Sunteți pe pagina 1din 80

UNIVERSI

FACULTA

1
UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” ARAD
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
TEOLOGIE LITERE

TEZĂ DE LICENŢĂ
Etnologia biblică în înţeles clasic şi modern

ÎNDRUMĂTOR: PR. DR. TEODOR BABA

ABSOLVENT:

ARAD, 2005

2
PREFAŢĂ

Încercarea de a face, într-o formă sau alta, bilanţul – întotdeauna provizoriu –


al progreselor unei discipline şi inventarul – în continuă schimbare – al întrebărilor pe
care un asemenea demers le lasă în suspensie nu necesită vreo justificare deosebită, în
termeni conjucturali bunăoară. Un asemenea proiect este legitim în orice moment din
istoria unei ştiinţe. În cazul unei discipline tinere, este util să evocăm modul de
constituire a acesteia, orientările de lucru mai importante şi obiectivele de cunoaştere pe
care ea caută să şi le asume. În cazul unei discipline ajunsă la maturitate, este
importantă evaluarea drumului deja parcurs, fie şi numai pentru a-i putea defini astfel
viitoarele direcţii. Oricum, a stabili vârsta unei ştiinţe este la fel de greu ca a determina
momentul cel mai potrivit în care ea se poate întoarce, autoreflexiv, spre sine. Trebuie
oare să considerăm etnologia, împreună cu etnografia şi antropologia, o ştiinţă tânără –
ea s-a format în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea – , o moştenire a unei
tradiţii ce ar urca până la Herodot ori un produs al unui efort spiritual tot atât de vechi
precum omenirea şi care nu va dispărea decât o dată cu aceasta?
Se poate constata, atât în ţările anglo-saxone, cât şi în Franţa, o diversificare a
câmpului disciplinei. Etnologii nu se mai mulţumesc să facă doar etnologie,
antropologii nu se mai mulţumesc să facă doar antropologie, ci încep să-şi pună
întrebări cu privire la condiţiile în care se efectuează cercetările, la pertinenţa metodelor
folosite şi la bazele problematicii lor. Este posibil ca acesta să fie efectul unei distanţări
faţă de concepţiile totalizante ale cunoaşterii etnologice şi antropologice. „Teoriile
generale ne-o spun cu certitudine : în faţa a ceea ce se numeşte uneori „explozia” unei
discipline, se poate percepe o oarecare derută în rândurile cercetătorilor. În vreme ce
unii dintre ei sunt preocupaţi de căutarea unor noi aspecte pozitive, alţii pun accentul pe
subiectivitatea demersului etnologic şi pe relativismul interpretărilor. Incertitudinile

