§ 3.

ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE ATITUDINII PARENTALE

3.1. Valoarea educativă a atitudinii parentale

O mare parte din cercetători au avut drept scop de a arăta efectele comportamentului şi
atitudinilor parentale asupra personalităţii şi capacităţii copiilor. Deşi atitudinea parentală în
literatura de specialitate este definită în mod diferit – stil comunicativ, tip de dominare parentală,
strategii sau practici educative – în esenţă se are în vedere aceeaşi influenţă educativă exercitată
de părinţi în procesul creşterii şi dezvoltării copilului. Strategia educativă constă, în principal, în
stabilirea pretenţiilor faţă de propriul copil în raport cu „standartele”de conduită specifice
copiilor de o anumită vîrstă. Influenţele parentale sunt în strînsă legătură cu vîrsta cpilului. Ceea
ce copilul n-a dobîndit la o anumită vîrstă, atunci cînd el a manifestat receptivitate maximă la
influenţă, mai greu va putea dobîndi la o etapă ulterioară. Mai exact, una şi aceeaşi influenţă are
efecte diferite dacă vine prea tîrziu sau prea devreme. În educaţie un asemenea moment nu poate
fi recuperat deoarece, datorită devenirii sale, copilul nu va mai fi atît de receptiv la asemenea
influenţă ca acum În acest moment, copilul are încredere deplină în părintele său, îi urmează cu
fidelitate sfatul. Pe cînd mai tîrziu, pe măsura creşterii şi dezvoltării sale psihice şi fizice, copilul
suferă modificări sensibile în modul de a gîndi, simţi şi acţiona, şi de aceea el va fi mai selectiv
în asimilarea influenţei educative (Boroş, 1992).
Formarea şi consolidarea unor raporturi armoniase dintre părinţi şi copii solicită, din
partea părintelui, aptitudinea de a întreţine dialogul cu copilul şi de a-l valorifica sub raport
afectiv prin căldură sufletească, comunicativitate, dragoste. Opiniile, atitudinile şi practicile
educative ale părinţilor sunt foarte diferite.
În mod normal, părinţii cu un stil optim de interacţiune cu copiii combină autoritatea şi
fermitatea în luarea hotărîrilor cu o modalitate de relaţie cu copilul, căruia îi cultivă independenţa
şi recunoaşterea drepturilor. Se porneşte de la ideea că un copil are nu numai datorii, ci şi
drepturi.
Unii părinţi au tendinţa de a imita sau reedita mijloacele şi atmosfera de severitate
exagerată, şi de autoritate în care ei înşişi au fost crescuţi, fap care duce la crearea unor copii
mereu dependenţi de familie la o vîrstă mai mare. Severitatea excesivă la care se recurge în mod
frecvent în raporturile cu copiii, are drept consecinţă creşterea unor copii apatici, lipsiţi de
iniţiativă, fie impulsivi, recalcitranţi, revoltaţi.
Dimpotrivă, alţii caută să creeze un regim de mare protecţie, ferit de orice griji, manieră
ce determină izolarea copilului de contactul cu piedicile, privaţiunile menite să dezvolte
capacitatea de a face faţă cerinţelor vieţii. Pornind de la aforismul inspirat de Iung, conform
căruia „copiii trăiesc viaţa netrăită a părinţilor lor”, s-a constatat că tendinţele hiperprotectoare
ale părinţilor îşi au sorgintea în solicitările lor, în lipsurile trăite de ei. În cazul cînd părinţii se
iubesc pe ei înşişi în proprii lor copii, sau care iubesc cu nostalgie o copilărie pierdută, copiii
suferă, de asemenea, pentru că părinţii nu le oferă modele care să-i ajute să devină adulţi.
Inegalitatea de atitudine educativă dintre părinţi sau ale unui şi aceluiaşi părinte de la un
moment la altul, determină la fel efecte negative asupra copilului. În asemenea situaţie copilul
însuşi este pus în situaţia de a alege una sau alta din cerinţe, deci, a urma doare una din
prescripţiile comportamentale date.
La rîndul lor, părinţii anxioşi, de presivi, sau cei egocentrici nu reuşesc să întreţină acest
dialog cu copilul, deoarece nu vor sau nu pot să se transpună în situaţia copiilor lor, pentru a
adapta la nevoile punctul de vedere al acestora, pentru a înţelege trăirile şi preocupările proprii
vîrstei şi firii lor. Academicianul român V.Pavelcu vorbind despre infantilismul afectiv la vîrsta
adultă, arată că acesta se manifestă prin egocentrism, adică incapacitate de înţelegere şi asimilare
a trăirilor altora, de acomodare la simţirea altora: „...credem că egoismul este şi el, pe plan
moral, simptom al imaturităţii afective, ceea ce egocentrismul reprezintă pe plan pur psihologic.
În egocentrism, altul se transformă în mijloc al intereselor noastre, din incapacitatea de a ne
transpune în conştiinţa altuia, de a adopta punctul de vedere al altuia. Ambele cazuri pot fi
considerate ca două niveluri de imaturitate afectivă”. Un criteriu de maturizare este considerat şi
se permanentizează progresiv în funcţie de experienţa trecută şi proiectarea în viitor a motivelor
şi tendinţelor. Desigur că, vorbind de maturizarea afectivă a aultului trebuie să ţinem seama că
viaţa afectivă este o parte integrantă şi fundamentală a personalităţii. O personalitate matură se
caracterizează printr-o capacitate superioară de autonomie şi independenţă personală (cit.
Pavelcu, 1969).
