Sunteți pe pagina 1din 40

CAPITOLUL I.

FINANŢELE – NOŢIUNI GENERALE

1.1. SCURT ISTORIC AL FINANŢELOR PUBLICE


1.2. RAPORTUL DINTRE CONŢINUTUL ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE
1.2.1. Conţinutul economic al finanţelor publice
1.2.2. Funcţiile finanţelor publice

1.1. Scurt istoric al finanţelor publice

Existenţa finanţelor este strâns legată de existenţa statului şi de


folosirea banilor şi a formelor valorice în repartiţia produsului intern brut. De
la apariţia primelor elemente de finanţe - la punctul de intersecţie dintre
orânduirea comunei primitive şi orânduirea sclavagistă - şi până în prezent,
finanţele au fost o componentă a sistemului relaţiilor economice.
Condiţiile care au făcut necesară şi posibilă apariţia şi dezvoltarea
finanţelor constau în:
a) apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, în măsură să permită formarea
şi utilizarea resurselor statului în formă bănească;
b) apariţia statului, care, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, avea
nevoie de resurse ce nu puteau fi procurate în cadrul relaţiilor existente anterior.
Ca instituţie şi funcţionalitate, finanţele publice sunt rezultatul diviziunii
sociale a muncii şi îşi au originea legată de apariţia şi funcţionarea statului.
Stratificarea societăţii pe clase sociale şi interese diferite a determinat odată
cu apariţia statului şi apariţia multor instituţii sub coordonarea acestuia ca,
de exemplu: armata, justiţia, mai târziu poliţia, parlamentul, instituţii sociale
ca învăţământul şi sănătatea ş.a.m.d.
Separarea statului şi a instituţiilor sale de societate în sfera relaţiilor
economice, obligă statul la asigurarea veniturilor, cheltuielilor şi
împrumuturilor sale proprii. Procurarea resurselor necesare îndeplinirii
funcţiilor şi sarcinilor sale se face pe calea constrângerii pe care o exercită asupra
membrilor societăţii ce realizează venituri.
De-a lungul timpului au existat diferite modalităţi de abordare a finanţelor.
Locul actual al finanţelor publice în viaţa economică este rezultatul trecerii de
la finanţele numite “clasice” ale perioadei liberale din sec. al XIX-lea şi începutul
sec. al XX-lea (abordarea clasică), la finanţele perioadei intervenţioniste
dintre cele două războaie mondiale şi apoi la finanţele statului “agent
economic” din a doua jumătate a sec. al XX-lea (abordarea modernă).
Perioada liberală (sec. al XIX-lea şi până la primul război mondial) s-a
caracterizat prin aceea că, intervenţiile statului asupra activităţii economice
nu limitau libertatea de acţiune a forţelor pieţei. Statul, trebuia să lase să
acţioneze libera concurenţă şi mecanismele pieţei, trebuia să fie departe de
activitatea economică şi acţiunea sa trebuia să fie, pe cât posibil, neutră.
Statul avea rolul esenţial de a crea cadrul pentru votarea şi respectarea
legilor, precum şi să furnizeze acele servicii care relevau competenţele sale
tradiţionale
Ideea de bază care predomina în perioada liberală era aceea a
neutralităţii finanţelor publice. Principiile care s-au impus în această perioadă
au fost:
- limitarea la maximum a cheltuielilor publice;
- neutralitatea impozitului;
- respectarea echilibrului bugetar anual;
- limitarea împrumutului la circumstanţe excepţionale.
Finanţele publice în perioada intervenţionistă (între cele două
războaie mondiale) se caracterizează prin creşterea rolului acestora în viaţa
economică faţă de perioada anterioară, în special, datorită consecinţelor
războiului şi crizei din perioada 1929-1933.
Urmările primului război mondial au făcut să evolueze concepţiile despre
rolul statului. Cheltuielile publice ating o pondere de 30% din produsul intern
brut, iar statul începe să finanţeze din plin ramuri ca: industria, transporturile,
construcţiile de locuinţe ş.a. Sub presiunea evenimentelor au evoluat
concepţiile despre rolul statului în sensul că, acesta putea să-şi lărgească
câmpul misiunilor tradiţionale, să procedeze la intervenţii deliberate în
domeniul economic şi social.
Postulatul lui Keynes constă în aceea că puterile publice pot, din punct de
vedere tehnic, şi trebuie, din punct de vedere politic, să utilizeze finanţele
publice pentru a asigura echilibrul ţării: echilibrul economic reglând conjunctura
prin politica bugetară şi dezvoltând infrastructurile prin investiţii; echilibrul
social, deoarece fiscalitatea şi cheltuielile de transfer permit lupta contra
inegalităţilor şi pot atenua efectele şomajului.
După al doilea război mondial, în special sub impulsul teoriei keynesiste,
statul a devenit un veritabil agent economic, fapt care va face să se
vorbească din ce în ce mai mult de finanţele publice ale statului-agent
economic.
După anul 1945 statul a ieşit, în manieră constantă şi sistematică, din
funcţiile sale tradiţionale pentru a exercita un adevărat rol economic şi social.
Aceasta s-a datorat, în primul rând, transpunerii în practică a ideilor
keynesiste, reluate şi dezvoltate apoi de numeroşi autori, care au avut rolul
de a justifica, în general, măsurile de redistribuire a veniturilor şi, în
particular, sistemele de asigurări sociale care s-au dezvoltat în cea mai mare
parte a ţărilor europene după al doilea război mondial. Prin redistribuirea
veniturilor în favoarea categoriilor sociale defavorizate (şomeri, pensionari,
familii cu copii etc.), se reduc inegalităţile sociale şi se influenţează cererea
globală.
După criza economică a anilor '70, am asistat la o restabilire foarte
sensibilă a unei concepţii neoliberale, moştenită, în special, de la gândirea lui
Friederich von Hayek (1899-1992) şi în principal, ilustrată pe plan
guvernamental prin Margaret Thatcher în Marea Britanie (1979-1990) şi
Ronald Reagan în Statele Unite ale Americii (1981-1989). Conţinutul acestei
concepţii constă în aceea că puterile publice nu mai pot să regleze
activitatea economică şi socială, ci prin intervenţiile lor împiedică
soluţionarea concomitentă a crizelor, dezvoltarea economică şi libertăţile.
Se preconizează astfel o reglare a activităţii, nu numai prin stat, ci şi prin
piaţă, care presupune o dereglementare a activităţilor naţionale, o privatizare
a întreprinderilor publice şi o reducere a rolului finanţelor publice, în special a
prelevărilor obligatorii şi a politicii bugetare.
Acestea sunt concepţiile care inspiră, în prezent, cea mai mare parte a
guvernelor, dar cu unele nuanţe; în particular, dacă dereglementarea şi
privatizarea au cunoscut progrese sensibile, finanţele publice au conservat o
pondere şi un rol (pozitiv sau negativ) considerabil.
În concluzie, în toate orânduirile în care a existat, statul, pentru
îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, mobilizează la dispoziţia sa o parte din
produsul intern brut. În procesul mobilizării, repartizării şi utilizării fondurilor
băneşti ale statului, se nasc relaţii sociale de repartiţie între stat, pe de o
parte, şi diferite categorii sociale, pe de altă parte.

1.2. Raportul dintre conţinutul şi funcţiile finanţelor publice

1.2.1. Conţinutul economic al finanţelor publice

Pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale şi pentru satisfacerea altor


nevoi generale ale societăţii, statul are nevoie de importante fonduri băneşti.
Mobilizarea resurselor băneşti la dispoziţia statului are loc pe seama produsului
intern brut prin transfer de resurse şi, implicit de putere de cumpărare, de la
persoane fizice şi/sau juridice la dispoziţia organelor administraţiei de stat
centrale şi/sau locale. Din fondurile astfel constituite la dispoziţia statului, se
efectuează transfer de resurse (de putere de cumpărare) în favoarea
diverşilor beneficiari, persoane fizice şi juridice.
Relaţiile de mobilizare a resurselor băneşti către fondurile financiare
publice au loc între agenţii economici care desfăşoară activităţi cu scop
lucrativ, indiferent de forma de proprietate a acestora, şi persoanele fizice
(membrii societăţii) luate în mod individual ca cetăţeni ai statului care
realizează venituri, pe de o parte, şi colectivitate, reprezentată de stat, pe de
altă parte.
Relaţiile de repartizare a fondurilor băneşti ale statului apar între
colectivitate, reprezentată de stat, pe de o parte şi beneficiarii alocaţiilor din
fondurile statului, pe de altă parte, care sunt: agenţii economici, instituţiile
publice şi persoanele fizice luate în mod individual care beneficiază de pensii,
alocaţii pentru copii, ajutoare, burse, indemnizaţii etc. Relaţiile de mobilizare
şi repartizare a fondurilor băneşti ale statului, sunt, prin natura lor, relaţii
economice de repartizare a produsului intern brut.
Existenţa producţiei de mărfuri şi acţiunea legii valorii fac ca repartiţia
produsului intern brut în economia naţională să se realizeze în cea mai mare
parte prin intermediul banilor, iar relaţiile economice generate de către aceasta
să îmbrace forma bănească.
Rezultă că relaţiile care apar, între membrii societăţii, în legătură cu
satisfacerea nevoilor colective ale acesteia sunt relaţii sociale de natură
economică exprimate în formă bănească. În teoria şi practica financiară ele sunt
cunoscute sub numele de relaţii financiare, sau, pe scurt, finanţe.

Figura nr. 1.1.

Sfera finanţelor este mai restrânsă decât a relaţiilor băneşti, cuprinzând


numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare şi nu pe cele care
reflectă o schimbare a formelor valorii.
Pentru ca relaţiile băneşti să fie relaţii financiare (finanţe) trebuie
să îndeplinească cumulativ anumite condiţii, astfel:
- în primul rând, să exprime un transfer de valoare, în formă bănească, de la
persoane juridice şi/sau fizice la fondurile băneşti ale statului sau de la aceste
fonduri către persoanele juridice şi fizice beneficiare. Transferul de valoare,
care se realizează prin actul de vânzare-cumpărare a unor bunuri, reflectă o
schimbare a formelor valorii-din forma marfă în forma bani sau invers-şi, nu o
cedare definitivă şi fără contraprestaţie de putere de cumpărare. Salariul
presupune, de asemenea, un schimb de echivalente şi nu un transfer de
putere de cumpărare fără contraprestaţie.

Figura nr. 1.2.

- în al doilea rând, transferul de valoare să se efectueze, de regulă, fără


contraprestaţie directă, imediată sau individualizată. Astfel, nici un agent
economic şi nici o persoană fizică care a vărsat la bugetul public naţional o
sumă de bani cu titlul de impozit nu are dreptul să solicite rambursarea
acesteia sau nu dobândeşte un drept de creanţă asupra statului prin aceasta.
În acelaşi timp, finanţarea de la buget a anumitor cheltuieli publice nu are o
legătură nemijlocită cu vărsămintele efectuate de beneficiarii alocaţiilor
bugetare;
- în al treilea rând, transferul de resurse să aibă, în principiu, caracter
nerambursabil. De la această regulă există unele excepţii: când persoanele
fizice şi/sau juridice subscriu la împrumuturile contractate de stat pe piaţa
internă; când din fondurile financiare publice se fac transferuri, în condiţii de
rambursabilitate către agenţii economici şi persoanele fizice etc.
- în al patrulea rând, transferul de valoare trebuie să aibă ca scop satisfacerea
unor nevoi generale ale societăţii, şi nu a unor nevoi individuale, personale
sau ale unui grup restrâns de persoane.
După modalitatea în care se realizează transferul de valoare în
cadrul relaţiilor financiare, se disting:
- relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti, fără echivalent şi cu titlu
nerambursabil, care sunt considerate relaţii financiare clasice şi sunt
reflectate în bugetul de stat şi în fondurile speciale şi extrabugetare;
- relaţii care exprimă un transfer de resurse cu titlu rambursabil, pentru o
perioadă de timp determinată şi pentru care se percepe dobândă. Acestea
sunt relaţii de credit care se derulează, în principal, prin intermediul
instituţiilor bancare;
- relaţii care exprimă, după caz, un transfer obligatoriu sau facultativ de
resurse băneşti, în schimbul unei contraprestaţii care depinde de
producerea unui fenomen aleatoriu. Aceste relaţii apar în procesul constituirii
şi repartizării fondurilor de asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Figura nr. 1.3.
Relaţiile financiare clasice mai sunt cunoscute şi sub numele de relaţii
financiare în sens restrâns care împreună cu celelalte două categorii de relaţii
alcătuiesc relaţiile financiare în sens larg sau simplu, finanţele.

1.2.2. Funcţiile finanţelor publice

Finanţele publice îşi îndeplinesc misiunea lor socială prin funcţiile pe


care le exercită şi anume:
- funcţia de repartiţie;
- funcţia de control;
Exercitarea celor două funcţii reprezintă o necesitate obiectivă, fapt
care rezultă din două împrejurări:
- în primul rând, pentru a-şi exercita şi îndeplini funcţiile şi sarcinile ce-i revin,
statul are nevoie de o serie de fonduri băneşti, care se constituie în procesul
repartiţiei produsului intern brut, prin intermediul relaţiilor financiare în mod
deosebit;
- în al doilea rând, este necesară exercitarea unui control riguros asupra modului
de desfăşurare a activităţii economico-sociale, prin însăşi derularea relaţiilor
financiare pentru obţinerea unor efecte economico-sociale utile de pe urma
eforturilor societăţii.
Între cele două funcţii există o legătură strânsă, interdependentă, o
interacţiune continuă în sensul că prima funcţie creează un câmp larg de
acţiune celei de-a doua funcţii şi invers.
1. Funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv, se manifestă în
procesul repartiţiei produsului intern brut şi constă în două faze distincte:
- mobilizarea resurselor şi constituirea fondurilor băneşti la dispoziţia statului;
- distribuirea sau repartizarea fondurilor pe destinaţii.
a. Mobilizarea resurselor şi constituirea fondurilor băneşti,
precede procesul redistribuirii şi folosirii lor şi condiţionează amploarea
acestora. La constituirea fondurilor financiare publice, participă:
- regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat;
- societăţile comerciale cu capital privat şi mixt;
- organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ;
- instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;
- persoanele fizice.
Figura nr. 1.4.

