Sunteți pe pagina 1din 8

LOCUL ŞI ROLUL FAMILIEI ÎN PROCESUL EDUCAŢIONAL

"Dacă copiii ar creşte aşa cum se arată


(la început), am avea doar genii."
(Goethe)

Actualmente despre educaţie se vorbeşte mult şi la toate nivelurile, în procesul educaţional


sînt antrenaţi diferiţi factori: familia, şcoala, comunitatea etc. Contribuţia acestora este foarte
valoroasă, însă ponderea cea mai mare a influenţelor le revine părinţilor (sau persoanelor care îi
înlocuiesc) şi familiei în întregime. Or, familia realizează o acţiune sinergetică asupra copilului.
Influenţa ei are o putere considerabil mai mare decît suma influenţelor fiecăruia dintre membrii
acesteia.
Încă Platon în "Protagor" şi Aristotel în "Politica", iar mai tîrziu Jan Amos Comenius
menţionau că actul educaţional va fi eficient doar atunci cînd familia, şcoala şi societatea îşi vor
unifica eforturile. Chiar şi în cadrul unui parteneriat educaţional eficient familiei îi revin, totuşi,
cele mai relevante funcţii:
• Asigurarea condiţiilor favorabile pentru securitatea şi dezvoltarea psihofizică a copilului;
• Crearea mediului relaţional care ar influenţa direct socializarea copilului;
• Crearea unui climat psihologic favorabil pentru satisfacerea trebuinţei de respect de sine a
copilului şi a condiţiilor oportune pentru explorarea sinelui/autocunoaştere;
• încurajarea tentaţiei copilului pentru autoeducaţie;
• Oferirea unor modele relaţionale şi comportamentale.
Familia ocupă locul central în viaţa copilului: aici el îşi trăieşte primii ani, află informaţiile
iniţiale, însuşeşte valorile, începe să descopere lumea şi pe sine, acumulează şi simulează modele
de comportament, care îi determină ulterior personalitatea.
Educaţia în familie constă dintr-un ansamblu de acţiuni sistematice orientate spre formarea şi
dezvoltarea calităţilor intelectuale, morale şi fizice ale copilului, acţiuni care încep să fie
realizate odată sau chiar înainte de conceperea lui.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tînăr, adult) familia este mediul natural cel mai
favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi
protecţie, atît fizică cît şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre
viaţă şi conceptul de sine. Cei "şapte ani de acasă", ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui
om. Dacă în familie nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste,
respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă
de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vîrstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu
îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte
iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Dacă copilul va participa la elaborarea bugetului familiei,
împreună cu părinţii va determina priorităţile, va distribui respectiv veniturile, le va completa, în
măsura posibilităţilor sale, acesta va şti să-şi gestioneze cu mai mult succes în viitor propriile
afaceri.
Astfel, rolul familiei în formarea omului este unul primordial. în familie copilul va fi învăţat şi
deprins:
• să iubească, să compătimească, să uite de orgoliu şi să se dăruiască celor apropiaţi;
• să păstreze anumite tradiţii;
• să înţeleagă corect şi să respecte autoritatea părinţilor, care servesc drept model
comportamental, respectînd anumite reguli, manifestînd autodisciplină, responsabilitate;
• să-şi formeze un simţ sănătos al proprietăţii private, punînd preţ pe muncă în calitate de
izvor al tuturor bunurilor.
Retrospectiva în istoria familiei denotă un raport de intercondiţionare între calitatea relaţiilor
familiale şi gradul de organizare şi funcţionare a societăţii. Familia este considerată nu drept un
grup independent, ci un subsistem al societăţii - "celula ei de bază". De la începuturi şi pînă în
prezent familia rămîne a fi dependentă de societate în virtutea principiului conexiunii dintre
sistem şi macrosistem. Prin familie indivizii se integrează în societate, familia constituind, în
esenţă, temelia acesteia.
Calitatea familiei asigură progresul durabil al unei civilizaţii. Această concluzie este
confirmată de studiul realizat de antropologul britanic John D.Unwin, care a cercetat peste 80 de
civilizaţii dispărute pe parcursul a 4 mii de ani, fiecare dintre acestea afirmîndu-se printr-un
ansamblu de reguli conservatoare, celor cu referire la familie revenindu-le rolul de bază. Pe
măsură ce familia era afectată de liberalizarea valorilor, ea pierdea statutul său de odinioară.
Concomitent civilizaţia intra într-un declin ce îi accelera dispariţia.
În Republica Moldova conceptul de "familie model" presupune uniunea a doi părinţi (de sex
opus), care menţin relaţii responsabile, au copii bine crescuţi, locuiesc împreună în aceeaşi
locuinţă. Familia model este independentă economic, responsabilă social, respectă legile şi
normele societăţii din care face parte.
Fiecare dintre noi ajunge să fie membru al unei familii prin naştere, adopţie etc. în funcţie de
circumstanţe familia noastră poate fi una permanentă sau temporară, mare sau mai mică,
întrunind o singură sau mai multe generaţii, cu un singur sau cu ambii părinţi, locuind împreună
sau separat, cu sau fără bunici etc. Fiecare familie moşteneşte o zestre materială şi spirituală pe
care o păstrează, o consolidează şi o transmite generaţiilor descendente. Virtuţile şi viciile
membrilor unei familii creează imaginea acesteia. Familiile cu tot ce le caracterizează formează
comunitatea, îi oferă un colorit specific. Bunăstarea familiilor formează bunăstarea societăţii.
Deci, comunitatea unor familii sănătoase ne poate salva de sărăcie şi injustiţie, asigurînd
perpetuarea civilizaţiei umane.