G.W.Allport definind conceptul de maturitat afectivă menţionează, că caracteristicile
maturităţii sunt autoaprecierea adecvată, toleranţa la frustraţie. Adultul imatur, ca şi copilul
întîmpină iritările, piedicile cu accese la mînie, acuzînd pe ceilalţi. Dimpotrivă persoana matură
suportă frustraţia, iar vina ia asupra sa dacă este potrivit s-o facă . G.W.Allport nu consideră că
persoana matură este totdeauna calmă şi senină, sau totdeauna veselă. Dar ea a învăţat să trăiască
cu stările sale emoţionale în aşa fel încît nu se trădează în acte impulsive şi nici nu interferează
cu bunăstarea altora. Aceasta-i posibil datorită formării unui sentiment continuu de securitate în
viaţă (Allport, 1991).

3.2. Specificul atitudinii materne şi paterne

Relaţia mamă-copil este reprezentată ca un simbol al iubirii şi devoţiunii totale. Mama
realizează primele contacte afective şi sociale cu copilul său. Ea fiind prima persoană cu care
copilul stabileşte o relaţie umană, este deosebit de important ca această relaţie să fie relaxantă şi
nu tensionantă. Faptul că mai tîryiu copilul stabileşte cu ceilalţi din jur relaţii neadecvate,
manifestate prin ostilitate, încăpăţinare, agresiune sau, dimpotrivă, rlaţii favorabile, cooperante,
îşi are, în mare măsură, sorginte în natura relaţiilor cu mama sa (Rudică, 1977). În acelaşi
context, Morath (1977) afirmă că baza dezvoltării psihice şi echilibrul psihic depinde de
interacţiunea mama-copil. Spitz vede în relaţia mama-copil din primul an de viaţă un factor
major pentru dezvoltarea psihismului, revenindu-i sarcina de modelare a sferei afective şi de
formare intelectuală a copilului. Fonari constată că absenţa grijei maternre poate destructura la
sugar maladii afective, inglobate în nevroza de abandon, care va avea un efect handicapant
asupra dezvoltării sale.
Conform celor menţionate, iubirea maternă este o susţinere necondiţionată a vieţii
copilului şi o satisfacere necondiţionată a nevoilor sale. Fromm vede în susţinerea vieţii copilului
două aspecte: cel al protecţiei, al grijii şi responsabilităţii pentru copil. Celălalt aspect ţine de o
atitudine specifică care ar insufla copilului dragoste de viaţă, formîndu-i sentimentul că e bine să
trăieşti, că e bine să fii un băieţel sau o fetiţă. Iubirea maternă, în acest al doilea stadiu, face
copilul să simtă că e bine să se fi născut, insuflă copilului dragostea de viaţă nu doar dorinţa de a
rămîne în viaţă. Astfel, o mamă trebuie să fie nu numai o „mamă buna”, ci şi o persoană fericită
– şi nu oricine ajunge la o asemenea stare. Importanţa acestui efect asupra copilului nu poate fi
subliniată îndeajuns. Dragostea de viaţă a mamei este la fel de contagioasă ca anxietatea ei.
Ambele atitudini au un efect profun asupra întregii personalităţi a copilului (cit. Fromm, 1995).
În acord cu concepţia freudiană care pune accent pe importanţa interacţiunii dintre copil
şi mamă, Melanie Klein consideră că comportamentul social al adultului, încrederea în sine,
capacitatea de a iubi si crea, natura relaţiilor sale cu alţii şi în special cu proprii săi copii rezultă
din interacţiunea cu mama la începuturile existenţei sale.
Crowell & Feldman (1988) caută să verifice ipoteza conform căreia ar exista o relaţie
între maniera în care mamele au perceput relaţia lor trecută cu părinţii şi relaţia lor afectivă cu
proprii copii, în funcţie de care autorii au evidenţiat 3 categorii: „mame securizante”, „mame
detaşate, indiferente” şi „mame preocupate de relaţia trecută”. S-a constatat că mamele
securizante colaborează mai eficient cu copiii lor, furnizîndu-le încurajări şi indicaţii clare.
Mamele indiferente sunt mai putin directive şi manifestă puţină afectivitate. Mamele „preocupate
de relaţia trecută” se comportă într-un mod inadaptat, manifestînd ambivalenţa în atitudine.
Copiii lor prezintă tulburări de tipul: agresivitate, anxietate, tulburări psihosomatice, retardări în
dezvoltare (Cartron, Winnykamen, 1995).
Studiile psihanalitice bazate pe observaţii au pus în lumină şi o altă faţetă a acestui
tablou: legătura mama-copil poate fi uneori fondată pe ură, agresivitate şi violenţă, dorinţa de
moarte fiind prezentă în umbra acestei relaţii presupuse sacră. Adesea aceste sentimente rămîn
inconştiente şi nu se manifestă decît prin acţiuni reprimate, alteori însă ele se transformă în
comportamente abuzive faţă de proprii copii. O consecinţă a acestei relaţii aberante o reprezintă
nanismul psihosocial, exprimînd încetinirea ritmului de creştere a unui copil datorat urii şi
agresivităţii materne. Se observă o similitudine între evoluţia unor copii crescuţi în orfelinate şi
cea a unora crescuţi în familie. Cercetările clasice ale lui R.Spitz au atras atenţia asupra
consecinţelor nefaste ale carenţei materne şi ale lipsei de stimulare senzoriale asupra copiilor din
orfelinate. Autorul vorbeşte chiar de „depresia anaclitică” apărută în urma separării de mamă la
vîrsta mică, care se manifestă în mod acut prin dezinteres pentru lumea exterioară, pierderea
apetitului, tulburări în dezvoltarea generală. S-a constatat că copiii lipsiţi de dragostea maternă
devin mult mai fragili şi mai vulnerabili decît cei cărora mama le asigură un suport afectiv
deplin. Psihanaliştii au constatat că între mama şi copil, în primele luni ale vieţii acestuia, circulă
un mesaj emoţional foarte special, o formă primară de comunicare, şi că el constituie baza pe
care copilul va putea să-şi dezvolte propria sa capacitate de a gîndi (cit. Perju-Ziiceanu, 1991).
