Sunteți pe pagina 1din 6

Grigore Ureche

Grigore Ureche a fost primul cronicar moldovean de seamă, a cărui operă a ajuns până la
noi.S-a născut pe la 1590 sau 1595, Grigore a fost fiul lui Nestor Ureche, boier instruit deţinând
funcţii politice importante la sfârşitul veacului al XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii la
Poarta Otomană, mare vornic al Ţării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movilă.
Cronicarul de mai târziu a învăţat carte la Lemberg, la Şcoala Frăţiei Ortodoxe, unde a studiat
istoria, geografia, limbile clasice latina şi greaca, retorica şi poetica. Reîntors în ţară, a participat
la viaţa politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar.
În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiaţi ai acestuia, mare spătar,
iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiaşi Ţări de Jos.
A murit în anul 1647 în satul Goeşti din ţinutul Cârligăturii şi a fost înmormântat într-o
criptă de la mănăstirea Bistriţa din Moldova.

A vorbi de cronica lui Ureche inseamna a vorbi de naratiunea pura.Limpezimea intuitiei,


siguranta in prezentarea lucrurilor, nervul si vigoarea relatarii trimit gandul la proza latina.Prin
aceasta cronica, literature istorica romaneasca dobandeste, de la inceput, evident si desfasurarea
fireasca.
Totul se misca se deseneaza rapid; naratiunea, fara vreo intentie literara, inainteaza repede,
naturala, intr-o indiferenta netulburata pana la a fi colturoasa.S-ar putea zice ca exista mai multa
acctiune decat povestire; “Si silinid spre scaunul Sucevei, i-au iesit innainte Patru Voda Aron pre
Siret, la sat de Doljesti , la Tina , si s-au lovit in zioa de gioi-mari,aprilie 12 , si infranse Stefan
Voda pre Aron.”(Letopisetul Tarii Moldovei).
Totul se transforma in acctiune politica si se transforma fara oprire, fara comentariu , pana la
deznodam antul fatal unei guvernari, apoi povestirea o ia de la capat, in acelasi fel, pana la o
noua prabusire, la o noua ascensiune.
Nu gasim nici un cuvant de prisos.Mari fragmente de text , cu usoare corectari pot fi comarate,
ca precizie, proprietate si energie, cu proza moderna eliptica.

Opera
Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor
care scrie de la Dragoş până la Aron-vodă a fost scris spre sfârşitul vieţii, (se crede că ar fi
muncit la el între anii 1642-1647). Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone
de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski şi o cosmografie latină. Valoarea ei constă în
integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.
Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseţ din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei
trecuţi“ şi să lase urmaşilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar
şi din grija ca aceştia să nu rămână „asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte“.
E de accentuat importanţa pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea şi creşterea conştiinţei
naţionale a poporului, Letopiseţul Ţării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba
română.
Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns şi s-a pierdut foarte de timpuriu, la
baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. al XVII-lea şi până astăzi stând
versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul. Alţi copişti, ca Misail Călugărul şi Axinte
Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. Majoritatea interpolărilor au fost identificate,
unele chiar de Miron Costin. Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise, conţinînd integral sau
parţial cronica lui Ureche. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852, de către Mihail
Kogălniceanu.
Letopiseţul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à doua domnie à
lui Aron-vodă. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele şi întâmplările cele
mai importante, ţinând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deşarte ce de dereptate“.
Adversar al unei puteri domneşti fără controlul boierimii, Ureche a scris cronica de pe poziţia
marii boierimi. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea ţării şi în
special epoca lui Ştefan cel Mare. În politica externă, Grigore Ureche a promovat cu
perseverenţă ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianţă cu Polonia.
Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească, remarcă influenţa altor limbi
(„aşijderea şi limba noastră din multe limbi este adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al
vecinilor de prin prejur”), afirmă descendenţa romană („de la Rîm ne tragem”) şi face unele
apropieri etimologice între cuvintele româneşti şi cele latineşti („…de la rîmleni, ce le zicem
latini: pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fămeia, femina;
părinte, pater; al nostru, noster şi alte multe din limba lătinească, că de ne-am socoti pre
amănuntu, toate cuvintele le-àm înţălege”. Ureche greşeşte originea doar a două cuvinte: femeie
– familia, părinte – parentem). Cronicarul afirmă şi originea comună a moldovenilor, muntenilor
şi ardelenilor.
A întîmpinat greutăţi de exprimare pentru că nu a avut un model de cronică în limba română,
de aceea frazele sunt mai greoaie, amestecînd sintaxa slavă cu cea orală românească.

