. Recursul este tardiv când a fost
introdus peste termenul legal şi nusunt întrunite condiţiile pentru repunerea în termen sau
considerarea lui ca recurs peste termen. Recursul este inadmisibil când legea exceptează
anumite hotărâri de la atacarea lor cu recurs (sentinţa de declinare de competenţă,
încheierea de admitere sau respingere a abţinerii, decizia instanţei de recurs) sau nu
admite dreptul de recurs unor părţi împotriva anumitor hotărâri, ori cererea de recurs este
introdusă de o persoană fără calitate (o persoană care nu este parte în legătură cu fondul
cauzei).
Caracteristic pentru această soluţie este faptul că instanţa de recurs nu efectuează
o verificare a legalităţii şi temeiniciei hotărârii, nefiind legal sesizată printr-un recurs
regulat introdus.
b) Dacă hotărârea atacată este legală şi temeinică. În acest caz recursul nu este
întemeiat şi hotărârea trebuie să rămână în fiinţă şi executată.
În amândouă situaţiile, respingând recursul, instanţa de recurs menţine hotărârea
atacată, care devine definitivă.
4. Admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei în
fond, fără rejudecare

27
 Instanţa de recurs poate da această soluţie numai în favoarea vinovatului şi numai
pentru motivul că soluţia dată nu corespunde legii. Soluţia are în vedere mai multe
ipoteze:
a) Constatând că în cauză există vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 lit. a-e,
instanţa de recurs casează hotărârea atacată şi achită pe vinovat.
b) Când constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute de art. 10, lit. f-g, sau
vreunuia din cazurile de nepedepsire, instanţa de recurs casează hotărârea atacată şi
încetează precesul.
c) Se rectifică indicarea textelor pe baza cărora a fost condamnat vinovatul, când
acestea au fost greşit indicate.
Schimbarea soluţiei sau rectificarea textelor se face prin aceeaşi decizie prin care
s-a admis recursul şi s-a casat hotărârea atacată, cauza primind, deci, concomitent cu
soluţia în recurs şi soluţia în fond.
5. Admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei de
către instanţa de recurs (art. 223, pct. 2 b)
Această soluţie presupune posibilitatea soluţionării cauzei de către instanţa de
recurs, dar cu siguranţa dreptului de apărare a inculpatului, când este posibilă agravarea
situaţiei sale sau este necesară desfăşurarea unei cercetări judecătoreşti în cadrul
rejudecării cauzei. Legislaţia în vigoare prevede mai multe ipoteze:
a) Când este necesară administrarea de probe şi aceasta se poate face fără
întârzierea judecării cauzei. În acest caz, instanţa de recurs se pronunţă şi asupra probelor
ce urmează a fi administrate, fixând data rejudecării cauzei.
b) Când s-ar putea crea inculpatului o situaţie mai grea.
c) Când s-ar putea schimba încadrarea juridică a faptei, fără deosebire dacă este în
favoarea sau defavoarea inculpatului.
d) Când s-ar putea modifica pedeapsa, de asemenea, fie în favoarea fie în
defavoarea inculpatului.
Legea a avut în vedere, în aceste cazuri, necesitatea ca inculpatul să-şi spună
cuvântul cu privire la chestiunile de fond ale cauzei, după casarea hotărârii, spre a fi
avute în vedere la soluţia ce s-ar adopta.
Rejudecarea poate avea loc în aceeaşi şedinţă de judecată, dacă probele pot fi
administrate imediat şi părţilor li se dă cuvântul cu privire la existenţa faptei, la vinovăţia
inculpatului, la individualizarea pedepsei. În cazul în care nu sunt realizate aceste
condiţii, instanţa de recurs fixează un alt termen de judecată, când se va desfăşura o
judecată după modelul judecăţii în primă instanţă, încheiată însă cu o decizie dată asupra
fondului.
6. Admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre
rejudecare la prima instanţă (art.223, pct. 2 a).
Această soluţie intervine atunci când judecata în primă instanţă s-a desfăşurat cu
încălcarea unor reguli esenţiale ale judecăţii sau nu a soluţionat fondul cauzei, ceea ce
necesită refacerea acestei activităţi în condiţiile legii. Trimiterea spre rejudecare la prima
instanţă înseamnă o reluare a judecăţii dintr-o etapă depăşită, ceea ce întârzie soluţionarea
cauzei, de aceea legea determină cazurile în care se poate adopta această soluţie:
a) Când s-au încălcat dispoziţiile esenţiale în asigurarea dreptului de apărare a
părţilor, sancţionate cu nulitate relativă, şi anume:
- judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate;