Familia şi educarea caracterului

"Caracterul este o deprindere îndelungată."


(Plutarh)
Formarea caracterului copilului este un proces continuu de durată care solicită multă
pricepere, mult tact şi efort, implicînd respectarea unor condiţii fără de care e dificil a proiecta
atingerea unui rezultat pozitiv:
1. Iubirea faţă de copil, exprimată prin trei atitudini (subordonate, fireşte, unui scop concret -
confortul moral al acestuia):
• apropierea sufletească
• încrederea
• înţelegerea
2. Răbdarea
3. Încurajarea
4. Exemplul.
Deseori, din cele mai bune intenţii, unii părinţi ajung la efecte contrare celor dorite, deoarece
folosesc un stil educativ greşit. Cele trei erori principale, care derivă din stilurile parentale şi
conduc la efecte contrar aşteptărilor, sînt următoarele:
1. Asprimea exagerată (care-1 determină pe copil să se închidă în sine sau să se revolte, ceea
ce, în ambele cazuri, afectează negativ educaţia şi formarea caracterului).
2. Descurajarea şi umilirea (care-1 demobilizează pe copil în plan intelectual, volitiv şi
afectiv).
3. Lipsa explicaţiei morale şi a colaborării cu copilul (care afectează educarea şi
manifestarea corectă a liberei voinţe).
Important este ca părintele să nu suprime libera exprimare a voinţei copilului, ci să o
încurajeze, să se sprijine pe ea, s-o orienteze moral.
Un bun părinte face tot ce este mai bine pentru copilul său, răspunde tuturor necesităţilor lui,
indiferent de faptul că locuieşte împreună cu acesta sau separat. Nevoile copilului, pe care un
bun părinte e dator să le satisfacă, sînt următoarele: nevoi fizice de bază (adăpost şi căldură,
hrană adecvată şi odihnă, îngrijire şi igienă, securitate fizică şi emoţională), afective (admiraţie şi
tandreţe, atenţie şi observarea comportamentelor, aprobare, comunicare, colaborare), stimularea
potenţialului înnăscut (încurajarea curiozităţii, imaginaţiei şi a creativităţii, asigurarea posibilită-
ţilor de dezvoltare), responzabilizare, direcţionare şi control (disciplină şi ordine), independenţă
etc.
După J.Pearce (Families and Friends, How to Help Your Children Enjoy Happy
Relationships, Thorsons, 1991) formarea caracterului copilului este influenţată de trăsăturile
pozitive şi negative proprii părinţilor lor.
Trăsăturile pozitive caracteristice părinţilor sînt:
• căldura şi afecţiunea
• stabilirea clară a limitelor
• recunoaşterea promptă a nevoilor
• acceptarea neajunsurilor
• capacitatea de a fi previzibil
• fermitatea, stabilitatea
• respectarea individualităţii
• recunoaşterea calităţilor.
Trăsăturile negative tipice părinţilor sînt:
• răceala şi ostilitatea
• îngrijirea insuficientă
• indiferenţa faţă de nevoile copilului
• neglijarea/respingerea
• însuşirea de a fi imprevizibil
• lipsa de respect
• superioritatea.
Un părinte bun reuşeşte să răspundă adecvat necesităţilor copilului său şi să-i cultive acestuia
încrederea în forţele proprii, respectul de sine, autonomia şi responsabilitatea de la cea mai
fragedă vîrstă. Se constată un raport stabil între stilul parental şi comportamentele sociale ale
copilului. Astfel, stilul permisiv (control slab, responsabilităţi şi norme de conduită puţine)
determină comportamente imprecise, agresive şi neascultare; cel autoritar (control puternic,
susţinere slabă în activitatea copilului, impunîndu-i-se acestuia reguli şi norme foarte rigide) -
supunere, pasivitate, dependenţă, lipsă de iniţiativă şi respect de sine; cel autorizat (îmbină
controlul sistematic cu sprijinul parental, explicînd copului motivele pentru care e necesar să
respecte anumite reguli, situaţiile în care acestea se aplică) - autonomie în gîndire şi acţiune,
curaj, raţiune, responsabilitate.
Indiferent de stilul educativ, părintele proiectează pentru copilul său anumite aspiraţii şi
dorinţe pe care n-a reuşit personal să le realizeze în viaţă. Pentru fiecare părinte copilul constituie
un nou viitor. Fără a ţine cont de posibilităţile copilului, deseori părinţii îl consideră drept o
şansă oferită de destin pentru a nu repeta propriile greşeli.
Majoritatea părinţilor preiau modelul educaţiei pe care au primit-o sau procedează exact
invers, în cazul în care n-au fost mulţumiţi de experienţa propriilor părinţi.
Practic, fiecare familie îşi formează propriul stil educativ, care presupune unitatea (armonică
sau dizarmonică) a stilurilor parentale personale ale ambilor părinţi. Pentru a-şi îndeplini plenar
rolul, un bun părinte se va deprinde:
• să asigure o autoritate optimă, fără a fi supraprotectiv, cu autoritate absolută sau permisiv;
• să ofere copiilor dragoste şi acceptare şi să fie sensibil la nevoile lor;
• să manifeste încredere în munca şi abilităţile copiilor săi;
• să formuleze aşteptări realiste;
• să găsească timp pentru a le împărtăşi copiilor experienţa sa, să ia masa împreună, să se joace,
să-şi petreacă cu ei timpul liber;
• să întemeieze un mediu sigur, stabil, cu reguli clare de respectat;
• să glumească, să îndrume activităţile copiilor, să încurajeze libera exprimare a opiniei;
• să comunice liber cu copiii, cu sinceritate, să-i asculte şi să formuleze împreună aprecieri;
• să ia decizii şi să accepte responsabilităţi;
• să poată stăpîni stresul şi să rezolve conflictele;
• să vadă lucrurile şi din punctul de vedere al copilului;
• să nu admită pedepse dure şi să încurajeze afirmarea comportamentelor pozitive.

