Referat la Muresan:

Lucrarea lui Ann Ward analizează rolul banior în cazul dreptăţii înţelese de
Aristotel. Se face referire la Cartea I din Politica, unde Aristotel analizează rolul banilor
ca mijloc al schimburile de bunuri. Pentru Aristotel, banii, ca sursă nelimitată de a obţine
bogăţii,reprezintă un obstacol pentru o viaţă bună (Politica 1257a4-5, 30-41; 1257b29-35,
39-41). Cei care fac bani se concentrează mai mult pe plăcerile lumeşti decât pe suflet şi
cauzează un individualism izolat ce împarte cetăţenii (Politica 1257b40-1258a6; 1258b1-
2). Ann Ward argumentează că în cartea a V-ea din EN, o analiză a discuţiilor despre
distribuirea dreaptă a bunirilor, de rectificare şi de reciprocitate arată că banii sunt cruciali
pentru existenţa dreptăţii.
O problemă majoră apare în discuţia lui Aristotel despre echitate în cadrul distribuţiei
şi a rectificarea bunurilor. Dreptatea politică şi statul de drept par să solicite, în termenii lui
aristotel, o formă aritmetic de egalitate ce presupune că toate persoanele sunt egale şi că ar
trebui să primească bunuri în măsuri egale. Dar Aristotel sugerează că persoanele sunt
inegale. Dreptatea naturală pare să ceară o formă geometrică a egalităţii, unde persoanele
inegale primesc bunuri în măsuri inegale. O soluţie a problemei am putea-o găsi la finalul
cărţii, în cazul reciprocităţii. Aşa cum face în Politică, Aristotel va critica banii în discuţia sa
despre prietenie din cărtea a VIII-a şi a XIX-a. Ann Ward susţine că în cadrul discuţeiei
despre reciprocitate din cartea a V-a, Aristotel demonstrează significaţia şi necesitatea banilor
în schimb. Banii sunt cei care pot stabili un raport de egaitate între oameni şi aptitudini - unde
egalitatea nu există. Prin urmare, Aristotel sugerează că banii sunt o parte esenţială a
dreptăţii. Banii leagă persoanele unele de altele şi creează astfel o organizare politică şi oferă
o formă de egalitate artificială care poate permite existenţa dreptăţii politice şi a statului de
drept.
În prima parte a studiului Ann Ward expune probleme pe care le tratează Aristotel
în cartea a V-a: despre vitutea etică a dreptăţii. Aristotel vobeşte despre dreptatea în
sensul complet şi dreptatea în sensul parţial. Dreptatea în sensul complet este legalitatea,
şi rezultatele în achiziţionarea întregii virtuţi morale din partea respectării legii (NE
1129a30-35; 1129b11-30; 1130b21-25). Dreptatea în sensul parţial sau special , sau ca o
virtute distinctă în sine, ca toate celelalte virtuţi morale, drepatea înseamnă echitate.
(1129a30 NE-35). Dreptatea ca echitate poate fi împătţită în trei forme distincte:
distributivă, corectivă şi de reciprocitate. Dreptatea ca reciprocitate este punctual central
al lucrării lui Ward.
Aristotel vorbeşte despre corectitudine, aşa cum o face şi despre celelalte virtuţi
morale, ca o medie între exces şi deficienţă. Dreptatea ca echitate este media dintre
excesul de a lua mai multe bunuri şi deficieţa de a lua mai puţine bunuri (NE 1129b6-11;
1130b3- 5, 30-35). Dacă primeşti partea care ţi se cuvine a bunurilor înseamnă că
primeşti doar ce meriţi. Litigiile apar doar în cazul persoanelor care obţin ceea ce merită,
iar în acest sens Aristotel spune că "toată lumea este de accord că, în materie de
distribuţie, dreptatea constă în raportarea la un merit, darn u toţi înţeleg prin merit acelaşi
lucru, ci democraţii văd în el condiţia liberă, oligarhii bogăţia sau originea nobilă,
aristrocraţii virtutea." ( 1131a25 NE-27). Disputele despre merit sunt rezolvate prin
aplicarea ceea ce Aristotel numeşte a fie o proporţie "geometrică", în cadrul dreptăţii
distributive, sau o proporţie "aritmetică", în cadrul dreptăţii corective.

