Teoria relativităţii reprezintă în fizica modernă un ansamblu a două teorii formulate de

Albert Einstein: relativitatea restrânsă şi relativitatea generalizată.

Ideea de bază a acestor două teorii este că timpul şi distanţele unui eveniment măsurate
de doi observatori au, în general, valori diferite, dar se supun totdeauna aceloraşi legi fizice.
Când doi observatori examinează configuraţii diferite, şi anume deplasările lor, una în raport cu
cealaltă, aplicând regulile logice, se constată că legile fizice au în mod necesar o anumită formă.

Relativitatea restrânsă
Relativitatea restrânsă, formulată în 1905, s-a născut din observaţia că transformarea care
permite schimbarea unui sistem referenţial, transformarea lui Galilei, nu este valabilă pentru
propagarea undelor electromagnetice, care sunt dirijate de ecuaţiile lui Maxwell. Pentru a putea
împăca mecanica clasică cu electromagnetismul, Einstein a postulat faptul că viteza luminii,
măsurată de doi observatori situaţi în sisteme referenţiale inerţiale diferite, este totdeauna
constantă (ulterior a demonstrat că acest postulat este de fapt inutil, pentru că viteza constantă a
luminii derivă din formele legilor fizice).

Aceasta l-a condus la revizuirea conceptelor fundamentale ale fizicei teoretice, cum sunt
timpul, distanţa, masa, energia, cantitatea de mişcare, cu toate consecinţele care derivă.
Astfel, obiectele în mişcare apar mai grele şi mai dense pe direcţia lor de mişcare, pe când timpul
se scurge mai lent la ceasurile aflate în mişcare. O cantitate de mişcare este acum asociată vitezei
luminii, viteza luminii în vid devenind viteză limită atât pentru obiecte, cât şi pentru informaţii.
Masa şi energia devin echivalente. Două evenimente care par simultane unui observator, apar în
momente diferite altui observator care se deplasează în raport cu primul. Relativitatea restrânsă
nu ţine cont de efectele gravitaţiei, elementul central al formulării ei matematice sunt
transformările Lorentz.

Relativitatea generală

Analogie bi-dimensională a deformării spaţiu-timp descrisă în relativitatea generală.

Relativitatea generală a fost formulată de Einstein în 1916. Această teorie utilizează

formulele matematice ale geometriei diferenţiale şi a tensorilor pentru descrierea gravitaţiei. Spre
deosebire de relativitatea restrânsă, legile relativităţii generale sunt aceleaşi pentru toţi
observatorii, chiar dacă aceştia se deplasează de o manieră neuniformă, unii faţă de ceilalţi.

Relativitatea generală este o teorie geometrică, care postulează că prezenţa de masă şi

energie conduce la "curbura" spaţiului, şi că această curbură influenţează traiectoria altor obiecte,
inclusiv a luminii, în urma forţelor gravitaţionale. Această teorie poate fi utilizată pentru
construirea unor modele matematice ale originei şi evoluţiei Universului şi reprezintă deci unul
din instrumentele cosmologiei fizice.
  Este posibil ca marele geniu al fizicii sa se fi inselat in privinta vitezei luminii? Cativa
cercetatori australieni de la Universitatea din New South Wales inclina sa creada ca
viteza luminii nu este constanta, totdeaun, asa cum sustinea Einstein. Studiile lor,
effectuate asupra galaxiilor foarte departate si foarte luminoase, sugereaza ca viteza
luminii scade, cu timpul. *Cu timpul* inseamna, in acest context, miliarde de ani. Lumina
incetineste, au constatat astronomii australieni, insa nu au gasit inca o explicatie pentru
acest fenomen.

In schimb, ei semnaleaza ca, in cazul in care observatiile lor vor fi confirmate, vor fi date
peste cap o multime de teorii. Astfel, celebra formula a lui Einstein care sintetizeaza cel mai bine
cunostiintele noastre despre spatiu si timp, E=mc2, devine incerta.