Odată cu creşterea copilului se complică, apar momente noi în atitudinea maternă.
Fromm consideră că cea mai mare realizare a iubirii materne nu constă în iubirea pentru copilul
mic, ci în iubirea pentru dezvoltarea copilului, care implică şi dorinţa ca separarea copilului să
aibă loc. Adevărata separare are loc în adolescenţă, cînd copilul îşi afirmă independenţa, ceea ce
reprezintă pentru mamă o încercare deosebit de grea. Dacă pînă acum trebuia să-l ferească de
toate riscurile; acum trebuie să-şi asume toate riscurile. Abia în acest stadiu iubirea maternă
devine o sarcină dificilă, care presupune altruism, presupune capacitatea de a da tot fără să
doreşti decît fericirea celui iubit. Tocmai în acest stadiu, multe mame nu reuşesc să-şi joace rolul
de mame iubitoare. Femeia care nu este capabilă de iubire în acest sens poate fi o mamă
afectuoasă atîta timp cît copilul este mic, dar nu poate fi o mamă într-adevăr iubitoare, testul
pentru asta fiind disponibilitatea sa de a suporta separarea şi de a continua să iubească şi după ce
separarea s-a produs (Fromm, 1995).
În literatura de specialitate rolul tatălui a fost ignorat mult timp sau diminuat în raport cu
cel al mamei. S-a format şi răspîndit ideea că sarcina creşterii şi educării copilului mic ar reveni
cu preponderenţă, dacă nu în exclusivitate mamei. Se crede că tatăl trebuie să intervină doar
atunci, cînd apar „probleme dificile”, şi care sunt de competenţa sa de a le rezolva.
Diferenţele biologice şi sociologice dintre mamă şi tată conferă contribuţiei fiecăruia un
anumit specific. Comparativ cu atitudinea maternă, se afirmă că atitudinea paternă este lipsită de
componenţa biologică. De aceea pentru îndeplinirea rolului de tată fiind suficientă dorinţa şi
străduinţa acestuia. P.Osterrieth, referindu-se la funcţiile părinţilor, atribuia tatălui rolul de
modelator al conştiinţei morale a copilului, acesta fiind un mesager al universului extrafamilial şi
un punct de referinţă pentru comportamentul copilului. Tatăl are menirea de a echilibra relaţiile
din interiorul familiei, de a întreţine sentimentul de siguranţă în grupul familial, de a conduce
copilul către accptarea regulilor educative şi a normelor sociale, impunînd respect şi oferind
băieţilor numeroase modele de conduită în viaţă. Imaginea unui tată activ, întreprinzător, orientat
spre succes trezeşte dorinţa de a fi urmat. Autoritatea, brutalitatea şi rigiditatea tatălui
favotizează apariţia neîncrederii în sine considerată de unii autori drept mijlocul de orientare în
viaţa socială. Însă asprimea tatălui facilitează dezvoltarea agresivităţii copilului, în cazul dat doar
frica de pedeapsă serveşte drept imbold al acţiunilor copilului (Cociubei, 1990).
Tatăl se comportă diferit în raport cu sexul copilului. În contextul unor jocuri el transmite
fiului o experienţă specifică, o modalitate de a învinge dificultăţile. Ataşamentul şi relaţiile ce se
stabilesc cu tatăl influenţează, pe de o parte dezvoltarea socială şi intelectuală, iar pe de altă parte
– elaborarea şi formarea unui comportament de rol specific sexului copilului. Astfel că prezenţa
şi intervenţia tatălui în procesul de educaţie sunt indinspensabile. Acest fap a fost confirmat de
un şir de investigaţii: s-a constatat că băieţii proveniţi din familiile fără taţi sau din care aceştia
au lipsit timp îndelungat – în mod special în perioada care s-a suprapus vîrstei 1-4 ani – sunt mai
puţin siguri de masculinitatea lor şi stabilesc mai puţine relaţii cu semenii lor. Ei manifestă mai
puţină încredere în ei înşişi, sunt mai puţin siguri de viitorul lor. Convingerile lor morale, în
comparaţie cu ceilalţi băieţi, sunt mai puţin interiorizate, false. Rezultă că, în afara încrederii în
sine pe care le-o inspiră şi cultivă, tatăl contribuie substanţial şi la formarea stăpînirii de sine, a
conştiinţei şi conduitei morale a copilului (Boroş, 1992).
S-a constatat, că nevrozele, astmul bronşic şi comportamentul aberant se datorează
influenţei unei mame dominatoare, autoritare şi a unui tată pasiv, subordonat. Băieţii par a fi mai
sensibili faţă de poziţia subordonată a tatălui. În condiţii „matriarhale” ei însuşesc imaginea unui
„bărbat inutil”, proiectînd inconştient această imagine şi asupra propriei persoane. Dificultăţile
date nu se manifestă în cazul cînd atitudinea copilului faţă de tată este lipsită de respect şi
dragoste. Astfel că neacceptînd modelul tatălui, copilul va încerca să-l înlocuiască cu imaginea
altei persoane. Fetele se pot împăca cu imaginea tatălui care şi-a pierdut întîietatea, doar în cazul
cînd el este binevoitor, tandru cu ele. Tatăl prezintă pentru fiică modelul unui bărbat, astfel că
aspectele interrelaţiei cu el sunt preluate în viaţa adultă (Cociubei, 1990).
3.3. Tipuri de atitudini parentale şi caracteristica lor
Iurcovici & Ulrici arată că cercetările întreprinse au fost axate pe 3 din dimensiunile
relaţiei părinte-copil: apropiere şi afectivitate, control şi autoritate, conflict.