Distribuţie şi corectivitate
Aristotel argumentează că proporţia geometrică sau echitatea se aplică când se
pune problema unei distribuţii drepte a bunurilor între personae (EN. 1131a29-32;
1131b8-12). Potrivit lui Aristotel, într-o distribuire corectă a “dacă persoanele nu sunt
egale, părţile lor (de bunuri) nu vor fi egale. Aici ăşi au sursa discriminările şi
incriminările, când cei ce sunt egali nu au sau nu primesc părţi egale sau când personae
inegale au sau primesc părţi egale.” (EN 1131a 22-24) Astfel, proporţia geometrică
aplicată în distribuţie prioritizează mai degrabă evaluarea persoanelor decât a părţilor şi
presupune că persoanele sunt inegale. Se face simţită nevoia luării în seamă a unor
întrebări precum: este această persoană “egală cu” sau merită de partea pe care o va
primi? Rezultatul acestor întrebări este distribuirea unor părţi egale persoanelor egale dar
a unor părţi inegale persoanelor inegale. Dreptatea ca corectitudine este faptul că primeşti
ceea ce meriţi şi nu acelaşi ucru ca tot restul lumii pentru că persoanele merită lucrrui
diferite. De exemplu: persoana A şi persoana B stau amândouă 8 ore pe zi la birou.
Persoanei A îi place de angajatorul său şi prin urmare munceşte din greu toată ziua dar
persoanei B nu-i place de angajatorul său şi prin urmare este mai puţin productivă. La
ziua salariului o distribuire corectă, care aplică proporţia geometrică, susţine ca perosana
A să primească 10 $ ca parte pe care o merită sa ca parte a lor corectă, în timp ce
persoana B primeşte doar 5 de $. Prin urmare, proporţia geometrică în distribuţie în
limbaj contemporan permite o egalitate de oportunităţi care va determina o mare
inegalitate a rezultatelor între persoane în ceea ce priveşte rezultatele. Totuşi, Aristotel
spune că mai există un alt fel de acţiune corectă care nu vizează distribuţia ci mai de
grabă “îndeplinirea unei funcţii corrective în tranzacţiile private” (NE 1131a1). Aceste
tranzacţii private pot fi la rândul lor împărţite în două categorii: tranzacţii voluntare, care
au o natură economică sau financiară şi tranacţiile involuntare care se referă la crime sau
imoralităţi sociale între persoane precum crimă, atac furt, adulter etc (NE, 1131a1-8). În
dreptatea corectivă care este restaurarea unei pierderi sau luarea înapou a unui câştig
nedrept, egalitatea sau corectitudinea înseamnă ceva diferit decât semnificaţa lor în cadrul
dreptăţii distributive (NE1132a7-14). Dreptatea corectivă cere aplicarea nu a unei
proporţii geometrice ca în cazul dd ci a unei proporţii aritmetice care înseamnă că “numai
atunci când întregul a fost împărţit în două părţi egale, un om poate spune că are ce este
al său de drept” (NE 1132 a1,27,28). De exemplu: persoana A si persoana B stau 8h pe zi
la birou. Dreptatea distributivă, aplicând proporţia geometrică se întreabă cine este mai
apropiat de şef şi astfel mai productiv, ajunge la concluzia că este persoana A şi prin
urmare îi dă 10 dolari persoanei A şi numai 5 dolari persoanei B. Dreptatea corectivă,
aplicând proporţia aritmetică, schimbă total povestea. Dacă persoana A primeşte 10
dolari şi B doar 5, dar amândouă persoane stau 8H pe zi la birou, atunci din perspective