28
 - judecata a avut loc în lipsa unei părţi legal citate, dar care a fost în imposibilitate
de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;
- unei părţi i s-a respins în mod nejustificat o cerere de amânare şi, din această
cauză, nu a putut să-şi facă apărarea.
b) Când prin hotărârea atacată nu s-a rezolvat fondul cauzei, fie în latura penală
fie în latura civilă; în acest caz, partea ar fi lipsită de al doilea grad de jurisdicţie dacă s-ar
soluţiona fondul direct în recurs. Sunt cazuri de nerezolvare a fondului cauzei când prima
instanţă nu s-a pronunţat asupra unei fapte pentru care inculpatul a fost trimis în judecată,
când s-a încetat procesul fără ca prima instanţă să se pronunţe asupra existenţei faptei şi a
vinovăţiei inculpatului, când se descoperă în instanţa de recurs noi acte materiale
aparţinând aceloraşi abateri sau delicte cu privire la care nu s-a pronunţat prima instanţă,
etc.
c) Când s-a produs, în cazul judecăţii în prima instanţă, o nulitate absolută. În
cazul când nulitatea absolută se referă la incompetenţa după materie sau după calitatea
persoanei, se dispune rejudecarea de către instanţa competentă a judeca în primă instanţă.
Dacă se apreciază că rejudecarea la prima instanţă nu ar fi asigurată în bune condiţii,
instanţa de recurs poate să trimită cauza spre rejudecare şi altei instanţe, egale în grad cu
aceea la care a avut loc prima judecată.
7. Limitele casării hotărârii primei instanţe
Instanţa de recurs poate casa hotărârea în întregime sau parţial, dar în limitele
efectului devolutiv, al neagravării situaţiei părţii în propriul recurs şi al efectului extensiv.
Casarea este parţială când se referă numai la unele fapte sau persoane, dacă o astfel de
casare nu împiedică justa soluţionare a cauzei. Casarea se poate referi şi numai la modul
de soluţionare a unei chestiuni de fond; astfel, reţinând vinovăţia inculpatului, casarea se
poate dispune numai în legătură cu modul în care a fost individualizată pedeapsa, ceea ce
atrage o nouă soluţie numai cu privire la pedeapsă.
8. Conţinutul deciziei
Decizia instanţei de recurs cuprinde aceleaşi părţi ca şi sentinţa, dacă partea
introductivă are aceleaşi menţiuni, expunerea cuprinde temeiurile de fapt şi de drept care
au dus, după caz, la respingerea sau admiterea recursului, iar, în caz de casare, temeiurile
care au dus la adoptarea uneia din soluţiile examinate. Dispozitivul cuprinde soluţia dată
de instanţa de recurs asupra recursului şi, când este cazul, asupra fondului cauzei, data
pronunţării hotărârii şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
În raport de soluţia adoptată, în dispozitivul deciziei se pot face şi alte menţiuni,
ca timpul care se deduce din pedeapsa pronunţată, probele ce trebuie administrate la
rejudecare sau la completarea urmăririi, actul procedural de la care procesul trebuie să-şi
reia cursul.
Decizia se semnează în condiţiile examinate pentru orice hotărâre.