Grigore Ureghe n-a ragazul sa duca letopisetul pana la zi.Cu scrutarea morala de care este
capabil , ar fi lasat fara indoiala memorii de o valoare literara cu mult deasupra celei a cronicii
ramase de la el.
Cele mai bune manuscrise ale lui Ureche sunt de la inceputul secolului XVI-lea si se datoresc
unor copisti munteni.In aceste conditii studiul limbii si stilului cronicarului este dificil, pentru ca
trebuie reconstituit, operatiei totdeauna arbitrara.Stilul individual se poate cel mult presupune,
calitatile lui principale fiind proprietatea si conciziunea, calitatii ce caracterizeaza opera
istoricului latin Tacit.Ion Budai-Deleanu a dat lka cererea lui J.Chr.Angel o versiune latina
contrasta a cronicii.

Aprecieri critice

George Călinescu
„Adevăratul dar al lui Ureche este... portretul moral. Aici el creează, sintetizează, fiindcă
izvoadele nu-i dădeau nici un model. Omul este privit sub o însuşire capitală sau un viţiu sub
care se aşază faptele lui memorabile, într-o cadenţă tipică [...]. Ureche n-a avut răgaz decât să
prefacă izvoadele. Dacă ar fi dus cronica până în vremea lui Vasile Lupu, prin domniile
Moghileştilor, a lui Graziani şi a celorlalţi pe cari îi va descrie Miron Costin, cu toată experienţa
vieţii şi cu acea vecinică scrutare morală, abia atunci cronica ar fi fost extraordinară.” [...] În
ultimă analiză, toată mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a
sugera faptele prin foşnitura şi aroma graiului. [...] Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă,
cuminte şi plină de ascunzişuri ironice...

Nicolae Manolescu
„Ca şi «Cazania», ca şi «Psaltirea în versuri», «Letopiseţul» a fost citit şi copiat imediat după
redactarea lui, interpolările, ca şi continuarea lui de către Costin arătând că stârnise emulaţie. Ca
să aibă acest succes, trebuia să răspundă unor aşteptări. De aici tot acel amestec de noutate şi de
vechime, de spirit ştiinţific şi de providenţialism religios, de pipăire prudentă a izvoarelor şi de
invocare a semnelor divine, de pătundere psihologică şi de moralitate preoţească. Nu cred că se
poate afirma tranşant că Ureche a fost un umanist sau, din contră, un fatalist medieval. Prima
noastră cronică este, în ansamblul ei inextricabil de observare rece a atrocităţii şi de creştinească
perplexitate de ironie cultă şi de inocenţă populară a stilului, o operă clasică a prozei istorice.”

Miron Costin

Continuatorul lui Grigore Ureche, Miron Costin, este fara indoiala cea mai puternica
personalitate a secolului al XVII-lea , personalitate nu numai literara si stiintifica, dar si un
eminent om politic de stat.Facea parte din noua boierime ajunsa de curand la o situatie
infloritoare prin ruinarea boerimii vechi latifundiare.
Miron Costin se naste in anul 1633, fiul lui Ion sau Iancu Costin şi al Saftei Scoarţeş.
Tânărul Miron îşi începe studiile la colegiul iezuit de la Bar şi le continuă la Cameniţa,
remarcându-se atât prin inteligenţă, cât şi prin nobleţea trăsăturilor. Ca şi Grigore Ureche,
distinsul cărturar cunoaşte profund valorile antichităţii, îşi însuşeşte, pe lângă polonă şi rusă,
limbile latină şi greacă. Iubeşte istoria, cunoaşte retorică şi poetică.
Ca nobil polon, Miron este înrolat în armată şi luptă împotriva cazacilor lui Bogdan Hmelniţki,
răsculaţi contra polonilor, şi a aliaţilor tătari ai acestora, la Beresteczko, lângă Cameniţa, unde se
retrăseseră elevii colegiului de la Bar.
Miron Costin scrie si poeme filosofice,iar primul il scrie in anul 1672 : „Viiata lumii”.
In 1675 - Scrie Letopiseţul Ţărâi Moldovei de la Aron Vodă încoace ...”, mult mai analitic decât
acela al lui Ureche, pe care îl continuă.