proporţiei aritmetice, angajatoul si persoana A, care a primt mai mult decât ceea ce I se
cuvine, provocă persoanei B o pierdere pentru că acesta primeşte mai puţin de cât I se
cuvenea. Este nevoie de o rectificare în care 2,5 dolari sunt luaţi de la persoana A şi daţi
persoanei B pentru ca amândouă să primească 7,5 dolari. În felul acesta întregul este
împărţit în două părţi egale aşa cum cere proporţia aritmetică. Dreptatea corectivă poate
produce rezultate atât de diferite de drepttea distributivă pentru că prin aplicarea
proporţiei aritmetice şi nu a p geometrice ea prioritizează evaluarea părţilor mai degrabă
decât a persoanei şi pleacă de la ideea că persoanele sunt mai de grabă egale decât
inegale. Ea întreabă: este partea egală cu sau potrivită persoanei care o va primi,
presupunând că toat persoanele sunt egale? Din astfel de întrebări apare încercarea de a
păstra o egalitate absolută a părţilor între persoane şi nu o inegalitate. Din nou,
corectitudinea înseamnă să primeşti ceea ce meriţi dar din perspective dreptăţii corrective
toate persoanele sunt şi merită acelaşi lucru. În sensul modern proporţia aritmetică în
rectificare nu oferă neapărat egalitatea de oportunitate ci mai de grabă egalitate de
rezultate. Aristotel spune că dreptatea corectivă prioritează evaluarea părţilor şi nu
evaluarea persoanelor pentru că se concentrează numai pe acţiunile persoanei şi nu pe
caracterul ei, cu alte cuvinte această formă parţială de dreptate ignoră virtutea morală a
persoanei sau ceea ce Aristotel numeşte justiţia în sens complet. Asfel, din perspective
proporţiei aritmetice, conform lui Aristotel “nu este nici o diferenţă dacă un om decent a
înşelat un om rău sau invers sau dacă un om bun sau un om rău a fost cel care a comis
adulter”. Singura diferenţă pe care legea o ia în considerare este cea adusă în discuţie de
daună: andouă părţile sunt tratate ca egalişi întreabă numai dacă una a provocat daună
celeilalte. Din moment ce, ceea ce este nderept în acest caz este inegalitatea, judecătorul
încearcă să restabilească echilibrul (NE1132a1-7). De exemplu: un tânăr sărac şi cu
probleme fără viitor este prins consumând droguri ilegale în stradă. În acelaşi timp, un
student este prins încercând drogurile legale la o petrecere în campus. C ear trebui să facă
judecătorul în aceste cazruri. Să facă acelaşi lucru cu amândoi pentru că au comis aceeaşi
crimă? Sau ar trebui să ia în considerare succesul studentului şi sa-l achite pe student dar
să îl trimită la închisoare pe tănrul sărac şi cu problem? DD aplicând PG care evaluează
persoanele ar recomanda a doua variantă. DC aderând la PA care se concentrează numai
pe acţiuni şi plecaă de la premise egalitţii între persoane ar recomanda prima decizie.
Prin urmare, o problemă semnificativă s a ridicat în discuţia lui Aristotel despre
DD şi DC. O distribuţie dreaptă care pleacă de la ideea inegalităţii înte persoane şi
ajunge la o inegalitate a părţilor ar putea să fie chiar nedreptă cu privire la rectificarea
care pleacă de la ideea egalităţii aritmetice sau absolute înte persoaneşi asigură astfel o
egaliate a părţilor.