29
 ÎNCETAREA ŞI RIDICAREA PEDEPSELOR

Potrivit normelor canonice şi obiceiului de drept, nici una din pedepsele

bisericeşti pentru indiferent care din membrii Bisericii şi pentru indiferent care fapte
ilicite nu se dă pentru veşnicie, decât în cazul când cel cărui i se aplică vreuna din aceste
pedepse persistă cu îndărătnicie în săvârşirea fărădelegii de care s-a făcut vinovat. Acela
care se opune executării pedepsei încetează de a mai fi membru al Bisericii18.
Pedepsele bisericeşti se împart, după cum am văzut, în pedepse vremelnice
(τ ι µ ο ρ ι α ι δ ι ο ρ θ ο υ σ α ι ) şi în pedepse definitive
(τ ι µ ο ρ ι α ς σ ω ϕ ρ ο ν ι θ ο υ σ α ι ) . Pedepsele vremelnice încetează
la îndeplinirea termenului sau la îndreptarea păcătosului. Pedepsele definitive încetează
în caz de aplicare normală a procedurii penale bisericeşti19, odată cu moartea celui
pedepsit.
Potrivit normelor canonice şi obiceiului de drept, dreptul de a ridica pedepsele
pronunţate de instanţele bisericeşti îl au instanţele înseşi sau organele superioare,
investite cu puterea de a reforma, de a casa sau de a revizui hotărârile aduse de
respectivele instanţe. Pedepsele duhovniceşti nu pot fi ridicate sau modificate decât de cei
care le-au aplicat sau de urmaşii lor canonici, în funcţiune.
În cuprinsul fiecărei eparhii, modificarea şi ridicarea pedepselor bisericeşti
stabilite de instanţele de judecată constituie un drept exclusiv al episcopului eparhiot, iar
în unităţile teritoriale bisericeşti mai mari, precum şi în toate Bisericile autocefale acest
drept îi revine numai sinodului plenar al respectivelor Biserici. Acelaşi drept îl au şi
sinoadele Bisericilor autonome, dar cu unele îngrădiri impuse de dependenţa lor faţă de
sinodul unei Biserici autocefale.
Legislaţia bisericească cunoaşte însă pentru ambele feluri de pedepse deosebite
motive pentru încetarea pedepsei sau a delictului şi anume: motive de drept şi motive de
fapt.
1. Din motivele de drept fac parte: absoluţiunea, iertarea sau dezlegarea
completă, atât de fapta ilicită cât şi de pedeapsă, act identic cu ceea ce în dreptul de stat
se numeşte amnistie; şi pogorământul sau iertarea de pedeapsă ori reducerea acesteia,
act care corespunde întocmai cu ceea ce în dreptul de stat se numeşte graţiere.
Absoluţiunea (α θ ω ω σ ι ς ) nimiceşte delictul comis, trece cu vederea
pedeapsa impusă şi deci duce la împăcarea cu Biserica20. Orice pedeapsă bisericească are
18
“Să se taie cu totul de la Biserică” hotărăşte canonul 28 apostolic pentru episcopul,
preotul şi diaconul care a fost depus, şi cu toate acestea îşi permite ca să
săvârşească un serviciu bisericesc (Sintagma Ateniană, vol. II, p. 36; Vezi şi
comentariul lui Nicodim Milaş la acest canon, îm Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite
de comentarii, vol. I, part. 1, p. 226-227). Canonul 4 al Sinodului de la Antiohia dă
aceea pedeapsă tuturor acelora care au relaţii cu asemenea persoane
(π α ν τ α ς α π ο β α λ λ ε σ θ α ι τ η ς ε κ κ λ η σ ι α ς ) fie că sunt clerici sau
laici (Sintagma Ateniană, vol. II, p. 132). În comentariul său la canonul 28 apostolic,
Balsamon citează o hotărâre din legislaţia greco-romană, care este cuprinsă în
Basilicale, III, 1, 1.
19
Vezi şi canonul 13 al Sinodului I ecumenic şi comentariul lui Nicodim Milaş la acest
canon (Dr. Nicodim Milaş, Canoanele…, vol. I, part. 2, p. 63-64).
20
Balsamon defineşte absoluţiunea în comentariul său la canonul 46 al Sinodului de la
Cartagina, în felul următor:
αϕ ε σ ι ν τ ω ν α µ α ρ τ ω ν κ α ι κ α τ α λ α γ η ν , η τ ο ι λ υ σ ι ν τ ω