În procesul mobilizării resurselor la fondurile financiare publice,


finanţele îmbracă următoarele forme concrete: impozite, taxe, contribuţii
pentru asigurările sociale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din veniturile
instituţiilor publice, redevenţe şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi
alte bunuri ale statului, venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de
stat şi a bunurilor fără stăpân, împrumuturi de stat primite de la persoane
juridice şi fizice, rambursări ale împrumuturilor de stat acordate, dobânzi
aferente împrumuturilor acordate, donaţii, ajutoare, alte venituri.
b. Distribuirea (repartizarea) fondurilor financiare cade în sarcina autorităţilor
publice competente şi se face în funcţie de resursele financiare disponibile şi
de cererea de resurse financiare, stabilindu-se opţiunile pe baza unor criterii
determinate de organele autorizate.
În procesul distribuirii resurselor financiare publice, fluxurile financiare îmbracă
forma cheltuielilor pentru: plata salariilor şi a altor drepturi de personal în
sectorul public, procurări de materiale şi plata serviciilor achiziţionate,
subvenţii acordate unor agenţi economici, investiţii şi rezerve materiale
naţionale etc. Prin intermediul cheltuielilor publice are loc completarea
resurselor financiare ale agenţilor economici, instituţiilor publice şi
persoanelor fizice, resurse care sunt folosite pentru dezvoltare sau consum.
Redistribuirea se poate realiza nu doar pe plan intern, ci şi pe plan extern prin:
- contractarea de împrumuturi externe care, pe de o parte, completează
resursele financiare ale ţării, iar pe de altă parte, antrenează cheltuieli cu
rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor aferente;
- acordarea de împrumuturi externe care, pe de o parte, antrenează plăţi din
resursele financiare ale ţării, iar pe de altă parte, generează încasări de
resurse cu prilejul rambursării ratelor scadente şi plăţii dobânzilor aferente de
către debitori;
- achitarea cotizaţiilor şi contribuţiilor datorate organismelor internaţionale de
către stat sau alte instituţii de drept public;
- primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat etc.
Redistribuirea de resurse financiare între state se efectuează în baza
unor acorduri şi convenţii bi- şi/sau multilaterale ori a unor decizii unilaterale,
în condiţii de rambursabilitate sau cu titlu definitiv, cu sau fără
contraprestaţie directă.
Procesul propriu-zis de redistribuire a resurselor, atât pe plan intern, cât
şi extern, are şi un caracter subiectiv, determinat de capacitatea factorilor de
decizie de a percepe şi determina nevoia socială la un moment dat, de gradul
de dezvoltare economică şi socială a ţării, de orientarea forţelor politice care
guvernează la un moment dat. Toţi aceşti factori influenţează volumul
resurselor financiare ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului şi cererea de
resurse pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.
2. Funcţia de control a finanţelor publice este îndeplinită concomitent
cu funcţia de repartiţie, dar are o sferă de manifestare mult mai largă decât
aceasta, deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor
financiare publice şi modul de utilizare a resurselor. Între cele două funcţii ale
finanţelor publice există raporturi de intercondiţionare; funcţia de repartiţie
oferă câmp de manifestare funcţiei de control, iar funcţia de control, la rândul
său, generează uneori forme concrete de manifestare a funcţiei de repartiţie.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul
că fondurile financiare constituite se află la dispoziţia statului, şi acesta, este
interesat de: asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor
generale ale societăţii; distribuirea resurselor cu luarea în considerare a
priorităţilor stabilite de organele competente; utilizarea resurselor financiare
în condiţii de maximă eficienţă economică, socială, ecologică etc.
În acelaşi timp, prin intermediul fondurilor financiare publice se
concentrează la dispoziţia statului şi a instituţiilor sale o parte însemnată din
produsul intern brut, fapt care impune organizarea unui control strict asupra
modului de constituire, distribuire şi utilizare a fondurilor financiare publice.

1. Precizaţi momentul de apariţie al finanţelor publice.


2. Cum au fost grupate concepţiile teoreticienilor de-a lungul timpului cu
privire la rolul şi implicarea statului în economie ?
3. Prezentaţi concepţia clasică privind finanţele publice.
4. Care sunt trăsăturile economice comune relaţiilor financiare indiferent de
orânduirea socială ?
5. Definiţi relaţiile financiare.
6. Care sunt funcţiile finanţelor publice ?
7. Dezbateţi rolul finanţelor în gândirea neoclasică şi keynesistă.
8. Dezbateţi rolul finanţelor în economia de piaţă.

1.Necesitatea obiectivă a apariţiei finanţelor. Evoluţii şi perspective viitoare;


2.Concepţii evolutive privind rolul statului în activitatea economică;
3.Finanţele publice în societatea modernă;
4.Interdependenţa finanţe publice-finanţe private.
1. Cunoaşterea locului şi, respectiv, momentului apariţiei finanţelor, precum
şi a evoluţiei acestora;
2. Cunoaşterea noţiunii de finanţe (relaţii financiare) prin prisma diverselor
abordări;
3. Cunoaşterea modului de acţiune al funcţiilor de repartiţie şi control;

1. Care dintre următoarele afirmaţii referitoare la relaţiile financiare


sunt adevărate:
a.presupun un transfer de valoare ce are ca scop satisfacerea unor nevoi
generale ale societăţii;
b.presupun un transfer de valoare cu caracter exclusiv rambursabil;
c.reprezintă relaţii sociale de natură economică exprimate în formă bănească;
d.exprimă o transformare a formelor valorii din forma bani în forma marfă şi
invers;
e.presupun un transfer de valoare ce are la bază o contraprestaţie directă,
imediată sau individualizată.

2. Perioada liberală s-a caracterizat prin aceea că:


a.statul nu lăsa să acţioneze libera concurenţă şi mecanismele pieţei;
b.intervenţia statului asupra activităţii economice nu limita libertatea de
acţiune a forţelor pieţei;
c.în această perioadă, finanţele sunt considerate ca un veritabil mijloc de
intervenţie în economie;
d.statul era considerat un veritabil agent economic;
e.statul trebuia să stea departe de activitatea economică.

3. În procesul mobilizării resurselor la fondurile financiare publice,


finanţele îmbracă următoarele forme concrete:
a.dobânzi aferente creditelor bancare nerambursate la scadenţă;
b.redevenţe şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte bunuri ale
statului;
c.penalităţi pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale existente între
persoane fizice;
d.contribuţii ale persoanelor fizice la capitalul social al întreprinderilor cu
capital de stat şi privat;
e.impozite, taxe şi contribuţii pentru asigurările sociale.

4. Finanţele publice îşi îndeplinesc misiunea lor socială prin


intermediul următoarelor funcţii:
a.de mobilizare;
b.de administrare;
c.de repartiţie;
d.de control;
e.de execuţie.

5.În faza distribuirii, fluxurile financiare îmbracă următoarele forme:


a.amenzi şi penalizări ;
b.constituirea rezervelor materiale de stat;
c.contribuţii de asigurări sociale şi asigurări de sănătate;
d.vărsăminte din veniturile instituţiilor publice;
e.investiţii publice.

6. Condiţiile care au făcut necesară şi posibilă apariţia finanţelor


sunt :
a. apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfă-bani ;
b. apariţia schimbului ;
c. apariţia statului ;
d. dezvoltarea relaţiilor inter-umane ;
e. nici unul din răspunsurile de mai sus.

7. În perioada intervenţionistă :
a. finanţele sunt considerate un veritabil mijloc de intervenţie în economie ;
b. viaţa economică era dominată de ideea de superioritate a iniţiativei private ;
c. finanţele publice au fost utilizate pentru asigurarea echilibrului economic şi
social al ţării ;
d. predomina ideea neutralităţii finanţelor publice ;
e. statul avea rolul de a crea cadrul pentru votarea şi respectarea legilor.

8. Funcţia de control a finanţelor publice:


a. are o sfera de manifestare mai restrânsă decât funcţia de repartiţie;
b. are o sferă mai largă de acţiune decât funcţia de repartiţie;
c. vizează doar constituirea şi repartizarea fondurilor financiare publice;
d. este îndeplinită concomitent cu funcţia de repartiţie;
e.constă în existenţa d ouă faze distincte: mobilizarea resurselor; distribuirea
fondurilor financiare

9. Redistribuirea fondurilor financiare se poate realiza pe plan extern


prin următoarele modalităţi:
a. plata salariilor şi a altor drepturi de personal în sectorul public;
b. contractarea de împrumuturi externe;
c. primirea sau acordarea de ajutoare externe de către stat;
d. achitarea cotizaţiilor datorate organismelor internaţionale de către stat;
e. subvenţii acordate agenţilor economici de către stat.
Precizaţi varianta (variantele) de răspuns incorectă(e).

10. Finanţele (relaţiile financiare):


a. sunt exprimate în formă bănească;
b. apar în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii;
c. presupun o transformare a formelor valorii;
d. sunt relaţii sociale de natură economică;
e. apar în legătură cu satisfacerea nevoilor individuale.
Precizaţi varianta (variantele) de răspuns incorectă(e).

11. Contribuţia principală la constituirea fondurilor publice o are:


a. produsul intern brut;
b. avuţia naţională;
c. transferurile din străinătate;
d. împrumuturile interne şi externe;
e. donaţiile şi subvenţiile.

12. Distribuirea fondurilor financiare au ca beneficiar:


a. numai persoanele fizice;
b. numai persoanele juridice;
c. persoanele fizice şi persoanele juridice;
d. statul;
e. nici unul din raspunsurile de mai sus.

CAPITOLUL II. SISTEMUL BUGETAR

2.1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND BUGETUL DE STAT


2.2. PRINCIPIILE BUGETARE
2.3.STRUCTURA SISTEMULUI BUGETAR. REPARTIZAREA VENITURILOR ŞI CHELTUIELILOR BUGETARE PE VERIGILE
SISTEMULUI BUGETAR

2.1. Noţiuni generale privind bugetul de stat

Etimologic, cuvântul buget provine de la latinescul budge care înseamnă sac sau
pungă cu bani. Ulterior, noţiunea de buget a evoluat continuu. Motivaţia
politică a elaborării sale (instituirea controlului Parlamentului asupra
activităţii guvernului) a fost completată cu cea financiară (evitarea risipei).
Tendinţa actuală este de a lărgi noţiunea tradiţională de buget atât în timp
cât şi în spaţiu.
Noţiunea de buget poate fi abordată din mai multe puncte de vedere.
Astfel, din punct de vedere formal, se poate aprecia că bugetul de stat apare
ca o listă (un act) în care se înscriu veniturile şi cheltuielile probabile a se
realiza într-o anumită perioadă de timp. Această definire nu are în vedere,
însă, conţinutul fenomenelor economice, financiare şi sociale pe care
indicatorii bugetului le reflectă. Această definiţie are în vedere doar latura
formală a acestuia, care prezintă doar veniturile şi cheltuielile publice şi
durata de timp, pentru care se elaborează bugetul.
Din punct de vedere juridic, bugetul de stat este actul prin care se prevăd
şi se aprobă prin lege veniturile şi cheltuielile anuale ale statului şi ale altor
entităţi de drept public. Veniturile şi cheltuielile înscrise în bugetul de stat au
caracter obligatoriu, deoarece, înainte de a se trece la execuţia lor trebuie
primită autorizarea parlamentară. Dar, totodată, acestea au un caracter
previzibil, deoarece prin bugetul de stat se cuantifică nivelul veniturilor ce vor
fi încasate si al cheltuielilor de efectuat.
Din punct de vedere economic, bugetul de stat exprimă relaţii economice în
formă bănească care iau naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut
în legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului. Aceste relaţii pot fi
privite sub un dublu aspect: pe de o parte, ca relaţii prin intermediul cărora
se mobilizează resursele băneşti la dispoziţia statului, iar pe de altă parte, ca
relaţii prin care se repartizează aceste resurse.
În perioada contemporană, bugetul de stat nu mai constituie un
simplu act în care se înscriu veniturile şi cheltuielile previzionate ale statului,
ci reprezintă un adevărat plan financiar la nivel macroeconomic. În ţările cu
economie de piaţă, prin bugetul de stat, se redistribuie între 40-60% din
produsul intern brut.
Aceasta face ca bugetul de stat să aibă un important rol financiar şi
economic. Rolul financiar constă în aceea că asigură mobilizarea şi repartizarea
resurselor financiare necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului. Rolul
economic constă în măsurile pe care le ia statul de a utiliza impozitele, taxele,
subvenţiile şi alte cheltuieli publice ca pârghii financiare de influenţare a
conjuncturii economice. În prezent, rolul economic al bugetului de stat s-a
accentuat datorită contribuţiei sale la realizarea obiectivelor politicii
economice şi sociale a Guvernului.
În ultima perioadă de timp unele state au renunţat la denumirea de
buget de stat iar locul acesteia a fost luat de legea financiară. Această
schimbare nu a fost formală, ci are o adâncă semnificaţie. Dacă în sens
clasic, bugetul reprezenta o balanţă previzională a veniturilor şi a cheltuielilor
băneşti ale unei ţări, ale unei unităţi administrativ-teritoriale, instituţii etc.,
pentru o anumită perioadă de timp, în prezent literatura de specialitate din
ţările cu economie de piaţă foloseşte noţiunea de buget economic sau buget al
economiei naţionale. În legătură cu bugetul economic, facem următoarele
precizări:
- bugetul economic reflectă toate resursele societăţii şi destinaţia lor,
cuprinzând informaţii previzionale în legătură cu producţia, repartiţia şi
consumul produsului intern brut, precum şi cu privire la formarea şi utilizarea
resurselor bugetului de stat;
- este conceput ca un ansamblu de conturi naţionale care descriu
pentru anul în curs şi pentru anul următor previziunile asupra tuturor
agenţilor economici din ţară respectivă;
- bugetul economic nu are puterea de lege, ci constituie doar un instrument cu
ajutorul căruia guvernul se informează asupra situaţiei economico-financiare
a ţării. De aceea el nu poate substitui bugetul de stat, ci oferă numai informaţii care
pot fi utilizate de guvern în stabilirea coordonatelor politicii sale. Cu ajutorul
acestui instrument guvernul îşi poate forma o imagine asupra efectelor
directe şi indirecte produse în economie prin aplicarea unor măsuri care
vizează creşterea economică.
- informaţiile pe care le poate oferi bugetul economiei naţionale au un caracter
relativ deoarece ele sunt rezultatul extrapolării tendinţei de evoluţie a
indicatorilor din perioada precedentă. Pentru fundamentarea politicii sale
guvernul are latitudinea să ia în considerare sau nu informaţiile oferite de
bugetul economic.