Dreptatea politică şi statul de drept

Un răspuns preliminar la întrebarea care dreptate e mai dreaptă DD sau DC poate
fi identifict iniţial în discuţia lui Aristotel despre dreptatea politică. Aristotel sugerează că
dreptatea politică este domnia raţiunii în contradicţie cu domnia omului pentru că “omul
îşi însuşeşte o parte prea mare şi devine tiran”(Ne 1134a 35-1134b1). Deci, oamenii
urmându-şi psiunile egoiste încearcă să ia mai mult decât partea care li se cuvine de unde
se naşte nedreptatea şi tirania. Dar raţiunea domnină “peste oamenii ale căror relaţii
punctuale sunt guvernate prin legi” (NE 1134a 30). Aristotel asociază dreptatea politică şi
dominaţia raţiunii cu dominaţia statului de drept. Sub lege o persoană “nu primeşte mai
mult decât partea care i se cuvine. Nu îşi însuseşte o parte mai mare din ceea ce este bun
intrisec decât în condiţiile în care această parte este proporţională cu meritele sale” (EN
1134b, 2-3). Legea îi obligă pe cei care guvernesză să facă ceea ce este raţional adică să
nu a în mod nedrept mai multe lucruri bune decât alţii. Legea obligă propriu-zis omul să
recunosă şi să accepte egalitatea dintre el şi ceilalţi cetăţeni. Recompensa pentru această
recunoaştere, sugerează Aristotel, este “onorea şi priviegiul de a lua parte la conducerea
politică a oraşului”(EN 1134b6). Conform lui Aristotel “dreptatea poliică depinde de lege
şi se aplică oamenilor care au o capacitate naturală pentru lege şi anume oamenii care au
egalitatea necesară în a conduce şi a fi conduşi” (NE 1134b 13-15). Prin urmare dreptatea
politică este conducerea prin legi susţinută de “a conduce şi a fi condos pe rând de către
cetăţeni egali care recunoscându-se ca egali acceptă părţi egale dintre drepturile bune.”
Totuşi în ce fel sunt egali unu cu altul cetăţenii unui regim drept politic? Iau e
parte la o formă geometrică de egalitate care presupune că oamenii nu sunt egali şi astfel
rezultă o distribuire inegală a părţilor ?Sau acceptă ei o formă aritmetică a dreptăţii care
presupune o egalitate absolută între persoane care asigură o egalitate strictă între părţi ca
în dreptatea corectivă. Aristotel sugerează iniţial că regimul drept politic poate fi bazat pe
orice formă de dreptate. “Dreptatea în problemele politice este de găsit printer omenii
care au o viaţă comună şi care sunt liberi şi egali fie proporţional fie arithmetic”(EN 1134
a26-28). Totuşi, un studio mai aprofundat a felului în care Aristotel înţelege natura legii
în această discuţie despre echitate sugerează că dominaţia legii tinde să se bazeze mai
mult pe o formă aritmetică a egalităţii.
Aristotel se referă la echitate ca procesul prin care legea este modificată sau dată
la o parte în anumite cazuri (NE 1137b 20-22) . Conform lui Aristotel nevoia de echitate
apare pentru că “toate legile sunt universale dar sunt anumite lucruri despre care este
imposibil să vprbeşti correct în termeni universali”(Ne 1137 b 11-12). Ideea este că
problema nu este cu legea, greşeala stă în natura cazului. (NE1137b13, 19). Aristotel
spune că legea prin natura ei este universală sau se aplică în mod egal tuturor din oraş.
Intenţia este cea de egalitate în faţa legii şi presupune prin urmare că persoanele care vin
în faţa legii sunt mai degrabă la fel decât diferite. Persoana A şi B ar trebui să primească
amndouă 7,5 dolari iar tânărul şi studentul ar trebui să se ducă amândoi la puşcărie. Deci,
dominaţia legii şi prin urmare dreptatea politică se orientează către o formă aritmetică a
dreptăţii care pleacă de la ideea că persoanele sunt la fel.

Reciprocitate, echitate şi dreptatea naturală

Îndoielile cu privire la dreptatea superioară a princiupiului aritmetic de

egalitate apar în discuţia lui Aristotel de reciprocitate. Reciprocitatea
poate avea loc în cadrul atât a tranzacţiilor voluntare, cele care sunt
economice sau financiare în natură, şi tranzacţii involuntare, cele care
sunt criminale sau imorale în natură. Cu referire la tranzacţiile
involuntare, Aristotel susţine că reciprocitate "corespunde nici la doar
acţiunea ca doar de distribuţie, nici la doar acţiunea ca rectificarea" şi
este astfel o formă distinctă de dreptate în sine(NE 1132b24-25).
