ION

de Liviu Rebreanu
-comentariu-
-roman modern realist de tip obiectiv-

Apreciat constant drept o mare construcţie epică, o “epopee a ţăranului român”, Ion e romanul unui
destin individual, aşa cum însuşi autorul precizează. Ion face parte dintr-o trilogie proiectată pe tema
pământului şi a condiţiei ţăranului , urmărită în toată complexitatea ei. Primul roman, Ion, prezintă drama
ţăranului ardelean integrat într-o societate pentru care pământul e, mai mult decat mijloc de subzistenţă,
un criteriu al valorii individuale.
Formula realismului obiectiv îşi găseşte expresia în romanul Ion , a cărui apariţie, în anul 1920,
“rezolvă o problemă şi curmă o controversă”(E.Lovinescu): prin obiectivitatea observaţiei şi prin aderarea
la o estetică de tip naturalist.
Curentul realist se caracterizeaza prin reprezentarea veridica a realitatii, prin absenta idilizarii
personajelor si a circumstantelor in care actioneaza acestea. Omul este prezentat ca un produs al mediului
social-istoric in care traieste si cu care in interdependenta. Romanul Ion renunta la cliseele literaturii
anterioare, oferind reprezentare veridica a vietii romanilor din Ardeal, la sfarsitul secolului al XX-lea.
Realitatea, cu circumstantele ei sociale, nationale, istorice, nu se limiteaza la o singura clasa sociala, si
ofera fresca societatii transilvanene din perioada amintita.
Este roman social şi realist deoarece sunt prezente: obiceiuri şi tradiţii populare, evenimente
importante din viaţa omului (hora, sfinţirea hramului bisericii, naşterea, nunta, moartea): "«Ion» este
opera unui poet epic, care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii: naşterea, nunta, moartea"
(G.Călinescu); instituţiile de stat (şcoala, biserica, judecătoria, notariatul); familia, ca instituţie sociala
(familia învăţătorului Herdelea, familia Glanetaşuluî, familia Bulbuc, familia Vasile Baciu etc); destine
umane individuale (Ion, Ana, George Bulbuc, Titu Herdelea etc).
Este roman modern şi obiectiv - interferenţa formelor literare tradiţionale cu cele moderne: formula
realistă prin ilustrarea vieţii ţărăneşti din Ardeal, în primele decenii ale secolului al XX-lea; obiectivarea
romanului românesc; tehnicile compoziţionale sunt moderne (Rebreanu construieşte două planuri de
acţiune care se întrepătrund: pe de o parte destinul lui Ion, iar pe de altă parte viaţa satului ardelenesc);
opera este monumentală, "poate mai mare ca natura" (E.Lovinescu); tehnica romanului este circulara
(deoarece începe cu descrierea drumului spre satul Pripas şi cu imaginea satului venit la horă şi se termină
cu imaginea satului adunat la sărbătoarea hramului noii biserici şi descrierea drumului dinspre satul
Pripas); romanul este structurat riguros, în două părţi cu titluri sugestive ("Glasul pământului" şi "Glasul
iubirii"), capitolele au titluri-sinteză ("începutul", "Hora", "Nunta", "Naşterea" etc).
Romanul "Ion" răspunde cerinţei modernismului lovinescian, de sincronizare a literaturii române cu
literatura europeana (principiul sincronismului) prin faptul că are caracter obiectiv, utilizând sondajul
psihologic în construirea personajelor, fiind un roman realist, social, obiectiv şi modern.
Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde
reiese obiectivitatea acestuia faţă de evenimente şi personaje. Perspectiva temporală este cronologică,
bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, acela al
satului Pripas şi unul imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa personajelor.
Impasibilitatea naratorului in fata vietii devine si mai impresionanta in fata mortii: sinuciderea lui Avrum,
a Anei si moartea violenta a lui Ion sunt prezentate cu o indiferenta pe care o egaleaza numai natura
insasi.
