8. BIOMATERIALE COMPOZITE.

ELEMENTE
CARACTERISTICE ALE BIOMATERIALELOR COMPOZITE:
TIPURI DE MATRICE, TIPURI DE MATERIALE DE
RANFORSARE, MECANISME DE RANFORSARE SI DURIFICARE
ALE MATERIALELOR

Orice material compozit este o structură spaţială formată din două

elemente fundamentale:
1) matricea (mediu solid continuu), şi
2) armătura (umplutura) constituită din formaţiuni solide izolate
(discontinui) de armare, care împart matricea în porţiuni (volume)
mai mici, dar comunicante între ele.
Matricea şi armătura au, de regulă, proprietăţi diametral opuse, una
fiind moale (plastică, ductilă) iar cealaltă dură (rigidă, casantă), astfel că prin
combinarea lor sinergică se obţine o asociaţie de proprietăţi diferită de a
fiecărui component în parte. In acest mod, atât o matrice moale combinată
cu o armătură dură, cât şi o matrice dură combinată cu o armătură moale pot
conduce la un compozit rezistent şi tenace.
Biomaterialele compozite sunt definite ca un ansamblu solid,
constituit dintr-o combinaţie de douã (sau mai multe) faze: matricea faza
continuã şi materialele de ranforsare - faza discontinuã. Oricare dintre
fazele constituente ale compozitului, poate avea funcţie bioactivã.
Raportul dintre fazele prezente în biomaterialele compozite opoate fi
variabil.
 Proprietãţile mecanice superioare ale materialului compozit reprezintã
rezultatul conlucrãrii (datorat procesului sinergic) dintre matrice şi faza
ranforsantã şi anume aceastã superioritate este conferitã atât de matrice cât şi
de importanţa interacţiunii dintre cele douã faze.

8.1. Matricea şi materialele de ranforsare. Tipuri.

Matricea şi materialele de ranforsare ale biomaterialelor compozite
sunt de naturã ceramicã, metalice sau organicã.
Materialele de umpluturã se pot prezenta sub diverse forme: fibre,
particule plate, grãunţi de formã rotundã sau angularã etc. Se cunoaşte
utilizarea, ca materiale de ranforsare, a fibrelor de sticlã, a fibrelor ceramice,
a fibrelor carbonice sau a celor aramidice.
Se cunoaşte existenţa unei diversitãţi de biomateriale compozite
rezultatã din deosebirea dintre natura matricei şi cea a materialului de
ranforsare. Existã, printre altele, biomateriale compozite la care matricea
este de naturã organicã iar materialul de umpluturã este ceramic, dar şi
biomateriale unde matricea este de naturã ceramicã poroasã iar materialul de
placare este, de asemenea, ceramic.
O a treia categorie de biocompozite sunt cele rezultate prin depunerea
de material ceramic pe un substrat metalic. În acest caz depunerea ceramicã
joacã rol de matrice. Aceastã categorie de biocompozite prezintã interes
deosebit pentru practica ortopedicã şi dentarã.
Din prima categorie de biocompozite se poate da, ca exemplu, un
material utilizat în tehnica dentarã la care matricea constã din polimeri de
naturã acrilicã iar armãtura din particule de hidroxiapatitã. Fig. 8.1., unde
raportul gravimetric dintre matrice şi materialul de ranforsare este de 33/67.

2
 Hidroxiapatita este prezentatã sub formã de particule cu diametrul
mediu de 7 µ m şi suprafaţa rugoasã pentru a permite atât o bunã angrenare
în matrice cât şi blocarea propagãrii fisurilor în cazul când adeziunea la
interfaţã cedeazã.

Fig. 8.1. Imagine SEM a unei particule de hidroxiapatitã.

La cel de-al doilea tip de biomaterial matricea este formatã din

aluminã poroasã (material bioinert) în porii cãreia se depune hidroxiapatitã
(cu proprietãţi bioactive care este tot un material ceramic).
Un asemenea material are un excelent rãspuns osteogenic Fig. 8.2. şi
prezintã urmãtoarele calitãţi demne de menţionat:
•Materialul poros are valoare mare a raportului dintre suprafaţa
specificã şi volum.
•Existenţa porilor interconectaţi, permite creşterea ţesutului osos în
interiorul implantului, aspect ce are ca efect ancorarea protezei de
os, prevenind astfel desprinderea implantului.
•Porozitatea interconectantã acţioneazã asemãnãtor unor canale
vascularizate care asigurã circulaţia sângelui şi hrãneşte osul.

3
 Pentru a poseda astfel de atribute, diametrul porilor interconectaţi din
implant trebuie sã fie de aproximativ 100 µ m.

Fig. 8.2.

Matricea de hidroxiapatitã Fig. 8.3 depusã ca strat de acoperire pe

suport metalic are rolul de a fixa implantul metalic folosit ca protezã a
ţesuturilor dure (oase) în locuri unde hidroxiapatita nu se poate folosi ca
atare, datoritã proprietãţilor sale mecanice care sunt mai slabe decât cele
necesare.

