Aşa cum se vede din citatul lui E.

Simion, există un inconfundabil univers

eminescian, la care avem acces prin muzicalitatea inefabilă a versurilor, de o tristeţe
fără leac şi fără soroc. Constantin Noica este de părere că două creaţii reprezintă
dimensiunea românească a existenţei, ambele înrudite prin temă, viziune şi
simboluri ale absolutului – „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” şi
„Luceafărul”. Comparabil cu „Paradise Lost”, poemul lordului Byron, dar şi cu
„Demonul” lui Lermontov, „Luceafărul” este o minunată poveste despre iubirea
imposibilă, a două fiinţe ce aparţin unor lumi diferite. În mod cert, pentru Eminescu
„dragostea este căutare” (G.Călinescu) şi cunoaştere, a sinelui şi a lumii, prin
intermediul celuilalt.
Mai întâi, ar fi de observat că elementele romantice din poem ţin de ţesătura
temelor şi a motivelor (iubirea, conditia geniului. visul, umbra, îngerul, demonul,
geneza cosmică), de utilizarea antitezei, ca formă de „coincidentia oppositorum”
(M.Eliade), ca armonizare a contrariilor, dar şi de tonalitatea fundamental
melancolică – „tonul cel mai potrivit pentru poezie” (E.A.Poe – Principiul poetic).
Hyperion este, prin urmare, simbolul unui ideal – „forma cea dintâi”, un sephirot, în
ordinea Cabalei, un eon, după gnostici. Luceafărul se apropie mai mult decât orice
făptură de arhetipul veşnic, de unde acea „fixitate care-l deosebeşte de oamenii de
rând” (G.Călinescu).
Iniţial, „Luceafărul” a fost prelucrarea unui basm, „Fata în grădina de aur”, dar
şi a credinţei populare în Zburător. Întruchipând condiţia geniului, după concepţia
schopenhaueriană, Luceafărul stăpâneşte spaţiul glacial al singurătăţii. El este un
„Daimon” în înţelesul socratic al termenului, o fiinţă neliniştită, aflată în căutarea
cunoaşterii pure. Spre deosebire de Luceafăr, fiinţa pământeană este atrasă de visul
himeric al iubirii, dar nu poate depăşi limitele lumii sale – de fapt, limitele sunt
întotdeauna interioare (C.Noica). Prin urmare, El este un simbol al eternităţii, Ea este
un simbol al efemerului.
Decorul romantic, „leagăn de gingăşii erotice” (G.Călinescu), este marcat de
regimul nocturn al imaginii – „umbra negrului castel”, „mişcătoarele cărări” ale mării,
izbind în ritm de orologiu cosmic ţărmurile şi lumina Luceafărului, răsărind „viu” în
„orişicare seară”. Întâlnirea celor doi este dificilă, mediată de „oglinda-luminiş” şi de
visul ferice – „Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă”. Cătălina rosteşte de
trei ori invocaţia către Luceafăr, iar cuvintele au forţa de a face lumina să coboare în
lume, cum ar spune Blaga: „Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază/
Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează”. Luceafărul se întrupează, mai
întâi ca înger, apoi ca demon, purtând însă de fiecare dată pe chip semnele nefiinţei.
Paloarea feţei indică, totuşi, cum arată E.Cioran „temperatura spiritului”. Doar ochii
sunt vii în toată înfăţişarea marmoreeană a Luceafărului, căci în ochi se citeşte
patima sa „fără saţ”.
Luceafărul o cheamă pe Cătălina să-l urmeze în împărăţia stelelor şi în
Paradisul acvatic, dar fata refuză, fiindcă se teme de necunoscut. Antiteza surprinde
tranşant diferenţa de netrecut dintre ei: „Căci eu sunt vie, tu eşti mort/ Şi ochiul tău
mă-ngheaţă”. Cu o candoare infinită, Cătălina îi cere Luceafărului să devină muritor.
Zbuciumul nu este al ei, ci al făpturii de lumină.