Importanţa modelului în educaţie

"Lungă-i calea prin percepte, scurtă şi bună prin exemple".


(Seneca)

Unul dintre cele mai eficiente mijloace în educaţia copilului este modelul sau exemplul. Este
esenţial ca acesta să fie unul pozitiv şi utilizat cu pricepere. Importanţa exemplului pozitiv în
procesul de educaţie se bazează pe tendinţa înnăscută a copilului de a imita. Din fragedă co-
pilărie el imită persoanele care îi sînt mai apropiate (părinţii, bunicii, fraţii/surorile mai mari
etc.). Incontestabil, pentru copil părinţii constituie primele modele de viaţă şi de comportament.
însă, părintele care îşi subliniază în permanenţă în prezenţa copilului performanţele sale
deosebite îşi pierde treptat imaginea de model. Oricît de mici ar fi, copiii observă fiece detaliu în
comportamentul părinţilor, de aceea aceştia nu trebuie să le atragă mereu atenţia asupra
realizărilor lor.
În perioada adolescenţei sfera de influenţă a exemplelor educative se extinde, copilul îşi
găseşte modele de viaţă în rîndul educatorilor, profesorilor, cunoştinţelor pe care îi respectă şi
care se bucură de prestigiu. Atunci cînd în mediul lui de viaţă tînărul nu găseşte modele
satisfăcătoare, el le caută în literatură, teatru, filme, în alte surse.
Indiferent de vîrstă, este foarte important ca părinţii să-i ofere copilului modele pozitive,
demne de urmat. E necesar ca ei să cunoască şi să direcţioneze domeniul de interese ale
copilului, să-i supravegheze lecturile, să-i propună opere literare, să practice lecturile în familie,
vizionarea filmelor, spectacolelor cu personaje valoroase, cu exemple pozitive de comportament.
Ulterior părinţii vor discuta despre cele citite şi vizionate, pentru a interveni cu precizările
necesare, pentru a releva pildele demne de urmat, a-1 deprinde pe copil să anticipeze
consecinţele modelelor de comportament pozitive şi negative. Se vor discuta, de asemenea, şi
modele din cotidian. în cadrul discuţiilor copiii vor fi sensibilizaţi, atenţia fiindu-le orientată
asupra aspectelor pozitive şi negative ale modelului, asupra acelor calităţi, pe care copilul
urmează să le însuşească pentru propriul model de personalitate.
Astfel, treptat, selectînd din modelele oferite ceea ce este mai valoros, respingînd ceea ce nu
corespunde propriilor criterii valorice, copilul va fi ajutat să acumuleze experienţă de viaţă, să-şi
dezvolte spiritul critic, să-şi creeze un model "sintetic", care va cuprinde tot ceea ce a găsit
valoros în modelele oferite.
Părinţii vor recurge la oferirea modelelor comportamentale mai cu seamă din fragedă vîrstă,
căci pe măsura creşterii şi maturizării, copilul îşi găseşte singur modelele de viaţă şi cele
profesionale. Părinţii vor avea grijă doar ca acestea să fie din cele dorite, pozitive.
Modelele de conduită oferite de părinţi, calitatea afectivă a căminului familial creează condiţii
favorabile pentru formarea şi afirmarea unei personalităţi, apte a se integra eficient în societate,
respectînd normele şi legile acesteia.
E bine să se ţină cont de faptul că, lipsiţi de influenţa benefică a unui mediu familial
favorabil, deseori din cauza stilului comportamental neadecvat al părinţilor, al deficitului de
afecţiune şi încredere în relaţiile cu aceştia, copiii ajung să săvîrşească abateri de la normele de
convieţuire socială.
Raportul părinte - copil (istorie şi actualitate)

"Este o dorinţă pioasă a tuturor părinţilor, ca ceea ce le-a lipsit să vadă realizata la fiii lor, cam
aşa ca şi cum ar trăi cineva pentru a doua oară şi ar dori abia acum să se folosească temeinic
de experienţele primului curs al vieţii".
(Goethe)