4
 Imagine SEM a matricei de hidroxiapatitã pe suport din aliaj de titan
dupã 2 zile de contact cu un ţesut osos
Rolul stratului de hidroxiapatitã depus pe suprafaţa implantului
metalic este acela de a îmbunãtãţi acţiunea bioactivã a materialului compozit
în scopul realizãrii unui bun rãspuns osteogenic al implantului la os. Se
poate da ca exemplu, în acest sens, implanturile din aliaj de titan (Ti – 6Al –
4V).
8.3. Mecanismul de ranforsare şi durificare a matricelor
8.3.1. Ranforsarea şi durificarea matricelor organice cu umpluturã
ceramicã
Ranforsarea matricelor organice cu umpluturã ceramicã se realizeazã
prin încorporarea granulelor ceramice în masa de monomer, proces urmat
apor de declanşarea reacţiei de polimerizare.
Durificarea biomaterilelor organice cu umpluturã ceramicã se
realizeazã prin efectuarea unui tratament de suprafaţã a granulelor ceramice.
De exemplu, durificarea biocompozitelor pe bazã de metacrilaţi, armate cu
granule de hidroxiapatitã are loc prin silanizarea granulelor ceramice de
material ranforsat.

5
 Duritatea unui biomaterial cu matrice organicã, obţinut cu granule
hidroxiapatitã silanizate, este mai mare cu 15 – 30% faţã de cea a unui
biocompozit similar obţinut însâ cu granule de hidroxiapatitã netratate la
suprafaţã cu silan.
Procesul are loc în felul urmãtor: într-un amestec de 30/70 volum de
apã şi acetonã se dizolvã 12,5 % metacriloxipropiltrimetoxilan. În acest
lichid se adaugã pulberea de hidroxiapatitã (70/30 în greutate substanţã
organicã/material ceramic) când se obţine o barbotinã. Apa şi acetona sunt
îndepãrtate din barbotinã la încãlzirea acesteia la 1000C. Prin creşterea
temperaturii la 1200C – timp de 2 ore, are loc procesul de condensare a
silanului pe suprafaţa particulelor de hidroxiapatitã, conform urmãtorului
mecanism:
CH3 O
| ||
HA↭OH + CH2 = C  C  OCH2CH2CH2Si(OCH3)3
Hidroxiapatita Metacriloxipropiltrimetoxilan

OCH3 O CH3
| || |
HA↭OSiCH2CH2CH2OCC= CH2
|
OCH3

8.3.2. Mecanismul de depunere a matricei ceramice (ex.:

hidroxiapatitã) pe suport metalic.

6
 Dupã sablarea suportului metalic acesta este curãţat ultrasonic şi uscat
la 1000C. Suportul metalic este acoperit în jet de plasmã cu hidroxiapatitã
pânã ce stratul de placare atinge grosimea doritã (ex. 50 µ m). În Fig. 8.4. se
prezintã structura depunerii în jet de plasmã a hidroxiapatitei.

Fig. 8.4. Imagini SEM a depunerii în jet de plasmã a hidroxiapatitei

În procesul de depunere a hidroxiapatitei în jet de plasmã granula se

aflã în stare lichidã în drumul sãu de la instalaţia la suprafaţa de impact
(metalicã) care este rece, particula se depune sub forma unei picãturi lichide
care se împrãştie şi apoi se coaguleazã sub influenţa tensiunii de suprafaţã
(Fig. 8.4. – dreapta). Matricea finalã de hidroxiapatitã depusã se formeazã
din straturi succesive din astfel de particule (Fig. 8.4. – stânga).
Structura cristalinã a depunerii de hidroxiapatitã este determinatã de
regimul în care are loc procesul de rãcire al fiecãrei picãturi în momentul în
care are loc impactul su suprafaţa de depunere.
Trecerea bruscã de la temperaturã înaltã (a stãrii lichide în condiţii de
plasmã) la o temperaturã scãzutã (a suprafeţei metalului suport) are douã
consecinţe:

7
 • Nucleaţia unei multitudini de cristalite (când încã materialul
depus se aflã în stare lichidã), şi creşterea rapidã a acestora şi
formarea unei faze cristaline în grãunţi mici.
• Datoritã rãcirii rapide, o parte din hidroxiapatita depusã sub
formã de picãturi lichide nu are timp sã cristalizeze. În plus dacã şi
procesul de difuzie este împiedicat aceastã parte de hidroxiapatitã
rãmâne în stare necristalinã.

8.3.3. Tehnica depunerii fazei ceramice bioactive în porii

interconectaţi ai matricei ceramice de aluminã
Tehnica realizãrii acestui material composit constã din prepararea unei
suspensii din pulbere de hidroxiapatitã şi un liant organic în care se
insereazã când suspensia de hidroxiapatitã pãtrunde în porii interconectaţi.
Dupã uscare se înlãturã prin evaporare şi apoi compozitul se trateazã termic
la temperatura de sinterizare a hidroxiapatitei, 1250-13000C. În urma acestei
succesiuni de operaţii rezultã un matrial compozit bioactiv cu structurã
prezentatã în Fig. 8.5.

Fig. 8.5. - Imaginea schematicã a compozitului bioactiv aluminã-

hidroxiapatitã.

8
 Durificarea matricelor ceramice, se realizeazã prin tratarea termicã a
acestora la temperatura de apariţie a fazei vitroase, când se formeazã punţi
de legãturã între granulele aflate în contact. La rãcire punţile de legãturã
intergranulare se solificã şi, funcţie de regimul de rãcire, pot cristaliza total,
parţial sau pot rãmâne în stare amorfã
Legãturile intergranulare obţinute prin solidificare conferã matricei un
grad de structurare cu atât mai avansat şi, în consecinţã, duritatea este cu atât
mai bunã, cu cât valoarea temperaturii de tratament termic este judicios
aleasã.
De exemplu, durificarea hidroxiapatitei are loc prin sinterizarea sa în
douã etape: o presinterizare la 8000C şi apoi sinterizare la 1250 – 13000C.