Altă turturea amărîtă

(Elena din Ardeal)

Azi e, fireşte, situaţie de tot normală (deşi nu neapărat şi fericită în toate

cazurile; în unele însă, cu siguranţă) să apară cărţi pe care să nu le bage nimeni în
seamă. Sînt atît de multe încît lucrul nu e doar de înţeles, ci şi inevitabil; ba chiar
strict necesar ca igienă. Dar ca acest lucru să se întîmple cu cărţi apărute pe la 1900
e curată ingratitudine, dacă nu lux de mare literatură prea sătulă de sine. Şi asta
indiferent de cum vor fi fost cărţile alea; mai ales că nu puteau fi cu mult mai
proaste decît majoritatea de atunci. E drept că-i greu de închipuit mai mare lipsă de
pricepere la ale versului decît cea dovedită de Elena din Ardeal (numele de artă al
Elenei Simtion sau, mai probabil, al Elenei Sântion)1, dar măcar rîvna i se cuvenea
răsplătită. (Dacă nu şi precocitatea: Gh. Cardaş zice că „a început să publice poezii
la vîrsta de 15 ani”2). În orice caz, în 1902 strînsese un volum consistent, de aproape
100 de pagini, Stropi de rouă, apărut la Arad, la editura „Tribuna Poporului”. Mai
scoate doar, în 1923, un volum înghesuit (şi cu multe erori), probabil pe speze
proprii, la Editura Cartea Românească din Diciosânmărtin: Din inima ţării. Poezii
(era, la sfîrşit, profesoară la Tîrnăveni; aici şi moare în 1925). Dar despre acesta -
nimeni, nimic (menţiuni care să fi ajuns în vreo carte; poate prin presă să fi fost,
totuşi, ceva, pe undeva). Măcar despre cele dintîi Ilarie Chendi apucase să spună că
sînt nişte „poezioare” „foarte potrivite pentru albumuri, ca dedicaţii prieteneşti”.3
(Unele erau chiar astfel de dedicaţii, semn că încă poezia „publică” nu se rupsese de
cea ocazional-intimă). Asta înainte ca E. Lovinescu să încheie definitiv, cu o ironie
crudă absolut, cariera şi posteritatea bietei poete, profitînd, ce-i drept, de o eroare
de sinceritate a poetei (sau de un exces?!) şi citînd, cum zice el, „o strofă ce rezumă
întreagă această producţie poetică”.4 Sînt, din păcate, asemenea sincerităţi de-a
dreptul funeste, scăpate fără voie de poeţi. Strofa, citată maliţios, e din poezia
(Regret) care încheie primul volum şi sună, fatal, aşa: „O, cît regret, că am avut/
Scăderea,/ Din cînd în cînd în cîte-un vers/ Să-mi spun durerea” (în realitate, fireşte,
poeta vrea să regrete altceva, şi anume că şi-a divulgat, prin confesiune prea sinceră,
impudică, patimile şi ceva păcate, din care cauză acum o clevetesc toţi şi are o
mulţime de duşmani; scriitura s-a dovedit însă o trădătoare perversă absolut). Cu
această menţiune lovinesciană fatală, Elena din Ardeal dispare cu totul; atît de fără
urmă încît nici măcar cele mai ambiţioase dicţionare literare nu mai ştiu nimic de ea
(nici Dicţionarul scriitorilor români, nici Dicţionarul general al literaturii române n-o
pomenesc). E, trebuie spus, o performanţă de ingratitudine rar atinsă de istoria şi
istoriografia noastră literară. (De Elena noastră s-au mai ocupat doar valorificatorii
locali, la ocazii.)
Şi asta cu atît mai mult cu cît e nevoie de mare putere de concentrare şi
discriminare pentru a o deosebi pe Elena din Ardeal de ardelencele mai faimoase
(pe atunci, desigur). La nevoie, ascunse printre cele ale Mariei Cunţan, să zicem,
poemele ei nu s-ar deosebi prea mult (dacă asta poate conta ca notă favorabilă). E
cam aceeaşi materie, cam aceeaşi atmosferă, cam aceleaşi teme, ba chiar şi cam
aceeaşi artă (la Elena, e drept, mai cu scăderi, cum zice singură). Pînă la urmă,
desigur, poetele au avut şi cam aceeaşi soartă (literară), deşi pe moment aceasta a
fost mai nedreaptă cu Elena.