 Prin tehnica planurilor paralele si a contrapunctului, se prezinta viata taranimii si a intelectualitatii
satesti, dar si diverse momente esentiale (nunta Anei cu Ion/ Laura cu Pintea) sau conflicte puternice
(Ion-Goerge, invatatorul Herdelea –preotul Belciug). Actiunea romanului Ion e dispusa pe 2 mari planuri
narative, care uneori se deruleaza paralel, alteori se intersecteaza, constituind imagini ale aceleasi lumi,
asamblate intr-o realitate complexa. Cele 2 planuri narative se intalnesc inca de la inceputul romanului, in
memorabilia scena a horei (sunt prezentate personajele, si ierarhiile sociale prestabilite).
Tema romanului este cea a dezumanizării datorate patimii obsedante pentru pământ. Caracterul
monografic este dat de prezentarea stratificarii sociale , a problemei nationale si intelectualitatea satului, a
riturilor de trecere (nasterea, nunta, inmormantarea).
Drama lui Ion se desfasoara intre doi poli evidentiati inca de la nivelul structurii romanului. “Glasul
pamantului” si “Glasul iubirii” sunt “vocile” interioare care motiveaza actiunile personajului. Prima parte
urmareste patima lui Ion pt pamant si dorinta lui de a se impune in ierarhia satului. Acesta isi vede visul
realizat numai prin aproprierea de Ana, fiica lui Vasile Baciu (unul din bogatii satului), insa la nunta o
joaca pe Florica, spre care il indeamna “glasul iubirii”. Partea a II-a il gaseste pe Ion stapan al
pamanturilor, victorie sarbatorita in momentul sarutarii pamantului. Acest lucru ii repune in suflet
dragostea pt Florica, demult maritata cu George, rivalul sau. Totul va conduce la moartea violenta a lui
Ion, platind astfel incalcarea tuturor legilor scrise si nescrise.
Incipitul si finalul, construite pe motivul drumului, evidentiazaa aspectul de “corp sferoid” al
romanului, care inchide in sine un bogat univers rural, stratificat social si economic (saraci-bogati), dar si
cultural ( tarani-intelectuali). Drumul se constituie ca intermediar intre realitate si fictiune “soseaua cea
mare si fara de sfarsit”, marcata cu o serie de toponime (Carlibaba, Somes, Cluj, Bistrita, Bucovina).
Drumul initial vesel, neted, jucaus, inainteaza in ritm alert catre Pripas pt a surprinde satul adormit sub
zapuseala unei duminici linistite. La final drumul batatorit se deplaseaza “monoton-monoton ca insusi
mersul vremii”, imbatranit si oboist de patimile si dramele la care a fost martor. Crucea stramba vegheaza
atat la inceput cat si la sfarsit. Simetria inceputului cu sfarsitul poate sa-i sugereze cititorului ideea
zadarniciei zbaterilor vietii.
Relaţii spaţio-temporale: acţiunea romanului se desfăşoară în satul Pripas, în Ardeal, la începutul
secolului al XX-lea. Spaţiul este fictiv, iar incipitul romanului prezintă drumul către universul rural prin
tehnica detaliului şi a restrângerii perspectivei, prin selectarea unor toponime reale şi fictive (Râpele-
Dracului şi Cişmeaua-Morţilor), prin surprinderea unor detalii cu funcţie simbolică (crucea deplorabilă ce
anticipă înstrăinarea sătenilor de sacralitate). De asemenea, pe parcursul romanului personajele evoluează
şi în împrejurimile Pripasului: Jidoviţa, Armadia, iar plecarea lui Titu în Regat este precedată de trecerea
graniţei la Sibiu.
