Poporul român, nascut din fuziunea geto-dacilor din nord si suddunareni cu romanii, este

unul dintre cele mai vechi popoare crestine din Europa, dupa greci si romani. Crestinarea
stramosilor nostri s-a facut concomitent cu romanizarea lor, încât Vasile Pârvan putea scrie:
“Romanitatea si crestinismul sunt nascute si crescute în chip firesc, încet si tainic, în Dacia
lui Traian”1
Procesul de încrestinare a stramosilor nostri a fost complex siîndelungat, începând de la
sfârsitul secolului I pâna la începutul secolului VI. Încrestinarea lor a fost ajutat de o serie de
elemente ale religiei geto-dacilor apropiate de cele ale crestinismului ca: rolul divinitatii
supreme, Zamolxis, ca zeu unic, credinta în nemurire, Herodot considerându-i pe geti
“nemuritori”, ideea sacrificiului de sine, austeritatea si puritatea vietii preotilor geto-daci, etc.
Poporul avea credintele lui, mai mult obiceiuri legate de calendarul agricol, care au fost
înlocuite unor cu învatatura crestina. Schimbarea religiei s-a facut pasnic,nu prin lupte sau
darâmare de temple, încât P.P. Panaitescu afirma ca “poporul de la sate, pastrându-si vechile
obiceiuri, nu vedea o contradictie între vecheareligie si noua religie. El s-a plecat în fata soliei
ce i se aducea si a palit în biserica, aducând în fata altarelor si riturilor sale preistorice”2
Romanizarea Daciei, ca si încrestinarea ei, au fost usurate de comuniunea de rasa si limba
cu marea ramura a tracilor sud-dunareni, incorporati mai dinainte în imperiul roman.Dar, în timp
ce acestia vor fi dislocati sau asimilati de slavi în secolul VII, daco-romanii au ramas - în ciuda
migratorilor - stapânii “pamântului”, cum zicea Nicolae Iorga. Noua credinta s-a dezvoltat în
provinciile romane Moesia Inferior, din care facea parte la început si Dacia Pontica sau Scythia
Minor (Dobrogea), Moesia Superior, Panonia Inferior si Dacia Carpatica, teritoriu care constituie
aria de formare a poporului român, în legatura cu Imperiul Roman de Rasarit sau cu romanitatea
orientala. Majoritatea cercetatorilor trecutului nostru istoric sunt unanimi în a afirma ca de o
viata crestina la noi se poate vorbi abia din secolul IV, dupa edictul de toleranta de la Milan din
313, când crestinismul a devenit o religie permisa în Imperiul Roman. Dar, o serie de marturii
istorico- literare, arheologice si lingvistice arata ca religia crestina a putut fi cunoscuta în
Dacia în secolele II-III, iar în Dobrogea chiar din a doua jumatate a secolului I.Vom încerca sa
sintetizam, pentru ca apoi sa încercam sa raspundem si la una din întrebarile grele ale istoriei
noastre religioase: de ce majoritatea românilor sunt ortodocsi si nu catolici?