În perioada dezvoltării ontogenetice, individul trece prin etape succesive care îl conduc de la
situaţia de dependenţă totală, biologică şi socială, la cea de independenţă.
În perioada prenatală embrionul, apoi fătul se află într-o dependenţă totală de organismul
mamei. O dată cu naşterea, nou-născutul devine independent biologic, dar este încă foarte
dependent social. El are nevoie de prezenţa mamei, care îi este încă indispensabilă. Copilul
devine independent social doar la vîrstă de 2 ani, dar se poate separa de familie doar atunci cînd
devine independent şi economic. Pînă la 18 ani copilul se află sub controlul familiei, care îşi
propune să-i satisfacă toate trebuinţele. Abia după aceea sarcina familiei se încheie.
De-a lungul istoriei concepţia societăţilor cu referire la relaţia părinţi - copii şi la rolul
familiei în educaţia copilului a suferit modificări. Spre exemplu, în societatea sumeriană tatăl
putea să-şi vîndă copiii ca sclavi, iar sclava care îi năştea un copil stăpînului său devenea liberă,
în antichitate egiptenii aveau familii numeroase, dar nu-şi abandonau copiii nedoriţi. În
societatea antică ebraică autoritatea tatălui era absolută şi incontestabilă pentru întreaga familie.
El putea să-şi vîndă doar fiicele ca sclave şi să-şi omoare fiii răzvrătiţi doar cu acordul co-
munităţii. La vechii evrei copiii erau consideraţi o binecuvîntare, fiind educaţi într-o atmosferă
de dragoste şi grijă, dar în spiritul autorităţii şi valorii familiei. Copilul evreu care lovea în
părinte sau îl blestema era pedepsit cu moartea. În familia din societatea antică persană de
educarea copiilor în primii 5 ani de viaţă se ocupa în exclusivitate mama. Statutul soţului în
familie era cu totul special, femeia îi datora ascultare absolută. Naşterea în familie a unui copil
de sex masculin era o mare sărbătoare, avortul fiind pedepsit cu moartea. În societatea antică
indiană existau două îndatoriri principale ale familiei: confesională şi reproductivă. Avortul era
echivalat cu asasinarea unui preot. În societatea antică chineză fiecare familie era obligată să aibă
copii, iar sterilitatea femeii putea servi drept motiv pentru divorţ. Fetiţele erau considerate o
povară pentru familie şi puteau fi părăsite în cîmp să moară de foame şi frig. în Japonia antică o
căsătorie era valabilă numai după naşterea primului copil. În perioada clasică a civilizaţiei
greceşti (sec.V î.Hr.) venirea pe lume a unui copil era un eveniment fericit. Copiii nedoriţi nu
erau abandonaţi, ci lăsaţi în locuri publice, de unde erau luaţi de cineva (uneori pentru a fi
vînduţi, ulterior, ca sclavi) sau sarcina creşterii şi educării lor era preluată de către stat. în Atena
cetatea se îngrijea de educarea copiilor, astfel că în timpul lui Pericle, puţini dintre copii nu ştiau
carte. În civilizaţia romană era recunoscută autoritatea nelimitată a tatălui de a decide soarta atît
a mamei, cît şi a copiilor. Copiii cu malformaţii congenitale sau cei care nu erau recunoscuţi
legitim erau abandonaţi şi lăsaţi să moară. Părinţii aplicau din plin pedepse corporale severe.
Cultura şi civilizaţia bizantină constituia o sinteză a culturilor lumii antice în declin. Sentimentul
familiei şi relaţiile familiale erau mai intime şi mai puternice în lumea bizantină decît în
antichitate. Copiii nelegitimi erau recunoscuţi alături de cei născuţi din căsătorii legitime, iar
începînd cu sec. XII fetele aveau acces la şcoală.
Începutul sec. XX a însemnat o schimbare radicală a atitudinii faţă de copil - sentimentală şi
