Sunteți pe pagina 1din 13

STRUCTURA ECOSISTEMELOR AMENAJATE DE TIP

AGRICOL
Analizând de la general la particular, de la nivelul biosferei la cel al
ecosistemelor si de la acestea din urma la tipurile de ecosisteme existente, vom
putea trece în revista asemanarile si deosebirile esentiale ale lor, facând apel la
modalitatile diverse de clasificare si de apreciere a evolutiei sistemelor
ecologice în general si ale ecosistemelor de tip agricol în special. În cadrul
agroecosistcmelor încercam sa diferentiem ecosistemele fermelor agroturistice,
cele care înglobeaza de fapt modulul producerii de legume si fructe si eventual
de cereale ori alte tipuri de plante si modulul de crestere a animalelor cu arealul
pasunilor si fânetelor aferent, precum si modulul prelucrarii produselor obtinute
pentru a le valorifica prin turism. Aceste ecosisteme sunt sisteme dinamice si
complexe distincte, care produc biomasa de origine vegetala si animala utila
omului si o valorifica superior (prin alimentatie publica pentru turisti) în scopul
rentabilizarii activitatii din ferma.

Indiferent de modul de exprimare privind apartenenta agroecosistemelor, fie ca


sunt cvasi-naturale, sau ca prezinta grade diferite de artificializare, esential este
faptul ca în cadrul lor este prezent omul, care, printr-un aport mai mic sau mai
mare, le amenajeaza, le controleaza si le regleaza. Astfel, sub raport cibernetic,
fiinta umana, ca o componenta a ecosistemelor de tip agricol, este specia
dominatoare, care realizeaza autoreglarea si echilibrul ecologic în
agroecosistem, situatie analoaga climaxului climatic din ecosistemele naturale si
care este denumita „agroclimax".

Conceptul de agroclimax încearca impunerea, printr-o activitate de sinteza


(Speeding C.R.W., 1979), a unor sisteme de agricultura optimizate. Acestea vor
trebui sa corespunda urmatoarelor cerinte : conservarea habitatelor, folosirea
optima a conditiilor ecologice ale teritoriului dat .si obtinerea unor productii
vegetale si animale maxime.

Raporturile dintre om si sistemele agricole amenajate de el sunt de natura


,,existentiala", de ele depinzând conservarea grupelor de vietuitoare din
agroecosisteme, inclusiv a fiintei umane. Prin urmare structura „simbiotica" a
ecosistemelor agricole (Odum E.P., 1971) devine esentiala, în sensul ca
plantele cultivate si animalele domesticite, componente ale agroecosistemelor,
sunt dependente total de om (ele neputând concura cu plantele si animalele
salbatice), iar omul, la rândul sau, depinde într-o proportie ce tinde spre absolut
de echilibrul si de productivitatea ecosistemelor agricole amenajate de el.

2.5.1. ECOSISTEMUL NATURAL SI ECOSISTEMUL AGRICOL

Ecosistemele agricole sau agroecosistemele, ca ecosisteme amenajate, se


deosebesc structural si functional de ecosistemele naturale în primul rând printr-
un consum de energie sporit, prin utilizarea altor surse de energie în afara celei
sol 20120c224u are si printr-un flux de energie care nu tine seama de ciclurile
biogeochimice naturale (tabelul 6).

Deosebirile principale intre ecosistemele naturale si cele amenajate

Tabelul 6

Elementul de Ecosistemul natural Ecosistemul amenajat


diferentiere
ENERGIA — utilizeaza numai - consum de energie sporit
energie solara
- utilizeaza .si alte surse de
energie
— fluxul de energie este — - fluxul de energie NU
în cadrul tine seama de

ciclurilor biogeochimice ciclurile biogeochimice


naturale naturale

— - circuitele naturale sunt


fie suplimentare,

fie înlocuite prin circuite


artificiale
— flux energetic de — - flux energetic mult
circa marit, producator
1-4 x 103 kcal/m2/an
de entropie
— fluxul energetic
genereaza - era primitiva: 5000
kcal/zi/om
negentropie (entropie
scazuta, - astazi (în tarile dezvoltate)
desemnând capacitatea :
de a 200 000 kcal/zi/om
investi în lucru util —
actiune)
STRUCTURA — structura naturala —- lanturi trofice
(stabila, simplificate si

