Dimensiunea ontologică a lirismului eminescian

Motto: „Omul, asemenea deşertăciunii,

zilele lui sunt ca o umbră care trece”
(Psalmul 144)

Mihai Eminescu, ca adept al filozofiei germane, a pus accentul în creaţiile

sale de valoare, pe ontologie, al cărui obiect principal este problema existenţei,
ghidîndu-se după ideile lui Kant, Hegel şi Schopenhauer. Timpul este o modalitate
de existenţă de fiinţare a obiectelor şi fenomenelor, în dependenţă de succesiune,
ritmul şi dezvoltarea lor.
Noţiunea de timp constituie supratema creaţiilor eminesciene, relevată prin
trei concepte temporale: „fugit irreparabile tempus”, „panta rhei” şi „carpe diem”.
Conform filozofiei germane, esenţa existenţei exprimă dorinţa umană de a conferi
vieţii un sens, o valoare, căci „Nu trăim oricînd, de aceea nu putem trăi oricum”
(Erich Fromm). Idealul prin care dorim să conferim sens propriei vieţi este de fapt
scopul global al iniţiativelor. Viaţa, în esenţa eminesciană, este o traiectorie
modelată de timp, din perspectiva unui ţel suprem. Acest concept, „carpe diem”,
este ilustrat în poezia „Dintre sute de catarge”, prin versurile „De-i fi gonit norocul
/ Fie idealurile”. Norocul sugerează scopul suprem , al şansei, eroul liric privind
valorile umane sub cele două aspecte ale vieţii :clipa şi năzuinţa spre veşnicie,
împlinire. Întrebările retorice „Cîte oare le vor sparge / Vînturile, valurile?” şi
„ Cîte o să le-nece oare / Vînturile, valurile?” accentuează simbolul vînturilor şi a
valurilor, ce denotă obstacolele la care este supusă fiinţa umană în starea de
dorinţă. Prin urmare, pentru a ne trăi clipa, viaţa trebuie să ne opunem
impedimentelor existenţei.
Predilecţia pentru studierea acestor teme existenţiale se evidenţiază în
perioadă activităţii ca ziarist a lui Eminescu, în special din 1882, cînd s-a remarcat
ca corespondent al ziarului „Timpul” . În această etapă, scriitorul a contactat
permanent problemele prezentului, avînd cunoştinţe despre trecut şi speranţa în
viitor. Aceste idei confirmă faptul că timpul nu este simetric. Erich Fromm, ilustrul
filozof german afirma ideea că viitorul şi trecutul nu se pot suprapune, „trecutul
poate influenţa într-o anumită măsură viitorul, pe cînd viitorul nu poate influenţa
trecutul, ca proprietate a ontologiei, datorită ireversibilităţii timpului.
Fenomenul „fugit irreparabile tempus” determină pecetluirea existenţei
umane de către timp, reliefată de Mihai Eminescu în poeziile „Singurătate”,
„Departe sunt de tine”, „Trecut-au anii” şi „Dintre sute de catarge”. În
„Singurătate” scurgerea iremediabilă a timpului produce un efect distructiv clipelor
