Tulburările de comportament

la copil şi adolescent
 Tulburările de comportament sunt caracterizate printr-un model repetitiv şi
persistent de conduită în care sunt încălcate drepturile de bază ale celorlalţi sau
normele şi regulile principale adecvate vârstei.
 Aceste comportamente pot apărea în cadre diferite (acasă, la şcoală sau în
comunitate) şi pot include: diferite forme de agresivitate, comportament sfidător şi
provocator, acte distructive, absenteism şcolar, vagabondaj, recurgerea la
minciună, intimidare şi şantaj, furt sau înşelăciune. Comportamentele respective
determină disfuncţionalităţi sociale, şcolare sau profesionale.
 Evoluţia este variabilă: formele uşoare se ameliorează în timp, iar formele severe
tind să se cronicizeze. Debutul la vârstă mică, predominanţa comportamentului
agresiv şi actelor antisociale diverse în medii diferite indică un prognostic rezervat.
Opoziţionismul
 Opoziţionismul reprezintă refuzul autorităţii, în primul rând familiale, care apoi
se generalizează la nivelul altor forme de autoritate. Acest refuz al autorităţii
generează conflicte permanente.

 Opoziţionismul se caracterizează printr-un model durabil de comportament

negativist, ostil şi refractar, dar fără a încălca sever normele sociale sau
drepturile celorlalţi. Este ilustrat prin: pierderea calmului, discuţii în contradictoriu
cu adulţii, înfruntări deschise, refuzul de a se conforma cererilor sau regulilor
formulate de adulţi, acuze aduse altora pentru propriile greşeli. Comportamentul
opoziţional şi negativist poate fi o etapă normală în dezvoltare (în copilărie şi
adolescenţă), în acest caz fiind de scurtă durată şi asemănător cu al altor copii
de aceeaşi vârstă mentală. Este mai frecvent în cazul copiilor educaţi într-un
climat de nedreptate şi lipsă de respect. Apare mai ales în familiile în care nu
există un echilibru între dragoste şi puniţie, familiile cu restricţii excesive, cu
libertate excesivă şi în familiile cu disensiuni în educaţia copilului.