echilibrata) scurte, ce dau productivitati


mari cu ajutorul unor tehnici
speciale

—- structura programata
artificial
(cu indici foarte înalti) în
care
exportul de biomasa este
compensat

prin importul de energie


FUNCTIONAREA — se pot autoorganiza, - nu poseda capacitate de
autodezvolta autoorganizare
— prezinta echilibru —- relatia factor uman-
biologic prin mediu nu este
reglaj cibernetic
supusa mecanismelor de
— functionarea autoreglare (rezulta
componentelor „crize ecologice" :
este influentata de
informatiile acumularea deseurilor
primite de la partenerii si epuizarea resurselor)
de
contact —- caracterizate prin
procese liniare
— interrelatiile - echilibrul ecosistemului
biocenoza —biotop se face prin

dau modificari mici de transferul de energie si


dimensiuni informatie din

alte ecosisteme de catre


om, care

poate închide astfel bucla


conexiunii

inverse

Agroecosistemul reprezinta o copie simplificata a ecosistemelor naturale si este


creat si gospodarit de om printr-un aport suplimentar de energie („energie
culturala"), aport reprezentat de munca omului si travaliul animal. Înca în
perioada asa-numitei agriculturi traditionale (Puia I. si Soran V., 1977), când
animalele domestice (majoritatea erbivore) au fost crescute si prasite pentru
produsele lor si pentru forta de tractiune si, în egala masura, au fost pretuite si
pentru furnizarea îngrasamintelor organice necesare fertilizarii ogorului,
agroecosistemele nu s-au confundat cu ecosistemele naturale, ci s-au inserat
printre acestea.
Agricultura contemporana, dobândind din ce în ce mai mult caracterul unei
îndeletniciri de factura industriala, s-a departat într-o mare masura de conditiile
regenerative ale biosferei, pierzând reale virtuti de autorefacere (Puia I. si Soran
V., 1987). Implicit, agroecosistemele s-au îndepartat de ecosistemele naturale,
capacitatea de autoorganizare si autodezvoltare fiind nula.

Omul, care reprezinta elementul de organizare si conducere în agroeco-


sisteme, a accelerat în ultimele decenii aceasta marcanta detasare a agro-
ecosistemelor din rândul celor naturale, prin amplificarea celor trei fluxuri
fundamentale ale ecosistemelor : substanta, energia si informatia. Trebuie
mentionat faptul ca desi în actuala etapa agricultura industrializata implica
însemnate riscuri ecologice (generatoare de „crize"), agroecosistemele nu si-au
pierdut atributul de ,,natural". Aceasta pentru ca mecanismele prin care circula
substantele, se scurge energia si se transmit informatiile sunt naturale, iar în
paralel au aparut nenumarate concepte de reorientare spre natura, de
valorificare si redescoperire ale unor procese ale sale extrem de utile pentru o
gospodarire judicioasa (management) a sistemelor ecologice din agricultura si,
în special, din fermele agroturistice.

Trebuie mentionat ca foarte important, ca deosebirea dintre agroeco-sisteme si


ecosistemele naturale nu consta în structura trofica generala (care este
similara), ci în complexitatea ei. Ecosistemele naturale mature dispun de obicei
de o diversitate interna extrem de mare, reliefata prin numarul ridicat de specii
componente, care satureaza toate nisele ecologice. Aceasta diversitate
genereaza multiplicarea lanturilor trofice, substantele circulând prin mai multe
canale si mai înguste, structura specifica unei complexitati ridicate.