O indicaţie privind relevanţa atmosferei şi disciplinei din familie este furnizată de
cercetarea lui Kent & Dawis (1977) care clasifică părinţii în 4 categorii: pretenţioşi, aşteptînd
mari realizări şi un comportament intelectual de la copii, mame hiperanxioase şi ocrotitoare;
nepreocupaţi sau „lasă-mă să te las”, normali, cu disciplină tolerantă dar fermă.
Un studiu de în care „atmosfera” familială a fost stabilită prin observare directă, anume
studiul lui Baldwin, Kalhom & Breeze. Pe baza evaluărilor, familiile au fost clasificate în
democratice, îngăduitoare, indulgente, cu atitudine netă de respingere, autocrate, indiferente sau
mixte. Aceste rezultate au stat la baza efectuării studiilor longitudinale ale lui Schaefer care în
1959 a studiat interacţiuneaa două din cele mai importante dimensiuni: dimensiunea dragoste –
control, care indică gradul de permisivitate parentală şi dimensiunea dragoste – ostilitate, care
indică gradul de afecţiune. Prin examinarea interacţiunii acestor 2 dimensiuni se poate studia
varietatea punctelor de intersecţie care conduc la un tip de autoritate parentală. Într-un model al
interacţiunii părinte-copil, Becker (1964) folosind 3 variabile: suport (înalt, slab), control (înalt,
slab), şi anxietate (înaltă, joasă), dezvoltă următoarele combinaţii: permisiv (control slab, suport
slab, anxietate joasă), control rigid (control înalt, suport slab, anxietate joasă), control rigid
(control înalt, suport slab, anxietate joasă), autoritarist (control înalt, suport înalt, anxietate
joasă), respingător (control slab, suport slab, anxietate înaltă), dictatorial (control înalt, suport
slab, anxietate înaltă), supraindulgent (control slab, suport slab, anxietate înaltă), supraprotector
(control înalt, suport înalt, anxietate înaltă).
O posibilă suprapunere a diferitelor atitudini educative cu variabilele de suport, control şi
anxietate, duce şi la recunoaşterea posibilelor efecte asupra personalităţii în formare. Higgins
(1989) argumentează că stilurile parentale influenţează dezvoltarea posibilelor concepte proprii
(sau automodele). Stilurile parentale implică mai mulţi factori, efectele acestora fiind reciproce.
De exemplu, cei doi factori tradiţionali de „căldură” şi „control” care, prin combinare formează 4
tipuri de stiluri parentale: autoritar, dictatorial, permisiv, neglijent.
Un stil dictatorial este caracterizat printr-un înalt grad de control dar puţină căldură
arătată în familie. Acest tip de părinţi încearcă să controleze cît mai mult posibil, avînd
permanent cerinţe faţă de copil şi sunt total lipsiţi de sensibilitate faţă de ei. La rîndul lor copiii
acestor părinţi sunt lipsiţi de competenţa socială în interelaţiile cu cei de-o vîrstă, tinzînd să fie
retraşi, fără iniţiative şi lipsindu-le spontanietatea. Acest tip este legat de joasa autoapreciere
datorată şi locus-ului extern de control.
 Un climat familial autoritar caracterizat prin comunicări deschise şi discuţii cu răspunsuri
reciproce în familie, susţinut atît de căldură cît şi de control tinde să educe copiii într-o
independenţă asumată pozitiv, responsabili sociali, afirmaţi, cu un înalt sistem de autoaprecieri.
Stilul parental permisiv este caracterizat printr-un înalt grad de căldură şi un control slab.
Părinţii permisivi sunt toleranţi şi-şi afirmă o slabă autoritate, avînd puţine doleanţe faţă de copiii
lor. Aceştia tind să fie impulsivi, agresivi. Cu o slabă independenţă şi asumare de
responsabilităţi.
Climatul familial neglijent este caracterizat prin puţină căldură şi slab control. Părinţii
care exercită un asemenea stil au tendinţa de a nu fi implicaţi emoţional şi nu sînt interesaţi de
copii. Aceştia au fost găsiţi impulsivi, fără toleranţă la frustrare, fără control emoţional şi scopuri
de lungă durată (cit. Stratilescu, 1996).
O abordare mai tradiţională a atitudinilor parentale în funcţie de modul în care părinţii
concep să-şi disciplineze copiii este oferită de C. Ciorfu. Autorul propune 5 categorii de părinţi:
Părinţii autoritari. Părinţii trebuie să-şi păstreze autoritatea în faţa copiilor, să fie drepţi,
fermi şi să răspundă egal în împrejurări egale. Metoda, considerată optimă implică
responsabilitate, autostimă şi nu trezeşte negativism din partea copiilor.
Părinţii hiperprotectori. Condiţiile precare din propria copilărie a părinţilor contribuie la
atitudinea educaţională hiperprotectoare. Supraprotecţia parentală apare în cazurile unui contact
excesiv între mamă şi copil, la vîrsta la care ar fi trebuit să se fi instalat relativa lui independenţă
şi care se manifestă în prelungirea nedorită a îngrijirilor şi serviciilor prestate. Acestea ar fi
cauzele creşterii frecvenţei răspunsurilor nevrotice şi a instabilităţii psihice a adolescenţilor,
manifestate prin anxietate, opoziţie, egoism şi hipertrofia aprecierii. Hiperprotecţia parentală
generează lipsa de eficienţă şi competivitate socială, tulburări emoţionale şi depresiune la vîrsta
adultă.
Părinţii indulgenţi nu reuşesc să controleze adecvat activitatea copilului, acceptă şi se
supun fără discernămînt cererilor lui. Atitudinea dată favorizează dezvoltarea agresivităţii şi
negativismului la copil.