*Einstein ar fi urat din tot sufletul descoperirea asta. Intreaga sa teorie a relativitatii se
bazeaza pe faptul ca viteza luminii este o constanta universala absoluta*, a declarat profesorul
Paul Davies. In plus, variatia vitezei luminii afecteaza si alte ramuri ale fizicii, precum
termodinamica sau fizica cuantica, in care viteza de 299.792,458 km/s a luminii considerate fixa.

PROBLEME ÎNCĂ NEREZOLVATE

Se pare că oricum ar arăta o eventuală teorie unificatoare din fizică, Relativitatea va juca
întotdeauna un rol central în înţelegerea realităţii, a mediului înconjurător şi a Universului din
care facem parte. Poate părea surprinzător, dar astăzi - la mai bine de 100 de ani după publicarea
de către Einstein a primelor sale lucrări pe tema Relativităţii - există încă aspecte ale teoriilor
sale care nu au fost verificate pe cale experimentală.

Unul se referă la ideea că producerea în spaţiu a unui eveniment violent de proporţii

cosmice - precum coliziunea a două găuri negre ori explozia unei supernove - ar avea ca efect
apariţia unor unde care ar trebui să se propage prin structura spaţiu-timpului. O asemenea "undă
gravitaţională" ar produce efecte minuscule la nivelul Pământului, dar oamenii de ştiinţă speră ca
într-o bună zi să pună la punct experimente suficient de sofisticate, cu aparatură foarte sensibilă,
astfel încât să poată detecta micile distorsiuni ale spaţiului cauzate de aceste aşa-numite "unde
gravitaţionale".

O altă predicţie a relativităţii generalizate care nu fusese testată până în secolul XXI are
legătură cu efectele obiectelor rotative asupra continuumului spaţio-temporal. Dacă un obiect
masiv curbează spaţiul din vecinătatea sa, unul care se învârteşte va face mai mult: va răsuci
structura spaţiu-timpului. Acest lucru a fost confirmat recent de observaţiile experimentale.
 Fenomenul despre care se face vorbire mai sus poartă numele de "frame-dragging" şi se
referă la efectul pe care corpurile aflate în mişcare de rotaţie îl au asupra spaţiu-timpului.
Componenta de rotaţie a acestui efect (există şi una liniară) a fost derivată pe baza ecuaţiilor
relativităţii generalizate de către fizicienii austrieci Josef Lense şi Hans Thirring, în anul 1918,
din care cauză poartă şi numele de efect Lense-Thirring. Cei doi austrieci au prezis că rotaţia
unui obiect alterează continuumul spaţio-temporal, deviind astfel un corp aflat în vecinătatea sa
de pe poziţia prezisă de fizica newtoniană. Valoarea acestei deviaţii este minusculă - în jur de 1
la câteva trilioane faţă de poziţia prezisă de fizica clasică, astfel că detectarea experimentală a
acestui efect necesită fie examinarea unui corp ceresc foarte masiv, fie construirea unor aparate
de măsură extrem de sensibile. Domeniul care se ocupă cu studierea efectelor generate de masele
în mişcare asupra spaţiu-timpului poartă numele de gravitomagnetism.

CONCLUZIE

Într-adevăr, moştenirea lui Albert Einstein este una solidă, profundă şi răsunătoare, iar
realizările sale îl plasează, alături de Galileo Galilei şi Sir Isaac Newton, în galeria restrânsă a
oamenilor de ştiinţă care au schimbat profund şi radical modul în care înţelegem şi ne raportăm
la Univers. Dar ideile ştiinţifice revoluţionare au nevoie de timp pentru a pătrunde în conştiinţa
publicului larg. Poate peste încă 100 de ani, oamenii vor considera relativitatea spaţiului şi
timpului la fel de normală cum ni se pare nouă astăzi rotaţia zilnică a Pământului în jurul propriei
axe. Poate că până atunci, călătoria între stele va deveni la fel de obişnuită cum este în prezent
zborul cu avionul. Albert Einstein a fost cu certitudine un om al tuturor timpurilor.