îndelungată. Experienţa orfelinatelor aduce în atenţie problema hospitalismului ca o consecinţă a
separării pe termen lung între părinţi şi copii. Se lansează ideea educării părinţilor. În ultimii 20-
30 de ani s-a ajuns la concluzia că raportul părinte - copil este decisiv în dezvoltarea normală a
copilului, punîndu-se în evidenţă rolul familiei în procesul de socializare în primii ani de viaţă ai
acestuia. E vorba de familie ca instituţie socială şi mediu de dezvoltare. Familia presupune şi
prezenţa tatălui. Ataşamentul psihic al copilului se obţine eficient prin participarea tatălui la
îngrijirea copilului.
Relaţia mamă-copil însă este una deosebită. Se consideră că primele zile după naştere
constituie perioada optimă pentru dezvoltarea interacţiunii mamă-copil, ea fiind pregătită
biologic, psihologic şi social pentru aceasta. Bonding-ul (din engl. bond - legătură, obligaţie,
datorie, asumarea responsabilităţilor pentru cineva) este un proces prin care părinţii devin brusc
extrem de ataşaţi faţă de nou-născut şi percep că el este al lor pentru toată viaţa. Imediat după
naştere mama este aptă pentru bonding, acest fenomen fiind explicat din punct de vedere
psihologic şi hormonal. Ceea ce se mtîmplă cu tatăl copilului este mai greu de înţeles, dar şi el se
ataşează de nou-născut (într-o măsură mai mică, probabil), atitudinea lui ţinînd de cultură,
experienţă, educaţia socială şi suportul moral pe care îl reprezintă copilul. (Carmen Ciofu,
"Interacţiunea părinţi—copii", Buc, 1989, p. 54)
Ca răspuns la dragostea parentală, copilul îşi dezvoltă ataşamentul faţă de părinţi, care ar
putea fi decodat ca un gest reciproc de a-şi iubi părinţii. Ataşamentul copilului se dezvoltă
progresiv şi devine evident în jurul vîrstei de un an.
S-a demonstrat că bonding-ul şi calitatea relaţiei tată - copil depind, în mare măsură, de
includerea tatălui în actul naşterii, acesta simţindu-se mai angajat în îngrijirea ulterioară a
copilului. Dacă tatăl este suficient de interesat de copil, el va fi răsplătit pe deplin prin ataşament
din partea acestuia.
Indivizii sînt actori ai propriilor lor vieţi, care pot accepta sau nu contextul în care devin
personalităţi. Părinţii nu-şi pot revendica atotputernicia şi promova întotdeauna super-rolul de
părinte şi statutul de autoritate parentală; este important ca ei să vadă în copil nu doar un
"debitor", ci o persoană care poate îndeplini anumite sarcini, se poate simţi "partener".
Încă J.J.Rousseau susţinea: "Copilul se naşte bun, desăvîrşit - îl strică viaţa şi metodele
educaţionale. .. .totul iese bun din mîinile Creatorului; totul degenerează în mîinile omului." Mai
tîrziu psihologul austriac A.Adler menţiona că în formarea personalităţii copilului un rol
important îl joacă constelaţia familială, relaţiile dintre părinţi şi copii. Impactul benefic al
acestora se observă atunci cînd adulţii îşi iubesc copiii, le respectă personalitatea, îi ocrotesc de
influenţele negative ale mediului social, le creează condiţii pentru dezvoltarea maximă a
potenţialului, îi învaţă să respecte normele şi regulile stabilite în societate şi, desigur, să se
respecte pe sine şi pe cei din jur, tratîndu-i cu toleranţă şi dragoste.
Respectul de sine este o dimensiune fundamentală pentru orice fiinţă umană, indiferent dacă
este copil sau adult, indiferent de cultură, interese, statut social, abilităţi etc.
Părinţii sînt cei care au o influenţă definitorie în formarea la copil a respectului de sine. Dacă