Părinţii severi nu lasă iniţiativa copiilor şi îi obligă să se supună unor măsuri educative
aspre. Educaţia excesiv de severă distorsionează personalitatea copilului, deoarece rigiditatea,
interdicţiile şi represiunile determină comportamente pasiv-dependente, anxietate, tendinţe
obsesive şi o agresivitate refulată. Intimidarea, umilirea copilului, complexele inhibitorii, frica,
refulările, frustrările nejustificate, scrie C.Dumitriu, apar ca fermenţi ai dezagregării
personalităţii.
Părinţii agresivi. Copilul maltratat este victima agresivităţii familiei. Studiile psihologice
şi sociale au oferit date interesante referitoare la personalitatea părinţilor agresivi: cel mai
constant element întîlnit este experienţa personală dezastruoasă în timpul propriei copilării, al
doilea element este situaţia tensionată dintre soţi. Copiii maltrataţi sunt anxioşi, inhibaţi şi
instabili (Ciofu, 1989).

4.1 Preadolescentul în cadrul relaţiei părinţi – copii

Raporturile părinţilor cu copiii variază cu vîrsta acestora, iar practicile educative suferă
schimbări de rigoare. S-a accentuat de mai multe ori că, în cadrul interacţiunii părinte-copil,
anumite perioade de vîrstă ale copilului sunt destul de semnificative în sensul consecinţelor
pentru personalitatea sa, viaţa socială şi afectivă ulterioară.
În literatura de specialitate se pune accent în special pe copilăria timpurie şi vîrsta
preadolescentă, considerată o vîrstă destul de tensionată în raporturile părinţi-copii. Deci, nu
numai familia afectează dezvoltarea puberului, ci şi unele aspecte din dezvoltarea acestuia
afectează viaţa de familie. Vîrsta preadolescentă fiind o perioadă de tranziţie dintre copilărie şi
maturitate, duce la acutizarea trăirilor afective, de aceea copiii solicită mai multă înţelegere şi
atenţie din partea părinţilor.
Laufer (1975) descrie adolescenţa ca pe un timp al incertitudinilor, al noilor sentimente şi
anxietăţi, iar o nouă percepţie asupra propriei persoane poate fi considerată o impulsionare în
mişcarea spre perioada adultă odată cu renunţarea la siguranţa şi dependenţa copilăriei.
Erikson (1977) descrie adolescenţa ca un timp al dezvoltării crizelor cu sarcini specifice
în formarea identităţii. Adolescentul îşi stabileşte bidentitatea în relaţie cu sine, cu familia, cu
colegii, cu societatea. Interacţiunea părinte – copil schimbă modul de maturizare a
adolescentului, iar suportul şi climatul familial pot expplica orientarea spre viitor precum şi
autoaprecierea acestora. Se menţionează că, adolescenţa, perioada de cristalizare a personalităţii,
ar fi ceea ce copilăria a pregătit să fie.
Tensiunile, neînţelegerile din mediile familiale influenţează, în special, copiii
preadolescenţi care, datorită reactivităţii lor afective crescute, lipsei unei solide experienţe de
viaţă şi a unui spirit critic suficient de dezvoltat, resimt foarte puternic situaţiile conflictuale,
traumatizante din mediul familial. Cercetările relevă că, conflictele ce apar cu părinţii sunt mai
intense între vîrsta de 11 şi 18 ani, variînd în dependenţă de vîrstă şi sex: cu o intensitate
maximală pînă la 15 ani în cazul fetelor şi după 15 ani – la băieţi. Aspecte noi generate de
precocitatea tendinţelor de independenţă ale copilului, sub influenţa unor relaţii noi create,
eschivarea de sub tutela educativă a părinţilor şi accentuează carenţa lor de autoritate. În general,
relaţiile puternice din familie se schimbă odată cu înaintarea în vîrstă a copiilor: influenţa
adolescenţilor creşte în timp ce controlul parental descreşte. Lipsa controlului asupra acestor noi
relaţii traduc de fapt incompetenţa educativă. În consecinţă, este de aşteptat că rolul controlului
parental să fie relativ important în orientarea spre viitor a preadolescentului, în timp ce rolul
discuţiilor în familie să fie mai important pentru propria dezvoltare a adolescentului. Un control
înalt lasă adolescenţilor puţină libertate de comportare diferită de cea considerată de părinţi ca
potrivită. În situaţia în care există puţină căldură şi acceptare, adolescentul se va identifica mai
puţin cu părinţii. Adolescenţii au nevoie efectiv de anumite puncte de repere, de un cadru de
referinţă, care le-ar permite de a se afirma şi de a-şi structura personalitatea sa. Greşelile repetate
din partea părinţilor duc la instalarea diferitor stări nevrotice. În acest sens, dacă regulile şi
interdicţiile sunt necesare, ele n-au sens decît în cazul cînd pot fi discutate, criticate de
adolescenţi. Părinţii trebuie să coopereze cu adolescenţi, care în esenţă acceptă puţin control
asupra conduitei sale. Modelele familiale solicitate de 90% din adolescenţi sunt cele
democratice. Atmosfera familială ca şi relaţiile dintre părinţi, ca un posibil model de viaţă de
familie, pot motiva adolescenţii în propriile concepţii. Dreher & Oerter (1986) au arătat faptul că
adolescenţii simt în mod subiectiv suportul parental ca important atunci cînt sunt în faţa unor
sarcini importante şi trebuie să încerce să se descurce. De asemenea, suportul familial a fost găsit
ca un factor al creşterii internalităţii adolescenţilor precum şi al optimismului în modul de a gîndi
despre viitor.