2.2. Principiile bugetare

La baza întocmirii şi executării bugetului de stat stau o serie de principii


care definesc: modul de reflectare a veniturilor şi cheltuielilor publice în
bugetul de stat sau sfera de cuprindere a acestuia; durata de timp pentru
care parlamentul autorizează guvernul să încaseze veniturile şi să efectueze
cheltuielile stabilite; relaţia care trebuie să existe între totalul veniturilor şi
cheltuielile bugetare ca şi între elementele componente ale acestora;
informarea opiniei publice despre limitele împuternicirii date guvernului de a
realiza venituri şi de a efectua cheltuieli, ca şi despre modul cum această
împuternicire a fost transpusă în practică.
În ţara noastră, conform Legii privind finanţele publice la baza
elaborării şi executării bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de
stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale stau:
- principiul universalităţii;
- principiul publicităţii;
- principiul unităţii bugetare;
- principiul anualităţii;
- principiul specializării bugetare;
- principiul unităţii monetare.

a) Principiul universalităţii. Potrivit acestui principiu veniturile şi


cheltuielile publice trebuie să figureze în buget cu sumele lor totale sau globale.
Scopurile politice urmărite, în general, prin elaborarea bugetului şi
anume, dreptul de aprobare al parlamentului, nu ar fi îndeplinit complet dacă
în buget nu ar fi cuprinse toate veniturile şi cheltuielile. În acest mod i se
oferă parlamentului posibilitatea cunoaşterii veniturilor totale ce urmează a
se încasa şi destinaţia acestora în perioada considerată.
În practică, însă, a început să se renunţe la aşa zisele bugete brute
care corespund aplicării consecvente a acestui principiu, recurgându-se la
bugete mixte în care unele venituri şi cheltuieli figurează după principiul
“Brut” adică în cifre globale, iar altele după principiul “Net”, adică per sold.
De asemenea, unele venituri şi cheltuieli sunt scoase complet în afara
bugetului formând fondurile extrabugetare cu afectaţie specială şi bugetele
autonome ale unor instituţii publice.
În ţară noastră este prevăzută utilizarea atât a principiului bugetului
brut (pentru principalele activităţi social-culturale, apărare ş.a.) cât şi
principiul bugetului net în relaţiile cu regiile autonome şi instituţiile care
realizează venituri.
b) Principiul publicităţii. Publicitatea bugetului presupune ca după
supunerea proiectului de buget dezbaterii parlamentare, şi după aprobarea
bugetului, acesta să fie publicat spre a fi adus la cunoştinţa opiniei publice.
Publicitatea bugetului se realizează prin mass-media (presă, radio,
televiziune etc.), atât în faza de întocmire, cât şi în faza de aprobare şi
execuţie a bugetului de stat. Cifrele bugetului sunt comentate cu prilejul
dezbaterilor parlamentare, nu numai în sălile de şedinţe ale organelor
legislative, ci şi în presă, radio-tv ş.a.
După aprobarea legii bugetare aceasta este dată publicităţii în
Monitorul Oficial.
c) Principiul unităţii bugetare. Acest principiu presupune ca toate
veniturile şi cheltuielile statului să fie reflectate într-un singur document şi
după o schemă unitară de clasificare.
Sub aspect politic, un buget unitar, oferă posibilitatea examinării de
către corpul legislativ a politicii financiare de ansamblu promovată de
guvern şi pe care poate să şi-o însuşească sau nu.
Unii economişti consideră că principiul unităţii bugetare nu mai poate fi
aplicat în înţelesul său clasic datorită complexităţii activităţilor publice şi
diversificării lor crescânde. Prin urmare, se preconizează că în locul
cuprinderii tuturor veniturilor şi cheltuielilor într-un document unic, să existe
o multitudine de bugete.
Astfel, cu timpul, s-a adoptat în practică metoda ca, pe lângă bugetul
general sau ordinar al statului, să se întocmească şi diferite alte categorii de
bugete (bugete extraordinare, bugete anexe, bugete autonome, conturi
speciale de trezorerie etc.).
În România, pentru perioada actuală se prevăd a fi întocmite, pe lângă
bugetul ordinar, bugete anexe, fonduri speciale şi extrabugetare pe obiective
şi programe de redresare şi de limitare a dezechilibrelor din economie.
d) Principiul anualităţii are în vedere, pe de o parte, intervalul de timp
pentru care puterea legislativă aprobă veniturile şi cheltuielile statului, iar pe
de altă parte, intervalul de timp în care puterea executivă realizează
veniturile şi efectuează cheltuielile aprobate (durata execuţiei bugetului) .
- Potrivit acestui principiu, bugetul este aprobat de către parlament
anual. Raţiunea limitării autorizaţiei parlamentare la un an de zile rezidă din
considerente de ordin politic şi financiar. Examinarea proiectului de buget
remis spre aprobare, ocazionează pentru puterea legislativă controlul,
supravegherea şi eventual, limitarea măsurilor şi acţiunilor intenţionate de
guvern. Cu cât intervalele la care această examinare are loc sunt mai reduse
cu atât controlul respectiv poate fi considerat ca fiind mai eficient.
- Aşa cum am arătat, anualitatea se referă şi la durata execuţiei
bugetului, în sensul că, în decursul unui an, guvernul este obligat să
încaseze veniturile şi să efectueze cheltuielile aprobate.
În practica financiară apar frecvent situaţii când unele venituri aferente
anului bugetar nu pot fi încasate până la finele acestuia, sau unele cheltuieli
angajate în anul respectiv nu pot fi lichidate decât în anul următor.
Operarea veniturilor şi cheltuielilor restante ridică problema dacă ele
trebuie incluse în rezultatele executării bugetului anului în care au fost
prevăzute sau a celui în care au fost realizate. Această problemă este
rezolvată diferit:
- în unele ţări, durata executării bugetului este limitată strict la un an, încât la
finele anului bugetar operaţiile bugetare încetează în mod automat. Veniturile
restante şi cheltuielile neefectuate se includ în anul următor. Acest procedeu
se numeşte “sistem de gestiune”, deoarece în documentele respective se înscriu
numai veniturile şi cheltuielile pentru perioada de gestiune, adică pentru anul
bugetar respectiv.
- în alte ţări, durata execuţiei bugetului este mai mare de un an deoarece se
lasă o perioadă (3÷ 6 luni) din momentul expirării anului bugetar până la
încheierea propriu-zisă a bugetului pentru a se lichida operaţiile aferente. Cu
alte cuvinte, veniturile şi cheltuielile aprobate pentru un an se realizează de
fapt în decursul unei perioade de execuţie mai mare de un an. Această
perioadă se numeşte “exerciţiu bugetar”, iar sistemul se numeşte “de
exerciţiu”, deoarece veniturile şi cheltuielile aferente unui buget se impută
acelui buget chiar dacă s-au realizat după expirarea anului
În România, exerciţiul bugetar este anual, coincide cu anul calendaristic
şi se încheie pe baza normelor metodologice elaborate de Ministerul
Finanţelor Publice. Toate operaţiunile efectuate în decursul unui an în contul
unui buget, aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului
respectiv. Pentru toţi agenţii economici şi alţi contribuabili, anul financiar are
aceeaşi durată ca şi exerciţiul bugetar.
e) Principiul specializării bugetare. Potrivit acestui principiu,
autorizarea parlamentară nu se dă în mod global, ci se aprobă veniturile pe
surse şi creditele bugetare pe destinaţii de cheltuieli. Individualizarea
veniturilor şi a cheltuielilor în cadrul procedurii parlamentare de aprobare
urmăreşte ca, prin detalierea acţiunii parlamentare, să se limiteze
competenţa organelor executive în realizarea acestora.
Clasificaţia bugetară este o schemă de grupare a veniturilor şi a
cheltuielilor înscrise în buget. Ea trebuie să fie simplă şi clară pentru a putea
fi înţeleasă şi de către cei care nu au pregătire de specialitate şi să răspundă
la întrebările: care sunt sursele de venituri ale bugetului? Cât reprezintă în
rândul acestora impozitul pe salarii? Care sunt veniturile extraordinare? etc.
f) Principiul unităţii monetare constă în obligativitatea exprimării
tuturor operaţiunilor bugetare în moneda naţională.
Faţă de principiile şi regulile existente în cadrul procesului bugetar
românesc, de-a lungul timpului s-au impus şi altele, complementare acestora, a
căror punere în practică este destul de dificilă, în condiţiile actuale. Este
vorba de:
1- principiul neafectării veniturilor, potrivit căruia veniturile care
formează fondul bugetar se despersonalizează, adică nu este permisă
afectarea unui venit bugetar pentru finanţarea unei anumite cheltuieli
bugetare. În practică se întâlnesc excepţii, când se legiferează constituirea, în
afara bugetului ordinar, a unor fonduri speciale pe seama unor surse
speciale, adică scoase şi ele în afara bugetului ordinar. Pentru astfel de
venituri cu afecţiune specială se întocmesc, de regulă, bugete separate de
tipul celor deja amintite (extraordinare, anexe, autonome, conturi speciale de
trezorerie);
2- principiul realităţii, potrivit căruia veniturile şi cheltuielile înscrise în
buget trebuie stabilite pe baze reale astfel încât statul să nu aibă dificultăţi
financiare în cursul anului după aprobarea bugetului. În fapt, aplicarea
acestui principiu este limitată fie de imposibilitatea de a formula previziuni în
legătură cu evoluţia viitoare a economiei, fie de modul în care se efectuează
evaluările bugetare;
2- principiul echilibrului bugetar. Acest principiu constă în acoperirea cheltuielilor
bugetare cu venituri bugetare considerate ordinare.
În ţara noastră, pentru perioada actuală, se consideră ca legislaţia
bugetară să prevadă şi posibilitatea administrării unui buget deficitar.
Acoperirea deficitului bugetar se va realiza prin împrumuturi pe termen scurt,
mijlociu şi lung de la bănci, case de economii, prin lansarea de obligaţiuni de
stat (bonuri de tezaur), atât pe piaţă internă cât şi pe piaţă externă.
Întocmirea de bugete deficitare în România nu a fost totuşi o măsură
sănătoasă pentru finanţele ţării întrucât de la o cheltuială publică cu plata
dobânzilor de 6% din totalul cheltuielilor publice în anul 1995, s-a ajuns la
28,5 % la nivelul anului 2002.

2.3. Structura sistemului bugetar. Repartizarea veniturilor şi


cheltuielilor pe verigile sistemului bugetar

Structura sistemului bugetar al unui stat este determinată de structura


organizatorică a acestuia. În funcţie de structura organizatorică, statele pot fi de
tip unitar, cum este cazul în România, Franţa, Italia, Suedia, Olanda, Spania
etc. şi de tip federal, cum sunt Statele Unite ale Americii, Elveţia, Canada,
Austria, Germania, Brazilia, India, Australia ş.a.
În statele de tip unitar teritoriul este împărţit în unităţi administrativ-
teritoriale la nivelul cărora funcţionează organe ale puterii şi administraţiei de
stat locale. La nivel central funcţionează organele centrale ale puterii şi
administraţiei de stat. Corespunzător acestei structuri, în statele de tip unitar
există un buget al administraţiei centrale de stat şi bugetele locale
corespunzătoare unităţilor administrativ-teritoriale.
În statele de tip federal există o structură organizatorică în trei trepte care
cuprinde: federaţia, statele (provinciile, landerele, cantoanele sau regiunile)
membre ale federaţiei şi unităţile administrativ-teritoriale proprii fiecărui stat
membru al federaţiei. Federaţia dispune de organe supreme ale puterii şi
administraţiei federale, care au competenţe atât pe plan intern, în limitele
prevăzute de constituţie, cât şi în relaţiile internaţionale ale federaţiei
respective. Statele componente ale federaţiei dispun de parlamente şi
guverne proprii, dar au o autonomie limitată în sensul că nu au competenţe
în relaţiile internaţionale. Fiecare stat membru al federaţiei se subdivide în
unităţi administrativ-teritoriale conduse de organele locale ale puterii şi
administraţiei de stat. Structura sistemului bugetar în statele de tip federal
cuprinde: bugetul federaţiei, bugetele statelor (provinciilor, landerelor,
cantoanelor sau regiunilor) membre ale federaţiei şi bugetele locale.
În majoritatea statelor veniturile cele mai importante şi principalele categorii de
cheltuieli sunt cuprinse în bugetul central sau federal, iar în bugetele statelor membre
ale federaţiei şi în bugetele locale sunt cuprinse veniturile şi cheltuielile de
importanţă mai mică.
În Romania, aşa cum precizează legea finanţelor publice, constituirea şi
gestionarea resurselor financiare publice se realizează printr-un sistem unitar de
bugete, şi anume:
1- bugetul de stat;
2- bugetele locale;
2- bugetului asigurărilor sociale de stat;
3 - bugetelor fondurilor speciale;
4- bugetul trezoreriei statului;
5- bugetelor instituţiilor publice autonome;
6- bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de
stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după
caz;
7- bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
8- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate
de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri
publice;
9- bugetul fondurilor externe nerambursabile;
Acest sistem unitar şi corelat de fonduri formează bugetul general
consolidat prin care se dimensionează şi se compară, la nivelul uni an,
veniturile şi cheltuielile statului şi ale celorlalte instituţii publice.
Operaţiunea de consolidare este, în fapt, operaţiunea de eliminare a
transferurilor de sume dintre două bugete componente ale bugetului general
consolidat, în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora.
Figura nr .2.1. Structura sistemului bugetar în România