Reciprocitatea în acest sens unic este definită de pitagoreici, în
conformitate cu Aristotel, ca "suferind acelaşi lucru pe care l-am făcut
altuia" (NE 1132b 24). Se presupune că este doar ceea ce este "un ochi
pentru ochi", sau, ca "ceea ce se petrece în jurul”. Cu toate acestea,
Aristotel iniţial înţelege reciprocitătea ca o forma de justitie, deoarece,
ca proporţie aritmetică, se presupune că persoanele sunt egale sau
acelaşi lucru atunci când, de fapt, ele nu sunt. Aristotel susţine, de
exemplu, că "dacă un magistrat, care se află la birou, loveşte un om, el
nu ar trebui să fie lovit în schimb, şi dacă cineva loveşte un magistrat,
el nu ar trebui să fie numai a lovit în schimb, dar ar trebui, în schimb,
să fie pedepsit "(EN1132b26 NE-30). Astfel, un tata poate lovi pe bună
dreptate, un fiu, dar un fiu nu pot intra lovi drept tatăl său în schimb,
astfel încât un ofiţer al legii poate lovi prin lege o persoană, dar acea
persoană nu poate lovi prin lege un ofiţerîn schimb. Aristotel, se pare,
manifestă o preferinţă pentru o formă geometrică de egalitate, care
presupune, spre deosebire de reciprocitate, că persoanele sunt diferite
şi, astfel, merită să facă şi să primească lucruri diferite.
Dovezi suplimentare pentru a demonstra referinţa lui Aristotel
pentru proporţia geometrice în ciuda egalitatăţii aritmetice poat fi
găsite dacă vom reveni la discuţia lui Aristotel de echitate. Aşa cum am
văzut, echitate anulează legea în anumite situaţii, şi apare "în situaţia
în care legea vorbeşte universal, dar în cazul de faţă se întâmplă să
cadă în afara formula universal "(NE 1137b19-20). Faptul că echitatea,
spre deosebire de lege, poate susţine acţiuni particulare ale
persoanelor particulare în împrejurări speciale, înseamnă că pentru
Aristotel echitate nu este pur şi simplu doar, dar este chiar "mai bine
decât doar" într-un anumit sens (NE 1137b7) (a se vedea Tessitore, 40;
Bartlett, 144; şi Winthrop, 1211). De exemplu, pe autostrada, există o
viteză legală şi universală limitată la 100kmph- pe caretoţi
conducătorii auto trebuie să o urmeze. Legea nu spune că unii şoferi
pot circula cu 60kmph în timp ce alţii pot călători la 140kmph. Cu toate
acestea, soţia şoferului lui X a trebuie să nască şi şoferul se grăbeşte la
spital cu 140kmph. Şoferul Y, în acelaşi timp, se grăbeşte la cazinou la
140kmph pentru a juca. Ambii şoferi au încălcat legea, dar în urma
"cuvântului legii", aşa cum este, tratarea tuturor în mod egal pentru
toate situaţiile, ar fi nedrept. Ar fi nedrept ca şoferul X s, a cărui motiv
pentru încălcarea limita de viteză este preocuparea lui pentru soţia sa
însărcinată, să fie tratat la fel sau egal cu şoferul Y, a cărui motiv
pentru încălcarea vitezei limită este în interesul său, de a juca la
jocurile de noroc. Echitatea "rectifică" sau corectează situaţia, lăsând
la o parte legea pentru sofer X în timp ce se urmăreşte penal şoferul Y.
Pentru Aristotel, capacitatea de echitate, spre deosebire de lege,
pentru a trata diferite persoane şi, astfel, inegal şi situaţii în mod diferit
şi inegal, înseamnă că, deşi "dreptu şi echitatea sunt de fapt
identiceşi ... ambele sunt bune punct de vedere moral, echitabil este
mai bună dintre cele două" (NE 1137b8-11).