Purtat de iubire, Hyperion zboară înapoi, spre „Ziua cea dintâi”, ca să ceară
Creatorului un alt destin, de muritor. Eliberarea de sub povara nemuririi („Reia-mi al
nemuririi nimb/ Şi focul din privire/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire”)
nu îi este acordată. Legile universului nu pot fi încălcate, iar Luceafărul este
condamnat să suporte „povara existenţei universale, în locul zenitului absent,
refugiat în nefiinţă” (Ioana Em. Petrescu – Modele cosmologice) Prin urmare, alte
simboluri romantice importante sunt legate de dihotomia viaţă-moarte.
Interesant este că termenii se ambiguizează – din perspectivă cosmică, viaţa
oamenilor, aşa cum este, sprijinită de „stele cu noroc”, este un „repaus”, adică un fel
de moarte.
 În vreme ce Hyperion străbătea oceanul de stele, în zbor invers, Cătălina îşi
află jumătatea pământească. Un decalaj temporal uriaş face ca timpul măsurat
cosmic în clipe să treacă într-o altă ritmicitate, mult accelerată, în lumea oamenilor.
Aşa se face că un „copil din flori”, un paj „ce umple cupele cu vin/ Mesenilor la masă”
îndrăzneşte să ridice ochii spre fată. Mai mult, Cătălin reuşeşte să o facă să uite de
„visul de luceferi”.
De fapt, Luceafărul în ceruse Cătălinei să fugă din lume, spre deosebire de
Cătălin care îi cere doar o fugă în lume. Diferenţa de sens produsă de prepoziţii este
semnificativă, căci fata nu poate să depăşească limitele „cercului strâmt” care o ţine
prizonieră, ca pe orice făptură muritoare. Iniţial, între Luceafăr şi Cătălin există o
diferenţă uriaşă, dar, la final, ceva din patima astrului se transmite pământeanului,
care îi mărturiseşte fetei că iubirea este temeiul însăşi al vieţii – „Căci eşti iubirea
mea dintâi/ Şi visul meu din urmă”. De altfel, reproşul lui Hyperion se referă tocmai la
această neputinţa a fetei de a face distincţia între iubirea unui pământean şi cea a
unui luceafăr.
Un important element romantic pe care se fundamentează mitul poetic
eminescian este legat de „muzicalitatea fundamentală a discursului” poetic,
realizată, în primul rând, prin tonalitatea tânguitor-duioasă a versurilor. Metaforele
revelatorii surprind tristeţea unei lumi în care stăpâneşte nefiinţa. Termenii
sugerează acel „farmec al limbajului, semnul celor aleşi” (T.Maiorescu) – „palate de
mărgean”, „cununi de stele”, „al nemuririi nimb”, „umbra negrului castel”. Natura
telurică este, asemenea celei cosmice, stăpânită de armonie: şirul lung de mândri tei
în floare, „cărările prin crânguri”, „florile argintii”, luna cu văpăile ei de raze, stelele.
Pe de altă parte, elementele de prozodie sugerează o tonalitate fundamental
nostalgică, în sensul etimologic al termenului : „nostos” (întoarcere), „algie” (durere).
Prin urmare, „durerea întoarcerii” către fata îndrăgostită de altul se exprimă prim
ritmul iambic, măsura de 7-8 versuri şi de rima încrucişată a versurilor.
În concluzie, consider că elementele romantice fundamentale ţin în acest
poem de ţăsătura temelor, a motivelor şi simbolurilor ce reprezintă absolutul, de
antiteză, ca imagine a contrariilor ce se atrag, dar şi de ecoul melancolic al versurilor,
minunată ezitare între sunet şi sens. Eminescianismul este, de fapt, inteligenţa vie,
ce pune în acord văzutele şi nevăzutele, în căutarea „fantasmei femeii desăvârşite”
şi a „deliciilor de ordin sufletesc” (G.Călinescu). Lumea lui Eminescu e privită nu cu
ochii lui Beatrice, ca la Dante, ci cu ochii unei „frumoase fără corp” astral.