30
drept scop îndreptarea păcătosului şi supunerea lui faţă de legile bisericeşti. Biserica şi-a
dat şi îşi dă osteneala ca să dea posibilitate acelora care încalcă legile bisericeşti să se
îndrepteze şi să se supună lor. Dacă s-a realizat acest scop, Biserica şi-a atins ţinta,
motivul de a da pedeapsa nu mai există şi pedeapsa ca atare s-a abrogat. Prin căinţă şi
prin îndreptare totuşi nu încetează urmările pedepsei şi respectivul nu poate să fie părtaş
fără întârziere la acele drepturi bisericeşti, de care s-a bucurat înainte de darea sentinţei
judecătoreşti. Pentru aceasta este necesară intervenţia judecătorului competent,
absoluţiunea formală; deoarece numai judecătorul poate da sentinţa şi s-o caseze, să dea
pedeapsa şi s-o abroge.
În doctrina de specialitate se face distincţie între mai multe feluri de amnistie,
pornindu-se de la diverse criterii.
În raport cu aria sa de incidenţă, amnistia poate fi generală, atunci când priveşte
toate faptele ilicite până la acordarea ei, indiferent de natura, gravitatea sau sediul
legislativ al delictelor; şi specială, care se acordă numai pentru anumite fapte ilicite,
anume prevăzute în actul de clemenţă.
În raport cu condiţiile în care se acordă, amnistia poate fi necondiţionată (pură şi
simplă), atunci când acordarea beneficiului ei nu depinde de îndeplinirea vreunei condiţii
cu privire la fapta săvârşită, la persoana făptuitorului sau la împrejurările în care s-a
comis fapta ilicită, şi condiţionată, atunci când acordarea ei este subordonată îndeplinirii
unor condiţii (de ex. se cere ca făptuitorul să nu fie recidivist etc.).
În raport cu momentul în care intervine actul de amnistie, se face distincţie între
amnistia intervenită înainte de condamnarea definitivă (denumită amnistie proprie) şi
amnistia intervenită după condamnarea definitivă (denumită şi amnistie improprie)21.
Dreptul de abrogare a pedepsei sau a absoluţiunii îl are acela care a dat pedeapsa
prin pronunţarea sentinţei. Fiindcă pronunţarea sentinţei are nevoie de întărirea
episcopului pentru a dobândi puterea de lege, episcopul, care este judecătorul suprem
pentru orice membru al eparhiei, fie cleric sau laic, are dreptul de absoluţiune. “Preotul
sau diaconul, care a fost suspendat de episcop, nu poate să fie achitat de un alt episcop, ci
numai de acela care l-a suspendat”, hotărăşte canonul 32 apostolic şi mai adaugă “afară
de cazul când episcopul care l-a suspendat a murit”. Acest al doilea episcop este urmaşul
episcopului mort în eparhia respectivă22. Pe lângă episcopul competent sau urmaşul lui,
după canoane poate să achite pe inculpat şi acel episcop mai bătrân, care a hirotonit pe
episcopul mort, sau mitropolitul ori patriarhul23. În acest caz absoluţiunea se poate face
numai după revizuirea tuturor actelor procesului pe baza cărora s-a pronunţat pedeapsa
respectivă.
Pentru dobândirea absoluţiunii inculpatul trebuie să arate o căinţă sinceră pentru
delictul comis şi să facă o făgăduinţă solemnă că nu va mai greşi în viitor. Această
făgăduinţă trebuie s-o facă în scris şi s-o întărească prin jurământ, după ce mai înainte a
făcut-o autorităţii competente, fie în scris sau verbal.
Al doilea fel după care o pedeapsă bisericească dată poate să înceteze este
pogorământul, iertarea de pedeapsă, reducerea acesteia sau graţierea

ν ε π ι τ ι µ ι ω ν ( Sintag-ma Ateniană, vol. III, p. 415).