Foarte putine amanunte sunt facute sa-l retina pe autorul primei cronici romanesti de la
expunerea cursiva , rapida, eficienta a evenimentelor cu adevarat reprezentativa ale tarii.
Cronica lui Costin semnifica victoria detaliului, iar aceasta eruptie viguroasa a amanuntelor
nu poate veni decat din voluptatea, abia descoperita, a creatiei.La Cotin nu este posibila decat o
lectura de pagini.Interesul-care anima, de regula, pe cititorul mediu-,pentru felul cum se termina
o intamplare exista intr-o masura foarte mica aici.cultul exclusiv al deznodamantului si deci, al
desfasurarii il implica doar istoria nuda si literatura care relateaza”istorii”
Cronica lui Miron Costin prezinta domniile unor voievozi, dar si faptele si oamenii mai de
seama ai acelei perioade din istoria noastra. Uneori, relatarile sale se individualizeaza prin
amanunte autobiografice, reflectii sau divagatii de tip umanist. Cronicarul povesteste cu pasiune
ce s-a intamplat cu fiecare voievod, dar si cu multi dintre oamenii care au trait sub domnia sa.
Perioada istorica despre care vorbeste cronica redactata de el este plasata intre 1594 si 1675.
Costin nu-si priveste cronica doar ca pe o datorie fata de urmasi, ci el are constiinta scriiturii,
face din ea un mod de-a lupta impotriva timpului necrutator, caci bietul om e supt vremi, dar si
un mod de a se elibera de durerile istoriei sale: Ce sosira asupra noastra cumplite acestea vremi
de acumu, de nu stam de scrisori, ce de griji si suspinuri - spune el in introducerea.
Naratiunea cronicareasca este antrenanta si vadeste participarea afectiva a scriitorului. Miron
Costin relateaza multe fapte contemporane sau la care chiar a luat parte si de aceea povestirea lui
are un grad mare de autenticitate, spre deosebire de cea a lui Ureche, care incearca o reconstituire
documentara a istoriei, insa este mai convingator, mai cu seama cand introduce faptul biografic,
trecand naratiunea la persoana I.
Naratiunea vrea sa motiveze portretul voievodului, zugravit ca un intelept. Intriga este
anuntata de la inceput: Avea o sluga Radul-voda, inca din copilariia sa, caruia socotindu ca nu
este hirea de boierie, il socotiia de amana, iara boierie nu-i da. Convingerea domnitorului ca
sluga nu putea sa-si depaseasca starea sociala se intemeiaza, desigur, pe o profunda cunoastere a
firii omenesti, insa deznodamantul nu este introdus decat dupa o gradare a evenimentelor - de la
stradaniile slugii de a capata caftan, la afirmatia publica a voievodului, care ii avertizeaza pe
boieri in legatura cu posibilitatile slugii: Mie sa nu vi sa treaca cuvantul vostru nu mi sa cade,
iara eu stiu hirea omului, ca de boierie nu este, iara, ia, ca l-oi boieri pentru voia domniilor
voastre. Discursul moralizator si de avertizare ostentativa are aici si rolul de a conferi efecte
spectaculare deznodamantului, care este pe masura; dupa ce primeste rang boieresc, sluga
continua sa se poarte ca o sluga, agreseaza niste femei si, dupa numai o saptamana de la
investitura, ii este luat caftanul de boier, iar discursul voievodal este introdus concluziv: iVw v-
am spus ca acesta om de boierie nu este? Povestea subliniaza tocmai intelepciunea discursiva a
lui Radu-voda, despre care cronicarul tocmai afirmase ca graia ca din pravila.
Majoritatea povestirilor lui Costin au caracter moralizator. Acest procedeu, frecvent in cultura
Renasterii, la carturarii umanisti, cu precadere, ofera cronicarului posibilitatea de a-si prezenta
principiile morale. Asa, de pilda, in capitolul al VH-lea din Letopiset, stingerea neamului lui
Ieremia Movila este legata de cateva istorisiri succinte despre rautatea si necredinta sotiei
voievodului.
O intamplare oarecare poate deveni model prin forta pe care o exercita asupra receptorului,
determinandu-1 sa imite intamplarea, sa se identifice amanuntelor ei. Chiar si arunci cand este
vorba despre o simpla relatare a faptelor, de interes ramane inlantuirea lor epica, respectiv despre
ce este vorba si cum se termina totul, care este deznodamantul. Miron Costin foloseste aceste
insusiri ale povestirii, o introduce adeseori pentru a individualiza faptul istoric. in capitolul al X-
lea din cronica sa, intregeste atmosfera de la Poarta Otomana prin urmatoarea istorisire:
Zac. 10. Era intre casele cele din gradini sultan Mustafa, un unchiu al lui sultan Osmanu,