părinţii au o imagine de sine sănătoasă, ei vor realiza într-un mod diferit educarea copiilor lor,
decît dacă ar avea o imagine de sine scăzută. Formarea respectului de sine la copii se află într-o
dependenţă strictă de acceptarea lui necondiţionată din partea părinţilor. Mesajul de valoare şi
unicitate transmis copiilor din partea adulţilor previne apariţia neîncrederii în sine. Dragostea
necondiţionată din partea părinţilor (nu doar dacă copilul îşi face ordine în cameră, ia note mari,
vine acasă devreme etc.) precede aproape întotdeauna acceptarea şi respectul de sine. Iubirea
condiţionată a părinţilor faţă de copii este în strictă dependenţă de performanţele acestora, şi dacă
performanţa nu este cea aşteptată, iubirea nu se manifestă. în cazul cînd copilul nu simte că
merită dragostea propriilor părinţi, el presupune că este nedemn de a fi iubit, de aceea nu are de
ce să ţină nici el la sine. în consecinţă, copilul se simte inutil - un nimeni - şi îşi formează o
imagine de sine scăzută. în Anexa 1 se propun unele sugestii pentru dezvoltarea imaginii de sine
la copii.
Copiii cu un respect de sine scăzut nu reuşesc să facă faţă situaţiilor de risc, eşecurilor, să
construiască relaţii interpersonale eficiente. Şi invers, cei cu un respect de sine avansat reuşesc să
depăşească situaţiile de criză, să construiască relaţii eficiente, să se afirme pozitiv în plan social.
Unele caracteristici ale copilului acceptat şi ale celui neacceptat sînt expuse în Anexa 2.
În relaţiile familiale, inclusiv în cele dintre părinţi şi copii, este foarte important de a evita
imperativele "Vreau!" şi "Trebuie!", de a îmbina exigenţa cu responsabilitatea pentru tot ce fac şi
tot ce sînt fiecare dintre membrii ei.
Deseori conflictele între părinţi şi copii sînt provocate de înţelegerea diferită de către aceştia a
noţiunilor de maturitate, independenţă. Maturitatea nu vine neapărat doar o dată cu atingerea
unei anumite vîrste. Matur este cel ce înţelege trăirile altor oameni, se străduie să nu le provoace
nici cele mai mici griji şi necazuri. Modul de a gîndi, seriozitatea atitudinii faţă de sine şi faţă de
cei din jur, faţă de viaţă, responsabilitatea sînt indicii ale maturităţii şi independentei. Un copil
care contribuie la soluţionarea problemelor familiei, care nu-şi împovărează părinţii cu altele noi,
manifestă responsabilitate faţă de îndatoririle sale atît în familie, cît şi în afara ei, va fi neapărat
tratat de la egal la egal de către maturi. Cine este capabil a face faţă dificultăţilor şi provocărilor
vieţii cu fermitate, de unul singur, fără sprijinul cuiva, va fi considerat independent de toată
lumea, inclusiv de proprii părinţi.
Pentru a exclude divergenţele de opinii, e bine să ne deprindem a privi lucrurile cu ochii
mamei sau ai tatălui, să ne comportăm aşa cum credem că ar accepta ei, să înţelegem imensitatea
grijii ce ne-o poartă, profunzimea trăirilor lor, mărinimia dăruirii de sine din prima clipă şi pe
toată durata vieţii noastre.
Educaţia copilului se va baza pe respectarea unor cerinţe fundamentale. De primă importanţă
este faptul ca părinţii să aibă un comportament afectiv, să fie duioşi şi blînzi, stimulînd astfel
dezvoltarea psihică a copilului, contribuind la formarea sentimentului de deplină siguranţă.
Cerinţele faţă de copil trebuie să aibă un caracter permanent şi să se întemeieze pe posibilităţile
reale ale acestora, astfel, prin aprecieri constante, pline de discernămînt, se va contribui la
cultivarea respectului de sine, la formarea voinţei copilului.