Conflictul central e determinat de lupta pt pamant in satul traditional, ardelenesc. Ion, sarac fiind si
inferior d.p.d.v. material e pus in situatia de a alege intre iubirea pt Florica si averea Anei. Principalul
conflict exterior, social e intre Ion si Vasile Baciu care isi discuta pretentiile pt posesiunea pamanturilor,
Ana fiind doar pretextul neglijabil al confruntarii. Conflictul interior e precizat inca din titlul celor doua
parti “G.P”si”G.I”. conflictele secundare completeaza tabloul complicatelor relatii umane: Herdelea-
Belciug, Ion-Goerge, Ion-Simion Butunoiu etc.
Actiunea romanului debuteaza cu o expozitiune ampla, incepe intr-o zi de duminica , in care
locuitorii satului Pripas se afla la hora in curtea Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea. Se observa conflictul
interior: o ia pe Ana la dans desi inima ii tresarea la vederea Floricai.
Aparitia lui Vasile Baciu marcheaza intriga, deoarece violenta verbala la adresa lui Ion, declanseaza
in el dorinta de razbunare care se va finalize tragic pentru toate personajele.
 Desfasurarea actiunii prezinte pe mai multe planuri narative evolutia personajelor si a relatiilor
sociale. Inceputul desfasurarii actiunii e marcat de bataia dintre Ion si George, aparent pt plata lautarilor,
insa in esenta pt intaietatea la mana Anei. Acum iese invingator Ion, fiind insa mustrat de preot, iar la
sfarsit ca element de simetrie George o sa fie castigator definitiv. Ion renunta temporar la pasiunea pt
Florica, concentrandu-se pe dobandirea pamanturilor de la Vasile Baciu si astfel se insoara cu Ana, insa ii
provoace acesteia numai suferinte care o conduc cu gandul la sinucidere, solutie data de carciumarul
Avrum. Nici moartea sotiei si a copilului sau, Petrisor, nu au trezit in Ion sentimente de culpabilitate si
astfel incearca sa se intoarca la Florica ignorand faptul ca femeia s-a maritat cu George intre timp.
Deznodamantul rezolva dramatic toate conflictele: surprins noaptea la Florica, Ion e ucis cu sapa de
catre George, fiind instiintat de infidelitatea sotiei sale de Savista. Criminalul este inchis iar Florica va
ramane singura. Singurul care a avut de castigat a fost preotul Belciug, deoarece toata averea lui Ion a
revenit bisericii.
Planul secundar prezinta viata Herdelenilor, evolutia lui Titu (formarea ca poet si jurnalist), nunta
Laurei si a lui Ghighi si in cele din urma retragerea la pensie si plecarea din Pripas.
Cele doua scene importante sunt: scena horei (unde se prezinta toate personajele participante la
eveniment) si scena sarutarii pamantului ( semn al victoriei sale si a tuturor sacrificiilor depuse).
Stilul neutru , impersonal este specific prozei realiste obiective; “metoda fara stralucire artistic, fara
stil” pe care o remarca E.Lovinescu. Limbajul operei contine calitati specific unui discurs de facture
realista: precizia, proprietatea termenilor , claritatea, concizia. Armonizarea continutului cu expresia
artistic creeaza o construnctie polifonica, in ritmuri alternante si cu tonalitati variate.
Romanul Ion reflectă estetica realistă prin tematica socială, prin geneza reprezentată de fapte reale,
prin conflictele care au la bază dorinţa de parvenire a protagonistului, prin personajele exponenţiale
pentru anumite categorii sociale şi create în relaţie cu mediul, prin verosimilitatea întâmplărilor relatate la
persoana a III-a de către un arator omniprezent, omniscient, cu perspectivă auctorială şi viziune
naratologică „din spate”.
 Ion
-caracterizare de personaj-

Personajele sunt create conform esteticii realiste, respectiv în strânsă relaţie cu mediul social,
exponenţiale pentru o anumită clasă socială, fiind tipice în situaţii tipice şi având o evoluţie credibilă.
În centrul romanului stã destinul personajului principal, Ion. În aprecierea acestui personaj trebuie
evitat un punct de vedere exclusivist: absolvirea sau condamnarea totalã. În realitate Ion este un personaj
complex cu lumini si umbre, a cãrui suflet are pãrti greu de înteles si de explicat. Complexitatea
personajului rezultã din sfâsierea dramaticã sub impulsul unor solicitãri simultane si contrare: glasul
pãmântului si glasul iubirii.