Fireşte că, în tonul epocii, Elena nu-i decît o altă amărîtă turturea, dar nu
întotdeauna din motive de părăsire şi singurătate (deşi acestea sînt, şi la ea, cauzele
cele mai eficiente). Cîteodată e din pricină de concurenţă prea intensă: „Pe tine
toate te iubesc,/ Căci eşti frumos ca o icoană,/ Şi fetele în urma ta/ Se iau la goană”
(Aş vrea să ştiu).5 Desigur, tot cîrdul ăsta de admiratoare care se iau la „gónă” după
flăcău, o fac, pe de o parte, din cauză de merite de gigolo, dar, pe de altă parte, din
cauză mai mare, de predispoziţie naturală spre idealizare şi consacrare. Cel puţin
aşa ne rezultă, din chiar prima poezie, felul de simţire al Elenei: pură capacitate de
închinare religioasă, fervoare idolatrizantă către zeu; din această pricină se şi
cuvine distanţă între cei doi: el sus, în „ceriul cel albastru” şi „deapururea departe”,
ea jos şi dorind nimic altceva decît „vecinic /.../ să se închine”. Iubirea devine,
aşadar, din capul locului strictă adoraţie: „Iubirea mea-i o rugăciune,/ Ce blînd se-
nalţă cătră tine/ Şi-mi cere idol sfînt şi mare:/ Tu vecinic stai în depărtare,/ De vreai
să fii iubit de mine” (Iubirea mea). Ton de devotă eminent, care nu calcă dincolo de
regula aspiraţiei şi a iubirii în tăcere, a dăruirii clandestine şi pur spirituale (însă şi
cu ceva primejdios în apropiere, care ar putea compromite iubirea; devine de la sine
că pentru Elena focul şi adoraţia sînt întreţinute numai de absenţă; iubirea există
numai ca virtualitate; cum ar veni, numai pe net, căci şi Elena are virtuţi de
anticipaţie). Dar aceste declaraţii de strictă devoţiune fără pretenţii de răspuns nu
ţin, fireşte, mult. Iubirea pretinde replică de empatie, mai cu seamă cînd ea se
manifestă – permanent – ca foc lăuntric (iar poeta rezultă regulat „arsă” de acest
foc). Tocmai de aici porneşte şi elegia de inimă însingurată şi rănită a Elenei, din
inutilitatea jertfei, din focul nebăgat în seamă: „Tu n-ai putut să înţelegi/ Iubirea
mea, văpaie sfîntă/...// Şi toată viaţa mea-i un foc,/ Ce arde tristă şi pustie,/ Şi versuri
fără de noroc,/ Ce-am scris, îţi sună toate ţie” (Tu n-ai putut să înţelegi). Nu trece,
desigur, mult pînă ce adoraţia incondiţionată din pornire se întoarce în reproşuri
întemeiate şi devoţiunea se preschimbă în ură rezolută, tot aşa de plină de foc pe cît
a fost şi iubirea: „Aşa-dar anii mei de lacrimi/ N-au fost nimic; a mele visuri/
Stîrnesc în colţul gurii tale/ Surîsuri.//...// Atuncia piei din a mea minte,/ Tu chip ce-i
aminteşti făptura,/ Iar locul dragostii cuprindă-l/ Azi ura.” (Piei!) Nici această
exorcizare prin răsturnarea sentimentelor nu ţine însă de leac, pentru că iubirea
face miracole instantanee şi o ia pe Elena pe nepregătite: „Sub farmecul privirii
tale,/ O, nu-ţi pot spune, ce-am simţit,/ Dar de-aş fi fost o viorea,/ Aş fi-nflorit.”
(Lui...) O mică partitură de beatitudini nevinovate îşi face loc în erotica Elenei,
mereu pe fondul schemei de adoraţie care menţine distanţa: „Să simt, că ceriul s-a
deschis/ Într-o clipită,/ Şi răsplăteşte c-un surîs/ Pe-o umilită” (Rătăciţi...). Extazele
ar veni din mai nimica, adoratoarea nu cere mult, are o etică minimalistă a
pretenţiilor („Să-ţi văd eu chipul adorat/ De înger blînd,/ Şi să-mi rămînă săptămîni/
În al meu gînd.// Şi ochii tăi albaştri mari/ Să fie-ai mei,/ Căci mi se pare, că-s în
ceriu/ Privind în ei”), dar, din nefericire, nu se întîmplă nici baremi atîta, „căci treci
în drumul tău grăbit/ Neştiutor,/ Că eu în urma ta rămîn/ Arsă de dor” (Aş vrea...).
