NORME METODOLOGICE

PENTRU ALCĂTUIREA UNEI LUCRĂRI DE ABSOLVIRE A

PROGRAMELOR DE FORMARE PROFESIONALĂ
ORGANIZATE DE
CENTRUL DE PREGATIRE PROFESIONALĂ IN CULTURĂ

Prima etapă a elaborării unei lucrări de absolvire constă în alegerea

temei şi a subiectului
cercetării. După alegerea temei, urmează formularea exactă a subiectului în
funcţie de
posibilităţile cursantului de a se informa şi în funcţie de sursele existente, până
la acea dată, pe
problematica abordată. Conţinutul lucrării trebuie să fie în concordanţă cu titlul
ei. După
parcurgerea acestei etape, se trece la lecturarea lucrărilor referitoare la
subiectul ales.

În principiu, structura unei lucrări ştiinţifice cuprinde: introducerea,

dezvoltarea pe
capitole a tematicii propuse, concluzii şi anexe. La acestea, se adaugă
cuprinsul lucrării (la inceput) şi lista bibliografică (la sfarsitul lucrarii).

Introducerea se realizează, în general, la sfârşitul muncii de redactare. În

cadrul ei se vor
scoate în evidenţă motivaţia alegerii temei, elementele noi pe care le aduce
lucrarea, elementele
care caracterizează lucrarea, metodologia folosită. Se mai pot menţiona
dificultăţile întâmpinate,
precum şi mulţumirile adresate persoanelor care au sprijinit relizarea lucrării.

Dezvoltarea pe capitole se realizează în funcţie de problemele distincte

tratate în lucrare.
Numărul capitolelor şi structura lor se stabilesc de comun acord cu
coordonatorul ştiinţific al
lucrării, după ce cursantul a întocmit un proiect de plan al lucrării şi după ce a
parcurs
bibliografia minimală a temei propuse. Un capitol poate cuprinde mai multe
subcapitole.
Toate afirmaţiile trebuie argumentate pe baza lucrărilor consultate. Acestea
trebuie
indicate în aparatul critic al lucrării. Orice reproducere integrală din lucrări se
face folosind
ghilimelele.
Textul redactat nu trebuie să fie fragmentat în mod exagerat, căpătând aspect
de conspect.
Pentru aceasta, este indicat să nu se exagereze în privinţa numărului de
paragrafe. Numărul
acestora trebuie să fie dictat de ideile distincte pe care le conţine expunerea.
Stilul trebuie să fie ştiinţific, sobru, clar şi concis, eliminându-se, pe cât posibil,
expresiile

1
bombastice şi frazele exagerat de lungi care dăunează clarităţii şi calităţii
lucrării.

Între capitolele lucrării trebuie să existe un echilibru, atât în ceea ce priveşte

numărul de
pagini, cât şi conţinutul ştiinţific. În principiu, lucrarea trebuie să conţină o
parte teoretică şi o
parte practic-aplicativă (ipoteza, metodologia cercetării, conţinutul
investigaţiei, concluzii).
Partea teoretică trebuie să constituie un sistem de referinţă pentru partea
practic-aplicativă a
acesteia. În consecinţă, se va evita dezvoltarea exagerată a aspectelor
teoretice, care nu au
acoperire şi aplicabilitate în partea practic-aplicativă.

Concluziile constituie partea finală a lucrării. Aici trebuie să se rezume

rezultatele la care
a ajuns autorul, importanţa lor, precum şi perspectivele pe care le deschide
lucrarea sa.

Contribuţia autorului, originalitatea lucrării constau în: delimitarea

conceptelor şi
utilizarea lor, nota personală a analizelor şi a folosirii surselor bibliografice,
interpretarea
originală a datelor şi informaţiilor vehiculate în lucrare, pertinenţa concluziilor
formulate.

Bibliografia poate fi aşezată la sfârşitul fiecărui capitol sau la sfârşitul lucrării.

