Barocul

Noțiunea de baroc include și un anumit stil muzical, care a apărut puțin mai târziu decât perioada
considerată baroc pentru pictură, sculptură și arhitectură. Johann Sebastian Bach, Antonio
Vivaldi și Georg Friedrich Handel sunt compozitorii cei mai de seamă ai stilului muzical baroc.

Unul din elementele specifice ale muzicii barocului, aidoma artelor vizuale baroc,
este ornamentația bogată, exhausivă, uneori superfluă. Atunci cândbarocul a lăsat loc clasicismului în
artă, acest element a fost diminuat sensibil sau chiar s-a pierdut.

Folosirea termenului baroc pentru perioada muzicală și compozitorii care au compus în stil baroc este de
folosință relativ recentă, fiind propus și folosit pentru prima dată de Curt Sachs în 1919 în limba germană.
În alte limbi, adjectivului baroc i-au trebuit decenii să se impună. Spre exemplu, în anii 1960, încă mai
existau dispute în cercurile specialiștilor dacă muzica, aparent atât de diferită, a compozitorilor Johann
Sebastian Bach, François Couperin, Jacopo Peri și Antonio Vivaldi ar trebui etichetată la fel, baroc.

Nașterea operei
În acest timp benefic artelor, explicit exprimate prin intermediul stilului baroc, când în muzică repertoriul
de concert era clar si bine structurat, s-a născut opera. Inițial, acest gen muzical ce a combinat poezia cu
o melodie și s-a numit monodie. Ulterior, s-a dezvoltat continuu, având nevoie de timp pentru a evolua și
a ajunge la genul structurat pe care îl știm azi. Dezvoltarea și evoluția operei s-au făcut în timpul
perioadei artistice și stilului numit rococo.

Caracteristici ale muzicii barocului

Sintetizarea scriiturii polifonice vocale a Renasterii (in scopul simplificarii tesutului melodic) conduce catre
aparita scriiturii omofone, pe de-o pare, si a tonalitatii functionale-gravitationale, pe de alta parte. Astfel,
muzica barocului a început prin a fi omofonică, dar a devenit polifonică odată cu apariția unor compozitori
de talia lui Bach și Haendel, pastrandu-si caracteristicile tonal-functionale. De fapt, cei doi au ridicat
polifonia muzicii baroce la un nivel de complexitate, armonie și muzicalitate nemaiîntâlnite până atunci.

Muzica barocului permitea improvizații, întrucât adeseori notatia se reducea doar la prezenta basului
cifrat, ca atare, interpreții realizau adevarate improvizatii pornind de la reperele sugerate de aceasta
scriitura. Dinamica muzicii era "terasată," în sensul că adesea intensitatea sonoră se schimba neașteptat.
Muzica avea un tempo relativ constant, iar tonalitatea sa era majoră (considerată a sugera veselie)
sau minoră (considerată a sugera tristețe).

Forme muzicale ale muzicii baroc instrumentale

 Dansuri -- , menuet, alamanda, couranta, sarabanda, giga

  Suite de dansuri -- melodii în aceeași cheie armonică, care sunt "împletite" împreună
 Basso Continuo -- o armonie unificatoare de tip omofonic, realizat de către următoarele
instrumente: lăută, clavecin, violoncel și contrabas. Are o melodie curgătoare de tip soprano și fundal
solid de tip bas.
 Fugă -- Un instrument pornește o melodie cu o temă și este imitat de un altul ce cântă o piesă
polifonică. Are doar un mod, dar mai multe părți (tema, contrasubiectul și expunerea).
 Preludiu -- o introducere muzicală la o piesă muzicală bine structurată.
 Concerto grosso -- Are dinamică "terasată" pentru că acesta este tipul de melodie; un grup
restrâns cântă cu un grup mare.
 Tutti -- Fiecare instrument participă la acea bucată muzicală.
 Sonată -- Piesă în mai multe parți cântată de unul sau două instrumente. Cele trei parți sunt, de
obicei, repede/încet/repede.
 Concerto -- Piesă muzicală complexă cântată de un instrument solo și orchestră.

Clasicismul vienez
Clasicismul vienez (în limba germană: Wiener Klassik) reprezintă un stil muzical dezvoltat la Viena în
perioada cuprinsă aproximativ între anii 1781 (anul compoziției de către Haydn a 6 cvartete op. 33 și al
stabilirii lui Mozart la Viena) și 1827 (anul morții lui Beethoven). Compozitorii cei mai reprezentativi ai
acestei perioade au fost Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven, strâns
legați între ei (Haydn era prieten cu Mozart, Beethoven i-a fost elev). Niciunul nu era originar din Viena, dar cea
mai mare parte a activității lor creatoare s-a desfășurat în acest oraș, care datorită operelor lor a căpătat o
hegemonie în lumea muzicii.

Johan Sebastian Bach, în special Carl Philipp Emanuel

După epoca preclasică, reprezentată prin fiii lui
Bach (1714-1788) și Johann Christian Bach (1735-1782), și prin Școala din Mannheim (Johann
Stamitz, 1717-1757; Christian Cannabich, 1731-1798), cei trei mari compozitori ai clasicismului vienez -
Haydn, Mozart și Beethoven - stăpânesc și perfecționează diferite genuri muzicale și procedee componistice,
de la linia melodică populară, la polifonia barocă. Ei reunesc stilul galant și sentimental al muzicii preclasice
cu diverse trăsături ale muzicii germane, franceze sau italiene, într-o mare varietate de creații, caracterizate
printr-o înaltă virtuozitate a formei combinată cu dramatismul muzicii. Acest aspect se recunoaște în toate
muzica de cameră, în special cvartetul de coarde dezvoltat de Joseph
genurile, de la
Haydn și sonata instrumentală, la simfonie, concert pentru instrumente soliste și orchestră, operă (de
ex. Mozart) sau în muzica religioasă (Requiem-ul de Mozart sauMissa solemnis de Beethoven), care au
devenit modele pentru generațiile următoare. Caracteristic pentru cea mai mare parte a compozițiilor este
folosirea în prima mișcare a formei de sonată, nu în manieră schematică, ci într-o mare diversitate a fanteziei
creatoare, proprie fiecărui compozitor în parte.

Viena oferea în acel timp condiții optimale prin multiplicitatea culturii muzicale,
Pentru această evoluție,
devenind capitala europeană a muzicii. Acest fapt a fost posibil și datorită sprijinului moral și financiar al
aristocrației înstărite, protectoare a artelor (de ex. prințul Estherházy sau prințul Lobkowitz). Un rol important l-
au jucat așa zisele "Academii", care organizau concerte publice.

Unele opinii controversate privind clasicismul vienez

În muzicologia germană există opinii diferite privind perioada istorică și reprezentanții clasicismului vienez.
Asfel, Ludwig Finscher limitează Wiener Klassik la operele lui Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus
Mozart din perioada 1781 până la 1803. Hans Heinrich Eggebrecht documentează prin detalii muzicale
amănunțite apartenența lui Ludwig van Beethoven la "Wiener Klassik". Pentru Carl
Dahlhaus, clasicismul și romantismul în muzică constituie o singură epocă, epoca clasico-romantică,
unitatea între cele două stiluri fiind realizată de Franz Schubert.