 Tulburarea opoziţională poate determina scăderea autostimei, toleranţă redusă

la frustrare, dispoziţie depresivă, accese de furie şi afectarea performanţelor
şcolare şi a relaţiilor cu colegii.
Agresivitatea
 Agresivitatea este tendinţa spre comportamente
încărcate de reacţii brutale, distructive şi de atac.
Agresivitatea poate fi generată de stări emoţionale
negative şi este asociată cu acestea (în acest caz
trebuie să se ţină cont de faptul că în spatele stărilor
emoţionale negative există o anumită stare de
conflictualitate care generează tensiune psihică);
astfel, pentru a reduce agresivitatea, trebuie
rezolvat mai întâi conflictul care conduce la o astfel
de reacţie, în acest fel fiind redusă şi tensiunea
psihică;
Minciuna
 Minciuna este o reacţie de afirmare neconformă cu adevărul. O
persoană care minte are conştiinţa adevărului şi urmăreşte un
scop sau un avantaj.
 Minciuna poate fi o intenţională (urmăreşte obţinerea unor
avantaje), un delict (copilul minte pentru a se răzbuna, pentru a
denigra sau pentru a devaloriza pe cineva ) sau poate fi expresia
tendinţelor de autoapărare. Copilul poate minţi şi din dorinţa de a
atrage atenţia sau pentru a imita atitudini similare adulţilor.
Minciuna este asociată de obicei cu alte tulburări de
comportament, mai ales cu furtul. Este foarte important să facem
deosebirea între minciună şi fabulaţia întâlnită la vârste mici. Nu
se poate spune despre un copil că minte înainte de 7 ani
deoarece până la această vârstă nu este asimilat conceptul de
minciună. De asemenea, minciuna trebuie izolată de tendinţa de
transformare mitomanică, a cărei cauză este insuficienta
discriminare între realitate şi fantezie.
Furtul
 Furtul este o tulburare de comportament care se structurează
foarte repede în deprinderi la copii. Aceştia încep de la mici
furtişaguri şi pot merge până la furturi selective, furturi prin
efracţie spargere, tâlhărie. Există situaţii în care copilul nu are
noţiunea valorii morale a actului (copiii sub 5-6 ani). Putem
spune despre un copil că fură abia atunci când suntem siguri că
poate deosebi lucrurile care-i aparţin de ale altora şi are fixate
normele etice elementere. Acest comportament poate fi generat
de o mulţime de cauze. El poate fi un comportament învăţat,
acesta fiind cazul copiilor proveniţi din familii care se ocupă cu
furtul. Copilul poate fura din dorinţa de a se impune celor din jur,
de a-şi asigura prestigiul, sau, pur şi simplu, din dorinţa de
posesiune. Este mai grav când cauzele furtului sunt de natură
patologică.
Fuga de la şcoală
 Cauze individuale:
 elevul nu face faţă cerinţelor (fapt întâlnit în special la copiii cu intelect de
limită şcolarizaţi în şcoala de masă);
 prezintă un defect ce ţine de sănătatea somatică şi este etichetat de colegi;
 Cauze care ţin de mediul şcolar:
 nivelul pretenţiilor faţă de rezultatele lui şcolare depăşeşte cu mult nivelul
dotării intelectuale a acestuia (în acest caz elevul trăieşte un sentiment acut
de insucces şi caută alt mediu de valorizare personală, de regulă extraşcolar);
 personalitatea profesorilor;
 lipsa unei atitudini pedagogice diferenţiate şi individualizate faţă de elevi;
 atitudinea agresivă a colegilor;
 Cauze care ţin de mediul familial:
 devalorizarea conştientă a şcolii din partea părinţilor;
 grija excesivă a părinţilor pentru copii (părinţii au tendinţa de a creşte
exagerat dependenţa copiilor faţă de ei şi, drept consecinţă, aceştia nu se pot
adapta cerinţelor şcolare);
 transformarea şcolii într-o sursă de anxietate (copilul este pedepsit de părinţi
pentru cel mai mic insucces).
Vagabondajul
 Vagabondajul este o atitudine deliberată de fugă faţă de
mediul familial şi faţă de muncă. Copilul are conştiinţa
întregii sale conduite. Se caracterizează prin lipsa
domiciliului (nu simte nevoia) şi săvârşirea de acte
antisociale. La şcolarul mic, vagabondajul poate apărea ca
o reacţie de răzbunare fată de atitudinea sau pedeapsa
nejustă, poate fi o atitudine deliberată cauzată de anumite
stări de panică, anxietate, pe motivul unor insuccese
şcolare (evitarea pedepsei) sau poate apărea la şcolarii
introvertiţi, sensibili, care suportă greu privaţiunile de orice
tip.
A. Factori individuali (interni):

 Factori constituţionali, dependenţi de zestrea ereditară şi

structura neuro-psihică a copilului (de exemplu, debilitate
mentală, hiperemotivitate, autism, tendinţe agresive); Factorii
ereditari nu acţionează direct, ci prin intermediul celor de mediu,
care vor favoriza sau nu exprimarea acestor potenţialităţi
ereditare.
 Modificări accentuate ale vieţii afective şi ale voinţei: toleranţa
foarte scăzută la frustrare, labilitate afectivă pronunţată, potenţial
agresiv ridicat, indiferenţă afectivă (absenţa emoţiilor altruiste şi
simpatetice);
 Unele particularităţi ale personalităţii în formare (atitudini
negative, formate sub influenţa unor factori defavorabili ai
mediului).
Factori de ordin familial:

 Deficit de climat familial:

 conflict frecvent între părinţi manifestat prin agresivitate verbală şi/sau fizică.
Acesta poate determina anxietate, îngrijorare, frustrare care se pot
exterioriza prin tulburări de comportament;

 atmosferă familială tristă, închisă care generează pasivitate, indolenţă,

neîncredere în viaţă;

 influenţe educaţionale divergente (hiperprotecţie vs. hiperautoritate) şi/sau

inconsecvenţă în corectarea comportamentului negativ al copilului. Poate fi
vorba de atât de inconsecvenţa unui părinte în legătură cu propriile decizii
(nu se comportă la fel de fiecare dată când apare comportamentul negativ),
cât şi inconsecvenţa celor doi părinţi, care tratează diferit comportamentul
greşit al copilului şi se contrazic în privinţa măsurilor de corectare a acestuia.
Atunci când influenţele educative sunt divergente, este mult mai uşor pentru
copil să-şi manipuleze părinţii. În astfel de situaţii, copilul va deţine prea
multă putere în cadrul familiei. Când unul dintre părinţi pedepseşte şi celălalt
salvează, efectul este zero;
Factori de ordin familial:

 Deficit de structură familială:

 absenţa temporară a unuia sau a ambilor părinţi;
 despărţirea părinţilor (divoţul juridic sau
emoţional);
 reconstituirea familiei din persoane divorţate cu
copii rezultaţi din căsătorii anterioare;
 implicarea abuzivă a celorlalţi membrii ai familiei
extinse în viaţa familiei nucleare;
Factori de ordin şcolar:

 Sub- şi supraaprecierea capacităţilor reale ale elevului - când

exigenţele profesorului faţă de un elev, considerat submediocru,
sunt superficiale şi formale, învăţarea devine formală şi
mecanică. Sarcinile şcolare prea uşoare au ca efect slăbirea
energiei psihonervoase şi stingerea intereselor de cunoaştere.
Nestimulat de către profesor, elevul va deveni tot mai pasiv şi
indiferent în timpul orelor. De asemenea, dacă, nemulţumit de
răspunsurile unui elev, profesorul îşi va exprima în mai multe
rânduri neîncrederea în capacităţile acestuia, elevul respectiv va
începe să se convingă tot mai mult de “adevărul” celor spuse de
profesor.
 Supraaprecierea poate conduce la încărcare intelectuală, elevul
fiind nevoit să facă faţă unei disproporţii, de ordin intensiv şi
calitativ, între sarcinile şi cerinţele care îi sunt puse în faţă şi
propria rezistenţă nervoasă;
Factori de ordin şcolar:
 Dezacordul asupra motivelor conduitei elevului - între profesor şi elev
pot să apară dezacorduri importante cu privire la motivele reale care
determină un anumit comportament al elevului. Astfel, în timp ce
profesorul atribuie comportamentului elevului un motiv pe care el, ca
educator, îl consideră real, elevul în cauză nu se arată de acord cu
motivele ce i se atribuie în legătură cu o faptă săvârşită de el şi, în
consecinţă, respinge măsurile luate de profesor împotriva lui. Acest
dezacord şi protestul lăuntric pot conduce la apariţia sentimentului
elevului că este victima unei nedreptăţi sau a unei neînţelegeri, precum
şi a convingerii sale că pedeapsa la care a fost supus este nemeritată.
Adesea, văzând că nu este înţeles, elevul poate să se închidă în sine şi
să refuze să dea explicaţii. Dacă asemenea cazuri se repetă, apare
opoziţionismul, în virtutea căruia elevul, chiar dacă înţelege bine şi
poate să facă ceea ce îi cere profesorul, nu-şi însuşeşte această cerinţă
şi se încăpăţânează să nu o ducă la îndeplinire. În aceste cazuri,
contactul dintre profesor şi elev se întrerupe, iar înţelegerea reciprocă
dispare.
Factori de ordin şcolar:

 Conflictele în cadrul clasei de elevi - apariţia

unor tentinţe centrifugale şi a unor stări de
tensiune între elevii clasei poate să conducă
la crearea unor subgrupuri cu caracter închis
care nu comunică decât în cadrul lor stâmt şi
care se izolează de restul clasei. Aceste
grupuri pot cultiva preocupări şi atitudini
negative faţă de ceilalţi.
Măsuri psihopedagogice privind prevenţia şi
ameliorarea tulburărilor de comportament
 Cunoaşterea cauzelor reale ale diferitelor tulburări
comportamentale prin individualizarea relaţiei cu elevul în
cauză