21
Alexandru Boroi, op. cit., p. 270-271.
22
Vezi comentariul lui Zonaras la canonul 32 apostolic (Sintagma Ateniană, vol. II, p.
43).
23
Vezi comentariul lui Balsamon la canonul 32 apostolic (Sintagma Ateniană, vol. II, p.
44).

31
(σ υ γ χ ω ρ η σ ι ς ) . Graţierea este un act de jurisdicţie extraordinară care nu-i
de competenţa judecătorului ordinar, prin care se opreşte executarea pedepsei cu privire
la inculpat şi el este reintegrat cu totul sau în parte în drepturile de care s-a bucurat mai
înainte.
După dispoziţiile Codului de procedură penală, graţierea se poate prezenta sub
diverse modalităţi:
a) În raport de caracterul pe care îl are se face distincţie între graţierea individuală
şi graţierea colectivă. Graţierea individuală produce efecte in personam, acordându-se
unor persoane determinate în mod nominal, în timp ce graţierea colectivă are un caracter
mixt, ea operând nu numai in personam, dar şi in rem, în raport de natura delictului comis
sau în raport de natura şi cuantumul pedepsei aplicate.
b) În raport de condiţiile de acordare, graţierea poate fi necondiţionată sau
condiţionată. Graţierea este necondiţionată sau pură şi simplă când acordarea beneficiului
ei nu este subordonată îndeplinirii vreunei condiţii de către vinovat. Graţierea este
condiţionată atunci când impune vinovatului anumite obligaţii (de exemplu de a nu
comite un nou delict).
Graţierea condiţionată este considerată în doctrina de specialitate ca o formă a
suspendării condiţionate a executării pedepsei (când graţierea înlătură în întregime
executarea pedepsei) sau o formă a liberării condiţionate (când graţierea înlătură numai
executarea restului de pedeapsă).
c) În raport cu întinderea efectelor sale, graţierea poate fi totală, parţială ori
cumutare.
Graţierea este totală când înlătură în întregime executarea pedepsei (remiterea
pedepsei).
Graţierea este parţială când se înlătură numai o parte din pedeapsa aplicată
(reducerea pedepsei).
Cumutarea este o formă a graţierii prin care se schimbă însuşi genul pedepsei
aplicate de instanţa de judecată. Sub această formă graţierea se acordă, de regulă,
individual24.
Pentru episcop această putere dată lui expres prin canoane şi prin practica
bisericească din cele mai vechi timpuri a luat naştere şi din însemnătatea episcopului în
Biserică25. Chiar Sinodul de la Ancira (314), prin canonul 5, a recunoscut episcopului
dreptul de a graţia, şi hotărând cum să se pedepsească inculpatul respectiv, a rânduit: “că
episcopii au dreptul să procedeze mai blând (ϕ ι λ α ν θ ρ ο π ε υ ε σ θ α ι )”26.
Acest drept al episcopului a fost întărit de sinoadele ecumenice . Această competenţă
27

pentru exercitarea dreptului de graţiere o are acel episcop din eparhia căruia face parte cel
pedepsit. Un alt episcop poate să exercite acest drept numai în acele cazuri care au fost
menţionate mai sus, cu privire la absoluţiune.
Condiţiile în care cel pedepsit poate să dobândească graţierea sunt, în genere,
aceleaşi ca pentru absoluţiune. Respectivul trebuie să se căiască pentru delictul comis, să
facă făgăduinţă solemnă că nu va mai săvârşi nici o fărădelege şi apoi, fie direct, fie