Bugetul de stat este conceput şi elaborat ca un buget consolidat, caracter


ce decurge din tehnica întocmirii acestuia, adică, prin eliminarea
transferurilor dintre diferite categorii de bugete. La procesul de elaborare şi
execuţie a bugetului de stat participă un număr însemnat de factori, instituţii
centrale, ministere, în cadrul cărora un rol important revine Ministerului
Finanţelor Publice şi Guvernului care, după însuşirea acestuia, îl supune
dezbaterii Parlamentului.
Veniturile ce alimentează bugetul de stat sunt evidenţiate pe surse de
provenienţă, fiind grupate în:
3- venituri curente (fiscale şi nefiscale) , respectiv: impozitul pe profit,
T.V.A., accizele, taxele vamale, impozitul pe venit, vărsăminte din
profitul net al regiilor autonome, vărsăminte ale instituţiilor publice
centrale etc.;
4- venituri din capital.
Resursele astfel constituite sunt repartizate, în principal, pentru finanţarea
cheltuielilor privind învăţământul, sănătatea, cultura, ocrotirile sociale,
alocaţiile şi ajutoarele pentru copii, alte activităţi social-culturale şi de
protecţie ecologică. Totodată, din bugetul de stat se fac şi transferuri de
resurse către bugetele locale pentru echilibrarea acestora când resursele
proprii nu sunt suficiente. Cheltuielile bugetului de stat sunt structurate, deci, pe
domenii economice, iar în cadrul acestora pe cheltuieli curente şi de capital.
Bugetele locale reprezintă adevărate instrumente de planificare şi
conducere a activităţii financiare la nivel local, fiind întocmite ca bugete
autonome. Structura bugetelor locale este consecinţa modului în care sunt
organizate, din punct de vedere administrativ-teritorial, localităţile ţării în
comune, oraşe, municipii şi municipiul Bucureşti.
Bugetele locale sunt alimentate cu venituri proprii (venituri din impozite, taxe şi
venituri cu destinaţie specială) şi cu mijloace de echilibrare de la bugetul de stat sub
forma cotelor şi sumelor defalcate din impozitul pe venit şi sumelor defalcate
din T.V.A.
Dacă resursele proprii nu sunt suficiente, bugetele locale pot contracta
împrumuturi din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei
statului, pentru acoperirea golurilor temporare de casă; pot beneficia de
transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat; sau pot apela la
împrumuturi de la băncile comerciale sau de la salte instituţii de credit.
Veniturile astfel constituite sunt destinate finanţării acţiunilor specifice
administraţiei de stat locale (cheltuielile pentru întreţinerea autorităţilor
executive locale, o parte a cheltuieli pentru învăţământul preuniversitar;
cheltuielile pentru gospodăria comunală; cheltuieli pentru acţiuni economice
de importanţă locală etc).
Competenţe în elaborarea, aprobarea şi administrarea bugetelor la
nivel local o au consiliile locale, consiliile judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti, după caz.
Bugetul asigurărilor sociale de stat şi cel al asigurărilor pentru
şomaj se elaborează şi se aprobă în acelaşi cadru şi în aceleaşi condiţii în
care se întocmeşte şi se aprobă bugetul de stat, însă este distinct de bugetul de
stat şi se aprobă de Parlament prin lege separată. Alături de Ministerul
Finanţelor Publice, un rol important în elaborare şi execuţie îl are Ministerul
Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.
Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat sunt structurate pe
şase resurse principale, din care patru sunt venituri de natură fiscală
(contribuţii pentru asigurări sociale datorate de angajatori, angajaţi, alte
persoane asigurate şi persoane aflate în şomaj) iar două sunt de natură
nefiscală (contribuţia pentru bilete de tratament şi odihnă şi încasări din alte
surse).
Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat au ca principală
destinaţie pensiile de asigurări sociale de stat, cheltuielile pentru creşterea
copiilor până la doi ani, trimiterile la tratament balnear şi odihnă,
indemnizaţiilor şi ajutoarelor de asigurări sociale.
Veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie din
contribuţia angajatorilor, angajaţilor şi contribuţii datorate de persoanele care
încheie contracte de asigurări de şomaj, precum şi din alte surse.
Cheltuielile bugetului asigurărilor pentru şomaj sunt reprezentate de
indemnizaţiile de şomaj, contribuţia pentru asigurările sociale de stat pentru
şomeri, plăţile compensatorii, alocaţiile de sprijin etc.
Bugetele fondurilor speciale se întocmesc şi se aprobă în fiecare an ca
anexe la bugetul de stat. Acestea vizează rezolvarea unor probleme de
natură economică şi socială apărute în economie şi sunt alimentate din resurse
special afectate acestor scopuri (ex: Fondul de asigurări sociale de sănătate).
Bugetele fondurilor speciale se aprobă de către Parlament la
propunerea Guvernului, după ce prevederile sale au fost vizate de comisiile
de specialitate ale Parlamentului, odată cu avizarea bugetului de stat.
TEME DE SEMINAR
AUTOEVALUARE ŞI DEZBATERI

1.Definiţi şi explicaţi conceptele de buget de stat şi buget al economiei


naţionale;
2.Explicaţi principiile anualităţii şi unităţii bugetului;
3.Enunţaţi principiul echilibrului bugetar şi menţionaţi posibilitatea înfăptuirii
acestuia în economia românească;
4.Care este structura sistemului bugetar în România? Enumeraţi verigile
componente;
5.Precizaţi categoriile de veniturile şi cheltuieli care alimentează bugetul de
stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale;
PRPUNERI DE REFERATE

1.Tipuri de bugete utilizate în practica internaţională;


2.Principiile bugetare între teorie şi practică;
3.Echilibrul bugetar între necesitate şi posibilităţi;
4.Incidenţa impozitării asupra echilibrului bugetar;
5.Cauzele determinante ale apariţiei deficitelor bugetare în România;
6.Modalităţi de finanţare a deficitului bugetar. Efecte asupra economiei reale.

OBIECTIVE URMĂRITE

1.Cunoaşterea noţiunii de buget;


2.Înţelegerea necesităţii teoretice şi practice a principiilor bugetare;
3.Cunoaşterea structurii sistemului bugetar în România

TESTE GRILĂ

1. Din sistemul unitar de bugete din România fac parte:


a) bugetele private;
b) bugetul întreprinderilor private;
c) bugetul bancar;
d) bugetele fondurilor speciale;
e) bugetul asigurărilor sociale de stat.

2. Din bugetele locale se finanţează următoarele categorii de


cheltuieli :
a)cheltuieli pentru asigurarea ordinii publice;
b)cheltuieli pentru acţiuni şi obiective economice de importanţă strategică;
c)cheltuieli pentru apărarea ţării;
d)cheltuieli pentru întreţinerea autorităţilor locale executive;
e)cheltuieli pentru acţiuni economice de importanţă locală.

3. În categoria veniturilor proprii ale colectivităţilor se cuprind:


a) taxele vamale;
b) impozitul pe venitul microîntrepinderilor;
c) impozitul pe profit;
d) impozitele locale;
e) taxa pe valoarea adăugată.

4. Bugetul economiei naţionale:


a) reflectă toate resursele societăţii şi destinaţia lor;
b)exprimă relaţii economice în formă bănească care iau naştere în procesul
repartiţiei produsului intern brut în legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi
sarcinilor statului;
c)constituie un instrument cu ajutorul căruia guvernul se informează asupra
situaţiei economico-financiare a ţării;
d)este un act prin care se prevăd şi se aprobă prin lege veniturile şi
cheltuielile anuale ale statului;
e)are putere de lege.

5 Din punct de vedere juridic, bugetul de stat:


a.este actul în care se înscriu veniturile şi cheltuielile probabile a se realiza într-o
anumită perioadă de timp;
b.este actul prin care se prevăd şi se aprobă prin lege veniturile şi cheltuielile
anuale ale statului;
c.exprimă relaţii economice în formă bănească care iau naştere în procesul
repartiţiei produsului intern brut;
d.conţine venituri şi cheltuieli care au un caracter obligatoriu;
e.reflectă toate resursele societăţii şi destinaţia lor.

6 Respectarea principiului anualităţii bugetului vizează:


a.numai perioada de timp pentru care se întocmeşte bugetul;
b.perioada de timp pentru care se întocmeşte şi aprobă bugetul;
c.perioada de timp pentru care Guvernul se împuterniceşte să contracteze
împrumuturi;
d.numai perioada de timp pentru care se aprobă bugetul;
e.perioada în care se încasează veniturile şi se efectuează cheltuielile înscrise
în autorizaţia dată Guvernului de către Parlament.

CAPITOLUL III. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

3.1. CARACTERIZAREA ŞI CONŢINUTUL SISTEMULUI CHELTUIELILOR PUBLICE


3.2. CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACŢIUNI SOCIAL CULTURALE
3.2. CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACŢIUNI ŞI OBIECTIVE ECONOMICE

3.1. Caracterizarea şi conţinutul sistemului cheltuielilor publice

În procesul îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, statul asigură


acoperirea necesităţilor publice generale. Pentru aceasta el are nevoie de
importante resurse băneşti care se mobilizează prin intermediul relaţiilor
financiare. Folosirea resurselor băneşti astfel mobilizate are loc prin
intermediul cheltuielilor publice.
Categoria de cheltuieli publice este strâns legată de ansamblul actelor
şi operaţiunilor de repartizare şi utilizare a fondurilor statului pentru acţiuni
social-culturale şi economice, pentru întreţinerea organelor statului şi
apărarea naţională etc.

În acest context, se impune a se face o diferenţiere între cheltuielile publice


şi cheltuielile bugetare.

Cheltuielile publice înglobează, deci:


a) cheltuielile publice efectuate de administraţia centrală de stat din fondurile
bugetare, extrabugetare şi fonduri cu destinaţie specială (inclusiv cheltuielile
federale, unde este cazul);
b) cheltuielile unităţilor administrativ-teritoriale;
c) cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat;
d) cheltuielile organismelor (administraţiilor) internaţionale din resursele
publice prelevate de la membrii acestora.
Din punctul de vedere al destinaţiei şi volumului lor, cheltuielile publice
sunt influenţate de condiţiile politice, economice, sociale şi de amploarea
intervenţiei statului în economie. Unele dintre aceste cheltuieli reprezintă o
avansare de produs intern brut, iar altele, dimpotrivă, un consum definitiv de produs
intern brut. Tendinţa generală a cheltuielilor publice este aceea de creştere de
la un an la altul.
Analizate în dinamică, cheltuielile publice ale ţărilor cu economie de
piaţă, manifestă o tendinţă de creştere accelerată atât ca expresie
relativă, cât şi în mărime absolută.
Evoluţia cheltuielilor publice în mărime absolută, adică în preţuri
curente, este influenţată de modificarea puterii de cumpărare a monedei
naţionale. Accentuarea proceselor inflaţioniste determină majorarea
preţurilor şi implicit creşterea nominală a cheltuielilor pe care statul le
efectuează cu procurarea unei cantităţi determinate de bunuri şi servicii. Se
înregistrează astfel o creştere nominală mai rapidă a cheltuielilor publice
comparativ cu creşterea reală a acestora. Creşterea nominală rezultă din
compararea cheltuielilor statului exprimate în preţuri curente, iar creşterea
reală din compararea cheltuielilor statului exprimate în preţuri constante.
Creşterea accentuată a cheltuielilor publice în perioada
contemporană este determinată atât de factori de ordin intern, cât şi de factori de
ordin extern.
Abordând la modul general factorii care conduc la creşterea
cheltuielilor publice, aceştia pot fi grupaţi în următoarele categorii:
a) factorii demografici – care se referă la creşterea populaţiei şi
modificarea structurii acesteia pe vârste şi pe categorii socioprofesionale.
O astfel de evoluţie determină creşterea cheltuielilor publice legate de plata
salariilor funcţionarilor publici şi a celor din domeniul social-cultural;
b) factorii economici – care se referă la dezvoltarea economiei şi
modernizarea acesteia. Intervenţia statului în economie, tot mai pregnantă şi
pe căi diverse, face ca factorii economici să influenţeze nivelul cheltuielilor
publice foarte mult;
c) factorii sociali – sunt cei care determină acţiunile şi direcţia
armonizării între nivelul veniturilor medii pe locuitor din sectorul productiv,
sectorul public şi persoanele în vârstă ce beneficiază de diferite forme de
ajutor social;
d) urbanizarea – are o influenţă deosebită asupra cheltuielilor publice
atât prin crearea suprastructurii urbane, dar şi pentru finanţarea utilităţilor
publice respective;
e) factorii militari – au un impact direct asupra nivelului cheltuielilor, situându-se
la nivele foarte mari în timp de război ori pregătire pentru război şi mai scăzut în
perioada de pace;
f) factorii politici – care se referă la sarcinile ce trebuie să le
îndeplinească statul contemporan prin trecerea de la statul « jandarm » la
« statul providenţă »;
g) factorii istorici sau conjuncturali – sunt aceia care îşi au originea în
perioadele anterioare. Astfel, contractarea unor împrumuturi determină
cheltuieli pentru restituirea acestora în perioadele următoare.
Efectuarea cheltuielilor publice din fondurile financiare ale statului,
poate avea loc numai dacă sunt respectate anumite principii.
Principiile ce trebuie respectate se referă la:
- orice cheltuială publică poate fi realizată numai dacă este prevăzută
într-un act normativ. În acest sens trebuie respectate prevederile legii
finanţelor publice care reglementează, în principiu, regimul cheltuielilor
publice şi a legii privind adoptarea bugetului de stat prin care se stabileşte
pentru un an financiar mărimea creditelor bugetare alocate pentru fiecare
destinaţie. Este de menţionat faptul că fără o autorizare expresă nici o
cheltuială nu poate fi realizată chiar dacă a fost prevăzută într-un act
normativ;
- cheltuielile publice pot fi efectuate numai în condiţiile exercitării unui
control financiar riguros privind oportunitatea şi necesitatea cheltuielilor. Fiind
vorba de cheltuirea unor resurse publice, trebuie respectat şi un regim sever
de economii în procesul angajării banilor publici;
- cheltuielile publice nu se pot efectua în mod automat, chiar dacă au fost
prevăzute, în mod expres, într-un act normativ, ci pe măsura justificării
sumelor acordate anterior în condiţiile realizării indicatorilor specifici;
- orice cheltuială publică se poate realiza, în principiu, numai din bugetul
administraţiei centrale de stat sau din bugetele locale în funcţie de
subordonarea instituţiei publice sau a beneficiarului de alocaţie bugetară;
- sumele alocate pentru efectuarea cheltuielilor publice se caracterizează prin
nerambursabilitate.
3.2. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale

În statele moderne cheltuielile pentru acţiuni social-culturale reprezintă


o componentă importantă a politicii sociale promovată de către acestea.
Satisfacerea nevoilor publice social-culturale se poate realiza pe
următoarele căi:
- oferirea unor servicii gratuite populaţiei prin accesul liber la instituţiile de
învăţământ, de cultură etc.;
- plata unor taxe (tarife) reduse comparativ cu costul acţiunilor social-
culturale realizate în favoarea cetăţenilor;
- acordarea de ajutoare băneşti diferitelor categorii de cetăţeni sub forma
pensiilor, burselor, indemnizaţiilor etc.
Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale,
prezentate în mod sintetic, se concretizează atât în resurse bugetare, cât şi
extrabugetare.
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale prezintă o importanţă
deosebită, în primul rând, din punct de vedere economic, iar în al doilea rând,
prezintă un important rol educativ, deoarece acţionează asupra factorului
uman, îi dezvoltă capacitatea intelectuală, de apreciere a adevăratei valori,
considerându-se că indivizii instruiţi sunt mai puţin predispuşi la comiterea de
acte antisociale.