Analiza lui Aristotel despre echitate ne conduce la întrebarea pe
ce bază, sau cu ce drept, judecătorul decide ceea ce este echitabil, în
cazurile date. Această întrebare indică distincţia lui Aristotel între
dreptatea naturală şi dreptatea convenţională. Dreptatea
convenţională, în conformitate cu Aristotel, este "totul se adoptată prin
decret" (NE 1134b23). Exemplele pe care le da Aristotel sunt legi care
spun ca rascumpăararea pentru un prizonier va fi o mina (cred ca e un
ban ceva), ca un sacrificiu va consta intr o capra si 2 oi, "si toate
celelalte masuri acceptate pentru anumite ocazii specifice NE
1134b22. Cu alte cuvinte, dreptatea conventionala tine de legile
pozitive create de oameni care, desi "vorbes" universal, se adreseaza
situatiilor particulare si sunt produsul unor regimuri specifice. În funcţie
de regimul special, dreptatea convenţională este schimbătoare.
Monarhii, aristocraţiile, şi democraţii, de exemplu, fiecare va avea legi
diferite şi, prin urmare, concepţii diferite în ceea ce priveşte corect.
Acest lucru duce pe unii să creadă că dreptatea naturală nu există, ei
cred că "tot ceea ce este prin natura sa este de neschimbat şi are
aceeaşi forţă pretutindeni, ca, de exemplu, focul arde atât aici, cât şi în
Persia, în timp ce ei văd că noţiunile de ceea ce este doar schimbarea
"(NE 1134b24-26). Ele sunt, greşite conform lui Aristotel, anume
"exista unele lucruri, care sunt corecte prin natură" şi, într-adevăr "să
aibă aceeaşi forţă pretutindeni" (NE 1134b30; 19). Aristotel, prin
urmare, susţine că există o dreptate naturală care exista dincolo de
regim. Dreptatea naturală este, aşadar, distinctă de legi şi într-un
anume sens le relativează, ea ne permite să spunem că unele legi sunt
nedrepte sau că există o distincţie între legal şi corect.
Deşi menţinerea unei distincţii între dreptul natural, care "are
aceeaşi forţă peste tot", şi a dreptului convenţional, Aristotel spune că
dreptul natural este "totuşi modificabil" (NE 1134b29). Ce înseamnă să
spun că există o dreptate naturală, care "are aceeaşi forţă peste tot",
dar care este, de asemenea "modificabilă"? Poate că procesul de
cechitate poate ilumina această complexitate. Pe bază ceea ce face
judecătorul pune deoparte legea într-o anumită situaţie? Se pare că
judecătorul pare departe de un drept universal şi al orasului, spre un
alt drept universal şi natural, pentru a ajusta sau a adapta deciziile lui
la circumstanţele particulare. Aceasta ar explica de ce dreptatea
naturala, deşi are aceeasi forţă peste tot, este în acelaşi timp sususa
schimbării (sau poate fi schimbată). ceea ce este drept/corect în mod
natural în orice circumstanţe s-ar schimba în funcţie de situaţiile
particulare în care este invocat; aplicare şi prin urmare manifestarea ei
s-ar schimba cu detaliile particulare ale fiecărui caz în parte.
Analizele de reciprocitate, echitate, şi de dreptatea naturală
dezvăluie o posibilă dilemă în înţelegerea lui Aristotel a dreptăţii.
Dreptatea politică şi a statului de drept par să se odihnească pe o
formă aritmetică de egalitate care presupune că toate persoanele sunt
aceleaşi şi, prin urmare, egale, primind astfel o tratare egală din partea
statului. Cu toate acestea, în opoziţie sa de a reciprocităţii şi a
discuţiilor purtate de acesta de echitate şi dreptatea naturale, Aristotel
sugerează că persoanele sunt de fapt inegale. Dreptatea naturală, se
pare, cere o formă geometrică de egalitate în care diferite persoane şi,
sunt tratate inegal, în mod diferit şi primeasca actiuni inegale.