4.2 Afectivitatea mediului familial şi personalitatea copilului

Viaţa afectivă joacă un rol important în tot ceea ce facem. În domeniul profesional,
trebuie să ţinem cont de ea, căci emoţiile sînt cele care vor determina, pe termen lung, satisfacţia,
starea de bine şi împlinire la locul de muncă. Afectivitatea este procesul reglator ce reflectă
relaţiile dintre subiect şi obiect sub forma unor trăiri subiective, rezultate din satisfacerea sau
nesatisfacerea unor trebuinţe.
Aşadar, dacă motivaţia poate fi considerată „motorul” vieţii noastre psihice, atunci
afectivitatea constituie suportul energetic, „combustibilul”, rezonanţa în subiect a stimulilor ce
acţionează din exterior sau din interior. În funcţie de starea internă a individului la un moment
dat, orice integrare provoacă trăiri afective diferite. De exemplu, vizita unei persoane te poate
bucura atunci cînd ai nevoie de comunicare, dar şi irita atunci cînd este mai puternică trebuinţa
de odihnă. Separarea este foarte periculoasă pentru copii, în special cînd coincide cu vîrsta
preadolescentă .
După Arpad Rene Spitz (1887-1975), apariţia depresiei în cazul separării depinde de
modul de acceptare de către copil a înlocuirii mamei, de tipul de relaţii existente între ei pînă la
despărţire. D.B. Elkonin şi T.V. Dragunova (1967) au analizat conţinutul psihologic al
„sentimentului maturităţii” ca neoformaţiune centrală a vîrstei preadolescente şi au evidenţiat trei
forme calitativ diferite de manifestare a acesteia. Cercetătorii au arătat că „preadolescenţii intră
în lumea celor maturi şi învaţă valoarea ei prin diverse căi”. Diferite forme de maturitate dau
direcţii specifice în formarea montajelor morale (Bowlby, 1969). După Ainsworth, ataşamentul
ca legătură emoţională a copilului cu mama îi cultivă nu numai sentimentul de securitate în faţa
lumii, dar exprimă şi necesitatea lui internă de comunicare. În limitele ataşamentului faţă de
mamă, copilul îşi construieşte primul model de relaţii interpersonale, întrucît fără el dezvoltarea
psihică armonioasă este imposibilă. De aceea, ataşamentul trebuie privit ca o neoformaţiune
importantă şi necesară.
Cercetătorii acestei neoformaţiuni au determinat patru tipuri de ataşament: tipul sigur,
care corespunde dezvoltării normale a copilului, două tipuri subnormative – agresiv-neliniştit
(ambivalent), inhibator-neliniştit – şi dezorganizat, ce apare în cazul unor dereglări serioase în
evoluţie. Numeroase studii arată că ataşamentul influenţează dezvoltarea cognitivă, afectiv-
emoţională, comunicativă şi socială a personalităţii ( Racu, 2003).
Înţelegerea procesului de formare a personalităţii este incompletă fără componenţa
afectivă care este o parte integrantă şi fundamentală a personalităţii. De aceea este important de a
cunoaşte rolul, funcţiile sferei afective în procesul dezvoltării personalităţii. La o anumită
perioadă de vîrstă sentimentul se conturează într-o atitudine emoţională stabilă: unele trăiri ale
copilului mic cu timpul se structurează în sentimente, emoţii, care în final şi prezintă o atitudine
emoţională stabilă. Trăirile emoţionale, sentimentele cu timpul pot deveni trăsături emoţionale,
comportamentale stabile, cu tentă negativă, ca în cazul anxietăţii. Egoismul, ostilitatea
manifestate de copil sunt susţinute în mare măsură de influenţele educative şi, care cu timpul
devin stabile. Atitudinea emoţională fixîndu-se ca trăsătură de personalitate, ulterior, se poate
exterioriza într-un mod inconştient în procesul de comunicare.
Sfera afectivă a personalităţii trebuie studiată doar în contextul personalităţii relaţia dată
fiind seminificativă în procesul educaţiei. Nu poate fi omis faptul că se formează nu doar sfera
afectivă a copilului, că şi acele sentimente caracteristice unei persoane reale. Deci, odată cu
formarea noilor trăsături de personalitate şi sfera afectivă capătă noi caracteristici. E ştiut, că
emoţiile redau conţinutul de bază al personalităţii, datorită lor putem cunoaşte lumea internă a
persoanei. Trăirile emoţionale epizodice puţin afectează structura personalităţii, ele nu crează
acele stări tensionante, conflictuale necătînd că pot fi destul de intense. Aceste emoţii dispar
nemodoficînd esenţial viaţa psihică a individului. Dar în acelaşi timp persoana cunoaşte
sentimente profunde ce ţin de structura personalităţii şi care nu numai că afectează
personalitatea, dar pot modifica şi atitudinile emoţionale fixate vizavi de anumite evenimente din
viaţă (Iacobson, 1966).
S-au scris multe despre importanţa „legăturii” dintre copil şi părinţi. Majoritatea
psihologilor sunt de părere că, în lipsa acestei legături afective, dezvoltarea afectivă a copilului
va fi marcată de sentimente de nesiguranţă. Opusul legăturii afective este abandonul. Bineînţeles
că, în cazul în care părinţii copilului nu sunt disponibili, datorită decesului, divorţului sau
abandonării familiei, legătura afectivă nu se poate forma. Condiţia de bază care trebuie împlinită
pentru dezvoltarea acestei legături este prezenţa părinţilor. Orice legătură presupune un timp
petrecut împreună. Aceste principii sunt valabile pentru toate etapele copilăriei, inclusiv şi petru
vîrsta adolescenţei.