Marturii istorico-literare privind originea

si vechimea crestinismului românesc

Dupa întemeierea Bisericii Crestine la Rusalii, Sf.Apostoli si ucenicii lor au început opera de
propovaduire a învataturii Mântuitorului lisus Hristos(Mt. 28, 19). În peninsula Balcanica a
predicat Sf. Apostol Pavel, care scria Romanilor: “Din Ierusalim pâna în Siria am propovaduit
Evanghelia lui Hristos”(Rom. 15, 19). Dupa o veche traditie crestina, pastrata de istoricul
Eusebiu de Cezareea (+340), dupa informatile lui Origen (+254), în Scitia, pe care cei mai multi
istorici o identifica cu Dacia Pontica sau Scythia Minor (Dobrogea), a predicat Sf. Apostol
Andrei (Istoria bisericeasca, III, 1). Stirea este confirmata de Sinaxarul constantinopolitan din 30
Octombrie, de creatii folclorice si toponimice (pestera si pârâul Sf. Andrei, numele de “Undrea”
dat lunii Decembrie etc). Apoi el va fi asezat Episcopi în cetati, în special la Tomis,cum au facut
si ceilalti Apostoli (M. Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1980, p.56).Alte
marturii, oarecum indirecte, le avem de la scriitorii crestini din primele secole: Sf. Iustin Martirul
1
Contributii epigrafice la istoria crestinismului românesc, Bucuresti,1911, p. 201
2
Introducere în istoria culturii românesti, Bucuresti, 1969, p.10
si Filosoful (+165) scria ca “Nu exista niciun neam, fie si traind în cerule si în corturi si
crescând vite, la care nu se fac rugaciuni în numele lui Hristos”3
Apologetul Tertulian (+220) preciza ca “Hristos stapâneste si în tinuturile sarmatilor,
dacilor, germanilor si scitilor”. În timpul stapânirii Daciei Traiane de catre romani, între 106-
274, religia crestina s-a raspândit aici de la om la om, prin contactul direct al populatiei
getodaco-romane cu adeptii noii credinte. Numai asa se explica numarul mare de martiri crestini
în timpul împaratilor persecutori Diocletian, Galeriu si Liciniu, cei mai cunoscuti fiind martirii
de la Niculitel - Zotikos, Attalos, Kamassis I Philippos (+ 4 Iunie 303) , descoperiri în 1971 sau
Sf. Epictet si Astion,martirizati la 8 iunie 290.4
Crestinismul a putut fi raspândit în Dacia prin:
a) coloniti aduti din toate partile Imperiului, între care erau si crestini,mai ales cei din Siria
si Asia Mica
b) ostasii din armata romana, în Dacia fiind trimise Legiunile XIII Gemina , la Apulum (Alba
lulia) în anul 106 si a V-a Macedonica, la Potaissa (Turda) în anul 167. Avem marturii ca în
armata romana erau crestini, primul roman crestinat fiind un soldat, sutasul Corneliu (FA 10);
c) prin sclavii adusi de negustori înstariti;

d) prin negustori, în urma legaturilor comerciale dintre cetatile grecesti de la mare - Tomis
(Constanta), Callatis (Mangalia), Dionisopolis (Balcic) cu centrele din Asia Mica, Palestina,
Egipt, Grecia, Macedonia si Tracia, unde crestinismul fusese deja predicat de Sfintii Apostoli.
e) prin captivii aduti de goti, ajunsi la Dunare la jumatatea secolului III.
De exemplu bunicul misionarului Ulfila, cel care a tradus Biblia în limba gotilor, era grec
din Capadocia.
Lipsa dovezilor istorico-arheologice privind raspândirea crestinismului la nord de Dunare
în primele trei secole se poate explica si prin faptul ca pâna la 313 crestinii nu ridicau
monumente epigrafice de teama sa nu fie persecutati. În plus, la început ei erau recrutati dintre
oamenii saraci, fara posibilitatea ridicarii acestor monumente; în sfârsit, unele au putut fi distruse
de populatia migratoare, iar altele poate n-au fost înca descoperite.

Episcopii de Tomis

De la sfârsitul secolului III, cunoastem numele unor episcopi de Tomis si anume:

Evanghelicus (290-300), mentionat de Actul patimirii Martirilor Epictet si Astion, la Halmiris
(Dunavat); un episcop Titus sau Philius a murit martir la Tomis în 320, sub Liciniu. De un altul,
fara a-i da numele, aminteste Eusebiu de Cezareea ca a participat la Sinodul I Ecumenic de la
Niceea în 325 “nici scitanul nu lipsea din adunare”; Sf. Betranion (364-380) - care în 369 -
anul intrarii Tomisului în istorie - s-a opus împaratului Valens, Terentius (380-390), participant
la Sinodul II Ecumenic din Constantinopol (381), Sf. Teotim (392-407), aparatorul Sf. loan Gura
de Aur; Timotei I, participant la Sinodul III Ecumenic de la Efes (431); Alexandru, care a semnat
actele Sinodului IV Ecumenic din Calcedon (451); Teotim II, care în 458 raspundea împaratului
Leon ca primeste hotarîrile Calcedonului, Paternus, participant în 520 la alegerea Patriarhului de
Constantinopol, semnând ”Paternus, misericordia Dei, episcopus provinciae Scythiae
metropolitan” sau Valentinian, de la care s-a pastrat corespondenta cu Papa Vigiliu din 549 5

3
Dialogul cu iudeul Trifon, XVII
4
Pr. C.Vasiliu, Sfintii Neamului Românesc, p. 20-38
5
Pr. C.Vasiliu, Sfintii Neamului Românesc, p. 20-38
Martiri în Dobrogea

La Tomis a patimit, în jurul anului 300, episcopul Efrem, iar spre 320, la 13 Septembrie,
Valentinian, Macrobiu si Gordian. La Axiopolis (Hinog) au murit, în 303, Chiril, Chindeus si
Dasius. La Halmiris , preotul Epictet si ucenicul Astion, botezati de episcopul Evangelicus de
Tomis, iar la Noviodunum (Isaccea), Sf. Flavian si Filip 6(M.Pacurariu, Sfinti daco-romani I
romani..., p.74-82).

Scriitori bisericesti

Doi mari scriitori bisericesti din Dobrogea au intrat în istoria literaturii crestine: Sf. Ioan
Casian (360-436), întemeietorul unor mânastiri la Marsilia I Dionisie cel Mic (Exiguus) (460-
545) cel care a stabilit, în anul 525, era crestina numarând anii de la Hristos.7 Trecând în sudul
Dunarii, întâlnim pe Sf. Niceta de Remesiana (367-414), care a desfasurat o frumoasa activitate
misionara în Dacia Mediteraneana si Dacia Ripensis, despre care Sf. Paulin de Nola (+431) scria
ca se serveste de misionarismul crestin pentru a face opera de romanizare“Într-o parte
necunoscuta a lumii, barbarii învata de la tine sa cânte pe Hristos cu inima romana si sa si
duca viata în pace si în puritate”. De la sfârsitul secolului III crestinismul s-a raspândit în Dacia
si prin captivii adusi de goti. Sf. Epifanie (+403) scria ca la jumatatea secolului IV existau aici
episcopi
si mânastiri. Mai adauga ca Audius, exilat din Mesopotamia de Împaratul Constantiu, a venit “în
partile cele mai dinauntru ale Gothiei” (Fontes Historiae Dacoromanae, 11, p. 172). în aceeasi
perioada a facut misiune în estul Daciei carpatice Eutihie din Capadocia (Sf. Vasile cel Mare,
Scrisoarea 164). Între 341-348 a predicat crestinismul în nordul Dunarii episcopul got Ulfila,
apoi în sudul Dunarii, stabilindu-si resedinta la Nicopole ad Istrum. în a doua jumatate a
secolului IV se cunosc numele unor crestini martirizati din ordinal conducatorilor gotilor, cel mai
important fiind Sf. Sava de la Buzau. (+12 Aprilie 372). Moastele sale au fost cerute si obtinute
de Sf. Vasile cel Mare si mai apoi transferate în Capadocia de Iunius Soranus, guvernatorul
Dobrogei, fiind însotite de o scrisoare a Episcopului Vetranion al Tomisului catre Biserica din
Capadocia. Documentul este prima scrisoare alcatuita pe teritoriul românesc care se pastreaza
pâna astazi8

6
M.Pacurariu, Sfinti daco-romani I romani..., p.74-82
7
I.Ramureanu, Istoria Bisericii Universale, Bucuresti, 1992, p. 111
8
M.Pacurariu, op. cit., p. 101