Reciprocitatea în schimb: Banii

O potenţială rezoluţie de conflict între dreptatea politică şi

dreptatea naturală, care apar ca se mulează pe forma aritmetică şi
forma geometrică de echitate, respectiv, se sugerează în discuţia lui
Aristotel o altă formă de reciprocitate, reciprocitate în tranzacţiile
voluntare. Aceasta este reciprocitatea în schimbul sau în viaţa
economică a cetăţenilor, cu care se încheie studiul.
 Reciprocitatea în schimbul reciproc, de exemplu atunci când un
cizmar schimbă pantofii lor pentru o pelerină şi un croitor schimbă
mantia sa pentru o pereche de pantofi, este, pentru Aristotel, ceea ce
iniţial aduce şi deţine comunitatea împreună şi leagă cetăţenilor într-o
singură formă de guvernare (NE 1132b31, 12, 24). Schimbul, susţine
Aristotel, apare din două condiţii. Prima este nevoia reciprocă, sau în
termeni contemporani "la cerere". Conform lui Aristotel, "nevoie de ...
deţine părţi împreună, ca în cazul în care acestea au fost o singură
unitate ... [ca] nu există nici un schimb atunci când una sau ambele
părţi nu avea nevoie de alte" (NE 1133b6-7). În al doilea rând, au o
nevoie reciprocă, care favorizează schimbul de rezultate din
diversitatea indivizilor şi specializarea funcţiilor. Astfel, după cum
afirmă Aristotel, "o comunitate nu este formată din doi medici, ci de
către un medic şi un fermier, şi, în general, de oameni care sunt
diferite şi inegale" (NE 1133a16-17, a se vedea, de asemenea, Pol.
1261a23-25 ). Mai mult decât atât, aceste persoane trebuie să practice
diverse funcţii de schimb, dacă este posibil. În cazul în care un medic a
crescut grâu propriu şi un fermier a practicat, de asemenea, arta
medicală, nici nu ar avea nevoie unul de celălalt, ambele fiind auto-
suficientă, şi schimbul nu ar avea loc. Cu toate acestea, un medic care
se concentrează exclusiv asupra artei medicale ar trebui să facă
schimb cu această artă pentru grâul agricultorului, şi un agricultor care
se concentrează exclusiv asupra agriculturii ar trebui să facă schimb
de grâu lor pentru arta medicală atunci când bolnav. Comunitatea de
schimburi, în conformitate cu Aristotel, apare între fiinţele umane
datorită diversităţii de talente şi specializari de meserii care cauzează
persoanelor de a avea nevoie reciprocă unul de celălalt.
Deşi diversitatea şi specializarea persoanelor fizice se leagă
împreună în nevoie reciproce, este corect să ne întrebăm: au toţi
locuitorii unui oraş aceleaşi nevoi? Sau: Are toată lumea contribuie cu
lucruri de valoare egală? De exemplu, un medic are nevoie de pantofi
şi un cizmar, care suferă de boală, are nevoie de arta medicala. În
scopul de a satisface nevoile lor reciproce, medicul vindecă boala
cizmarului în schimb pentru o mie de perechi de pantofi de la cizmar.
Şi totusi, desi au nevoie unul de altul si de aptitudinile fiecaruia,
au doctorii si pantofarii aceleasi nevoi/sunt la fel de nevoiasi?Medicul
va avea vreodată nevoie de pantofii cizmarului la fel de mult ca
cizmarul care are nevoie de arta medicală a medicului? Aristotel
sugerează, "este imposibil ca lucrurile diferă atât de mult una de alta
ar trebui, în realitate să devină comensurabil" (NE 1133b18-19). Cu
toate acestea, fără commensurabilitate şi astfel, etichitate între
bunuri, nu poate exista de schimbul şi, prin urmare, nici o comunitate a
indivizilor cu nevoi care produc astfel de bunuri. Valoarea persoanei, se
pare, este legată de valoarea şi nevoia bunurile pe care le produc.