3
prezente îndeamnă la o întoacere spre izvoare : drept urmare, istoria disciplinei tinde să
devină un domeniu de cercetare aparte”.1
Antropologia este o ştiinţă a omului, deci o ştiinţă pentru care sporirea
cumulativă a cunoştinţelor, incontestabilă, nu s-ar putea traduce printr-un progres
evaluabil al cunoaşterii. Observaţie care nu este nici pe departe expresia unei opinii
oscilând între optimism şi pesimism. Ea ţine de ceea ce presupune, într-adevăr, orice act
de reflecţie – chiar organizat într-o disciplină – asupra omului şi a societăţii.
Dacă acum ne referim la criteriile de rigurozitate pe care le respectă, în lipsă
de ceva mai bun, ştiinţele umane, vom putea spune că antropologia se străduieşte să
satisfacă aceste criterii şi că, în această privinţă, lasă o impresie desigur favorabilă
printre disciplinele înrudite, în materie de metodologie, de elaborare conceptuală, de
formulare a ipotezelor, de argumentare sau de construcţie a „modelelor” şi de producere
a „teoriilor” cel puţin locale, pe scurt, în materie de registru ştiinţific. Antropologia nu
este o ştiinţă mulţumită de ea însăşi şi nici nu va putea fi astfel câtă vreme se va menţine
la altitudinea ambiţiei sale : aceea de a da seamă, deopotrivă, de diversitatea operelor de
cultură şi de unitatea spiritului omenesc.
Nu există nici un domeniu de activitate umană care să nu ţină seama de
investigaţia etnologică şi antropologică şi că, pe deasupra, fiecare cultură, după genul ei
specific, se supune unor constrângeri cognitive şi practice probabil universale şi oferă
într-un fel sau altul propria ei versiune asupra acestei activităţi, printr-un principiu
legitim, vedem bine că nu am avut de ales între două demersuri ale căror inconveniente
se opun, dar, tocmai prin aceasta, sunt comparabile : ori am fi privilegiat o prezentare
convenţională a ştiinţei antropologiei, ceea ce nu putea să evite obliterarea
reorganizărilor regulate, ori am fi operat o recenzare, cu intenţii de exhaustivitate,
atemelor şi variaţiilor acestei ştiinţe, cu riscul de a-i dizolva coerenţa aproximativă.
Antropologia, ca şi etnologia, este mai degrabă „un mod original de a
cunoaşte” decât „o sursă de cunoaştere particulară”. Pentru a prezenta publicului larg
antropologia, se cuvine a prezenta atât cum anume contribuie ea la cunoaştere, cât şi ce
anume face ea cunoscut.2
Asemenea oricărei ştiinţe, antropologia se caracterizează mai întâi printr-un
limbaj care-i este specific. Cu doar câteva excepţii, termenii antropologiei aparţin
vocabularului comun. Dar, o dată apropiaţi de discursul ştiinţific, aceştia dobândesc un
1
Pierre Bonte, Michel Izard, Dicţionar de etnologie şi antropologie, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 9.
2
Ibidem, p. 10.

4
sens tehnic mai mult sau mai puţin determinat şi, totodată, o autonomie de utilizare şi o
istorie. Tendinţa nesemnificativă a diferitelor facţiuni din comunitatea antropologică de
a se pune de acord asupra a ceea ce stă la baza legimităţii selecţiilor lor lexicale, dar şi
pur şi simplu asupra sensului cuvintelor nu trebuie să ne facă să uităm că toţi
antropologii utilizează acelaşi limbaj; în plus, toţi sunt de acord în a recunoaşte că
acestui limbaj îi corespunde un dublu aparat noţional: descriptiv şi conceptual.
Cu ajutorul acestui instrument analitic înfruntă antropologii realitatea socială,
îşi organizează cunoaşterea şi definesc direcţiile raţionamentului lor, iar prin
intermediul limbajului folosit este identificată, din exterior, disciplina pe care ei o
slujesc. Forma de dicţionar permite surmontarea anumitor dificultăţi de utilizare şi de
atribuire a sensurilor evocate mai sus; autorizează multiplicitatea perspectivelor şi a
itinerarelor de lectură şi, introducând o ordine arbritară în aparenta dezordine a
conţinutului ştiinţei, fixează starea provizorie a acesteia, fără a-i împuţina diversitatea
aspectelor.
Termenii de „etnologie” şi „antropologie” se pot asocia. Cuvântul „etnologie”
a fost utilizat multă vreme în Franţa, mai mult sau mai puţin în paralel cu acela de
„etnografie”, pentru a desemna studiul societăţilor numite, în trecut, „primitive”, vizând
populaţiile din fostele imperii coloniale ale Occidentului. În acelaşi timp, cuvântul
„antropologie” (precizarea „antropologie fizică” este de dată ulterioară) era rezervat
pentru a desemna studiul caracterelor somatice ale omului. Etnologiei îi reveneau
societăţile şi culturile; antropologiei, aşa-numitele rase. Această situaţie a fost valabilă
până după cel de-al doilea război mondial. În anii ’50, Levi-Strauss a introdus în Franţa
utilizarea termenului de „antropologie”, care era general răspândit în ţările anglo-saxone
încă de la finele secolului precedent.3
Termenii de „etnografie”, „etnologie” şi „antropologie” vor caracteriza, de aici
înainte, trei etape, autonome şi inseparabile totodată, ale unuia şi aceluiaşi demers de
ansamblu. Etnografia corespunde fazei de elaborarea a datelor, din care se va alimenta
ulterior demersul monografic. O dată cu etnologia se realizează primii paşi spre o
sinteză, susceptibilă de a se dezvolta pe mai multe direcţii : geografică, istorică sau
sistematică. La rândul ei, antropologia, prin mijloacele de comparaţie, generalizare şi
trecere la aşezarea într-o formă teoretică, va pune rezultatele investigaţiei etnologice în
slujba unei „cunoaşteri generale a omului”. Această terminologie nu implică, de la