În urma efectuării cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale se obţin o


serie de efecte economice, sociale, umane etc. Deşi aceste efecte sunt
recunoscute, este destul de dificilă cuantificarea lor.

1.Cheltuielile pentru învăţământ sunt destinate asigurării instruirii


şi pregătirii forţei de muncă. În perioada contemporană, ţările cu economie
de piaţă au sporit volumul alocaţiilor bugetare pentru finanţarea
învăţământului datorită necesităţilor impuse de modernizarea acestuia, de
nevoile sporite de cadre cu calificare medie şi superioară, de amploarea
revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane.
Cheltuielile pentru învăţământ sunt considerate “investiţii
intelectuale”, componentă a investiţiilor în resurse umane, care prezintă
unele caracteristici faţă de investiţia materială:
- investiţiile intelectuale sunt investiţii pe termen lung pentru că rezultatele
apar după o perioadă relativ îndelungată;
- termenul de recuperare al investiţiei intelectuale este mai scurt decât al
investiţiei materiale şi, în plus, nu intervine uzura morală;
- investiţia intelectuală este suplă şi flexibilă, fiind mai puţin specializată în
raport cu investiţia materială, care este destinată unei stricte specializări;
- efectele investiţiilor intelectuale sunt multiple şi sunt mai dificil de
cuantificat.
Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ se face pe seama resurselor
bugetare, a taxelor şcolare, a împrumuturilor, a donaţiilor, a subvenţiilor din
partea unor societăţi comerciale, a veniturilor provenite din exploatarea
proprietăţilor aparţinând instituţiilor de învăţământ sau din activităţi prestate
pentru terţi etc.
Raportul dintre resursele publice şi cele private în finanţarea
cheltuielilor pentru învăţământ este diferit de la o ţară la alta, fiind influenţat
de locul pe care-l ocupă instituţiile publice de învăţământ în ansamblul
instituţiilor şcolare, de statutul şi modul de organizare şi funcţionare a
instituţiilor de învăţământ private şi confesionale, care influenţează
acordarea de subvenţii din fondurile publice pentru instituţiile de învăţământ
particulare şi confesionale.
Resursele publice pentru învăţământ pot fi alocate atât din bugetul general
al statului, cât şi din bugetele locale, în funcţie de organizarea centralizată sau
descentralizată a învăţământului şi de subordonarea instituţiilor de
învăţământ. De regulă, resursele publice sunt destinate pentru acoperirea -
integrală sau în parte - a cheltuielilor curente ale instituţiilor de învăţământ.
Împrumuturile sunt folosite, în general, pentru finanţarea investiţiilor
instituţiilor de învăţământ. În unele state (de exemplu, în Marea Britanie) din
resursele publice se acordă burse de studii, în timp ce în alte ţări (cum este
cazul în Suedia, Norvegia, S.U.A.) se practică acordarea de către stat a unor
împrumuturi de studii, care urmează să fie rambursate de către beneficiarii
lor după absolvirea studiilor.
Din punct de vedere al conţinutului lor economic, cheltuielile pentru
învăţământ se împart în:
5- cheltuieli de capital (investiţii) care vizează construirea de unităţi de
învăţământ şi dotarea acestora;
6- cheltuieli curente, destinate achiziţionării de bunuri şi servicii care să asigure
întreţinerea şi funcţionarea curentă a acestora ( cheltuieli de personal,
cheltuieli materiale şi servicii, cheltuieli reprezentând subvenţii acordate
acordate instituţiilor de învăţământ şi transferuri sub formă de burse
acordate elevilor şi studenţilor).
În România, finanţarea cheltuielilor pentru educaţie se asigură prin:
7-bugetul de stat şi bugetele locale, pentru finanţarea învăţământului de stat;
8-mijloacele extrabugetare, constituite în special din taxe de şcolarizare, atât
pentru finanţarea învăţământului superior de stat, cât şi a celui privat
preuniversitar;
9-cheltuielile agenţilor economici determinate de organizarea de cursuri
privind pregătirea profesională, acordarea de burse pentru proprii salariaţi,
de sponsorizări şi donaţii către instituţiile publice de învăţământ etc.;
10-fonduri din partea unor organisme financiare internaţionale (Uniunea
Europeană, Banca Mondială, FMI etc.) acordate sub formă de ajutoare, credite
nerambursabile sau rambursabile, pe baza unor programe.
2. Cheltuielile publice pentru sănătate urmăresc, pe de o parte,
prevenirea apariţiei şi combaterea unor boli care pot afecta întreaga
populaţie, iar pe de altă parte, menţinerea capacităţii forţei de muncă la un
nivel cât mai apropiat de potenţialul ei.
În general, sursele de finanţare a acţiunilor de ocrotire a sănătăţii
publice sunt asigurate prin:
11-fonduri bugetare;
12-contribuţii obligatorii ale angajaţilor şi angajatorilor (sub forma obligaţiilor
fiscale);
13-cotizaţii facultative (prin asigurările private de sănătate);
14-resursele populaţiei;
15-ajutoare interne sau externe etc.
Din punct de vedere al conţinutului lor economic, cheltuielile pentru
sănătate includ:
16-cheltuieli de investiţii destinate construirii de unităţi sanitare şi înzestrării
cu aparatură specifică;
17-cheltuieli pentru întreţinerea curentă şi funcţionarea instituţiilor sanitare
(salariile personalului, medicamente şi materiale sanitare, hrană pentru
bolnavi etc)
În România, cheltuielile pentru sănătate se finanţează, în primul rând, din
Fondul special pentru asigurări de sănătate (începând cu anul 1998) şi în al
doilea rând din bugetul de stat, dar şi din bugetele locale (într-o măsură mai
mică) pentru realizarea unor acţiuni sanitare în profil teritorial. Ele se înscriu
în bugetul de stat într-o anumită structură care reflectă acţiunile şi unităţile
ce se finanţează în acest domeniu.
Constituirea fondurilor de asigurări sociale de sănătate se face din
contribuţia asiguraţilor, a persoanelor juridice şi fizice care angajează
personal salariat, din subvenţii de la bugetul de stat şi de la bugetele locale,
precum şi din alte surse.
3.Cheltuielile publice pentru cultură, religie şi acţiuni cu
activitate sportivă şi de tineret contribuie la creşterea calităţii factorului
uman prin îmbogăţirea nivelului cultural, cultivarea gusturilor şi idealurilor
estetice şi morale, educaţia spirituală etc., fiind considerate ca făcând şi ele
parte din categoria “investiţiilor în resurse umane”.
În general, sursele de finanţare sunt constituite din resurse bugetare,
venituri proprii realizate de instituţiile de profil din activităţi specifice, precum
şi donaţiile şi sponsorizările primite.
Din punct de vedere al conţinutului lor economic, preponderente în cadrul
cheltuielilor cultural-artistice sunt cheltuielile curente (cheltuieli de personal şi de
întreţinere-funcţionare), cheltuielile pentru investiţii având o pondere mai
redusă.
În România, sursele financiare prin intermediul cărora se finanţează
acţiunile şi obiectivele de cultură, artă, sport şi religie se pot clasifica astfel:
18-finanţarea bugetară integrală, asigurată prin intermediul bugetului de
stat şi al bugetelor locale, caz în care instituţiile de cultură, artă, sport şi
religie de interes naţional sunt finanţate din bugetul de stat, iar cele de
interes local prin bugetele locale (ex: Biblioteca Naţională, Editura Academiei
etc.);
19-finanţare din venituri proprii, constituite sub forma mijloacelor extrabugetare
şi prin completare cu alocaţii bugetare de la bugetul de stat sau de la
bugetele locale (ex: casele de cultură, muzeele, instituţiile organizatoare de
spectacole etc);
20-finanţare integrală din venituri proprii, constituite sub forma
mijloacelor extrabugetare, situaţie în care veniturile proprii aflate în sold la
sfârşitul anului se reportează pe anul următor (ex: anumite edituri, case de
film etc).
În plus, la finanţarea unor astfel de activităţi pot contribui şi fondurile
rezultate în urma acţiunilor de sponsorizare sau mecenat.
4. Cheltuielile publice pentru asistenţa socială, alocaţii, pensii,
ajutoare şi indemnizaţii sunt îndreptate în special către protecţia
persoanelor nesalariate, a vârstnicilor, copiilor orfani şi fără întreţinători, a
persoanelor cu handicap, veteranilor de război etc. Datorită faptului că aceste
cheltuieli sunt neproducătoare de venituri, ducând chiar la o încetinire a
ritmului creşterii economice, ele sunt considerate cheltuieli neproductive.
Sursele de finanţare a cheltuielilor sunt reprezentate de către bugetul
de stat (într-o măsură covârşitoare) sau din fonduri speciale la care se adaugă
donaţiile şi contribuţiile voluntare de la organizaţiile neguvernamentale.
În ţările dezvoltate, aceste cheltuieli fac obiectul unor vaste programe
sociale ce urmăresc combaterea sărăciei, ajutorarea persoanelor cu
handicap, a familiilor cu mulţi copii etc.
În România, fondurile pentru asigurarea necesarului de resurse financiare pentru
acoperirea unor astfel de cheltuieli sunt asigurate de:
21- bugetul de stat (ex: finanţarea centrelor de primire a minorilor, ajutoare
sociale, alocaţii pentru copii, ajutoare pentru soţiile militarilor în termen,
pensii I.O.V.R. etc.);
22- bugetele locale (ex: finanţarea căminelor de bătrâni, căminele pentru copiii
cu handicap, cantine de ajutor social, indemnizaţii de naşteri etc.)
23- venituri proprii (într-o mai mică măsură).
5. Cheltuielile publice privind asigurările sociale de stat.
Asigurările sociale reprezintă acea parte a relaţiilor social-economice
exprimate sub formă bănească cu ajutorul cărora se formează, se
repartizează, se gestionează şi se utilizează fondurile băneşti necesare
ocrotirii obligatorii a salariaţilor şi pensionarilor din companiile naţionale,
regiile autonome, societăţile comerciale etc., a agricultorilor, a
întreprinzătorilor particulari, persoanele aflate în incapacitate temporară sau
permanentă de muncă şi alte categorii.
Cheltuielile privind asigurările sociale de stat vizează, deci, acordarea
de pensii, ajutoare şi indemnizaţii, trimiteri la tratament balneoclimateric şi
odihnă a celor cuprinşi în sistemul asigurărilor sociale de stat.

Din punct de vedere al naturii lor, aceste cheltuieli fac parte din rândul
aceloraşi acţiuni de protecţie socială (prezentate mai sus), însă sistemul de
finanţare este diferit, iar cuantumul este mai substanţial.

În România, cheltuielile publice privind asigurările sociale de stat


vizează pensiile de asigurări sociale de stat (pentru limită de vârstă) care
deţin cea mai ridicată pondere, pensiile de asigurări sociale pentru
agricultori, indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă din cauză
de boală sau accident, ajutoare acordate pensionarilor etc. şi sunt finanţate
prin intermediul bugetului asigurărilor sociale de stat.
Resursele necesare constituirii fondurilor pentru finanţarea acestor
cheltuieli se constituie din:
24-contribuţii obligatorii pentru asigurări sociale de stat datorate de angajaţi
şi angajatori (care reprezentau 92,9% din bugetul asigurărilor sociale de stat
la nivelul anului 2003);
25-contribuţia pentru asigurări sociale datorată de alte persoane asigurate;
26-contribuţiile diferenţiate ale salariaţilor şi pensionarilor pentru bilete de
tratament şi odihnă;
27-încasări din alte surse;
28-subvenţii de la bugetul de stat, în completarea fondurilor proprii.
Structura actuală a sistemului public naţional de asigurări sociale este
rezultatul unor adânci transformări şi al unui îndelungat proces de dezvoltare
economico-socială.
Sistemul public naţional de asigurări sociale în România este într-o
continuă dezvoltare şi perfecţionare, date fiind cerinţele de aliniere la
standardele europene.
6. Cheltuielile publice pentru ajutorul de şomaj.
Ajutorul de şomaj reprezintă o formă de susţinere materială a
persoanelor rămase temporar fără loc de muncă.
Fondul cu această destinaţie se constituie din contribuţiile obligatorii
ale salariaţilor şi firmelor şi, în completare, din subvenţii bugetare.
În raport de situaţia celui rămas fără lucru, există două forme de
sprijin al şomerilor: alocaţia (asigurarea) de şomaj, care se acordă celor
care au lucrat anterior, au o anumită vechime şi au plătit cotizaţii; ajutorul de
şomaj ce se acordă celor nou veniţi pe piaţa forţei de muncă.
În România, după 1989, odată cu promovarea mecanismelor economiei
de piaţă şi pe fondul scăderii drastice a activităţilor productive, fenomenul de
şomaj s-a manifestat, în mod explicit. Aceasta a impus legiferarea protecţiei
sociale a şomerilor şi iniţierea de măsuri pentru reintegrarea lor profesională.
Resursele necesare acoperirii acestor cheltuieli se constituie pe seama
contribuţiilor obligatorii datorate de angajatori şi angajaţi, precum şi pe
seama altor surse, inclusiv donaţii şi sponsorizări.
Acest fond serveşte, în principal, pentru acordarea ajutorului de şomaj,
dar şi pentru finanţarea unor acţiuni de recalificare a şomerilor, acordarea
unor credite avantajoase pentru înfiinţarea sau dezvoltarea de întreprinderi
mici şi mijlocii sau unităţi cooperatiste.
Şomerii din ţara noastră beneficiază de o indemnizaţie de şomaj,
acordată dacă sunt îndeplinite anumite condiţii, pe perioade stabilite
diferenţiat, în funcţie de stagiul de cotizare, între 6 şi 12 luni. Nivelul
indemnizaţiei de şomaj este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară, care
reprezintă 75% din salariul de bază minim brut pe ţară. În afara indemnizaţiei
de şomaj, din sursele constituite în cadrul bugetului asigurărilor pentru şomaj
se pot acorda şi plăţi compensatorii salariaţilor disponibilizaţi, în anumite
condiţii.
3.3. Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice

Aceste categorii de cheltuieli urmăresc asigurarea funcţionării şi


dezvoltării unor întreprinderi sau ramuri economice de interes naţional,
finanţarea unor investiţii cu caracter economic, finanţarea activităţii de
cercetare ştiinţifică, susţinerea unor întreprinderi, precum şi stimularea
exporturilor.