24
Alexandru Boroi, op. cit., p. 340-341.
25
Vezi art. 10 al Enciclicii patriarhilor Bisericii Orodoxe Catolice din anul 1723.
26
Sintagma Ateniană, vol. III, p. 31. A se vedea şi Dr. Nicodim Milaş, Canoanele…, vol.
II, part. 1, p. 8-9; Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 175-176.
27
Canonul 12 al Sinodului I ecumenic şi canonul 16 al Sinodului IV ecumenic.

32
printr-o persoană cu un bun renume, să ceară graţierea. Dacă se face o asemenea cerere,
atunci se revizuieşte procesul respectiv28.
2. În afară de aceste motive de drept există şi motive de fapt pentru care poate să
înceteze pedeapsa. Aceste motive sunt următoarele: moartea apropiată, îmbolnăvirea şi
prescripţia. Dreptul penal prevede numai prescripţia.
a) Dacă inculpatul este aproape de moarte şi se căieşte pentru delictul comis,
atunci i se ridică pedeapsa şi se împacă cu biserica. Dacă episcopul nu este în drept să
facă aceasta personal, atunci hotărăşte ca acest lucru să se facă de către unul dintre
clericii săi. De altfel, absoluţiunea în acest caz se dă numai condiţionat; dacă cel ce a fost
achitat rămâne în viaţă, el trebuie să-şi ispăşească pedeapsa dată29.
b) Îmbolnăvirea nu constituie un motiv pentru încetarea pedepsei; prin ea se
amână numai executarea pedepsei30.
c) Prescripţia. Literatura de specialitate vorbeşte despre două feluri de prescripţie:
prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedepsei.
Noţiunea de prescripţie a răspunderii penale desemnează acea cauză de stingere a
obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei săvârşite, ca efect al
trecerii unui interval de timp, anume determinat prin dispoziţii legale.
Raţiunea reglementării acestei instituţii de drept penal este strâns legată de însăşi
raţiunea represiunii penale, care este aceea de a asigura prevenţia generală şi specială a
săvârşirii de noi abateri şi delicte. Aplicarea şi executarea pedepsei după trecerea unui
interval îndelungat de timp, chiar dacă ar da satisfacţie ideii abstracte de justiţie, s-ar
dovedi ineficientă în raport cu scopul legii penale. Realizarea acestui scop impune, între
altele, ca răspunderea penală a inculpatului să intervină cât mai aproape de momentul
comiterii abeterii sau delictului, ca procesul să se desfăşoare cu operativitate. Trecerea
timpului conduce la ştergerea ori denaturarea probelor, cu riscul condamnării unor
persoane nevinovate, iar rezonanţa socială a abaterii sau delictului se diminuează până la
dispariţie.
Împlinirea termenului prevăzut de lege are drept consecinţă că prescripţia îşi
propune automat efectul, înlăturând posibilitatea aplicării sancţiunilor.
După caz, organul judiciar, constatând intervenită perscripţia, va dispune
neînceperea urmăririi, încetarea urmăririi sau încetarea procesului. Verificarea împlinirii
termenului de prescripţie este anterioară oricărui examen al fondului, dar perscripţia
poate fi invocată în tot cursul procesului, instanţa fiind datoare să o constate din oficiu.
Ca şi în cazul amnistiei, şi în cazul prescripţiei răspunderii penale învinuitul sau
inculpatul are dreptul să ceară continuarea procesului pentru a-şi dovedi nevinovăţia, fără
ca prin această cerere să piardă beneficiul prescripţiei în caz că s-ar stabili, totuşi,
vinovăţia sa.
De la regula că prescripţia reprezintă o cauză generală de înlăturare a răspunderii,
se exceptează următoarele delicte grave: apostazia, erezia, schisma, omorul şi
recăsătorirea preoţilor şi diaconilor, conform art. 243, al. 2 din Regulamentul de
28
Dr. Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale, p. 419-420.
29
Canonul 13 al Sinodului I ecumenic, la Dr. Nicodim Milaş, Canoanele…, vol. I, part.
2, p. 63-64; Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 57. Vezi şi Sintagma
Ateniană, vol. II, p. 143-144.
30
Nomocanonul lui Ioan al Antiohiei, XXXVI, 5, la G. Voelli şi H. Justelli, Bibliotheca
juris canonici veteris, vol. II, Paris, 1661, p. 644. Vezi şi Sfântul Ioan Gură de Aur,
Hom. de poenit. 5; Clement Alexandrinul, Stromatele, II, 18.