Climatul afectiv care domină familia, exercită o profundă influenţă asupra copilului. În
familie copilul doreşte să fie înţeles, dorit şi acceptat. Copilul trebuie să se simtă acceptat în
familie, a se simţi acceptat înseamnă a se şti iubit – acest lucru presupune nu numai dovezile de
tandreţe din partea părinţilor, dar mai ales acea tonalitate afectuoasă şi binevoitoare care trebuie
să impregneze toate raporturile dintre copil şi anturajul său familial (Rudică, 1977). Copiii
acceptaţi şi trataţi cu căldură de familie manifestă autoestimare înaltă, au încerdere, primesc
responsabilităţile cu autoconştiinţa realizării lor. Neglijarea emoţională realizează aspecte subtile
şi constă în lipsa unor interacţiuni normale părinţi – copil cu grave consecinţe pentru dezvoltarea
afectivă şi cognitivă a copilului. Neglijarea emoţională îşi manifestă consecinţele foarte precoce.
Separarea de mamă-copil se soldează invariabil cu sindromul deprivării emoţionale a sugarului,
care pare a fi sinonim cu depresiunea la această vîrstă. În primii ani de viaţă ai copilului, cînd
experienţele acestuia sunt în principal de ordin afectiv, un rol deosebit de important în
dezvoltarea normală, sub raport psihic, a copilului o are atitudinea afectivă a mamei. Copiii cu
un ataşament securizant abordează mediul cu încredere şi manifestă mai multe emoţii pozitive
comparativ cu copiii atşaţi într-o manieră anxioasă. E.Costiner observă că, greşelile educative
ale mamei, în prima copilărie, au o mare însemnătate, deoarece privează pe copil de afecţiunea
echilibrantă pe care o reclamă dezvoltarea lor. Devierile se structurează în forme stabile, dacă
greşelile mamei sunt persistente, conturîndu-se la vîrsta pubertăţii şi adolescenţei cu stări
nevrotice şi psihopatice, cu manifestări delictuale, determinate de starea generală de
inadaptabilitate. La fel afecţiunea exagerată din partea mamei, crează o stare de suprasaturare,
care depăşeşte capacitatea emoţională de adaptare a copilului contribuind la instalarea
tulburărilor de comportament.. În ceea ce priveste rolul tatălui, dezinteresul, atitudinea infantilă,
inconstanţa, crează situaţia de demisie de la rolul de cap de familie, perturbînd astfel întreaga
viaţă a familiei. Pentru copil lipsa de autoritate determină starea de insecuritate şi de nelinişte
traumatizantă. De asemenea, autoritatea exagerată, nerezonabilă, determină reacţii de opoziţie
(Dragomirescu, 1976).
Satisfacerea nevoii de dragoste a copilului nu este o problemă atăt de simplă pe cît pare,
iar acest lucru se adevreşte mai ales în perioada adolescenţei. Adolescenţa ridică numeroase
probleme ameninţătoare prin însăşi natura lor; cînd însă copilul intră în această fază a vieţii sale
cu un rezervor emoţional prost alimentat, el va fi cu atît mai vulnerabil în faţa problemelor
inerente acestei vîrste.
Copiii care au fost obişnuiţi cu o dragoste condiţionată vor învăţa să iubească în acelaşi
fel. La vîrsta adolescenţei, adesea ajung să-şi manipuleze şi să-şi controleze părinţii. Atunci cînd
ei sunt satisfăcuţi, îşi vor mulţumi şi părinţii. Cînd însă nu li se face pe plac, se vor întoarce
împotriva acestora. Părinţii se simt neputincioşi, căci erau obişnuiţi ca pretenţiile lor să fie
îndeplinite; însă aceşti tineri nu ştiu să iubească necondiţionat. Cercul vicios ajunge de cele mai
multe ori să se exteriorizeze prin stări de mînie resentimente şi scăparea totală de sub control a
adolescentului (Chapman, 2000)
În condiţiile unui mediu familial excesiv de autoritar sau de indulgent, echilibrul psihic al
copilului este afectat serios ivindu-se pericolul dezvoltării unor nevroze. Astfel, „supraprotecţia
autoritară”, prin frecventele interdicţii impuse copilului, ameninţă dezvoltarea spiritului de
independenţă şi de responsabilitate al copilului, transformîndu-l într-o personalitate anxioasă,
dominată de sentimentul fricii şi al inferiorităţii personale. Ei simt dificultăţi în a primi şi a da
afecţiunea altora, se simt singuri şi nefericiţi, vinovaţi şi depresivi din aceste motive. Copiii
rejectaţi trăiesc tensional potenţialul lor redus de a reuşi şi de a învinge dificultăţile vieţii.
Analiza profundă a tulburărilor nervoase, psihice şi caracteriale, ale unui tînăr pune des în
evidenţă rolul deţinut de lipsa de siguranţă familială. Există o relaţie între gravitatea afecţiunii
nevrotice şi gradul de poluare a mediului familial. Studiul efectuat de Ieniştea pune în evidenţă
faptul că, în grupa pacienţilor cu nevroze constituite numai 34.8% dintre ei au beneficiat de un
mediu familial favorabil, ponderea acestora creşte la 56.3% în grupa reacţii nevrotice şi la 62.2%
în grupa sindroame de suprasolicitare. Datele menţionate sunt comparabile cu cele obţinute de
Predescu & col. (1978) în urma unui studiu la acelaşi centru universitar. Autorii citaţi au
constatat că 40% din 165 de studenţi neuroastenici au suportat traume psihice în copilărie, dintre
acestea disputele dintre părinţi fiind cele mai frecvente la 38% dintre neuroastenicii investigaţi
(Ieniştea, 1983).