Agroecosistemele, dupa cum s-a mai precizat, au o structura mult simplificata,


cu o diversitate interna scazuta, cu nise ecologice nesaturate si o distribuire a
substantei si energiei pe canale putine (uneori, unul singur) si largi. Structura
trofica este însa similara, dupa cum s-a mai spus, sectiunea de baza
(producatoare de substanta organica), fiind constituita de plantele verzi, care
fixeaza energia solara. Deci agroecosistemele pot fi asemanate în ultima
analiza cu ecosistemele naturale tinere simplificate, dupa I. Puia si V. Soran
(1987) (tabelul 7).

Elemente comparative între agroecosisteme si ecosistemele naiurale tinere sl


mature

Tabelul 7

Caracteristici ale Agroecosisteme Ecosisteme naturale


ecosistemelor
tinere mature
(climax)
Biomasa mica mica mare
Raportul P/R >1 > 1 sau < 1 aprox. 1
Raportul P/B ridicat ridicat scazut
Autoorganizarea lipseste spontana spontana
Lanturi trofice foarte scurte scurte lungi,
(pasunatul complexe
(de regula)
dominant) (lantul detritivor
dominant)
Stratificarea foarte slaba sau slaba pronuntata
inexistenta
Diversitatea de foarte mica mica variabila, de
specii regula mare
Cicluri vitale scurte, simple scurte, simple lungi,
complexe
Mecanisme antropice fizice biologice
preponderente de
reglare a populatiilor
Fluctuatii mari pronuntate mai putin pro-
nuntate
Ciclurile substantelor deschise deschise mai mult sau
minerale mai
(cu exporturi si
importuri mari) putin închise
Rolul detritivorelor putin important important foarte
important
Stabilitatea controlata de om fluctuanta homeostata
Recolta potentiala ridicata sau ridicata scazuta sau
pentru om foarte foarte

ridicata scazuta
P — productia bruta; R — respiratia comunitatii; B — biomasa

Daca stadiile juvenile ale ecosistemului prezinta tendinta naturala de evolutie


înspre stari de echilibru ecologic maxim (maxima negentropie), în cazul
agroecosistemelor este necesara îndepartarea posibilitatilor instaurarii stadiului
final al succesiunilor ecologice si mentinerea constanta a unui ,,agroclimax"
(Owen D.F., 1974 ; Puia I., 1977). Din acest punct de vedere, agricultura,
indiferent de specialitatile ei, de gradul de perfectionare a tehnicii si de
organizarea sociala, se înscrie ca o preocupare permanenta a omului de a crea
continuu conditii optime pentru dezvoltarea unor ecosisteme tinere, cu nise
nesaturate (Bourne, A., 1975), cu o productivitate neta a ecosistemului ridicata
si cu posibilitati de sustinere a unei mari populatii umane.

2.5.2. EVOLUTIA SI CLASIFICAREA AGROECOSISTEMELOR

Modalitatile de clasificare a ecosistemelor sunt diferite, în functie de criteriile


urmarite : geografice, istorice, energetice, prezenta omului s.a., ori diverse
combinatii între ele (Goodall D. W., 1953; Curtis J.T., 1959; Greig-Smith P.,
1964 ; Vasilievici V. I., 1966; Liubsciev A, A., 1972; Speeding C. R. W., 1975;
Duckham A. N. si col., 1976; Puia, 1977 ; Soran si Puia ., 1980 ; Puia I. si Soran
V., 1987; Ionescu Al. si col., 1989 s.a.).

Nu ne propunem sa intram în detaliile metodologice ale clasificarii sistemelor


ecologice, însa vom extrage sumar anumite aspecte care sunt necesare
descrierii ulterioare a agroecosistemelor si a ecosistemelor fermelor
agroturistice.

2.5.2.1. ORIGINEA SI EVOLUTIA AGROECOSISTEMELOR

Practica si stiinta cultivarii pamântului si a cresterii animalelor s-au nascut într-


un context ecologic specific dat de anumite raporturi ale omului cu ambianta în
care s-a format si a evoluat, context ramas pâna astazi matricea dominanta a
desfasurarilor actiunilor agricole.