3
Ibidem, p. 10.

5
particular la general, fiind cât se poate de adevărat că nu există construcţie a
particularului decât pornind de la categorii generale.
În plus, traseul pe care tocmai l-am descris poate fi inversat, într-un alt plan;
dezvoltarea teoretică poate antrena o reformulare a proiectului monografic sau a
metodologiei de teren. Avem la dispoziţie, în fond şi la urma urmei, trei modalităţi a
ceea ce s-a convenit să numim abordare antropologică, combinate intrinsec în logica
travaliului intelectual. „Aşezând unul lângă altul termenii de „etnologie” şi
„antropologie”, aşa înţelegem noi să sugerăm preocuparea pentru totalizarea disciplinei,
dar şi traseul istoric al acesteia”.4

4
Ibidem, p. 11.

6
INTRODUCERE

Un continent şi popoare ce poartă numele unei nimfe, Europa. Un mit care


povesteşte cum un zeu nordic al tunetului şi al norilor, Zeus, răpea, sub chipul unui taur,
această fecioară coborâtoare dintr-o legendară familie regală din Fenicia. O insulă,
Creta, situată la răscrucea unor lumi fără nume aşezate la miazăzi şi miazănoapte, la
răsărit şi la apus; această insulă – loc al furtului, şi al alianţei şi al naşterii unor regi ce
domnesc peste toate mările. Popoare şi limbi ce contrastează, practici religioase şi
credinţe puternice, cunoştinţe şi puteri, gândiri şi valori într-o confruntare neîncetată.
Acesta este, pe scurt, universul mental în care se naşte, în vremuri imemoriabile, cu
două mii de ani înainte de Hristos, mitul Europei răpite de Zeul-taur.
Cum s-a ajuns la alegerea numelui acestei nimfe pentru a numi partea vestică a
imensului continent eurasiatic? Herodot se întreba deja în secolul al V –lea î. Hr.: „Nu
pot pricepe de ce pământul acesta care este un întreg, are trei nume, toate trei
feminine ... Cel mai curios este faptul că feniciana Europa era asiatică şi n-a venit
niciodată spre aceste pământuri pe care grecii le numesc astăzi Europa, ci doar din Tyr
până în Creta şi din Creta până în Licia”.5 Cel puţin o interpretare este demnă de
reţinut : puterea expansiunii peste mări şi vocaţia spre universalitate se nasc din
diversitatea originilor etnice, din amestecul de violenţă şi alianţă. Care sunt, aşadar,
aceste etnii ce au format Europa de ieri, o formează pe cea de astăzi, înfruntându-se cu
popoarele lumii?
Etnie, de la grecescul etnos, popor. Grecii disting, încă din Antichitate, un
popor de organizarea lui politică : n-au trăit ei, din secolul al VI-lea până în secolul al
IV-lea î. Hr., experienţa monarhiei, a republicii şi a imperiului? Ei deosebesc, de
asemenea, între un popor şi teritoriul său: căci poţi să fii grec pe pământuri îndepărtate,
în Sicilia sau în Egipt, de pildă, ba chiar şi în India, cum a vrut Alexandru Macedon.
Între un popor şi religia lui: căci rămâi grec şi dacă practici culte ne-greceşti, cum ar fi
cele orientale. Între un popor şi limba lui: căci un grec de la curtea imperială a Persiei va