Nefericirea devine frecvent, ca aici, din comunicare, din receptare, dar poate veni şi
din intrigi care strică mersul idilei, din vorbe care o otrăvesc şi duc la ruptură (un
fel de interferenţă maliţioasă, dar tot în comunicare): „Şi sufletul tău frăţioare,/ A
lunecat de lîngă mine,/ Iubirea, ce ne fericise,/ S-a stins, o simt atît de bine” – şi totul
din pricina unor bîrfe (S-au rupt) (ardelenecele, uitîndu-şi de sine în focul dragostei,
scapă adesea cîte-o notă psihanalizabilă; dar fără îndoială că aici e vorba de o
scăpare candidă înspre incest; carieră psihanalistă serioasă vor deschide abia Marta
Petreu şi Ruxandra Cesereanu). Nu-i multă epică a sentimentului în eroticele Elenei
iar schema adorantă iniţială e trădată în favoarea unor scene mai domestice, dar,
din nefericire, toate ratate. Ajunge însă şi atîta pentru ca poeta să cultive, destul de
harnic, elegia „inimioarei nerăsplătite”, a inimioarei dăruite, dar neprimite:
„Nerăsplătită inimioară,/ În suferinţe fără nume,/ Te-i trece tu – cum se petrece/ Cu
tot ce-i bun în astă lume” (Nerăsplătită). Şi e şi mai destul pentru ca poeta să vadă
totul în negru şi să-şi identifice viaţa amărîtă cu cerneala pustiirii interioare, făcînd
o scriitură de decepţii: „O, ce să pun dar pe hîrtie,/ Decît o neagră îndoială,/ Ş-
aceeaşi inimă pustie,/ S-o plîng în slove de cerneală!” (Îndoială). Ca toţi bunii
romantici, şi Elena îşi mută viaţa în liră pe care, fireşte, de necaz, vrea s-o
zdrobească. Asta, se-nţelege, din credinţa că suferinţele vin din blestemul lirei (nu
altfel, dacă-i permis, decît la Ion Mureşan), iar zdrobirea acesteia devine o
exorcizare în celălalt plan, al vieţii. Fie că vrea, fie că nu, Elena face eminescianism
orfic (desigur, cum poate): „Astăzi spînzuru-te-n cui,/ Liră fără de noroc,/ Tu te-ai
spart în glasu-ţi propriu/ În avîntul tău de foc.//...// Astăzi, cînd te văd cadavru/
Sinucis, încep a rîde/ Ca nebunii, blăstămîndu-l,/ El, că n-a vrut a-ţi fi gîde” (Lirei
mele) – aşa e, nu e cazul de suspiciuni, am citat exact, mai mult ca să se vadă că una
vrea să scrie Elena şi alta iese, ca-n poezia sinucigaşă oferită de argument lui
Lovinescu. Păcat că scriitura n-a trădat-o mai sistematic; ar fi ieşit caz interesant,
deşi poate cam clinic, de trădare.
Cu metodă, conştient şi diligent, e urmat în cîteva piese Coşbuc (era
numaidecît de datorie), pe motive de iubire ţărănească; sună, printre suspinuri, şi
coarda naţională, în iredenţă cerută de sus: „Ascultă-ne, o, şi pe noi,/ Şi dă-ne mila
ta, Prea Bune,/ Cînd în genunchi Românii-ţi cer/ Înaltu-ţi scut pentru naţiune”
(Rugăciune).