Aparitia agroecosistemelor a fost determinata de o radicala tranzitie trofico-


ecologica, a carei esenta a constituit-o noua pozitie a speciei umane în lanturile
trofice si în piramida eltoniana. Aceasta tranzitie a depins în mare masura de
disponibilitatile locale ale biosferei în a oferi omului specii potrivite cultivarii si
domesticirii în ambiante fizico-climatice favorabile si în structuri sociale adecvate
( P u i a I. si Soran V., 1987). Agro-ecosistemele au fost, de altfel, primele
ecosisteme construite de om.

Agricultura s-a nascut în aceeasi perioada cu aparitia limbajului, a comunicarii


între indivizi, deci a transferului de informatie. Acestea ar fi, dupa opiniile
noastre, primordiile „erei informationale", constientizata abia la sfârsitul secolului
XX.

În perioada larga a preistoriei s-a înfaptuit si s-a desavârsit, deci, cea mai
însemnata tranzitie ecologica a speciei umane. Omul a parasit modul natural de
procurare a hranei (prin cules si vânat) în favoarea instituirii unui nou mod
(diferit de cel al lumii animalelor), de producere a hranei prin mijlocirea unor
ecosisteme construite în acest scop. S-a efectuat astfel tranzitia de pe pozitia de
culegator pe cea de producator, înfaptuindu-se asa-numita „revolutie ecologica"
sau „revolutie agricola" ( C hi l d e C, V., 1942), ori, cu alte cuvinte, revolutia din
neolitic sau de producere a alimentelor.

Geneza agriculturii a fost posibila dupa crearea oikumenului (de la grecescul


oikumen, ce semnifica întreaga suprafata a pamântului), care semnifica
ambianta specifica omului (Toynbee A., 1976), perfectionarea limbajului,
dezvoltarea gândirii logice si aparitia unor factori de ordin tehnic (inventarea
ceramicii, ceea ce a marit securitatea depozitarii produselor, descoperirea
metalelor etc.).
Initial oamenii defrisau si luau în cultura un teren, apoi altul si, odata cu aceasta,
se deplasa si grupul uman cultivator, ceea ce reprezenta un sistem de
agricultura itineranta.

Legatura dintre terenurile cultivate si pasuni, precum si observatia ca dejectiile


animalelor îmbunatatesc fertilitatea solului explica strânsa legatura dintre
dezvoltarea granoculturii (sisteme de agricultura bazate pe cultivarea plantelor
producatoare de seminte comestibile) si domesticirea animalelor.

Folosirea animalelor domestice la muncile agricole reprezinta introducerea unei


forte suplimentare, pe lânga cea umana, ceea ce a dus la cresterea
productivitatii ecosistemelor agricole, soldata cu crearea unor surplusuri de
productie. în acest mod s-au constituit (în zona temperata) sisteme de
agricultura suficient de complexe care au fost denumite sisteme de agricultura
traditionala. Ele s-au format în antichitate si s-au mentinut pâna în timpul
revolutiei industriale.

Revolutia industriala si, apoi, cea tehnico-stiintifica au provocat schimbari


radicale în agricultura, mai cu seama pe la mijlocul secolului XX. Omul a
introdus în agricultura, pe lânga energia solara existenta, un tip de energie
concentrata prin combustibilii fosili (care sunt, indirect, tot de provenienta
solara). Surplusul de energie poate fi folosit direct, în tractiunea mecanica, sau
indirect prin utilizarea îngrasamintelor chimice, a pesticidelor s.a. Mecanizarea
si chimizarea au facut ca agricultura sa fie orientata spre industrializare.

Agricultura contemporana (industrializata) a reclamat scindarea agro-


ecosistemului traditional în subsisteme care reprezinta, fiecare în parte, o
amplificare a unui nivel din piramida eltoniana a agroecosistemului traditional, în
primul rând a trebuit sa se separe cultivarea plantelor de cresterea si
exploatarea animalelor, precum si terenul arabil de pasune. Din acest moment
apar agroecosisteme ale culturilor agricole si ecosistemele zooproductive.