5
Jean Cuisenier, Etnologia Europei, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 13.

7
rămâne grec chiar dacă vorbeşte persana. Între un popor şi o populaţie: cetatea
atenienilor de pe vremea lui Pericle nu este mai puţin grecească decât Sparta atunci când
numără în rândul cetăţenilor săi mai mulţi meteci şi mai mulţi sclavi străini decât
cetăţeni şi meteci laolaltă.
Ceea ce grecii lasă să se înţeleagă este faptul că etnicitatea unui popor, acel
ceva prin care un popor are identitate ca popor, nu rezidă nici în limbă, nici în teritoriu,
nici în religie, nici în cutare sau cutare particularitate, ci în proiectul şi activităţile ce dau
sens folosirii limbii, stăpânirii unui teritoriu, practicării obiceiurilorşi riturilor religioase.
Iar ceea ce se înţelege prin etnii astăzi, după două milenii şi jumătate, sunt într-adevăr
comunităţile care posedă un anume patrimoniu cultural, pe care şi-l transmit din
generaţie în generaţie, pentru a se proiecta în viaţa actuală, pentru a da valoare identităţii
lor şi pentru a o face cunoscută, uneori chiar prin bombe şi arme.6
Pentru Europa de astăzi, ştiinţa cunoaşterii etniilor, etnologia, nu este un
simplu exerciţiu intelectual. De răspunsurile date problemei etnice depind, în bună
măsură, războiul şi pacea. Mai trebuie oare să amintim că această problemă încă se pune
în Irlanda şi-n Ţara Bascilor şi în Corsica? În Balcani, între sârbi şi sloveni, sârbi şi
albanezi, bulgari şi turci? În fosta Uniune Sovietică, între ruşi şi baltici, ruşi şi
georgieni, ruşi şi armeni? Nu se pune oare în toată Europa pentru evrei şi pentru ţigani?7
O etnologie a Europei trebuie deci să descrie popoarele aşa cum sunt şi
proiectele lor, să semnaleze conflictele şi mizele lor. Aceasta nu se poate face în
termenii unei antropologii a europeanului, ca şi când acesta n-ar avea istorie, nici în
maniera unei geografii a continentului, ca şi când spaţiile culturale ar coincide cu
teritoriile: europenii din afara Europei nu mai sunt ei europeni, alogeni printre indigeni?
Şi, în mod analog, nu trebuie consideraţi aceşti ex-locuitori europeni ca alogeni printre
indigeni?
Îşi datorează oare evreii identitatea, în Europa, intenţiei de a se afirma, acolo
unde trăiesc, ca o comunitate aparte, care respectă nişte reguli proprii şi care păstrează
obiceiuri străvechi? Datorează această identitate practicilor de excludere care li se aplică
de către populaţiile în sânul cărora s-au stabilit, izolării care li se impune, în general,
obligativităţii de a locui în locuri speciale şi separate, juderia, giudecca, juiverie, ghetto,
în funcţie de ţară, ceea ce îi constrânge la solidaritate şi le întăreşte specificităţile?
Pentru rabini, este evreu oricine este născut din mamă evreică. Iudaismul nu este doar o