Ion este un personaj eponim (numele său dă numele romanului), realizat prin tehnica basoreliefului.
El domină întreaga lume care gravitează în jurul său (Ana, Vasile Baciu, Florica, George) şi care
contribuie la evidenţierea trăsăturilor lui, a caracterului complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie şi
ingenuitate, brutalitate şi delicateţe.
După aprecierea lui Eugen Lovinescu, "Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în
slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o
voinţă imensă", spre deosebire de George Călinescu ce consideră că "lăcomia lui de zestre e centrul lumii
şi el cere cu inocenţă sfaturi dovedind o ingratitudine calmă... Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci
din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse."
Departe de a fi un primitiv, un instinctual, Ion traieste o drama deplin motivata social si psihologic.
Inca de mic el isi da seama ca traieste intr-o lume in care pamantul reprezinta totul: el conditioneaza
pozitia sociala si relatia dintre oameni. In aceasta lume oricat de inzestrat ar fi omul el nu este apreciat
dupa calitatile sale, ci dupa holdele de pamant pe care le are. Pamantul este deci garantia unei vieti
indestulate si fericite. Asadar nu este vorba in cazul lui Ion de o sete atavica de pamant, ci de o dorinta
fierbinte de a trai altfel.
Romanul informează cititorul asupra personajelor sale. Astfel aflăm că feciorul Glanetaşului era
"iute şi harnic ca mă-sa"; "pământul îi era drag ca ochii din cap. Nici o brazdă de moşie nu s-a înstrăinat
de câmd s-a făcut dânsul stăpânul casei".
Era chipeş, isteţ, iute şi harnic, dar sărăntoc. Dorinţa de a avea pământ îl obsedează: "Trecea
deseori, parcă înadins, pe lângă pământurile lui Vasile Baciu. Le cântărea din ochi, se uita dacă sunt bine
lucrate şi se supăra când vedea că nu sunt toate cum trebuie. Se simţea stăpânul lor şi-şi făcuse planuri
cum va avea fâneaţa cutare".
Construit monumental, într-o dimensiune tragică, personajul întâlneşte atât trăsăturile eroului clasic,
cât şi cele ale celui romantic. Fapte, gesturi, reacţii spontane pun în lumină caracterul personajului,
conturat realist şi obiectiv, dar mai degrabă cu viziunea unui naturalist.
Jignit de Vasile Baciu în faţa satului, care îl numeşte "sărăntoc", "hoţ", "tâlhar", Ion reacţionează
potrivit firii sale impulsive, violent: "stătea neclintit, ca un lemn, doar inima îi sfărâma coastele ca un
ciocan înfierbântat. (...) Îi clocotea tot sângele, şi parcă aştepta înadins să-l atingă barem cu un deget, ca
să-l poată apoi sfârteca în bucăţele, mai ales că în spatele lui văzuse pe George ce privea dispreţuitor şi
mulţumit".
Scena cositului, a sarutarii pamantului memorabile, se adauga celor dinainte,alcatuind prin Ion o
fiinta generica si mareata : “Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului,ca o chemare
coplesindu-l. Se simtea mic si slab, cat un vierme pe care-l calci in picioare,sau ca o frunza pe care vantul
o valtoreste cum ii place.”
 Scriitorul isi urmareste personajul din doua ipostaze care il definesc substantial : framantat de
dorinta de a avea pamant cat mai mult,chiar si dupa ce l-a obtinut.Ion dovedeste un comportament bine
calculat,inteligent si viclean,fara scrupule,el isi adapteaza atitudinile in functie de datele realitatii.