fericite alături de iubită : „Şi mi-i ciudă cum de vremea / Să mai treacă, se îndură /
Cînd eu stau şoptind cu draga”. Monotonia timpului, ce rezidă din simbolurile
zoomorfe „greieri, şoareci” determină starea fiinţei poetice în culmile decepţiei,
supus legilor Universului. Perspectiva tragică a fenomenului este evocat în lucrarea
„Departe sunt de tine” , unde eroul liric rămîne victimă a timpului, un suflet bătrîn
şi singur, aruncat într-un noian necunoscut de suferinţe : „Voi fi bătrîn şi singur,
vei fi murit de mult!”.
 Noţiunile fundamentale ale ontologiei, spaţiul, timpul, sunt completate în
meditaţia „Trecut-au anii”. În această contopire este relevată prin versurile
„Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri”, ce denotă trecerea nesfîrşită a norilor prin
şesurile pustii, asociată u acea curgere neoprită a anilor. Conştientizarea faptului că
anii „niciodată n-or să vie iară” este dată de conceptul „panta rhei”. Ipostaza de
suferind şi solitar a eroului liric este completată cu întunecarea sufletească: „Iar
timpul creşte-n urma mea ... mă-ntunec!”, aceasta dizolvîndu-se pînă la finalul
poeziei. Această dizolvare, indicată de motivul trecerii în nefiinţă, este dictată de
legile timpului, căci „Viaţa curge spre moarte, precum apele spre mare”.
Soarta schimbătoare, conform ontologie, derivă din încercarea omului
de a evada din condiţia sa temporală, care înţelege, pe parcurs, că această
intervenţie este inutilă. Interesul obsesiv al scrierilor eminesciene pentru acest
concept determină reflexia spiritului marelui poet, în baza procesului de marcare a
temporalităţii asupra condiţiei umane şi destinului individual sau colectiv.
În scrierea „Trecut-au anii” se reliefează regretul imposibilităţii de a
mai savura din „paradisul pierdut”, străpuns de momente fericite ale copilăriei,
împresurate cu „Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”, luminate de purificare şi
virginitate. Supunerea în faţa destinului, este sugerată de muzicalitatea versurilor,
de aliteraţiile şi asonanţele, repetarea literelor: u, m , n, t, producătoare a unei stări
dramatice, profund distructive. Epitetul cu efect antitetic „căci nu mă-ncîntă azi
cum mă mişcară relevă „plîngerea paradisului pierdut”(A. Guillermo), generatoare
a suferinţei în urma destinului vitreg al fiinţei umane.
Prin distingerea celor trei concepte temporale, Mihai Eminescu îşi
demonstrează talentul deosebit de scriitor, oferindu-ne posibilitatea de a ne
confrunta cu marile probleme existenţiale, de a valorifica pozitiv prezentul şi
viitorul ce ne aparţine.