Oriunde sar
afla, ea trebuie să respecte o anumită ordine: izvoare, lucrări generale, lucrări
speciale,
periodice. Fiecare la rândul lor pot fi prezentate în ordine cronologică sau
alfabetică. Criteriul
alfabetic - după autori - este cel mai folosit. Pentru elaborarea listei
bibliografice sunt utilizate
două sisteme:
a) Potrivit celui reglementat de normele româneşti, indicarea lucrării trebuie să
cuprindă:
numele şi prenumele autorului, titlul complet al lucrării (cules în italice, sau
subliniat), volumul,
ediţia, numele şi prenumele persoanei care a îngrijit (coordonat) apariţia
volumului, locul de
apariţie, editura, anul apariţiei; la periodice se adugă numele periodicului
(cules între ghilimele),
locul de apariţie (mai ales pentru cele mai puţin cunoscute), anul de apariţie,
anul calendaristic,
numărul, ziua şi luna, pagina (paginile) unde se găseşte lucrarea respectivă.
Acelaşi procedeu se
utilizează şi pentru studiile publicate în volume, cu precizarea că, în acest caz,
se indică şi titlul
volumului (cules în italice sau subliniat), ediţia, locul de apariţie, editura, anul
apariţiei.
2
În cazul documentelor, se va specifica arhiva unde se află, fondul, pachetul,
fila; în cazul
manuscriselor se va specifica autorul – dacă e cunoscut, titlul, locul unde se
păstrează, fondul,
numărul manuscrisului, fila. În cazul obiectelor de muzeu trebuie să se
menţioneze instituţia care
păstrează obiectul, colecţia, numărul de inventar.
b) Al doilea sistem, în conformitate cu standardele Harvard, prevede
menţionarea anului
apariţiei lucrării imediat după numele autorului. De asemenea, apar o serie de
diferenţe în ceea ce
priveşte modul de citare a periodicelor - în italic sau subliniate -, precum şi la
aparatul critic:
menţionarea autorului, a anului apariţiei lucrării şi a paginii.
Ambele sisteme sunt corecte, opţiunea pentru unul din acestea făcându-se de
către student
de comun acord cu coordonatorul ştiinţific al lucrării.

Anexele lucrării pot cuprinde: izvoare inedite reproduse integral sau parţial,
profile de
imagine, hărţi, grafice, liste cronologice, ilustraţii, desene. Dacă lucrarea are
mai multe ilustraţii
este necesar să se alcătuiască o listă a acestora.

Cuprinsul trebuie să conţină structura lucrării, indicându-se: titlul fiecărui

capitol şi
subcapitol, cu paginile între care se află, anexele şi bibliografia. Cuprinsul
poate fi plasat fie la
începutul lucrarii. După redactarea ,,la prima mână”, după un timp necesar
pentru
detaşarea autorului de problemă, lucrarea va fi finisată, dându-i-se forma
definitivă.

Aparatul critic sau ştiinţific constituie parte integrantă a lucrării. Acesta

poate fi ataşat
la sfârşitul fiecărui capitol, la sfârşitul lucrării sau în subsolul fiecărei pagini. El
cupinde
trimiterea exactă la lucrările folosite şi constituie o garanţie ştiinţifică a lucrării.
Sistemul
trimiterilor va fi utilizat atât pentru indicarea surselor citatelor inserate în
lucrare – nu se admit
citate fără indicarea surselor , cât şi pentru indicarea ideilor preluate de la alţi
autori. Toate
lucrările la care se face trimitere în aparatul critic trebuie incluse în lista
bibliografică. Tot în note
se mai pot da o serie de indicaţii bibliografice, se pot reproduce fragmente din
diferite surse, se
pot face diferite completări care în text ar dăuna fluenţei expunerii. Pentru
trimiteri se foloseşte
sistemul de numerotare de la 1 la n, pe fiecare pagină, capitol sau lucrare în
întregime.

3
Şi pentru elaborarea trimiterilor sunt utilizate două sisteme. Potrivit celui
reglementat de
normele româneşti, trimiterea la sursă urmează aceleaşi reguli ca pentru
redactarea bibliografiei,
cu menţiunea că se citează întotdeauna pagina (paginile) unde se găseşte
citatul reprodus sau
ideea preluată. Al doilea sistem, prevede menţionarea autorului, a anului
apariţiei lucrării sau a
paginii. Opţiunea pentru unul din sisteme se va face de către student, de
comun acord cu
coordonatorul ştiinţific al lucrării, ţinând cont de faptul că sistemul de
întocmirea a listei
bibliografice trebuie să coincidă cu cel utilizat pentru realizarea aparatului
critic.
Pentru simplificarea trimiterilor se foloseşte un întreg sistem de prescurtări. Le
indicăm
mai jos pe cele mai folosite:

Op. cit. (opus citatus = opera citată) se foloseşte când trebuie să cităm o
singură lucrare a
unui autor. Prima dată trimiterea se face în întregime, aşa cum am mai arătat
mai sus. A doua
trimitere la aceeaşi lucrare se face folosind ,,op. cit.”, cules în italic sau cu
subliniere.
Ibidem (= în acelaşi loc, tot acolo) - cules în italic sau cu subliniere- se
întrebuinţează
când avem o trimitere succesivă la acelaşi autor şi aceeaşi lucrare. Poate fi şi
aceeaşi pagină, dar
dacă este alta se indică exact pagina. Dacă între prima trimitere şi următoarea
s-a intercalat o altă
notă, menţiunea ibidem nu mai este valabilă.
Idem (= acelaşi) - cules în italic sau cu subliniere - se foloseşte în cazul în care
se citează
mai multe lucrări ale aceluiaşi autor şi, pentru a se evita repetarea numelui, se
foloseşte acest
termen, urmând a scrie doar titlurile lucrărilor sau articolelor.
Cf. (confero = compară) se foloseşte pentru a indica o comparaţie între
paragrafe diferite
din izvoare diferite, între puncte de vedere diferite sau asemănătoare.
Apud (= la) se întrebuinţează când informaţia reprodusă nu provine dintr-o
sursă primară.
În aparatul critic se abreviază titlurile unor publicaţii, unor periodice precum şi
a unor
lucrări, a unor colecţii de documente, repertorii etc. În acest caz, în lucrare
trebuie să existe o listă
a acestor abrevieri care să constituie cheia descifrării trimiterilor. Lista
abrevierilor se aşează
înaintea listei bibliografice sau înaintea introducerii.

Aspectul general al lucrării trebuie să fie îngrijit, respectându-se normele

ortografice ale

4
limbii române. Utilizarea semnelor diacritice este obligatoie. Se recomană
redactarea textului
folosind o spaţiere de un rând şi jumătate, cu corp 12; aparatul critic se
redactează la un rând, cu
corp 10.

Pagina de titlu trebuie să conţină: denumirea instituţiei coordonatoare (Centrul

de Pregatire Profesională in Cultură), titlul lucrării (,, LUCRARE DE ABSOLVIRE”-
scris cu majuscule), subtitlul complet al lucrării (tema aleasă - scrisă cu litere
mici), anul elaborării.
Lucrarea se redactează, de regulă, pe o singură faţă a filei. Nu este greşită nici
redactarea
pe ambele feţe ale filei.

Capitolele se încep pe pagină nouă. În situaţia în care lucrarea se redactează

pe ambele
feţe ale filei, capitolul se începe întotdeauna pe pagina cu număr impar. Titlul
capitolului se
redactează cu majuscule, folosind un corp de literă mai mare decât cel utilizat
pentru restul
textului. Numerotarea capitolelor se poate face folosind fie cifre romane -
procedeu mai mult
utilizat -, fie cifre arabe. Subcapitolele pot începe pe pagina curentă, titlul lor
fiind cules cu un
corp de literă mai mic decât cel al titlului capitolului, dar mai mare decât litera
de rând.
Numerotarea subcapitolelor se face utilizând cifre arabe. În situaţia în care
numerotarea
capitolelor s-a făcut tot cu cifre arabe, numerotarea subcapitolelor va conţine şi
numărul
capitolului respectiv.

În text nu se folosesc prescurtări. Dacă se fac referiri la organizaţii, instituţii

etc.
consacrate, la prima citare a acestora se va utiliza denumirea completă,
urmată, între paranteze,
de abreviere.

Textele reproduse între ghilimele se culeg cu litere de rând (drepte), utilizând

acelaşi corp
de literă ca pentru restul textului. În situaţia în care textul citat este mai mare,
acesta poate fi
cules cu un corp de literă mai mic şi cu o altă spaţiere între rânduri. De
asemenea, este indicată
culegerea textului respectiv mai din interior decât restul textului lucrării.