De remarcat este faptul ca aceasta despartire arbitrara a provocat perturbarea


ciclurilor biogeochimice seculare, urmata de scaderea fertilitatii solului, iar lipsa
îngrasamintelor naturale a fost suplinita prin îngrasamintele chimice. O alta
urmare a disjunctiei amintite a fost cresterea compartimentarii si a artificializarii
extrem de pronuntate ale unor tipuri de agroecosisteme, în special cele
zootehnice. S-a ajuns la un fel de agroecosisteme industriale (Puia I. si Soran
V., 1987) reduse ca întindere (culturile din sere, complexe industriale zootehnice
etc.), dar cu eficienta foarte mare în productie. Avantajul acestor tipuri de
agroecosisteme este ca factorul uman are posibilitatea controlului tuturor
factorilor care contribuie la realizarea biomasei dorite (produse vegetale si
animale), asa dupa cum se întâmpla si în cazul ecosistemelor fermelor
agroturistice.
În acest mod s-a ajuns ca de la asigurarea unei cantitati de hrana în agricultura
traditionala, estimata la 100—200 kcal/m2/an rezultata de pe o suprafata de 0,5
—1,5 ha, sa se ajunga în cadrul agriculturii industrializate la asigurarea a 600—
4000 kcal/m2/an de pe o suprafata de numai 0,2—0,6 ha (în conditiile suprafetei
mondiale per capita, în medie a ultimilor ani, de 0,32 ha !).

În figura 21 sunt prezentate analitic etapele principale ale originii si dezvoltarii


agriculturii; reiese evident rolul cresterii animalelor în epoca actuala, ceea ce
subliniaza oportunitatea studierii noilor concepte integratoare în acest domeniu
si, respectiv, a diferitelor tipuri de module specifice din ecosistemele fermelor
agroturistice.
Fig. 21 — Geneza si evolutia agroecosistemelor

(dupa Speeding, C.R.W., 1975)

2.5.2.2. CLASIFICAREA AGROECOSISTEMELOR

Cu cât agroecosistemul se caracterizeaza printr-un nivel trofic mai simplificat, cu


atât cantitatea de energie necesara întretinerii lui este mai mare, dupa cum s-a
mai sugerat. De aceea criteriul clasificarii sistemelor agricole în functie de canti-
tatea de energie suplimentara sau culturala (de alta origine decât cea solara)
introdusa de om, abordat în unele studii de specialitate, pare a întruni o larga
adeziune.

Energia culturala (Cox W.G. si A t k i n s M. D, 1979)


reprezinta energia introdusa de om în agroecosisteme, în
.scopul dirijarii bioproductiilor spre obtinerea unor cantitati cât
mai ridicate.
Ea poate fi exprimata prin suma:

EC = EB +
ET,
în care EC reprezinta energia culturala, EB reprezinta energia biologica (munca
omului si a animalelor) si ET reprezinta energia tehnologica (energia cheltuita
prin lucrarile cu masini si utilaje diverse, precum si energia necesara pentru
fabricarea lor, la care se adauga energia indirecta introdusa prin diverse
materiale, ca: îngrasaminte chimice, pesticide si alte substante si, de cele mai
multe ori, energia consumata pentru prelucrarea produselor brute).

Cantitatea de energie culturala (EC) poate fi exprimata în diferite feluri, ea


ajutând la clasificarea agroecosistemelor, ca de exemplu :

EC = EP (output)/ EB +ET
(input)
unde EP reprezinta energia iesita sub forma de produs si EB+ET reprezinta
energia intrata sub forma de energie biologica si tehnologica (Leach G.. 1976).

O alta modalitate de exprimare a energiei culturale este în kilocalorii.


(sau alte unitati de masura a energiei) cheltuite anual per unitate de suprafata.
In fine, ea mai poate fi exprimata si relativ, prin compararea raportului
EB/ET, luându-se drept referinta sistemele agriculturii traditionale,
în care totalitatea energiei culturale este reprezentata prin energia biologica
(EC = EB). .
Un criteriu complementar de clasificare îl reprezinta gradul de control al omului
(care depinde de fapt de EC) asupra factorilor fizici (microclimat), chimici
(fertilitatea solului) si biologici (combaterea organismelor concurente).