Dimensiunea ontologica a lirismului eminescian II

Mihai Eminescu, ca adept al filozofiei germane, a pus accentul în creaţiile
sale de valoare, pe ontologie, al cărui obiect principal este problema existenţei,
ghidîndu-se după ideile lui Kant, Hegel şi Schopenhauer. Timpul este o modalitate
de existenţă de fiinţare a obiectelor şi fenomenelor, în dependenţă de succesiune,
ritmul şi dezvoltarea lor.
Noţiunea de timp constituie supratema creaţiilor eminesciene, relevată prin
trei concepte temporale: „fugit irreparabile tempus”, „panta rhei” şi „carpe diem”.
Conform filozofiei germane, esenţa existenţei exprimă dorinţa umană de a conferi
vieţii un sens, o valoare, căci „Nu trăim oricînd, de aceea nu putem trăi oricum”
(Erich Fromm). Idealul prin care dorim să conferim sens propriei vieţi este de fapt
scopul global al iniţiativelor. Viaţa, în esenţa eminesciană, este o traiectorie
modelată de timp, din perspectiva unui ţel suprem. Acest concept, „carpe diem”,
este ilustrat în poezia „Dintre sute de catarge”, prin versurile „De-i fi gonit norocul
/ Fie idealurile”. Norocul sugerează scopul suprem , al şansei, eroul liric privind
valorile umane sub cele două aspecte ale vieţii :clipa şi năzuinţa spre veşnicie,
împlinire. Întrebările retorice „Cîte oare le vor sparge / Vînturile, valurile?” şi
„ Cîte o să le-nece oare / Vînturile, valurile?” accentuează simbolul vînturilor şi a
valurilor, ce denotă obstacolele la care este supusă fiinţa umană în starea de
dorinţă. Prin urmare, pentru a ne trăi clipa, viaţa trebuie să ne opunem
impedimentelor existenţei.
Predilecţia pentru studierea acestor teme existenţiale se evidenţiază în
perioadă activităţii ca ziarist a lui Eminescu, în special din 1882, cînd s-a remarcat
ca corespondent al ziarului „Timpul” . În această etapă, scriitorul a contactat
permanent problemele prezentului, avînd cunoştinţe despre trecut şi speranţa în
viitor. Aceste idei confirmă faptul că timpul nu este simetric. Erich Fromm, ilustrul
filozof german afirma ideea că viitorul şi trecutul nu se pot suprapune, „trecutul
poate influenţa într-o anumită măsură viitorul, pe cînd viitorul nu poate influenţa
trecutul, ca proprietate a ontologiei, datorită ireversibilităţii timpului.
Fenomenul „fugit irreparabile tempus” determină pecetluirea existenţei
umane de către timp, reliefată de Mihai Eminescu în poeziile „Singurătate”,
„Departe sunt de tine”, „Trecut-au anii” şi „Dintre sute de catarge”. În
„Singurătate” scurgerea iremediabilă a timpului produce un efect distructiv clipelor
fericite alături de iubită : „Şi mi-i ciudă cum de vremea / Să mai treacă, se îndură /
Cînd eu stau şoptind cu draga”. Monotonia timpului, ce rezidă din simbolurile
zoomorfe „greieri, şoareci” determină starea fiinţei poetice în culmile decepţiei,
supus legilor Universului. Perspectiva tragică a fenomenului este evocat în lucrarea
„Departe sunt de tine” , unde eroul liric rămîne victimă a timpului, un suflet bătrîn
şi singur, aruncat într-un noian necunoscut de suferinţe : „Voi fi bătrîn şi singur,
vei fi murit de mult!”.
Noţiunile fundamentale ale ontologiei, spaţiul, timpul, sunt completate în
meditaţia „Trecut-au anii”. În această contopire este relevată prin versurile
„Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri”, ce denotă trecerea nesfîrşită a norilor prin
şesurile pustii, asociată u acea curgere neoprită a anilor. Conştientizarea faptului că
anii „niciodată n-or să vie iară” este dată de conceptul „panta rhei”. Ipostaza de
suferind şi solitar a eroului liric este completată cu întunecarea sufletească: „Iar
timpul creşte-n urma mea ... mă-ntunec!”, aceasta dizolvîndu-se pînă la finalul
poeziei. Această dizolvare, indicată de motivul trecerii în nefiinţă, este dictată de
legile timpului, căci „Viaţa curge spre moarte, precum apele spre mare”.
Soarta schimbătoare, conform ontologie, derivă din încercarea omului
de a evada din condiţia sa temporală, care înţelege, pe parcurs, că această
intervenţie este inutilă. Interesul obsesiv al scrierilor eminesciene pentru acest
concept determină reflexia spiritului marelui poet, în baza procesului de marcare a
temporalităţii asupra condiţiei umane şi destinului individual sau colectiv.
În scrierea „Trecut-au anii” se reliefează regretul imposibilităţii de a
mai savura din „paradisul pierdut”, străpuns de momente fericite ale copilăriei,
împresurate cu „Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”, luminate de purificare şi
virginitate. Supunerea în faţa destinului, este sugerată de muzicalitatea versurilor,
de aliteraţiile şi asonanţele, repetarea literelor: u, m , n, t, producătoare a unei stări
dramatice, profund distructive. Epitetul cu efect antitetic „căci nu mă-ncîntă azi
cum mă mişcară relevă „plîngerea paradisului pierdut”(A. Guillermo), generatoare
a suferinţei în urma destinului vitreg al fiinţei umane.
Prin distingerea celor trei concepte temporale, Mihai Eminescu îşi
demonstrează talentul deosebit de scriitor, oferindu-ne posibilitatea de a ne
confrunta cu marile probleme existenţiale, de a valorifica pozitiv prezentul şi
viitorul ce ne aparţine.