Leoaica tanara,iubirea.

Nichita Stănescu este cel mai important poet postbelic şi principalul nostru poet neomodernist.
Locul deosebit al poetului în poezia românească este demonstrat de faptul că: este un inovator
al limbajului artistic ( se inspiră din Rimbaud, Valery, Mallarme, Eminescu, Blaga , Barbu şi
Arghezi ), fapt care explică înţelegerea mai anevoioasă a poeziei sale. La început, deşi laudativă,
reacţia criticii a fost vagă în aprecieri ( “Nichita Stănescu a revoluţionat poezia română
postbelică” ). In lumea contemporala Nichita a reprezentat un fenomen poetic deosebit de
complex. Reprezentant al generatiei anilor 60, Nichita a adus o poezie diferita de cea a celorlalti
poeti din aceeasi generatie. Poezia lui reprezinta o sinteza superioara a limbajului poetic
interbelic. Mircea Martin afirma: “Nichita Stănescu este autorul celei de a treia revoluţii poetice
în limba română, după aceea eminesciană şi argheziană”.

Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specifică poetului Nichita
Stănescu, a cărui interpretare implică transparenţa imaginilor şi proiecţia cosmică prin originalitatea
metaforelor şi simetria compoziţiei, prin funcţia expresivă şi estetică a cuvântului şi sunetelor.

Poet neomodernist, Nichita Stănescu a scris "un imn involuntar dedicat Maiestăţii sale Cuvântul şi
antinomiilor lui Necuvântul" (C-tin Crişan), o poezie originală prin expresivitate şi imagistica de o
transparenţă surprinzătoare. Este considerată o capodoperă -a liricii erotice româneşti şi o artă
poetică, deoarece lirismul subiectiv se manifestă şi în această poezie, confirmând prezenţa eului liric
prin mărcile lexico-gramaticale de persoana I ale verbului "mi-am dus" şi pronumelui "mi-", "m-",
"mă", "meu".

Tema o constituie consecinţele pe care iubirea intensă, năvălind ca un animal de pradă în spaţiul
sensibilităţii poetice, le are* asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară şi cu şinele
totodată. Poezia "Leoaică tânără, iubirea" este o confesiune lirică a lui Nichita Stănescu, o artă
poetică erotică, în care eul liric este puternic marcat de intensitatea şi forţa celui mai uman
sentiment, iubirea.

Titlul este exprimat printr-o metafora in care transparenta imaginii sugereaza extazul poetic la
aparitia neasteptata a iubirii, vazute sub forma unui animal de prada agresiv, "leoaica tanara",
explicitata chiar de poet prin apozitia "iubirea". Leoaica este simbolu forţei şi al graţiei. Faptul că e
tânără îi amplifică trăsăturile. Iubirea este văzută ca o leoaică tânără, agresivă, ca un sentiment
puternic ce îl transformă pe poet într-un Demiurg ( creator ).

Secventa 1. ( prima strofa)

Prezinta primul moment al intalnirii cu iubirea. Aceasta aventura a cunoasteri se declanseaza dintr-
o „mi-a sarit in fata” in mod direct si violent. Aceste trasatui sunt sugerate de verbe ca „ a sarit”, „ i-
a infipt”, „ m-a muscat”. Versul „ coltii albi nu-i infipt in fata” sugereaza faptul ca iubirea lasa urme
adanci in sufletul poetului, substantivul fata fiind o metafora, un simbol al sufletului poetului./
Prima strofă exprimă vizualizarea-sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice violente,
care îi sare "în faţă" eului liric, având efecte devoratoare asupra identităţii sinelui, înfigându-şi
"colţii albi [...] în faţă" şi muşcându-1 "de faţă".

Pronumele la persoana I, "mi", "mă", "mi", "m-", potenţează confesiunea eului poetic în sensul că el
era conştient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l "pândise-n încordare/ mai
 demult", dar nu se aştepta ca acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta forţă devastatoare "mi-a
sărit în faţă", "colţii albi mi i-a înfipt în faţă", "m-a muşcat [...] de faţă". Ca element de recurenţă,
reiterarea cuvântului "faţă" este un laitmotiv prin care se reliefează pierderea integrităţii psihice,
mutilarea evidentă a sufletului atacat de agresivul sentiment.

Strofa a doua-- accentuează efectul psihologic al acestei neaşteptate întâlniri cu un sentiment nou
iubirea, care degajă asupra sensibilităţii eului poetic o energie omnipotentă, extinsă asupra
întregului univers ("Şi deodată-n jurul meu, natura”). Strofa a doua accentueaza efectul psihologic
al acestei neasteptate intalniri cu un sentiment nou, necunoscut - iubirea, care degaja asupra
sensibilitatii eului poetic o energie omnipotenta, extinsa asupra intregului univers: "Si deodata-n
jurul meu, natura". Forta agresiva si fascinanta a iubirii reordoneaza lumea dupa legile ei proprii,
intr-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al perfectiunii: "se facu un cerc de-a dura,/ cand mai
larg cand mai aproape,/ ca o strangere de ape". Eul liric se simte in acest nou univers un adevarat
"centrum mundi", un nucleu existential, care poate reorganiza totul in jurul sau, dupa alte perceptii,
cu o forta impresionanta.

Strofa a treia -- revine la ideea centrala a poeziei, iubirea fiind prezentata ca o forta care pustieste
fiinta poetului; el devine “desert in stralucire” peste care trece atotputernica alene “o leoaica
aramie / cu miscarile viclene”. In aceasta sechventa repare metamorfoza poetului care este
profunda, totala si ineversibila (care nu poate fi intors). El isi duce mana la spanceana intr-o
incercare de refasire a sinelui, insa nu se mai recunoaste nici trupeste nici sufleteste: „mana nu le
mai stie”. Desertul devine o metafora pentru sufletul poetului inainte de a se indragosti. Deci asa
cum pentru desert ploaia este o binecuvantare pentru suflet. Prin acest pustiu trece o „ leoaica
aramie” o imagine a iubirii care domina orice alt sentiment.

In finalul poeziei N.S. afirma ca iubirea este un sentiment inevitabil dar trecator

Privirea, ca si auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui, se inalta "tocmai langa ciocarlii", sugerand
faptul ca aparitia iubirii este o manifestare superioara a bucuriei supreme, a fericirii, care este
perceputa cu toate simturile, mai ales ca se spune ca ciocarlia este pasarea care zboara cel mai sus si
are un viers cu totul aparte. Eul liric este extaziat de noul sentiment neasteptat, care-l copleseste, "Si
privirea-n sus tasni,/ curcubeu taiat in doua", curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate, poate
semnifica un fenomen rar si fascinant, ca si iubirea, sau poate fi un adevarat arc de triumf, de izbanda
cereasca, reflectat in sufletul prea plin al eului poetic.

Poezia este o romanta cantabila a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de Nichita Stanescu,
stare sufleteasca ce capata puteri demiurgice asupra sensibilitatii eului poetic, inaltandu-l in centrul
lumii care, la randul ei, se reordoneaza sub forta miraculoasa a celui mai uman sentiment.

Imagistica inedită a liricii stănesciene este o adevărată aventură spirituală şi lingvistică,' ce defineşte
un inovator al Cuvântului şi Necuvântului, Nichita Stănescu fiind nu numai "un model reprezentativ
al poeziei contemporane, ci şi o conştiinţă artistică ce regândeşte, de la capăt, întreaga poeticitate
în articulaţiile ei, propunând o operă de o mare profunzime şi originalitate, [...] descoperă poezia
într-un «loc» nou, cu care nu eram obişnuiţi". (Ştefania Mincu).