Ele sunt îndreptate, în primul rând, către întreprinderile de stat, deci


către sectorul public. De-a lungul timpului, întinderea sectorului public a
cunoscut fluctuaţii, în sensul extinderii sau restrângerii determinate, pe de o
parte, de evoluţia concepţiilor cu privire la rolul statului în economie, iar pe
de altă parte, de conjunctura economică a momentului. În perioada
contemporană, sectorul public deţine un loc important în economia multor
ţări dezvoltate.
În afara sectorului public, statul sprijină şi sectorul privat, acordând
întreprinderilor particulare ajutoare financiare pentru depăşirea perioadelor
de criză.

Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice se finanţează


atât pe seama unor surse interne (bugetul de stat, fondurile cu destinaţie
specială), cât şi pe seama unor surse externe externe (fonduri comunitare cu
caracter structural, pentru ţările UE; fondurile oferite de instituţiile bancare şi
financiare internaţionale pentru finanţarea acţiunilor economice, în special, în
ţările în curs de dezvoltare)
Formele prin care statul sprijină întreprinderile, fie ele publice sau
private, pot fi grupate în doua categorii: forme clasice sau directe de intervenţie şi
ajutor şi forme indirecte de sprijin care nu presupun transferuri explicite de
mijloace băneşti.

1.Metode directe de intervenţie a statului în economie


a) Subvenţiile deţin ponderea cea mai importantă în cadrul
cheltuielilor cu caracter economic efectuate de stat şi reprezintă transferuri
de sume băneşti din bugetul statului către întreprinderi (sau cetăţeni), cu titlu
nerambursabil şi fără contraprestaţie, dar condiţionat şi cu o afectaţie
specială. Prin intermediul lor, statul introduce în mecanismul spontan de
alocare a resurselor mijlocit de preţuri, elementul corector, de reglare
conştientă, asigurând o redistribuire a veniturilor.
Subvenţiile economice acordate de stat vizează atât activitatea internă
cât şi exportul.
Subvenţiile interne, în raport de destinaţia acestora, pot fi împărţite în:
29-subvenţii pentru producţie, destinate sprijinirii întreprinderilor
producătoare de bunuri, celor de comerţ sau celor de prestări servicii;
30-subvenţii de consum, acordate utilizatorilor anumitor bunuri şi servicii,
pentru a acoperi o parte din preţul acestora.
Subvenţiile pentru export cuprind, conform definiţiei date în "Acordul
General pentru Tarife Vamale şi Comerţ" (GATT), orice măsură de sprijin şi
protecţie întreprinsă de autorităţile publice ale unei ţări, care au drept efect
nemijlocit creşterea exporturilor ţării respective.
Subvenţiile pentru export îmbracă, cel mai adesea, forma bănească
(prime de export) fiind stabilite în sume fixe pe unitatea de produs
exportat, sau, ca diferenţă între preţul cel mai ridicat de pe piaţa internă si
preţul cel mai scăzut de pe piaţa externă al aceluiaşi produs. Ele joacă, deci,
rolul de egalizare a veniturilor ce se obţin din export cu veniturile ce s-ar
obţine prin vânzarea la intern.
Alteori, subvenţiile pentru export pot apărea sub forma unor avantaje
acordate exportatorilor:
b) Investiţiile reprezintă ajutoare financiare pe care statul le acordă
pentru dezvoltarea sectorului public sau a altor sectoare.
c) Împrumuturile cu dobândă subvenţionată se acordă
întreprinderilor publice sau private din anumite sectoare de activitate sau
care întâmpină dificultăţi financiare temporare, de trezorerie ori legate de
restructurare.
d) Ajutoare financiare de la buget se acordă pentru difuzarea de informaţii,
studii de marketing, organizarea de expoziţii. De asemenea, el finanţează
parţial sau integral studii şi cercetări ale pieţei externe, reclamă cu caracter
general, organizarea unor târguri şi expoziţii, participă la societăţi mixte
pentru vânzarea mărfurilor pe piaţa externă, acoperă uneori cheltuielile de
transport etc.
e) Avansurile rambursabile constituie o formă de sprijinire a unor acţiuni de
prospectare şi prezentare în străinătate a unor produse noi şi asigură între
20% şi 50% din finanţarea necesară. Avansurile se restituie din încasările
realizate prin vânzarea în străinătate a noilor produse.

2. Metodele indirecte de sprijinire a întreprinderilor şi sectoarelor de


activitate se concretizează în:
a) Avantaje fiscale, care nu reprezintă transferuri băneşti, ci se constituie în
facilităţi şi degrevări fiscale care micşorează sarcina fiscală a întreprinderilor
beneficiare. Ele nu apar înscrise explicit în buget ca şi cheltuieli, statul
renunţând, însă, la o parte a încasărilor la care are dreptul, motiv pentru care
se mai numesc şi cheltuieli fiscale
b) Garantarea de către stat a împrumuturilor bancare angajate de
întreprinderi, statul asumându-şi obligaţia ca, atunci când debitorul devine
insolvabil, să asigure rambursarea împrumutului.

În România, cheltuielile publice pentru acţiuni şi obiective economice


îmbracă următoarele forme:
31-alocaţii bugetare;
32-subvenţii (sub forma acoperirii diferenţelor de preţ sau de tarif şi a
primelor de producţie sau de export);
33-transferuri bugetare (mai ales pentru investiţii);
34-alocaţii din fonduri speciale în afara bugetului de stat.
În ţara noastră, în ultimii ani, se remarcă o reducere constantă a
cheltuielilor pentru obiective şi acţiuni economice, expresie firească a
procesului de retragere a statului din economie.

TEME DE SEMINAR
AUTOEVALUARE ŞI DEZBATERI

1. Definiţi cheltuielile publice;


2. Precizaţi diferentele (asemănările) dintre cheltuielile publice şi cheltuielile
bugetare;
3.Enumeraţi principalele cauze care determină creşterea cheltuielilor publice
în România.
4. Care sunt categoriile de cheltuieli care intră în componenţa cheltuielilor
pentru acţiuni social-culturale?
5. Care este rolul economic şi social al acestor cheltuieli?
6. Cum se determină eficienţa cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale?
7. Precizaţi care sunt sursele de finanţare a cheltuielilor pentru acţiuni social-
culturale;
8. Care sunt categoriile de cheltuieli considerate a fi “investiţii în resurse
umane”?
9. Dar cele considerate a fi “neproductive”?
10. Care sunt formele de asistenţă socială în România?
11. Care este componenţa cheltuielilor pentru obiective şi acţiuni
economice?
12. Din ce surse se finanţează astfel de cheltuieli?
13. Cum vă explicaţi reducerea ponderii acestor cheltuieli în total cheltuieli
publice, în România?

OBIECTIVE URMĂRITE

1. Cunoaşterea conţinutului cheltuielilor publice;


2. Cunoaşterea eficienţei cheltuielilor publice
3. Cunoaşterea modului de clasificare a cheltuielilor publice;
4. Cunoaşterea factorilor care concură la creşterea cheltuielilor publice.

CAPITOLUL IV. SISTEMUL FISCAL

4.1 CONŢINUTUL, CARACTERISTICILE ŞI ROLUL IMPOZITULUI


4.2. ELEMENTELE IMPOZITULUI
4.3. CLASIFICAREA IMPOZITELOR
4.4. IMOZITELE DIRECTE
4.5. IMPOZITELE INDIRECTE

4.1. Conţinutul, caracteristicile şi rolul impozitelor

Impozitul este o categorie financiară, cu caracter istoric, a cărui


apariţie şi evoluţie se împleteşte cu cea a statului şi a relaţiilor băneşti.

Caracteristicile esenţiale ale impozitului se concretizează în:


35- impozitul este o plată bănească, deşi iniţial, au existat impozite în
natură, iar mai nou, în unele state există şi alte modalităţi de plată (caracterul
pecuniar);
- impozitul este o prelevare impusă şi încasată prin puterea de
constrângere a statului (caracterul forţat);
- impozitul este o prelevare impusă tuturor persoanelor fizice sau
juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen
de avere (caracterul universal);
36- sumele plătite cu titlu de impozit sunt nerambursabile (caracterul
definitiv);
37- dreptul de a institui impozite îi aparţine statului, drept exercitat prin
intermediul puterii legislative şi uneori prin intermediul organelor locale ale
puterii de stat (caracterul juridic);
38- impozitul, alături de alte surse, este utilizat pentru acoperirea
cheltuielilor care se efectuează pentru satisfacerea nevoilor generale,
impozitele având, deci, o utilitate publică (caracterul financiar);
39- nu necesită existenţa unei contraprestaţii directe şi imediate din
partea statului (aspect ce deosebeşte esenţial impozitele de taxe).
Noţiunea de taxă provine din limba greacă de la cuvântul “taxis” sau
din limba franceză de la cuvântul ”taxe” cu înţelesul de fixare impozit. Nu se
poate pune semnul egalităţii între costul serviciului efectuat de către stat sau
instituţiile sale în favoarea persoanelor fizice şi juridice şi suma percepută cu
titlul de taxă. De regulă, taxa conţine pe lângă costul serviciului prestat şi
unele elemente de impozit.
Impozitele îndeplinesc un rol care se manifestă pe plan financiar,
economic şi social, diferit de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta.
Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, în
sensul că impozitele constituie mijlocul principal de procurare a resurselor
băneşti necesare acoperirii cheltuielilor publice.
Pe plan economic, rolul impozitelor se manifestă prin intermediul
măsurilor pe care statul le ia de a interveni în activitatea economică cu
ajutorul impozitelor. În acest sens impozitele pot fi folosite ca un instrument
de stimulare sau de frânare a unei anumite activităţi, de creştere ori de
reducere a producţiei sau consumului unui anumit produs, de stimulare sau
de îngrădire a comerţului exterior etc. Funcţia intervenţionistă a impozitelor
se manifestă, deci, în următoarele direcţii:
40- aceea de a incita (natalitatea, investiţiile, asigurările, exportul etc.), prin
exonerări, deduceri, restituiri de impozite etc.;
41- aceea de a inhiba (consumul de produse dăunătoare sănătăţii, degradarea
mediului, formarea de averi excesive etc.) prin suprataxarea asigurată de
progresivitatea cotelor de impunere, accize, cote adiţionale, monopoluri
fiscale, ecotexe etc;
42- aceea de a proteja (anumite ramuri, sectoare sau produse autohtone) prin
intermediul taxelor vamale.
Pe plan social, rolul impozitelor se manifestă în mai multe direcţii dintre
care menţionăm: rolul lor de instrument de redistribuire a unei părţi din
produsul intern brut între clase şi pături sociale, între persoanele fizice şi
juridice etc.

4.2. Elementele impozitului

Elementele impozitului, întâlnite în teoria şi practica financiară, sunt :


Subiectul impozitului sau plătitorul este persoana fizică sau
juridică obligată prin lege la plata acestuia. În cazul impozitului pe salarii,
subiect al impozitului este orice persoană fizică care realizează un venit sub
forma de salariu, în cazul impozitului pe profit subiectul (plătitorul) este
agentul economic etc. În practica financiară subiectul impozitului mai este
numit şi contribuabil.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă
efectiv impozitul. De regulă, persoana care plăteşte impozitul este aceea care
îl şi suportă. Sunt situaţii, însă, când suportatorul impozitului este o altă
persoană decât subiectul.
Obiectul impunerii este reprezentat de materia supusă impunerii. În calitate
de obiect al impozitului pot apărea, după caz, venitul, averea iar uneori şi
cheltuielile.
- în cazul impozitelor directe, venitul şi averea apar în calitatea de obiect al
impunerii. Astfel, în cazul impozitului pe salariu obiectul impozitului îl
constituie salariul şi alte drepturi de personal, la impozitul pe profit - profitul
obţinut de agentul economic, la impozitul pe donaţii (succesiuni) - bunurile
mobile şi imobile care fac obiectul donaţiei (succesiunii);
-în cazul impozitelor indirecte, obiectul impunerii îl constituie produsul care face
obiectul vânzării, serviciul prestat sau lucrarea executată, bunul importat sau
exportat etc.
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit
sau din avere.
Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea de măsură în care se
exprimă obiectul impozabil. La impozitul pe salarii unitatea de impunere este
unitatea monetară, la impozitul pe clădiri - metrul pătrat de suprafaţă utilă, la
impozitul funciar - hectarul etc.
Cota impozitului este reprezentată de impozitul aferent unei unităţi de
impunere. Cota impozitului (cota de impunere) poate fi fixă, când impozitul
aferent unităţii de impunere apare ca o mărime invariabilă, sau procentuală
(proporţională, progresivă sau regresivă). Cota de impunere se poate
exprima deci în mărimi absolute sau în mărimi relative.
Asieta (modul de aşezare a impozitului) reprezintă măsurile care se iau
de organele fiscale pentru stabilirea fiecărui subiect impozabil, a mărimii
obiectului impozabil şi a cuantumului impozitului datorat statului.
Termenul de plată - indică data la care sau intervalul de timp în
interiorul căruia subiectul impozitului trebuie să-şi achite obligaţia faţă de
bugetul statului. Momentul în care plata unui venit bugetar devine exigibilă
nu coincide întotdeauna cu cel al naşterii obligaţiei plătitorului faţă de buget.