6
Ibidem, p. 14.
7
Ibidem, p. 15.

8
religie, ci de asemenea şi mai ales „o morală, o cultură, un mod de viaţă, uneori doar o
identitate a cărei referinţă este esenţialmente istorică”.8
Ca şi în cazul bascilor, o asemenea identitate menţinută un timp atât de
îndelungat, în mijlocul unor popoare atât de diferite, nu se explică decât prin prevalarea
endogamiei asupra exogamiei. A existat întotdeauna, de-a lungul celor două mii de ani
de istorie, un anumit procent de evrei care s-au căsătorit cu ne-evreice şi de evreice
căsătorite cu ne-evrei, de voie sau de nevoie; au existat evrei care s-au convertit, de
bunăvoie sau forţaţi, la religia dominantă, adoptând uzanţele şi sfârşind prin a fi
asimilaţi de populaţia înconjurătoare. Dar a subzistat mereu o proporţie însemnată care a
urmat regulile specifice religiei iudaice: respectarea shabbatului; ziua a şaptea a
săptămânii, cuşer-ul, sistemul de interdicţii şi de prescripţii alimentare; postul la Yom
Kippur, ziua Marii Iertări; ritualul seder-ului, seara pascală când se comemorează
ieşirea din Egipt.
În Europa contemporană se disting de aceşti evrei practicanţi, cărora
comunitatea le datorează perpetuarea identităţii, unii nepracticanţi, evrei „a căror
conştiinţă a unei identităţi evreieşti se defineşte în primul rând prin sentimentul
participării la o istorie şi la un destin comun”.9 Perpetuarea unei identităţi iudaice
colective ar deveni problematică dacă cea de-a doua revoluţie industrială şi creşterea
generală a nivelului cunoştinţelor n-ar antrena o redescoperire a particularităţilor
culturale la modul savant şi n-ar determina apariţia altor practicanţi, semn fără echivoc,
pentru comunităţi, al unui viitor posibil.
Din perspectiva istoriei ştiinţei, eforturile umane creatoare trebuie judecate ca
răspunzând unor nevoi de securitate, de consum material, de cunoaştere, de succes
acţional, de echilibru, etc. şi deci ca replici dezirabile orientate simptomatic. Nu
excludem rolul important jucat de întâmplare, capriciu, revelaţie, angajament formal,
etc. în inovarea culturală în general, dar nici nu putem să nu remarcăm faptul că
presiunea nevoilor existenţiale a reprezentat impulsul cel mai consistent în determinarea
progresului cunoaşterii de tip ştiinţific.
Diversificarea categoriilor de imperative existenţiale umane a atras după sine
diversificarea formelor de răspuns cultural; în toată istoria culturală a umanităţii, acele
variante de răspuns care i-au apropiat pe actori în măsura cea mai mare de nivelul

8
Ibidem, p. 107.
9
Ibidem, p. 109.

9
expectanţelor lor şi care au garantat reproductibilitatea efectelor ori de câte ori acestea
erau necesare au format intensiunea cunoaşterii ştiinţifice la un moment dat.
Creşterea conjucturală şi aritmică a ştiinţelor a făcut ca ele să atingă
performanţe diferite şi să-şi constituie capitaluri cognitive inegale. Fie şi în urma unei
analize superficiale asupra biografiei ştiinţelor, ajungem la câteva concluzii indubitabile
în acest sens: ştiinţele naturii au o vechime mult mai mare decât cele despre om şi
societate; ştiinţele socio-umane râvnesc la atingerea preciziei predictive din ştiinţele
naturii. În corpusul ştiinţelor socio-umane s-au dezvoltat mai multe acele ramuri care
vizează eficienţa acţiunilor indivizilor şi grupurilor (economia, deciziologia,
praxiologia, etc.) decât disciplinele care au ca obiect relaţiile interindividuale, tipurile de
colectivităţi umane, obiectivitatea faptelor sociale (etnologia, sociologia, antropologia,
etc.).10
Mult timp, omul a considerat că ştie atât de multe despre sine şi despre grupul
său de apartenenţă, încât nu avea rost să-şi risipească forţa cognitivă pentru a cerceta în
mod special problemele existenţei individului, comunităţilor, societăţilor. Prin
comparaţii şi analogii spontane, el reuşea aproximări satisfăcătoare privitoare atât la
trăsăturile sinelui individual, cât şi la caracteristicile sinelui colectiv, al societăţii în care
era inclus sau, chiar, al unor societăţi străine.
În condiţiile premodernităţii, când dependenţa omului faţă de natură avea
dimensiuni enorme, era normal ca deficitul cunoştinţelor despre individ şi societate să
fie mult mai puţin alarmant decât cel despre mediul natural înconjurător. Aşa se explică
de ce, în istoria culturii, ştiinţele socio-umane (între care şi etnologia, antropologia,
sociologia) s-au dezvoltat atât de târziu şi de ce statutul de om de ştiinţă a fost asociat,
vreme îndelungată, exclusiv cu cercetarea din domeniul ştiinţelor naturii.
„La mijlocul secolului trecut, nevoia de a deţine informaţii pozitive nu numai
despre natură, ci şi despre om ca fiinţă socio-culturală a devenit o adevărată obsesie. De
atunci şi până în prezent s-a constituit un corp impresionant de ştiinţe socio-umane, în
cadrul căruia etnologia, antropologia şi sociologia se detaşează în mod evident”.11
Orientarea sociologiei către trecutul societăţilor şi culturilor pentru a explica
starea curentă a acestora s-a impus relativ uşor, întrucât gânditorii au ajuns la concluzia
că este important să ştie cum sunt faptele la un moment dat, dar la fel de important, dacă
nu chiar mai important, este să cunoască modul în care ele au ajuns să fie aşa cum sunt.