 Profesorul trebuie să încerce să afle ce se ascunde în spatele

acestor comportamente. De exemplu, un adolescent agresiv
poate fi o persoană anxioasă, marcată de eşecuri şcolare şi
sociale care îi afectează stima de sine şi care provine, de cele
mai multe ori, dintr-un mediu familial conflictual. Opoziţionismul
poate exprima un conflict interior puternic, instalarea unei stări
emoţionale negative (tristeţe, supărare pe adult). Furtul banilor
de acasă şi orientarea exclusivă pe satisfacerea nevoilor
materiale pot arăta dezacordul faţă de “demisia” părinţilor
(neimplicarea emoţională a acestora sau plecarea temporară de
acasă)
Măsuri psihopedagogice privind prevenţia şi
ameliorarea tulburărilor de comportament

 Crearea în mediul şcolar a unui climat socio-afectiv nutritiv şi

securizant care să stimuleze comunicarea între elevi şi între
profesor şi elevi, să stimuleze stima de sine a elevilor;
 Evitarea etichetărilor negative. De foarte multe ori cuvintele nu
doar denumesc o realitate, ci o şi creează, adică o afirmaţie
odată făcută tinde să-şi confirme propriul adevăr (“e nebun”, “e
golănaş”, “e lipsit de respect”, “nu e bun de nimic”, “e un ratat”
etc.). Acestă idee este teoretizată de conceptul “autoîmplinirii
predicţiei” (R. Rosenthal), teoria lui Thomas (1923): “dacă
oamenii definesc o situaţie ca fiind reală, atunci acea situaţie
este reală prin consecinţele definirii ei ca reală” ( ex. dacă văd
flori proaspete într-o cameră am reacţii alergice, dacă aflu că
sunt artificiale atunci mă simt din nou bine) şi teoria etichetării
sociale (etichetările pot fi “predicţii ce se autoîmplinesc”).
Măsuri psihopedagogice privind prevenţia şi
ameliorarea tulburărilor de comportament
 Cunoaşterea cauzelor reale ale diferitelor tulburări
comportamentale prin individualizarea relaţiei cu
elevul în cauză;
 Crearea în mediul şcolar a unui climat socio-afectiv
nutritiv şi securizant;
 Evitarea etichetărilor negative;
 Negocierea cu elevii a regulilor şcolare;
 Întărirea pozitivă a comportamentelor dezirabile;
 Raportarea sarcinilor didactice la posibilităţile de
soluţionare ale elevilor;
 Realizarea parteneriatului şcoală-familie-specialişti
în domeniul psiho-pedagogic.
Măsuri psihopedagogice privind prevenţia şi
ameliorarea tulburărilor de comportament

 Negocierea cu elevii a regulilor şcolare.

 Impunerea regulilor de către profesor creează raporturi de forţă,
relaţii de dominaţie/supunere între profesor şi elevi, situaţie ce
poate conduce fie la o atitudine de supunere şi docilitate, fie la
atitudini ostile, provocatoare, agresive din partea elevilor. De
aceea, profesorul trebuie să negocieze lista sa cu reguli încă din
timpul primelor întâlniri cu elevii şi să-i antreneze şi pe ei în
elaborarea acestora. Setul de reguli trebuie să cuprindă şi
sancţiunile care vor fi aplicate în cazul nerespectării lor. Sensul
sancţiunii trebuie înţeles de către elevi pentru că funcţia
principală a acesteia este de educare a responsabilităţii şi a
respectului faţă de celălalt.
Măsuri psihopedagogice privind prevenţia şi
ameliorarea tulburărilor de comportament

 Întărirea pozitivă a comportamentelor dezirabile

chiar dacă sunt considerate ca având o mai
mică importanţă;
 Raportarea sarcinilor didactice la posibilităţile de
soluţionare ale elevilor. Sarcinile lungi şi dificile
se pot fragmenta în secvenţe mai scurte pentru
a conferi elevilor sentimentul reuşitei;
 Realizarea parteneriatului şcoală-familie-
specialişti în domeniul psiho-pedagogic.