Defectele copilului, precizează A.Berge, nu reprezintă altceva decît partea vizibilă a unui
conflict profund dintre părinte şi copil. Retragerea afecţiunii şi dragostei poate fi considerată de
unii părinţi ca mod de a disciplina. Dar se ignoră faptul că astfel izolează copilul, creînd un nivel
înalt de complianţă datorat anxietăţii avute de copil în prezenţa ameninţării cu pierderea
dragostei părinteşti. Nevoia de suport emoţional se dovedeşte a fi factorul cel mai însemnat
pentru păstrarea sănătăţii mintale. Dialogul afectiv părinte-copil se realizează numai pe baza
încrederii şi a cunoaşterii reciproce; necunoscînd copilul sub multiplele aspecte ale personalităţii
sale, părintele nu va putea înţelege corect trăirile şi reacţiile de la un moment dat al copilului,
fapt ce va influenţa modul de apreciere al atitudinilor părintelui de către copil.
Numeroase cărţi au abordat problema respectului de sine sănătos şi a simţului proprieie
valori. Copilul care are o părere prea bună despre sine se va simţi superior celorlalţi, considerînd
că totul i se cuvine. Pe de altă parte, copilul care îşi subestimează propria valoare va fi bîntuit de
tot felul de gînduri: „Eu nu sunt aşa de bine făcut, de deştept sau de frumos ca ceilalţi”. „Nu
pot” şi „nu reuşesc” sunt cuvintele sale preferate. Iată de ce părinţii, trebuie să facă tot ce le stă în
putinţă pentru ce cei mici să îşi formeze o părere corectă despre propria persoană.
Lucrul esenţial în creşterea unui copil este afecţiunea care trebuie să existe între acesta şi
părintele său. Nimic nu va merge cum trebuie atîta timp cît nevoia de dragoste a copilului nu
este împlinită. Numai copilul care se simte îngrijit şi iubit din tot sufletul va putea da ce-i mai
bun din el. Cînd copilul se simte iubit, este mult mai uşor să îl educi şi să îl disciplinezi decît
atunci cînd acest „rezervor emoţional” este gol.
Un alt element care determină legătura afectivă este sentimentul acceptării. Antropologul
Ronald Rohner a studiat efectele respingerii în diferite culturi din întreaga lume – peste o sută de
cazuri. Concluzile sale au evidenţiat faptul că, deşi modul de exprimare a respingerii diferă de la
o cultură la alta, pretutindeni copiii care se simt respinşi sunt mult mai expuşi în faţa
problemelor psihologice, pornind de la subestimare, dezvoltarea deficitară din punct de vedere
moral, dificultăţi în controlarea manifestărilor agresive şi pînă la tulburări sexuale. Rohner
consideră că efectele respingerii sunt atît de puternice, încât o numeşte „boală psihologică
malignă care atacă întregul sistem afectiv al copilului, avînd urmări devastatoare”.
În concluzie, dezvoltarea intelecuală, emoţională, socială, morală şi sprirituală a
adolescentului se intensifică dacă are parte de dragoste, dimpotrivă, în toate aceste domenii,
dezvoltarea sa va avea de suferit dacă nevoia de dragoste nu îi este satisfăcută.

RESURSE BIBLIOGRAFICE

1. Adler A., Psihologia şcolarului greu educabil, Ed. IRI, Buc. 1995,
2. Allport C. W., Structura şi dezvoltarea ăersonalităţii, Ed. Didactică şi pedagogică, Buc.
1991
3. Berge A., Profesiunea de părinte, Ed. Didactică şi pedagogică, Buc. 1978
4. Boroş M., Părinţi şi copii, Ed. Gutinul SRL, Baia Mare, 1992
5. Braslavschi Z. Impactul carenţei afective la vîrsta preşcolară şi şcolară mică asupra
dezvoltării personalităţii, Didactica Pro, nr. 41-42, 2007,
6. Campbell, R., Chapman, G., Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, Editura Curtea
Veche, Bucureşti, 2001.
7. Campbell, R., Educaţia prin iubire, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2001
8. Ciofu C., Interacţiunea părinţi-copii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1989,
9. Chelcea A., Psihoteste, Ed. Ştiinţifică şi tehnică, Buc. 1994,
10. Chivirigă L., Părinţi şi copii, încotro?, în Revista de Pedagoşie, nr. 3 1991, pag. 18-20;
11. Goebel, W., Glöckler, M., Creşterea şi îngrijirea copilului, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
12. Fromm E., Arta de a iubi, Ed.Anima, Buc. 1995,
13. Horney K., Direcţii noi în psihanaliză, Ed. Univers enciclopedic, Cluj-napoca, 1995,
14. Johnson, S., Mamă la minut, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001.
15. Johnson, S., Tată la minut, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001.
16. Kiyosaki, R., Copil bogat, copil isteţ, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004.
17. Ieniştea O., Dificultăţi emoţionale la taineri, Ed. Madicală, Buc. 1983,
18. Perju- Liiceanu A., Ură, agresivitae, violenţă:mama – un duşman?, în Revista Psihologia,
nr.1, 1993,
19. Radu I., Iluţ P. şi Matei L., Psihologie socială, Ed. Exe SRL, Cluj-Napoca, 1994
20. Salade, D., Dimensiuni ale educatiei, Bucuresti, 1998.
21. Salomé, J., Vorbeşte-mi, am atîtea să-ţi spun, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002.
22. Şchiopu, U., Verza, E., Psihologia vîrstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1995.
23. Vrasmas E. A., Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002.
24. Берк, Л., Развитие ребенка, Санкт-Петербург, Изд. Питер, 2006.
25. Крайг, Г., Бoкум, Д., Психoлoгия развития, Санкт-Петербург, Изд. Питер, 2006.
26. Кэррoлл, Э, Изард; Психoлoгия эмoций, Санкт Петербург, 1999.