Pe baza criteriilor de clasificare propuse, I. Puia si V. Soran (1987), sprijinindu-


se pe analiza unor studii de specialitate (Holdridge L.,197(3; Clark W., 1975 ;
Snaydon P.W. si Elston J, 1976; D u c k h a m A. N., J o n e s J. G. W. si
R o b e r t s E.H., 1976 s.a.), au stabilit trei mari categorii de agroecosisteme:
extensive, intensive si industriale. Dupa acest model, în figura 22, au fost
clasificate agroecosistemele în functie de cantitatea de energie culturala
introdusa si evidentiate în cele doua mari categorii productive: agroecosisteme
pentru cultura plantelor (ecosisteme agrare) si, respectiv, pentru cresterea si
exploatarea animalelor (ecosisteme zooproductive).

Se constata modul de evolutie al agroecosistemelor, cele puternic antropizate


de tip industrial sau intensiv fiind în marea majoritate ecosistemele
zooproductive. În cadrul lor se remarca numeroase tipuri de ecosisteme,
diversificate pe specii de animale, multe fiind specifice si fermelor agroturistice
(cele extensive).

Cele trei tipuri de agroecosisteme amintite se întîlnesc în cadrul oricarei


categorii de sistem agricol, si anume, agroecosisteme extensive, intensive si
industrializate.

Agroecosistemele extensive (sau de intensitate scazuta), cum sunt si fermele


agroturistice, se caracterizeaza printr-un raport energetic iesire (output)/intrare
(input) ridicat (Leach G., 1976). în medie, 1 calorie EC (reprezentata aproape în
întregime de EB) produce peste 10 calorii sub forma de biomasa utila. Desi
randamentul sub raportul energiei suplimentare investite este mare, totusi
recolta utila este mica, deoarece controlul asupra daunatorilor este practic
inexistent (pierderile pot ajunge pâna la 50%), agrotehnica este primitiva,
soiurile utilizate au productivitate mica etc. Astfel de agroecosisteme sunt
sistemele agriculturii traditionale, livezile si gradinile din jurul asezarilor rurale,
pasunile si fânetele (de regula cele seminaturale) s.a. Trebuie mentionat ca în
aceste cazuri se poate urmarii calitatea produselor, ceea ce pentru fermele
agroturistice devine foarte important tinând cont ca produsele de ferma se
valorifica prin alimentatie publica în pensiunile aferente.
Fig. 22 — Clasificarea aroecosistemelor (AES)
1 Complexe industriale de crestere a bovinelor; 2 Pescuit oceanic; 3
Complexe industriale pentru cresterea pasarilor de carne; 4 Complexe
industriale pentru cresterea suinelor; 5 Complexe industriale pentru producerea
de oua; 6 Acvaculturi; 7 Culturi protejate horticole (sere, solarii); 8 Complexe
industriale pentru vaci de lapte; 9 culturi horticole intensive ;10 îngrasarea
bovinelor In sistem gospodaresc ;/1 Cresterea vacilor de lapte în sistem
gospodaresc, 12 Sisteme mixte intensive; 13 Piscicultura în ape interne sau
teritoriale; 14 Culturi de cimp irigate; l:> culturi de cîmp neirigate, intens
chimizate ; 16 Plantatii horticole extensive ; 17 Culturi de cîmp extensive; 18
Cresterea fx>-vinelor pentru carne pe pajisti naturale; 19 Ecosisteme
seminaturale sau naturale

Terenurile cultivate si pasunea acestor tipuri de agroecosisteme sunt strâns


legate între ele prin intermediul animalelor domestice, prin: producerea de
îngrasaminte organice, producerea de alimente (lactate, carne, oua), diverse
materii prime (lâna, blanuri, piele, oase) si utilizarea ca animale de tractiune.
Astfel de legaturi specifice agriculturii primitive si traditionale (Puia I. si Soran V.,
1987), cu sisteme agricole, de regula mixte, fac posibila recircularea resurselor
naturale terestre (CO2, O2, H2O) si regenerarea lor, asigurând acestor categorii
de agroecosisteme un grad înalt de stabilitate.