4.3. Clasificarea impozitelor

Impozitele instituite în majoritatea statelor lumii sunt caracterizate prin


eterogenitatea lor determinată de deosebirile care privesc atât trăsăturile de
formă, cât şi de conţinut. Pentru a observa mai uşor efectele diferitelor
categorii de impozite pe plan economic, social şi politic, se impune cu
necesitate gruparea acestora pe baza unor criterii ştiinţifice.
1. După principalele trăsături de fond şi de formă, impozitele se
împart în:
a.impozite directe;
b.impozite indirecte.
Aceasta este cea mai importantă grupare a impozitelor, atât din punct
de vedere teoretic, cât şi din punct de vedere practic.
a. Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice
şi/sau juridice, în funcţie de veniturile şi/sau averea acestora şi pe baza cotelor
de impozit prevăzute de lege. Ele se încasează direct de la contribuabili la
anumite termene dinainte stabilite. În funcţie de criteriile care stau la baza
aşezării lor, impozitele directe se pot grupa în impozite reale şi impozite
personale.
Impozitele reale se caracterizează prin aceea că se stabilesc în legătură
cu anumite obiecte materiale (de exemplu pământul, clădirile, fabricile,
magazinele etc.) făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului
impozabil. Ele mai sunt denumite şi impozite obiective sau pe produs, deoarece
se aşază asupra produsului sau venitului brut al obiectului impozabil, fără a
se ţine cont de situaţia subiectului impozabil.
Impozitele personale ţin cont, în primul rând, de situaţia personală a
subiectului impozabil, motiv pentru care se mai numesc şi impozite subiective.
În raport de materia impozabilă vizată, impozitele personale îmbracă
forma impozitelor pe venit (care pot fi impozite pe venitul persoanelor fizice
şi impozite pe venitul persoanelor juridice) şi impozitelor pe avere (impozite
asupra averii propriu-zise; impozite pe circulaţia averii; impozite pe creşterea
averii).
b. Impozitele indirecte nu se stabilesc direct şi nominativ asupra
subiectului impozabil, ci se aşază asupra vânzării bunurilor (de consum, de lux etc.)
şi serviciilor (de transport, hoteliere, spectacole etc.). Dacă impozitele directe
vizează venitul şi/sau averea, impozitele indirecte vizează cheltuirea
acestora. După formele de manifestare, impozitele indirecte pot fi grupate
astfel: taxe de consumaţie sau accize, monopoluri fiscale, taxe vamale şi taxe
de înregistrare şi de timbru.
2. După obiectul impunerii deosebim:
4impozite pe venit;
5impozite pe avere;
6impozite pe cheltuieli.
Dacă impozitele pe venit şi impozitele pe avere vizează existenţa
acestora, impozitele pe cheltuieli vizează tocmai cheltuirea veniturilor şi a
averilor.
3. După scopul urmărit la introducerea lor, impozitele se grupează
în:
7impozite financiare (cu caracter fiscal);
8impozite cu caracter de ordine.
Impozitele financiare sunt instituite în vederea realizării de venituri
pentru acoperirea cheltuielilor statului. În această categorie se includ:
impozitele pe venit, taxele de consumaţie ş.a.
Impozitele de ordine sunt introduse, în primul rând, pentru limitarea
unei acţiuni sau în vederea atingerii unui ţel care nu are caracter fiscal.
Astfel, prin instituirea unor taxe ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice şi a
tutunului se urmăreşte limitarea consumului acestora având în vedere efectul
lor nociv asupra organismului uman.

4.4 . Impozitele directe

4.4.1. Caracterizarea generală a impozitelor directe

Impozitele directe constituie forma cea mai veche şi mai simplă de


impunere. În evoluţia lor, impozitele directe au ţinut pasul cu dezvoltarea
economică, fiind stabilite fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de
activitate, fie pe venit sau pe avere. Impozitele directe s-au întâlnit şi în
orânduirile precapitaliste, dar au cunoscut o extindere şi o diversificare
deosebită în capitalism.
Impozitele directe prezintă anumite trăsături distinctive, astfel:
- sunt impozite nominative, ce cad în sarcina unei anumite persoane fizice sau
juridice;
- se stabilesc în funcţie de veniturile sau averea contribuabililor, pe
baza cotelor de impozit prevăzute de lege;
- au un cuantum şi termene de plată precis stabilite, acestea fiind
aduse din timp la cunoştiinţa plătitorilor;
- subiectul şi suportatorul sunt, în intenţia legiuitorului, una şi
aceeaşi persoană;
- tehnica de percepere a celor mai multe impozite directe este cea a rolului
„nominativ”.
Analizând caracteristicile enunţate, se observă că impozitele directe
sunt mai echitabile şi, deci, mai de preferat decât impozitele indirecte,
deoarece la acestea din urmă consumatorii diverselor mărfuri şi servicii nu au
posibilitatea să cunoască momentul şi, mai ales, suma vor plăti statului cu
titlul de impozite indirecte.
Potrivit indicatorilor specifici privind finanţele publice din România, luaţi
în considerare la ordonarea veniturilor bugetare, impozitele directe sunt
clasificate astfel:
I. Impozitul pe profit (bugetul de stat şi bugetele locale);
II. Impozite şi taxe de la populaţie (bugete locale):
- impozitul pe clădiri de la persoane fizice;
- taxe asupra mijloacelor de transport deţinute de persoane fizice;
- impozitul pe terenuri de la persoane fizice;
- alte impozite şi taxe de la populaţie;
III. Impozitele pe clădiri şi terenuri de la persoane juridice (bugete
locale);
IV. Impozitul pe venit (bugetul de stat, bugetele locale);
V. Alte impozite directe (bugetul de stat şi bugetele locale);
VI. Contribuţii (bugetele asigurărilor sociale):
- contribuţiile pentru asigurările sociale de stat datorate de angajaţi,
angajatori, de alte persoane asigurate (bugetul asigurărilor sociale de stat);
- contribuţii pentru asigurările pentru şomaj datorate de angajatori şi
angajaţi (bugetul asigurărilor pentru şomaj);
- contribuţii pentru asigurări sociale de sănătate datorate de
angajatori şi angajaţi (bugetul asigurărilor sociale de sănătate).
Impozitele directe apar sub două forme: impozite reale şi impozite
personale.

4.4.2.Impozitele reale şi impozitele personale

Impozitele directe au evoluat odată cu evoluţia producţiei de mărfuri, a


societăţii, în general, şi cea a finanţelor publice, în special. De la sistemul
de impunere pe obiecte materiale sau genuri de activităţi (impozite
reale), din perioada de început a istoriei finanţelor publice, cele mai frecvente
forme de manifestare a impozitelor directe, cunoscute astăzi, sunt cele
privind impozitele pe venit şi pe avere (impozite personale).
În categoria impozitelor de tip real, cele mai cunoscute în practica
financiară internaţională, sunt acelea care au ca obiect al impunerii pământul,
clădirile, activităţile economice neagricole şi mişcarea capitalului bănesc.
Aceste impozite s-au întâlnit în perioada descompunerii feudalismului şi în
primele stadii de dezvoltare a capitalismului şi s-au prezentat, în principal,
sub următoarele forme:
- impozitul funciar;
- impozitul pe clădiri;
- impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere;
- impozitul pe capitaluri băneşti
Impozitele de tip real continuă să existe şi astăzi în unele ţări, în care
agricultura ocupă un loc important în economia naţională, şi unde impozitul
funciar conservă, în general, trăsăturile impozitelor reale.
Trecerea de la impozitele reale la cele personale s-a produs, în unele ţări,
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea iar în altele, în perioada dintre cele
două războaie mondiale.
Impozitele personale sunt întâlnite sub forma impozitelor pe venit şi a
impozitelor pe avere.

1. În cazul impozitelor pe venit în calitatea de subiect pot apărea atât


persoanele fizice, cât şi persoanele juridice (societăţile comerciale) care
realizează venituri din diferite surse.

a. Impozitele pe veniturile persoanelor fizice


Plătitorii acestui impozit sunt persoanele fizice care au domiciliu sau
rezidenţa într-un anumit stat, precum şi persoanele nerezidente care
realizează venituri din surse situate pe teritoriul acelui stat. Uneori sunt
supuse la plata acestor impozite şi societăţile de persoane care au renunţat
la regimul fiscal aplicat societăţilor de capital.
De la plata impozitului se acordă unele scutiri, fiind exceptaţi, de
regulă, diplomaţii acreditaţi în statul respectiv (cu condiţia reciprocităţii)
suveranii şi familiile regale, uneori militarii şi persoanele fizice care realizează
venituri până la un anumit plafon.
Obiectul impunerii îl constituie veniturile realizate care pot îmbrăca
următoarele forme: salariul pentru angajaţi; profitul realizat din activităţi
economice; dividendele repartizate acţionarilor; beneficiile realizate de micii
întreprinzători şi liber-profesionişti; dobânzi încasate pentru sumele
împrumutate; venituri din închirieri etc. de către muncitori şi funcţionari,
întreprinzători, mici meşteşugari şi liber profesionişti etc.
Impozitul pe venit se aşază, în majoritatea cazurilor, pe fiecare persoană
care a realizat venituri, fiind o impunere individuală. Uneori acest lucru nu
este posibil şi atunci, impozitul vizează un grup de persoane, caz în care
impunerea se face pe ansamblul persoanelor care au participat la realizarea
acestora adică pe o familie sau o gospodărie.
În practica fiscală sunt cunoscute două sisteme de aşezare a
impozitelor pe veniturile persoanelor fizice:
- impunerea separată a fiecărui venit obţinut dintr-o anumită sursă;
- impunerea globală a veniturilor, indiferent de sursa din care provin.
Impunerea separată se realizează fie prin instituirea mai multor
impozite, fiecare vizând veniturile dintr-o anumită sursă (impozite analitice),
fie prin instituirea unui impozit unic, dar care asigură un tratament diferenţiat
pentru fiecare categorie de venituri, denumită cedulă, în funcţie de natura
veniturilor (impozit cedular).
Impunerea separată permite tratarea diferenţiată a veniturilor, ca mod
de aşezare şi nivel al cotelor de impunere, după sursa de provenienţă.
Impunerea globală presupune cumularea tuturor veniturilor realizate
de o persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă şi supunerea
venitului cumulat unui singur impozit (impozit sintetic). Sistemul impunerii
globale a veniturilor realizate de persoanele fizice este frecvent întâlnit în
Franţa, Germania, Italia, Belgia, S.U.A., marea Britanie etc.
Pentru a evita neajunsurile pe care le prezintă fiecare din aceste metode
de impunere, în unele ţări au fost întâlnite mult timp sisteme de impunere mixte,
care îmbinau impunerea separată cu cea globală. În prezent, tendinţa care se
manifestă pe plan mondial este de a se trece la impunerea globală chiar şi în
ţările cu tradiţie în impunerea separată.
Pentru determinarea impozitului pe veniturile persoanelor fizice se
utilizează cotele proporţionale sau progresive. În unele ţări venitul
impozabil este supus mai întâi impunerii cu cote proporţionale şi apoi
impunerii cu cote progresive. Se întâlneşte mai frecvent impunerea cu cote
progresive compuse (pe tranşe).

b. Impozitele pe veniturile persoanelor juridice


Impozitul pe veniturile persoanelor juridice îmbracă diverse forme, în
ceea ce priveşte denumirea. Astfel, în majoritatea ţărilor dezvoltate acest
impozit este denumit: „impozit pe societăţi” sau „impozit pe capital”, iar în
altele, printre care şi România, denumirea impozitului este cea de „impozit pe
profit”.
Acest impozit vizează, în ultimă instanţă, indiferent de denumire, profitul
brut realizat de persoanele juridice, iar modul de impunere este influenţat, de
regulă, de forma de organizare a acestora (societăţi de persoane sau de
capital).
În situaţia societăţilor de persoane, impunerea veniturilor se face,
de regulă, pe baza tehnicilor aplicate la impunerea veniturilor persoanelor fizice.
La societăţile de capital profitul obţinut se repartizează, o parte,
acţionarilor sub formă de dividend, proporţional cu participarea la capitalul
social, iar o altă parte, rămâne la dispoziţia societăţii pentru constituirea unor
fonduri.
Se poate astfel vorbi de profitul societăţii înainte de repartizare,
profitul repartizat acţionarilor cu titlul de dividend şi profitul rămas în final la
dispoziţia societăţii. Prin urmare, există mai multe soluţii de impunere a
profitului societăţilor de capital, astfel:
Impozitul pe venitul societăţilor de capital se determină, în general, cu
ajutorul cotelor proporţionale cărora li se pot aplica unele corective.
Impunerea veniturilor persoanelor juridice este, de regulă, anuală şi se
face pe baza declaraţiei întocmite de acestea.
c. Contribuţiile obligatorii
În categoria impozitelor directe (pe venit) se includ şi contribuţiile
pentru securitate socială, deoarece acestea au un caracter obligatoriu şi se
stabilesc atât în sarcina angajatorilor (persoane juridice care angajează forţă
de muncă), cât şi în cea a angajaţilor. Totodată, astfel de contribuţii plătesc şi
cei care lucrează pe cont propriu (independenţi), fiecare dintre categoriile
enumerate cunoscând dinainte cât şi când au de plătit.
Datorită acestor caracteristici, contribuţiile pentru securitate socială
îndeplinesc condiţiile de bază specifice impozitelor directe.
În România, principalele categorii de contribuţii obligatorii sunt:
- contribuţia la asigurările sociale de stat (CAS) care se constituie ca venit
al bugetului asigurărilor sociale de stat;
- contribuţia la fondul asigurărilor sociale de sănătate (CASS), venit al
bugetului fondului asigurărilor sociale de sănătate;
- contribuţia de şomaj, care se constituie ca venit al bugetului asigurărilor
pentru şomaj.