Versuri mai bărbătoase, prin temă, dar şi prin amploare (cînd nu merg pe
sprinteneala populară), umplu pînă la revărsare al doilea volum, făcut din trei
parcele. Prima e patriotică absolut, omagiind românii triumfători în primul război
şi cîntînd euforia dezrobirii şi unirii: „Un cîntec nou s-avîntă din glia măcinată,/ În
el respir’o ţară ce fost-a apăsată./ Sbucneşte ca izvorul din stînca cea de piatră,/ Din
basmul, ce strămoşii îl depănau la vatră” (Cîntec nou).6 Poetă a neamului,
corespondentă de vitejii, Elena se dedă acum satisfacţiei de eroism, culcînd
duşmanii palancă la pămînt: „La Mărăşeşti şi la Oituz,/ Aţi fost eroi de epopeie,/ De
ploaie şi de sînge uzi/ Şi neamţul trebue să pieie.// Bulgarului i-aţi pus coliva,/ În
ţara lui pizmuitoare,/ Ce umilit de-acum veni-va,/ Să se închine l’al vost soare.//...//
Iar astăzi neamul lui Atila,/ Să strînge el pe sine-n fiară,/ Acei ce nu ştiau ce-i mila,/
Îngenunchiaţi vă cer iertare” (Cîntaţi biruitori...). Elanul acesta de războinică, de
aedă de eroi, devine tot mai absolut şi mai înfocat: „Să tremure-n a voastre mîni,/
Duşmanii cei ucigători, -/ Să ştie să sunteţi Români,/ Şi neam de mari biruitori”
(Soldaţilor). Fireşte, versul epopeic o înneacă ori de cîte ori îl încearcă: „Carpaţi, voi
v-aţi aprins odată şi aţi ars în flăcări uriaşe/ Şi-a voastre coaste se-mpînziră în flori
de sînge pătimaşe./ Şi gloanţele intrau în carne, cum cad pe cîmp mănoase ploi,/
Plîngea măicuţele obidite, ce-au legănat la sîni eroi...!” etc. (Carpaţi...). E însă de
admis că nu se putea trece fără riscuri de la lirismul de inimioară părăsită la cel de
bătaie glorioasă.
„Izvorul inimii”, a doua parcelă, reia firul de inimioară, inimioară gata să se
avînte în idilă (mai ales cu sprijinul elanului din natură), dar, din păcate, tot fără
partener: „N-auzi cum ne cheam’afară,/ Din copaci privighetoarea?/ S-asistăm la
sărbătoarea,/ Nopţilor cereşti de vară!//...// Dar nu-i nime în grădină,/ Pe cărările
uitate,/ Numai inima mea bate/ Numai dorul meu suspină...!” (N-auzi cum ne
cheamă). Suferinţa nu mai e însă neîntreruptă, căci poeta mai cîntă şi de natură, caz
în care reveria devine de la sine: „Surîde pajiştea-nflorită,/ De clopoţei şi de bujori,/
Pămîntu-i rai de fericire/ Cutrămurat de dulci fiori”. Numai că, ce folos?!, căci în
plină reverie a naturii, inima tot cu ale ei: „Svîcneşte inima mai tare/ Şi-şi cere
partea de dureri...!” (Vara). Căci inima Elenei e programată.
Finalul e făcut din cîteva „poezii în proză”; tehnic vorbind, aşa e.
1
Aşa trebuie să fie, căci cu numele ăsta o prezintă Nicolae Comşa şi Tudor Seiceanu în Dascălii Blajului, 1754-1948,
Cuvînt înainte de Ion Brad, Bucureşti, Editura Demiurg, 1994, p. 120.
2
Gh. Cardaş, Poeţii şi prozatorii Ardealului pînă la Unire (1800-1918), Antologie şi studiu, Bucureşti, Editura Universala
Alcalay & co, f.a., p. 510. În Scriitori români mureşeni (Biblioteca judeţeană, Tîrgu Mureş, 2000), Ana Cosma dă, însă, ca
an al debutului, 1895 (în Vieaţa lui Vlahuţă), ceea ce ar mai reduce din precocitate, căci poeta era născută în 1873.
3
Ilarie Chendi, Scrieri, II, Ediţie, note şi comentarii de Dumitru Bălăeţ, Bucureşti, Editura Minerva, 1989, p. 338.
4
E. Lovinescu, Scrieri, IV, Istoria literaturii române contemporane, Ediţie de Eugen Simion, Bucureşti, Editurea Minerva,
1973, p. 399.
5
Citatele sînt din vol. Stropi de rouă, Tipografia „Tribuna Poporului”, Arad, 1902, dar ortografia e adusă tacit la zi.
6
Din inima ţării. Poezii, Editura „Cartea Românească”, Diciosînmărtin, 1923. Corecturile făcute de noi tacit (volumul e plin
de erori de culegere).