MODALITĂŢI DE PREVENIREA VIOLENŢEI

Violenţa este o componentă importantă a deviaţiei comportamentale, înţeleasă

ca o formă deficitară de raportare a persoanei la realitatea înconjurătoare. Ca fiinţă
socială, omului i se pretinde, de la vârsta când dobândeşte discernământ, să ţină cont de
cei din jurul său, să realizeze, aşa cum spune Jean Piaget, echilibrul între ,,asimilare şi
acomodare’’. Cu alte cuvinte, interesele individuale trebuie împlinite numai în deplină
rezonanţă cu cele ale comunităţii, pentru a se afla în legalitate.
Desigur, această cerinţă se învaţă, iar şcolarii mici au de parcurs un drum
relativ lung de acumulări şi experienţe pentru a ajunge la echilibrul amintit. La vârsta de
8 – 10 ani, violenţa este folosită frecvent, în diversele ei forme. Adepţii ei ajung astfel la
un deficit de integrare socială marcat de promovarea unor valenţe emoţionale în locul
profunzimii şi a tentaţiilor teribiliste în locul dorinţei de exprimare autentică a
personalităţii.
Treptat, violenţa devine un argument nedorit în comunicarea cu ceilalţi.
Neputinţa – reală sau aparentă – de afirmare raţională în cadrul colectivităţii care poate
fi grupul formal sau informal, este suplinită de mijlocul tranşant al forţei. Se ajunge
astfel la un adevărat faliment al relaţiilor în cedrul grupului. Recurg la acest mijloc
copiii cu dificultăţi de integrare, cei greu adaptabili, respinşi motivat sau nemotivat de
colectivitate, sau cei care nu au beneficiat de o decantare corespunzătoare a valorilor
sociale şi umane.
Cauzele manifestării violente la elevii învăţământului primar sunt multiple. Se
poate începe cu o constatare generală conform căreia vârsta respectivă este predispusă
spre violenţă. Mai ales cei care dovedesc o slabă receptare şi ierarhizare a valorilor se
complac în acest spaţiu al recurgerii la forţă. În aceeaşi ordine de idei, trebuie luată în

1
consideraţie viziunea denaturată a ceea ce înseamnă prestigiul în cadrul grupului şi al
societăţii. De altfel sunt destul de numeroşi şi adulţii care cred că pot ajunge la un statut
privilegiat apelând exclusiv la argumente fizice. Nu este mai puţin adevărat că, în
condiţiile când şcoala încurajează cu predilecţie performanţa intelectuală, unii elevi
mai slabi la învăţătură încearcă să se facă remarcaţi în forme inadecvate, chiar dacă aşa
ceva îi plasează într-o zonă a răului.
Climatul familial necorespunzător este în multe cazuri responsabil de carenţa
comportamentală pe care o dezbatem. Fie că este vorba de părinţi plecaţi la muncă în
străinătate sau de alţii exagerat de ocrotitori, ambianţa familială în asemenea cazuri
afectează copiii mici prin tulburări ale vieţii afective sau labilitate psihică. În aceeaşi
situaţie se găsesc şi copiii din familii destrămate, rămaşi în grija bunicilor. Excedaţi
material şi ca mentalitate de dificila sarcină ce le revine, aceştia pierd practic controlul
asupra nepoţilor pe care trebuie să-i crească şi să-i educe.
Vulnerabili din acest punct de vedere sunt şi acei elevi cu fraţi mai mici, în
cazul când părinţii ajung neintenţionat la o distribuire preferenţială a timpului, atenţiei
şi preocupărilor faţă de propriii copii. Deficitul de afecţiune generează izolare, mania
persecuţiei dar şi egoism, etalat ostentativ ca un element compensator a ceea ce copilul
neglijat consideră că nu are.
Nu se poate încheia problema cauzelor fără a aminti şi rolul mass-media în
promovarea violenţei, mai ales prin modelele care sunt propuse tinerei generaţii. La o
vârstă când copilul este puternic ancorat în concret, ficţiunea de pe micul ecran sau
duritatea jocurilor pe calculator sunt lesne confundate cu realitatea. De aceea firescul
violenţei de divertisment se extinde în gândirea celor mici până la banalizarea violenţei
cotidiene.
Sunt mai multe tipuri de violenţă întâlnită în rândul elevilor de vârstă mică.
Forma verbală este deosebit de frecventă. Ne gândim la limbajul argotic, injurios sau
de-a dreptul trivial. Din păcate, sunt destul de multe cazurile când un asemenea limbaj