2. Impozitele pe avere au fost instituite în strânsă legătură cu dreptul de


proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile. Impozitele pe avere se
întâlnesc, în practica financiară, sub trei forme şi anume:
a. impozitele propriu-zise asupra averii;
b. impozitele asupra circulaţiei averii;
c. impozite asupra creşterii averii.

4.5. Impozitele indirecte

4.5..1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte

Pentru procurarea veniturilor de care are nevoie pentru acoperirea


cheltuielilor publice, statul foloseşte alături de impozitele directe şi impozitele
indirecte.
În ţările dezvoltate, de regulă, aportul impozitelor indirecte la formarea
veniturilor fiscale ale statului este mai mic decât cel al impozitelor directe.
Dimpotrivă, în ţările în tranziţie, ponderea impozitelor indirecte o devansează
pe cea a impozitelor directe datorită performanţelor economice mai scăzute
şi al nivelului relativ scăzut al randamentului şi aportului impozitului pe venit.
Impozitele indirecte se deosebesc de cele directe prin câteva
caracteristici esenţiale:
-îmbracă, în principal forma impozitelor pe consum, deoarece se percep la
vânzarea anumitor mărfuri sau la prestarea unor servicii;
- nu au un caracter nominativ, ele se realizează de la toţi cei care consumă
bunuri din categoria celor impuse, independent de veniturile, averea sau
situaţia personală a acestora;
- în cazul impozitelor indirecte nu se mai acordă facilităţile fiscale
cunoscute la aşezarea impozitelor directe (scutirea de la impunere a
minimului neimpozabil, reduceri sau scutiri de impozit pentru cei cu sarcini
sociale etc.);
- perceperea impozitelor indirecte necesită un cost relativ redus,
ceea ce justifică preferinţa unor ţări pentru impozitele indirecte;
- cotele de impozit nu sunt diferenţiate în funcţie de venitul, averea
sau situaţia personală a celui care cumpără mărfurile sau serviciile care fac
obiectul impozitelor indirecte;
- subiectul şi suportatorul nu sunt una şi aceeaşi persoană; în
calitatea de plătitori ai impozitelor indirecte apar, de regulă, întreprinzătorii
(agenţii economici), iar în calitatea de suportatori, consumatorii bunurilor sau
serviciilor ce cad sub incidenţa acestor impozite;
- tehnica de percepere este diferită de cea a impozitelor directe, în
cazul lor nefiind posibilă deschiderea „rolului nominativ”.
Prin modul de aşezare impozitele indirecte dau impresia că afectează, în
aceeaşi măsură, veniturile tuturor categoriilor sociale. În fapt, ele afectează
în special categoriile sociale sau persoanele cu venituri mici deoarece se
percep, de regulă, la vânzarea bunurilor de larg consum.
Prin raportarea impozitelor indirecte la veniturile obţinute de diferite
categorii sociale se constată că ponderea acestor impozite în venituri este cu atât
mai mare, cu cât veniturile realizate sunt mai mici. Deoarece la impozitele indirecte
nu se acordă facilităţile cunoscute în cazul impozitelor directe, se ajunge la
situaţia ca impozitele indirecte să aibă un pronunţat caracter regresiv.

În sistemul impozitelor indirecte se cuprind:


9taxele de consumaţie;
10 monopolurile fiscale;
11 taxele vamale;
12 alte taxe.

4.5..2 Taxele de consumaţie

Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte cuprinse în preţul de


vânzare al mărfurilor produse şi realizate în interiorul aceleiaşi ţări. La plata
acestor impozite indirecte sunt supuse, de regulă, bunurile de larg consum,
motiv pentru care se mai întâlnesc şi sub denumirea de cheltuieli de consum.
În practica fiscală se întâlnesc două mari tehnici de impunere a
cheltuielilor de consum:
a. prin impozite analitice pe anumite cheltuieli specifice, rezultând taxe de
consumaţie pe produs (accize);
b. printr-un impozit sintetic pe cheltuiala globală care afectează ansamblul
cheltuielilor efectuate de un contribuabil, rezultând taxe de consumaţie cu
caracter general (taxe generale pe vânzări).

a. Taxele de consumaţie pe produs (accizele)


Aceste taxe vizează consumul anumitor produse care se consumă în
cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în
acest fel, impozitul să aibă un randament fiscal cât mai ridicat.
Instituirea de impozite pe anumite cheltuieli specifice de consum
ridică, pe de o parte, o problemă de politică fiscală constând în alegerea
categoriilor de bunuri care să fie impozitate, iar pe de altă parte, o problemă
de tehnică fiscală, ce constă în alegerea metodelor de impozitare.
În legătură cu primul aspect, în prezent, aceste impozite vizează două
mari categorii de mărfuri: articolele de lux (blănuri naturale, bijuterii, articole
de cristal, autoturisme, arme de vânătoare etc.) şi unele bunuri de uz curent
consumate în cantităţi mari şi care au cerere inelastică (băuturi alcoolice,
produse din tutun, cafea, produse petroliere etc.).

În legătură cu al doilea aspect, în ceea ce priveşte tehnica fiscală, taxele


de consumaţie se calculează:
- fie în sumă fixă pe unitatea de măsură, ceea ce permite lupta împotriva
fraudei, dar care prezintă inconvenientul că nu se adaptează automat la
fluctuaţiile monetare şi necesită actualizări periodice;
- fie în cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare, metodă ce
prezintă avantajul unei adaptări suple la fluctuaţiile monetare, dar care
facilitează frauda fiscală.
Baza de impozitare a accizelor o formează în general preţurile, asupra
cărora se aplică o cotă procentuală de impozit, sau cantităţile exprimate în
unităţi naturale asupra cărora se aplică o cotă fixă exprimată în euro pe
unitate.
Concluzionând, accizele se instituie, de regulă, asupra produselor la
care:
13producţia şi vânzarea sunt supravegheate de stat;
14elasticitatea cererii în raport cu venitul este supraunitară;
- consumul lor conduce la afectarea sănătăţii populaţiei, la influenţarea
mediului înconjurător etc.

b.Taxele de consumaţie cu caracter general (taxele generale


pe vânzări)
Aceste taxe vizează volumul total al vânzărilor, indiferent dacă
obiectul vânzării îl reprezintă bunurile de consum sau mijloacele de
producţie, motiv pentru care mai sunt întâlnite şi sub denumirea de impozite
pe cifra de afaceri.

1. În practica fiscală internaţională, în funcţie de veriga la care se


încasează (unitatea producătoare, comerţul cu ridicata sau cu amănuntul)
se cunosc două forme de aşezare a impozitului pe cifra de afaceri, , astfel:
15impozitul cumulativ (multifazic);
16impozitul unic (monofazic).
2. În funcţie de baza de calcul, impozitul pe cifra de afaceri îmbracă
două forme:
17impozitul pe cifra de afaceri brută;
18impozitului pe cifra de afaceri netă.
Impozitul pe cifra de afaceri brută se stabileşte prin aplicarea cotei
de impozit asupra întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi
impozitul plătit la verigile anterioare.
Impozitul pe cifra de afaceri brută are ca efect concentrarea producţiei
deoarece întreprinderile integrate, care ocolesc comerţul cu ridicata, sunt
avantajate faţă de cele neintegrate care livrează produsele lor întreprinderilor
comerciale.

Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică numai asupra diferenţei


dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare, adică numai asupra valorii
adăugate de fiecare participant la procesul de producţie şi circulaţie al mărfii
respective, motiv pentru care se mai numeşte şi taxă pe valoarea
adăugată.
Taxa pe valoarea adăugată este un impozit pe cheltuială care a fost
instituit în anul 1954 în Franţa şi care, datorită avantajelor sale, a fost rapid
adoptat de o serie de state.
Taxa pe valoare adăugată este practicată, în prezent în ţările membre
ale U.E. şi în alte ţări cum sunt: Japonia, Canada, România, Bulgaria.
Principalele caracteristici ale taxei pe valoarea adăugată, din care se pot
desprinde o serie de avantaje, sunt următoarele:
- este un impozit indirect, suportat de către consumatorii finali ai bunurilor şi
serviciilor;
- este un impozit general întrucât se aplică, în principiu, la toate tranzacţiile
privind bunurile şi serviciile;
- este un impozit unic cu plata fracţionată, corespunzătoare valorii
adăugate în fiecare stadiu;
- este un impozit neutru în raport cu numărul stadiilor prin care trece
produsul şi nu influenţează consumatorul în a reduce consumul;
- favorizează exporturile;
- asigură o mai mare ritmicitate a veniturilor la buget prin accelerarea
decontărilor.
Taxa pe valoarea adăugată are însă şi o serie de neajunsuri, dintre care,
cel mai important este regresivitatea acesteia, mai ales atunci când se aplică într-
o cotă unică.
Taxa pe valoare adăugată este plătită de către fiecare participant
(întreprindere) la procesul de producţie şi circulaţie a mărfii respective,
proporţional cu aportul său la sporirea valorii. Plătitorii acestei taxe
avansează sumele reprezentând taxa pe valoarea adăugată statului pe care
le vor recupera de la cumpărătorii mărfii odată cu vânzarea acesteia.
Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de
vânzare al diferitelor mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. Pentru
determinarea taxei pe valoarea adăugată se stabileşte cifra de afaceri
(volumul total al vânzărilor sau prestărilor de servicii), pe perioada de
impunere la care se aplică cota de impozit. Din suma astfel determinată se
scad sumele vărsate anterior la buget cu titlu de taxă pe valoarea adăugată,
aferente mărfurilor respective. Taxa pe valoare adăugată se evidenţiază
distinct în factură pentru a se putea face deducerile menţionate.
Numărul şi nivelul cotelor taxei pe valoarea adăugată diferă de la o
ţară la alta. Ţările care utilizează mai multe categorii de cote au stabilite, de
regulă, o cotă redusă pentru produsele alimentare şi de larg consum, o cotă
majorată pentru produsele de lux şi cele care fac obiectul monopolului de stat
şi o cotă normală (intermediară) pentru celelalte mărfuri şi servicii. În
general, produsele care fac obiectul exportului nu sunt supuse taxei pe
valoarea adăugată. Prin urmare, o întreprindere care livrează mărfuri la
interni şi la export va plăti taxa pe valoarea adăugată numai pentru mărfurile
livrate beneficiarilor interni.

4.5..3. Monopolurile fiscale

Monopolurile fiscale constituie o altă formă de manifestare a


impozitelor indirecte, fiind (ca şi accizele) o modalitate de impunere selectivă
a consumului, întrucât vizează anumite categorii de mărfuri, de regulă, din
cele cu cerere inelastică şi nesubstituibile: sarea, alcoolul, tutunul,
chibriturile, cărţile de joc etc.
Veniturile realizate de stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de
o parte, din profitul creat în procesul de producţie şi desfacere a acestor
mărfuri, iar pe de altă parte din impozitul indirect cuprins în preţ, care se
încasează de la consumatorii mărfurilor respective.

4.5..4. Taxele vamale


Taxele vamale sunt impozite analitice utilizate de către stat pentru
impunerea selectivă a mărfurilor ce trec graniţele vamale ale statului
respectiv, cu scopul de a procura venituri fiscale, dar şi de a proteja economia
naţională de concurenţa străină.
Taxele vamale pot fi percepute de către stat asupra importului,
exportului şi tranzitului de mărfuri.
Taxele vamale de export se întâlnesc destul de rar, deoarece statele sunt
interesate în a încuraja exporturile. Atunci când se percep, totuşi, astfel de
taxe au fie un scop fiscal, fie unul economic. Ţările ce deţin monopolul natural
asupra unor resurse minerale sau materii prime, taxează exportul acestora
pentru a determina prelucrarea lor în ţară, în timp ce ţările ce deţin
monopolul tehnologic (de fabricaţie) la unele produse, taxează exportul
acestora.
Taxele vamale de tranzit se întâlnesc asupra mărfurilor ce fac obiectul
comerţului exterior, cu ocazia trecerii lor pe teritoriul unei terţe ţări. Se
practică şi ele tot mai rar, întrucât statele încurajează tranzitul de mărfuri
pentru a realiza încasări în valută sub forma tarifelor pentru folosirea căilor
ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor publice etc.
Taxele vamale de import sunt cele mai frecvente şi se plătesc de către
importator la intrarea în ţară a unor mărfuri cumpărate de pe piaţa externă.
În raport de obiectivul urmărit, ele pot să aibă caracter fiscal sau
protecţionist.
Taxele vamale cu caracter fiscal pur sunt cele care vizează mărfuri din
import care nu sunt realizate şi în ţara importatoare, deci nu poate fi vorba
de a proteja producţia naţională.
Cel mai adesea, însă, pe lângă rolul lor financiar, taxele vamale au un
important rol economic (protecţionist).
Se observă, ca tendinţă, că în condiţiile contemporane, taxele vamale
sunt folosite tot mai mult în scopuri protecţioniste şi tot mai rar în scopuri
fiscale. Se poate vorbi însă frecvent de un dublu scop, adică şi fiscal şi
protecţionist. Politica protecţionistă se realizează nu numai cu ajutorul taxelor
vamale, adică cu instrumente tarifare, ci şi cu instrumente netarifare.
După modul în care sunt stabilite, taxele vamale pot fi:
- taxe vamale specifice, atunci când se stabilesc în sumă fixă pe unitatea de
măsură;
- taxe vamale ad-valorem, atunci când se stabilesc în funcţie de valoarea
mărfurilor importate;
- taxe vamale compuse (mixte), care apar ca o combinaţie a primelor două.