10
Jean Copans, Introducere în etnologie şi antropologie, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 8.
11
Ibidem, p. 9.

10
Recursul sociologilor la istoria culturii şi civilizaţiei a fost, la început,
anevoios şi riscant. În timp ce ei studiau antecedentele problemelor sociale, acestea din
urmă fie se agravau, fie se atenuau sau dispăreau în mod natural. În plus, sociologii
ajungeau adesea să abandoneze tema iniţială de cercetare pentru a se pierde în istoria
captivantă a trecutului faptelor avute în vedere.
Pentru a nu se ajunge în astfel de situaţii, s-au dezvoltat – de asemenea, în mod
natural – două ştiinţe care, în opinia noastră, sunt auxiliare sociologiei : etnologia şi
antropologia. Prin urmare, sociologia a provocat pătrunderea acestora în grupul
ştiinţelor socio-umane, iar dacă sociologia a apărut târziu, la mijlocul secolului trecut,
antropologia şi etnologia nu puteau să se impună decât în perioada imediat succedentă.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a unor influenţe mai
vechi, antropologia era limitată la studiul antropogenezei, morfologiei omului şi
raseologiei. În secolul nostru, acest obiect de studiu, preponderent biologist, a fost în
mare parte abandonat. În consecinţă, antropologia a adoptat o nouă problematică,
reprezentată de „societate în general”, adică de acele aspecte sociale sau /şi culturale
valabile pentru toate tipurile de societăţi, din toate timpurile şi din toate spaţiile. Aşa se
explică de ce, în prezent, această ştiinţă este etichetată, de cele mai multe ori, ca
bipredicativă : socială şi culturală.12
În ceea ce priveşte etnologia, exegeţii i-au atribuit ca obiect de studiu „când
omul, când cultura, când societatea”13, provocând în acest fel polemici care nu au fost
rezolvate nici până astăzi. Totuşi, marea majoritate a variantelor de fixare a domeniului
ei converg către studiul faptelor arhaice şi tradiţionale ale etniilor sau popoarelor. În
tradiţia americană etnologia nu este altceva decât o disciplină fondatoare a
antropologiei, alături de cea lingvistică, arheologia preistorică şi istorică şi antropologia
fizică. Între timp, etnologia a putut fi subordonată intereselor ştiinţifice ale
antropologiei, fiind chiar calificată în spaţiul cultural anglo-saxon, în mod curent, drept
o ramură a acesteia.
Un alt motiv care justifică apariţia atât de târzie a ştiinţelor socio-umane este
modernizarea tardivă a relaţiei dintre metropolă şi colonii. Până la jumătatea secolului al
XX-lea, această relaţie era întreţinută în special pe principiul forţei şi deci pe
subordonarea coloniilor faţă de metropolă. Dominaţia metropolelor putea fi prelungită