2
se formează chiar în familie. Părinţii pot avea ei înşişi o comunicare ,,lipsită de
prejudecăţi’’, exagerat de permisivă, pe care copiii o preiau chiar cu valoare de
exemplu. De aceea apar situaţii când elevii surprinşi comportându-se şi vorbind
necorespunzător nu înţeleg de ce sunt dezaprobaţi şi mustraţi.
Violenţa fizică este şi ea la mare preţ. În asemenea cazuri ne confruntăm cu o
defectuoasă decelare a valorilor reale de comunicare şi integrare socială.
O formă foarte întâlnită a violenţei la clasele primare constă în ceea ce am
putea numi răutăţile minore – porecle, etichetări ironice cu trimiteri la diverse
particularităţi fizice, atât de frecvente în perioada de creştere. Ele pot genera adevărate
drame. Victimele acestui obicei aproape imposibil de eliminat din universul infantil
sunt acei copii care reacţionează vizibil la micile jigniri. Aşa se ajunge rapid la un cerc
vicios în cadrul căruia părţile se alimentează reciproc : cei vizaţi se supără, ameninţă
cum pot, plâng, iar autorul sau autorii agresiunii verbale se simt stimulaţi să continue
tocmai de eficienţa atât de evidentă a ,,jocului’’ lor. Poliţele se plătesc mai departe
într-un cadru oficial. Abateri reale sau imaginare sunt aduse cu promptitudine la
cunoştinţa învăţătorului. Este de la sine înţeles că cei ce pârăsc nu au în vedere aducerea
pe drumul cel bun a unui coleg, ci răzbunarea pentru neplăcerile din partea lui. La
şcolarii mici pâra constituie o modalitate predilectă de instrumentare a unor dorite
răzbunări pe care nu le pot realiza ei înşişi.
Rezolvarea acestei chestiuni este în egală măsură necesară şi dificilă.
Înlăturarea comportamentului violent este un aspect major al demersului educativ. Pe
termen scurt şi mediu se obţine o ambianţă mult mai confortabilă în clasă şi în afara ei,
iar pe termen lung se câştigă enorm în ordinea spiritului civic şi a conduitei cetăţeneşti.
Soluţiile nu sunt simple. Fiecare învăţător urmează să-şi particularizeze activitatea în
funcţie de aspectele concrete pe care le are de rezolvat. De aceea se impune cunoaşterea
exactă a fiecărui copil şi a mediului familial în care acesta trăieşte. Chiar şi aşa
realitatea demonstrează că la copii acele trăsături de personalitate urmărite de educator

3
nu se formează întotdeauna după regulile raportului cauză – efect. Cazurile destul de
frecvente ale unor fraţi cu comportament diferit sunt în acest sens notorii. Iată motivele
pentru care învăţătorul este chemat nu numai să găsească modalităţile adecvate de
intervenţie pentru fiecare copil, ci chiar să le schimbe în funcţie de evoluţia acestuia.
În scopul reducerii treptate a comportamentului violent, indiferent de
versiunile acestuia, exista câteva modalităţi ce ar putea fi folosite la clasă.
Recunoaşterea greşelii comise poate fi un prim pas al efortului nostru. De regulă, copiii
au tendinţa de a respinge faptul că au greşit, concomitent cu observarea oricărei abateri
aparţinând colegilor. Se poate explica elevilor că recunoaşterea greşelii este în acelaşi
timp şi o dovadă a dorinţei de îndreptare. Urmarea, în multe situaţii, este o atitudine mai
cooperantă a copiilor, care încep să facă deosebirea între bine şi rău, să-şi dimensioneze
atitudinea după norme sociale şi morale corespunzătoare.
De la acest stadiu se ajunge imediat la etapa înţelegerii impactului social pe
care îl generează atitudinea fiecărui om. Într-o colectivitate, orice act al unei persoane
se răsfrânge pozitiv sau negativ asupra celor din jur. Violenţa poate perturba orele sau
influenţa în modalităţi nedorite pe colegi sau părinţi. Se explică elevilor că tocmai de
aceea anumite norme - regulamentul clasei, regulamentul şcolii, legea în general -
interzic apelul la violenţă nu numai adulţilor faţă de copii, ci oricărui individ faţă de toţi
ceilalţi.
Rezultate notabile se pot obţine prin creaţii literare sau plastice cu tematica
potrivită. La ora de compunere sau de educaţie civică se pot da teme care ne ajută să
cunoaştem mai exact trăsăturile elevilor (exemple de teme : ,,Eu şi ceilalţi’’ ;
,,Priveşte-te în oglindă şi fă-ţi portretul’’). La orele de educaţie plastică pot primi ca
sarcină să realizeze desenul intitulat ,,Jucăria preferată’’.
Foarte eficientă pentru orele de educaţie civică este metoda numită ,,tribunalul
clasei’’. Sunt gesturi sau fapte ale unor copii care pot fi analizate sub forma unui proces
cu apărători, acuzatori şi un judecător. Se poate proceda astfel în cazuri precum :

4
jignirea unui coleg, încercarea unor elevi de a-şi face dreptate singuri sau cruzimea faţă
de animale. Argumentele pro şi contra dau la iveală idei interesante şi stimulează
totodată imaginaţia şi inventivitatea copiilor. Extrem de valoroasă este concluzia la care
se ajunge în cazul unor conflicte, anume că vina este a ambelor părţi, inclusiv a
victimei. Aşa înţeleg copiii să fie mai reţinuţi, să aibă măsură în toate şi să pornească de
la adevărul că nimeni nu este perfect.
Legăturile cu familia au importanţa lor în planul reducerii sau înlăturării
violenţei. Discuţiile cu părinţii, precum şi vizitele la domiciliu ne ajută să-i cunoaştem
mai bine pe copii, eventual să remarcăm elementele îndepărtate care pot explica în bună
măsură comportamentul violent. Uneori chiar părinţii încurajează copiii la un
comportament necorespunzător. Astfel, cei mici sunt îndemnaţi adesea să-şi facă singuri
dreptate împotriva celor pe care îi consideră, justificat sau nejustificat, autorii unor mici
agresiuni.
Experienţa de până acum ne arată că violenţa în rândul celor mici este o
realitate care poate fi ţinută sub control şi într-o măsură semnificativă redusă la
manifestări pe care le putem numi acceptabile. Energia copiilor poate fi canalizată pe
teritoriul unor activităţi cu încărcătură exclusiv educativă. Este foarte important să nu
considerăm niciodată că s-a făcut totul în acest domeniu. Combaterea violenţei fără
violenţă şi inocularea spiritului de toleranţă în comportamentul celor mici rămân
obiective permanente ca educaţia însăşi, iar mijloacele folosite se multiplică în deplină
relaţie cu datele în continuă schimbare ale realităţii.