ascunsu, care fusese intai imparatu, putina vreme, ci fiind la fire foarte prostatecu, il scosese
den imparatie si il tinea ascunsu intre gradini. Acolo, oblicindu-l ienicerii, au navalitu si l-au
apucatu de acolea inspaimantat de moarte si l-au pus in scaun, stragand cu totii: „Acesta ni-i
imparatul". Dar aici nu doar subiectul intereseaza, ci si detaliile de reconstituire, impuse prin
repetarea lor: faptul ca printul idiot este ascuns intre gradini, ca era inspaimantat de moarte, ca
ienicerii au navalit. Costin acorda importanta amanuntului bine cunoscut, evocator al unui
moment istoric anume. De pilda, intr-un loc, introduce in relatarea istorica cateva imagini de
epoca despre un sol polonez care intra in Tarigrad cu intentia clara de a face din aceasta un
eveniment memorabil: potcoveste caii cu potcoave de argint, pe care le prinde doar intr-un cui,
ca sa cada pe ulitele cetatii si sa uluiasca multimea.
Critica literara s-a oprit cu precadere asupra povestirilor dramatice, in care tensiunea artistica are
intaietate fata de subiect. O naratiune cu certa valoare literara este cea despre moartea lui
Barnovski-voda (cap. al XlV-lea, Zac. 13 si urm.), in care scriitorul creeaza atmosfera tensionata
a unei nopti petrecute de boierii cei mai de frunte ai Moldovei in inchisoare, la Istanbul, in timp
ce domnitorului ii este taiat capul. in alta parte (cap. al XlII-lea, Zac. 21) este prezentata succint
dezlantuirea multimii, care, fara nici o mila, de viu, cu topoara l-au facut farame pe boierul
Batiste. Unele povestiri costiniene au caracter umoristic, dar umorul cronicarului este retinut si
totdeauna urmat de comentarii moralizatoare (cap. al VH-lea, Zac. 3, cap. al XXI-lea, Zac. 16).
Miron Costin particularizeaza figurile personajelor sale prin detalii comune, introduse parca
special pentru a risipi solemnitatea. Asa, de pilda, Stefan-voda Tomsa este, in viziunea sa, mare
varsatoriu de sange, gros la hire siprostatec, iar Barnovski-voda -foarte trufas si la portul
haielor mandru. De altfel, acest mod de impletire a sintagmei homerice, sintetizatoare cu
denotativul de factura populara se regaseste in aproape toate cronicile veacului. Portretul este pus
de multe ori in relatie cu o povestire sau chiar este completat de secvente narative capabile sa
reliefeze latura morala a unui personaj. intelepciunea lui Radu Mihnea este motivata prin relatari
evocative: Fost-au acestu domnu, Radul-voda, deplin la toate si intreg la fire. Cuvantul ce-l
graiia ca o pravila era tuturora... Miron Costin citeaza apoi cuvintele voievodului in sprijinul
portretizarii apologetice din incipitul fragmentului. Cuvantul lui Radu-voda este intelept si just
precum cel al legii, afirmatie care, desigur, se cere probata.
inclinatia lui Costin spre narativitate se manifesta si prin enumeratiile ample, alcatuite din
denotative care inchid fiecare o adevarata poveste. Astfel, despre domnia lui Stefan-voda spune
ca a fost cu mare bivsug tarai la toti anii domniei sale, care s-au traganat tocmai 5 ani, in paine
in vin, in stupi, mare roada in toate. Sugestia abundentei este conferita si de aglomerarea
imagistica, dar si de actiunile pe care le evoca fiecare lexem.
Costin creeaza in opera sa adevarate modele de rostire culta. Personajele sale vorbesc
ceremonios, prevenitor, de cele mai multe ori ca din pravila. Cultura clasica a cronicarului se
remarca mai cu seama in constructia frazei, a carei gravitate survine din podoabele retorice, din
comparatii largi sau din maxime si sentinte care se constituie in adevarate comentarii asupra
faptului istoric.

Ca un veritabil spirit classic, Miron Constin instituie o ordine solemna curgerii evenimentelor, isi
impune incidentatului , amorfului, viziunea.psihologia sa e vizibil nuantata , opiniile-sarcastic
amare.
In comparative cu Ureche, Costin da impresia a se afla la inceputul altei traditii.Principiile etice
sunt strigate sententious si patetismul care le invaluie il transforma pe posesorul lor-ne dam
seama abia la sfarsit-nu intr-un moralist sobru, cum am zis cateodata, ci intr-un justitiar sever.
Erudit, cunoscător de limbi străine şi conştient de rolul culturii în evoluţia statelor, Costin a
trecut în eternitate lăsând posterităţii o operă valoroasă atât din perspectivă istorică,
documentară, cât şi din punct de vedere literar.