Agroecosistemele intensive se caracterizeaza printr-un raport energetic


output/input de aproximativ 1/1. Productivitatea lor este mare întrucât 1 calorie
EB produce pâna la 6000 de calorii sub forma de biomasa. În cazul în care se
tine cont de energia suplimentara si de combustibilii fosili (prin mecanizare +
chimizare), se ajunge la o productivitate a agriculturii, intensive mai mare de 3—
6 ori fata de sistemele agriculturii traditionale.

Productivitatea ridicata se datoreaza folosirii de genotipuri noi, îmbunatatirilor


funciare, irigatiilor etc., precum si cheltuirii de catre om a unei cantitati de
energie culturala de 10—20 ori mai mare (St e i n h a r t J. B. si C. E., 1974 ;
Clark W., 1975 ; Rifkin J.,1980, citati de Puia I. si Soran V.,1987). Producerea
de alimente prin astfel de agroecosisteme este recomandabila atât timp cât
resursele de energie tehnologica sunt accesibile si relativ ieftine. De pilda,
scumpirea petrolului a atras si cresterea preturilor produselor alimentare
obtinute prin agroecosistemele intensive. Dintre astfel de agroecosisteme putem
exemplifica sistemele puternic mecanizate si chimizate producatoare de cereale
si alte plante cultivate, livezile si podgoriile intensive, sistemele mixte de produc-
tie, cresterea vacilor de lapte, piscicultura în apele interioare etc.

Separarea artificiala între terenul cultivat si pasune si specializarea


producatorilor pe ramuri înguste determina ca reciclarea naturala sa fie suplinita
prin îngrasaminte chimice, ceea ce înseamna de fapt un consum sporit de
energie. Nerealizarea reciclarii naturale are implicatii asupra substantei organice
din .sol (atât vegetala cât si animala), care ia drumul lantului trofic al
detritivorelor, reducându-se mult cantitativ si rezultând scaderea progresiva a
substantei organice usor solubile, fractiune cu mare importanta în fertilitatea
solului.

Agroecosistemele industrializate se caracterizeaza printr-un raport energetic


output/input sub 1. Pentru a se obtine 1 calorie de biomasa, se cheltuiesc, dupa
caz, 2—20 calorii EC (în special ET), omul introducând astfel mult mai multa
energie decât în sistemele agricole traditionale. Energia culturala, provenita în
special de la combustibilii fosili, se transforma în final, în cadrul acestor
agroecosisteme, în produse alimentare (carne, oua, lapte, legume etc.).

Agroecosistemele industriale sunt urmarea fireasca a industrializarii si


urbanizarii (mai ales în Europa de vest) din anii 1960-1980, fiind de fapt
fragmente izolate de niveluri trofice ale ecosistemelor mixte sau de intensitate
scazuta. Ele sunt profilate pe obtinerea de produse de la o singura specie
crescuta în conditii absolut controlate. Se pot exemplifica în primul rând
ecosistemele zooproductive industrializate (complexe pentru cresterea pasarilor,
suinelor, bovinelor), sistemele de acvacultura, precum si serele pentru
recoltarea legumelor tot timpul anului.

Din punct de vedere ecologic, majoritatea acestor agroecosisteme pot fi


comparate cu ecosistemele naturale heterotrofe (ecosisteme lipsite de
producatori primari) cum sunt apele freatice, pesterile si abisurile oceanelor,
care sunt complet dependente de schimburile cu alte ecosisteme.

Din cauza dependentelor amintite si a aprovizionarii în flux continuu cu resurse


energetice, organice si minerale, desi realizeaza productii mari,
agroecosistemele industriale sunt extrem de sensibile la actiunea factorilor
perturbanti. La cele mai neînsemnate dereglari, stabilitatea (agroclimaxul lor
specific) poate fi anulata. De aceea rolul factorului uman este crucial pentru
mentinerea acestor ecosisteme în echilibru.

S-ar putea să vă placă și