Aristotel sugerează că soluţia iniţială a acestui decalaj aparent de
netrecut în cadrul egalităţii de nevoii este invenţia banilor. Potrivit lui
Aristotel, banii, sau "moneda", ne spune, de exemplu, "câţi de mulţi
pantofi sunt egali cu o casă sau cu o anumită cantitate de produse
alimentare" (NE 1133b21; 1133a21). Astfel, în cazul în care o
pereche de pantofi costa $ 10.00, o anumită cantitate de alimente
50.00 dolari, şi o casă de 100.00 dolari, ştim că cinci perechi de pantofi
sunt egale cu o anumită cantitate de alimente şi că, zece perechi de
pantofi sunt egale cu casa. În acest fel, în funcţie de Aristotel, " banii
acţionează ca o măsură: face bunuri comensurabil şi le egalizeaza.
Pentru ... nu există nici un schimb de egalitate şi fără nici o egalitate
fără commensurabilitate "(NE 1133b15-17; a se vedea, de asemenea,
1163b33-1164a2).
Mai târziu, în cărţi 8 şi 9 din Etică, Aristotel critică introducerea
banilor ca element care pune bazele relaţiilor între oameni diferiţi în
cadrul oraşului. Conform lui Aristotel, cetăţenii ale căror relaţii sunt
mediate prin intermediul bani aluneca deseori în a vizualiza scopul de
schimb reciproc ca un câştig material şi scopul orasului ca fiind
prosperitatea economică. Un individualism auto-interesaţi apare ca
rezultat ia el cauzează o dezbinare socială şi ameninţă cu conflicte
civile. Astfel, deşi comunitatea politică poate a luat naştere pentru a
satisface nevoile reciproce al membrilor săi, satisfacerea nevoilor
facilitată prin intermediul schimbului monetar, nu este suficientă
pentru a menţine unitatea, ci prietenia este necesară. Acesta este
motivul pentru care, dup Aristotel, "cei care dau legi ... acordă o
atenţie mai mare [prietenie], decât în dreptăţii" (NE 1155a22). Cu toate
acestea, chiar dacă invenţia banilor pentru a facilita schimbul, nu este
o condiţie suficientă pentru a menţine oraşul împreună de-a lungul
timpului, aceasta este una absolut esenţial. Aristotel explică
necesitatea banilor pentru existenţa schimbul în cartea a 5-a a Eticii.
Semnificaţia banilor în cadrul schimburilor este aceea că
egalizează fiinţele umane şi aptitudinile (sau capacitatile) şi prin
urmare nevoia pe care o au unul de altul acolo unde nu se observa de
la început sau în mod natural o egalitate. De exemplu, cu introducerea
banilor în exemplul de mai sus, medicul nu ar vindecă cizmarul în
pentru o mie de perechi de pantofi pentru că nu are nevoie de ei, ci
mai degrabă pentru o mie de monede de aur pe care medicul le poate
folosi apoi în schimbul cu un altul pentru ceva de care are nevoie de
fapt. Astfel, o mie de monede de aur, date de cizmar medicului,
permite pantofarului să se folosească de o nevoie necesară şi
medicului de a se folosi de produsele cizmarului. Banii, cu alte cuvinte,
permit cizmarului şi medicului să intre într-o formă de schimb reciproc
de care altfel ar fi absentă, în care medicul cu adevărat " primeşte
ceea ce a dat altuia. Banii, sugerează Aristotel, sunt prin urmare, o
parte esenţială a dreptăţii şi stau la originea comunităţii politice. Initial,
banii (cred) leaga persoanele unele de altele intr-o forma de
guvernamant (polity - cred) si ofera o forma de egalitate artificiala sau
construita intre persoane care poate produce in mod plauzibil dreptate
politica si statuld e drept