33
procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, iar în
majoritatea legislaţiilor civile există o singură excepţie şi priveşte infracţiunile contra
păcii şi omenirii. În privinţa acestor infraţiuni prescripţia nu operează31.
Spre deosebire de prescripţia pedepsei, prescripţia răspunderii penale32 operează
prin simpla trecere a timpului, fără a se cere îndeplinirea vreunei condiţii active, cum ar fi
buna conduită a inculpatului.
Spre deosebire de prescripţia răspunderii penale, prescripţia executării pedepsei
înlătură numai executarea pedepsei. Deşi produce efecte mai restrânse, prescripţia
executării pedepsei are aceeaşi raţiune ca şi prescripţia răspunderii penale, anume aceea
că, prin trecerea unui interval mare de timp de la rămânerea definitivă a hotărârii, fără ca
pedeapsa să fie executată, eficienţa pedepsei se mininuează până la totala anihilare.
Totuşi, în timp ce producerea efectelor prescripţiei penale depinde numai de
trecerea intervalului de timp prevăzut de lege, prescripţia executării pedepsei este
subordonată îndeplinirii a două condiţii legale. Astfel, pe lângă cerinţa de a se fi
îndeplinit termenul prevăzut de lege (condiţie pasivă), mai este necesar ca, în cursul
acestui termen, învinuitulsă nu fi săvârşit din nou o infracţiune (condiţie activă)33.
Ca instituţie juridică, prescripţia executării pedepsei îşi are temeiul în dispoziţiile
art. 243-244 din Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale
Bisericii ortodoxe Române şi în dispoziţiile art. 125-130 Cod Penal, al căror obiect de
reglementare îl constituie tocmai efectele judiciare ale acestei cauze de înlăturare a
pedepsei, prin stingerea dreptului Bisericii şi a Statului de a impune executarea pedepsei
şi a obligaţiei corelative, ce incumbă condamnatului, de a executa pedeapsa.
Potrivit art. 243, al. 1 din Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi
de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, prescripţia executării pedepsei înlătură
executarea pedepsei principale astfel: toate abaterile prevăzute în art. 2 din prezentul
Regulament se prescriu în termen de trei ani de la săvârşirea lor, iar delictele prevăzute în
art. 3 se prescriu în termen de cinci ani de la săvârşirea şi consumarea lor, dacă nu sunt
delicte continui.
Se exceptează de la această regulă următoarele delicte grave: apostazia, erezia,
schisma, omorul şi recăsătorirea preoţilor şi diaconilor (art. 243, al. 2 R.P.).
În conformitate cu dispoziţiile art. 244 din Regulamentul de procedură, dacă vina
este calificată şi urmărită de legile penale şi civile, prescripţia operează potrivit acestor
legi, afată de cazurile prevăzute de art. 243, al. 2 din Regulamentul de procedură.

31
În legislaţia penală anterioară prescripţia răspunderii penale era cunoscută sub
denumirea de “prescripţia urmăririi penale” sau “prescripţia acţiunii penale.
32
Alexandru Boroi, op. cit., p. 273-278.
33
Ibidem, p. 344-347.

34