Trăsătura definitorie rămâne însă dragostea pentru pământ, multiple scene evidenţiind-o: prima
dintre ele este cea în care, după terminarea muncii propriului lot, Ion atinge fostul său pământ, aflat acum
în posesia lui Simion Lungu; la venirea acestuia, Ion strigă că nu a făcut nicio nedreptate, că nu îi pasă
nici de judecăţi, nici de Dumnezeu din cer, sfidând astfel atât legile satului, cât şi morala creştină. Este
primul moment în care dragostea pentru pământ depăşeşte limitele firscului. Scena despre care se
vorbeşte cel mai adesea în evidenţierea acestei trăsături a personajului rămâne cea a sărutării pământului,
care trebuie pusă în relaţie cu atitudinea lui Ion faţă de aceleaşi pământuri înainte ca acestea să-i aparţină
prin căsătoria cu Ana: dacă îniţial Ion se simte un vierme, o frunză în raport cu dimensiunile de uriaş ale
pământului, în scena sărutării raportul de forţe se inversează: “pământul se închina în faţa lui”. Dragostea
pentru pământ atinge aici cotele unei pasiuni erotice, iar detaliile thanatice (lutul negru, ca niste mănuşi
de doliu) anticipă moartea personajului.
Un rol special in caracterizare il are limbajul personajului marcat de impulsurile sale interioare:
exclamatia "Cat pamant, Doamne!" exprima umilinta infricosata in fata "uriasului" si foamea ancestrala
de pamant.
Autocaracterizarea evidentieaza framantarile sufletesti prin intermediul monologului interior "Ma
molesesc ca o baba".
Este viclean cu Ana: o seduce, apoi se înstrăinează de aceasta, iar căsătoria o stabileşte cu Baciu
când fata ajunsese de râsul satului. Este naiv, crezând că nunta îi va aduce şi pământul râvnit, fără a face o
foaie de zestre. După nuntă, începe calvarul Anei,bătută şi alungată de cei doi bărbaţi. Prin intervenţia
preotului, Vasile Baciu îi dă pământul făgăduit lui Ion, la notar. Brutalitatea faţă de Ana este înlocuită de
indiferenţă. Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, se face simţit celălalt glas: al iubirii.
Viclenia îi dictează modul de apropiere de Florica: falsa prietenie cu George, în a cărui casă poate veni
oricând ca prieten. Avertismentul Savistei aduce deznodământul, George îl ucide cu sapa pe Ion, venit
noaptea în curtea lui, după Florica. Dominat de instincte, în afara oricărei morale, încălcând succesiv toate
normele comunităţii, Ion este o victimă a lăcomiei şi a orgoliului său. Este caracterizat direct (de către
narator, de alte personaje, autocaracterizare) şi indirect (prin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relaţii
cu alte personaje, vestimentaţie).
Intregul univers rural al Pripasului intra, intr-un fel sau altul, in legetura cu Ion, care intra in
posibile “triade” dramatice: a lumii afective (Ion-Florica-Ana), a destinelor masculine ( Vasile Baciu-
George-Ion), a autoritatii rurale (Bleciug-Herdelea-Ion). Cele doua femei care strajuiesc destinul lui Ion
sunt concepute antitetic dar complementar: Ana- urata, dar bogata; Florica- frumoasa, dar saraca.
G. Călinescu: “Ion este o brută. Lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi
dovedind o ingratitudine calmă. Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală,
caracteristică oricărei fiinţe reduse.”
E.Lovinescu: “Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o
inteligenţă ascuţită, o cazuistică restrânsă, o vclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă: nimic
nu-i rezistă. Ion este o figură simbolică, mai mare decât natura.”
Prin Ion, eroul romanului cu acelasi nume, Liviu Rebreanu a creat un personaj de referinta in
literatura romana, care va suscita mereu noi introspectii in adancimiile fiintei umane. personaj memorabil
şi monumental, ipostază a omului teluric, dar supus destinului tragic de a fi strivit de forţe mai presus de
voinţa lui neînfrântă:pământul-stihie şi legile nescrise ale satului tradiţional.