Anexa 1. Sugestii pentru dezvoltarea respectului de sine la copii


• Exprimaţi-vă emoţiile şi sentimentele pozitive pe care le aveţi faţă de copil.
• Fiţi generoşi în laude:
a) după un lucru îndeplinit ("Îmi place cum ai aranjat în cameră. Ai reuşit să găseşti loc pentru
fiecare lucru şi le-ai ordonat perfect.");
b) evidenţierea talentelor ("Ai interpretat minunat partiţia. În mod sigur ai talent muzical.");
c) marcarea trăsăturilor pozitive de caracter ("Eşti foarte ordonată.").
• Învăţaţi copilul să formuleze răspunsuri pozitive ("N-am reuşit totul, dar am încercat, o să mă
străduiesc să fac totul bine".). Evitaţi critica sub formă de ridiculizare sau blamare ("Mă miram
să pot conta pe tine...").
• Învăţaţi copilul să ia decizii (să clarifice problema, să elaboreze mai multe soluţii, să prevadă
consecinţele fiecăreia, să aleagă soluţia optimă şi să evalueze rezultatele acesteia etc.). încurajaţi
copilul să-şi dezvolte hobby-uri şi interesele care îi provoacă stisfacţie.
• Permiteţi copilului să-şi rezolve singur disputele cu prietenii, fraţii etc.
• Distraţi-vă cu copiii, bucuraţi-vă împreună.

Anexa 2. Caracteristicile copilului acceptat şi ale celui neacceptat

Copilul acceptat Copilul neacceptat


• Este creativ, liber, denotă spontaneitate, • Este închis, necomunicativ.
inventivitate şi originalitate . • Manifestă agresivitate, brutalitate, e pus
• Manifestă autonomie, independenţă, amor pe ceartă.
propriu, capacităţi de a se descurca singur; • Se joacă mai mult singur.
este deschis pentru comunicare şi relaţii cu • Este respins de colegi şi deseori se
cei din jur. izolează.
• Are capacităţi de lider, tinde a se impune • Este partener ineficient de joacă. La fel se
semenilor. comportă şi în activităţi comune cu adulţii
• Manifestă perseverenţă şi curaj în sau semenii săi.
atingerea scopurilor de valoare. • Se supără cînd pierde.
• Posedă autoritate, forţă de concentrare, • Este neordonat, neatent.
capacităţi de autoapărare şi chiar o anumită • Are stări de anxietate şi frustrare, este
doză de agresivitate exteriorizată. nesigur în propriile forţe.
• Posedă o individualitate evidentă şi caută • Caută să obţină simpatia semenilor pe
activ să se afirme în mediul social apropiat diferite căi (uneori neadecvate: o face pe
lui. bufonul sau pe eroul etc.).
• Preferă jocurile creative: de calculator, • Se cramponează de adulţi.
construcţii, de imaginaţie. • Poate avea dereglări de limbaj,
• Prezintă un nivel de aspiraţie înalt, comportament.
manifestă dorinţa de a fi mai mare, de a • Se teme de părinţi, considerîndu-i duri,
cunoaşte lumea şi de a înfrunta dificultăţile. ostili, severi.
• Se îmbolnăveşte frecvent, manifestă
tristeţe, disperare, sarcasm şi pesi mism.

Eugenia PARLICOV, Ministerul Educaţiei şi Tineretului,


Violeta MIJA, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei
(articol publicat în cartea Eu şi familia mea. Conversaţie cu adolescenţii, Gunivas, 2004)