12
Ibidem, p. 11.
13
Ibidem, p. 11.

11
printr-o dirijare a legăturilor cu coloniile lor, uzând în acest sens de informaţii puse la
dispoziţie de sociologi, etnologi şi antropologi.
Aceste categorii de specialişti puteau oferi deţinătorilor puterii date despre
asemănările dintre popoare (antropologii), despre specificul socio-cultural al fiecărui
popor (etnologii) şi despre aspectele funcţionale ori disfuncţionale curente din colonii
(sociologii). Cunoaşterea alterităţii la nivelul dialogului dintre etnii, constituie condiţia
optimizării relaţiei sociale, în afară doar de cazul în care nu se doreşte acest fapt.
Dacă performanţele acestor ştiinţe se lasă încă aşteptate, ar trebui, aşa cum se
întâmplă în multe domenii ale reflecţiei şi acţiunii umane, să se renunţe la ele sau să se
găsească alte forme compensatorii. În mod surprinzător, nu numai că nu se produc
aceste efecte, ci, mai mult, etnologia şi antropologia sunt stimulate şi fortificate prin
comenzi de cercetare, constituirea de catedre de specialitate în învăţământ, crearea unor
institute şi fundaţii de profil etc.
Nu putem să nu ne întrebăm de ce se întâmplă aşa ceva, iar răspunsul cel mai
plauzibil pe care îl putem de este că informaţiile propuse de aceste ştiinţe sunt utile
chiar şi atunci când sunt de o calitate aproxamativă, pentru că doar ele ne oferă astfel de
rezultate.
Surprinde, de asemenea, faptul că etnologia şi antropologia se bucură de mare
prestigiu în spaţiul intelectual occindental, adică tocmai în mediul care deţine
leadership-ul cultural în domenii unde exactitatea cognitivă este maximă: informatica,
ingineria genetică, astronautica, etc. Pe lângă aceste domenii atât de performante,
etnologia şi antropologia nu par, cumva desuete ? Etnologii şi antropologii nu riscă să
fie comparaţi cu „bătrânii satului” sau cu nişte „grioţi” ? Nu cumva ceea ce cunosc
aceşti specialişti reprezintă doar nişte picanterii sau, în cel mai bun caz, nişte constante
paremiologice valabile doar la nivelul unor populaţii excesiv de conservatoare?14
Astfel de întrebări nu rămân retorice, dacă reuşim să depistăm cât mai multe
coordonate ale utilităţii etnologiei şi antropologiei. Odată cu identificarea acestor
coordonate, ele devin generatoare de prestigiu şi de credibilitate cognitivă.
Multe dintre elementele culturale uzuale în cadrul unei societăţi provin din
etape mai vechi ale evoluţiei ei. Soluţiile culturale care sunt utilizate în mod repetat şi
vreme îndelungată suferă aşa-zisul „efect de tradiţionalizare”. Chiar spaţiul occidental,
atât de modernizat, face apel la forţa răspunsurilor culturale tradiţionale, întrucât acestea
apar ca modele de acţiune arhiverificate şi garante pentru un succes minimal. Etnologul
14
Ibidem, p. 13.

12
îşi propune să cerceteze extensia, efectele, poziţia ierarhică a unor tradiţii la nivelul unor
regiuni sau zone geografice limitate.
Mulţi teoreticieni occidentali admit că etnologia nu este decât o parte a
antropologiei. Mai mult, în unele medii intelectuale este folosită fie denumirea de
antropologie, fie cea de etnologie pentru a indica aceeaşi problemă de studiu. În spaţiul
cultural românesc, există buna orientare de a considera aceste două ştiinţe ca fiind de
sine stătătoare, interpenetrabile şi corelative. Se pot găsi astfel suficiente argumente care
să evite transformarea uneia dintre ele în „servanta” celeilalte. Întrucât etnologia şi
antropologia sunt valorizate în special de sociologie, ar trebui să fie aplicate şi acesteia
acelaşi set de criterii de identificare.15

15
G. Balandier, „ Sociologie, etnologie, etnografie”, în I. Aluaş, I. Drăgan, „ Sociologie franceză
contemporană”, Editura Politică, Bucureşti, 1971, p. 47-48.

13
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE DESPRE ETNOLOGIE

Lumea în care etnologia şi-a făurit conceptele şi s-a format ca ştiinţă nu mai
există. În schimb, cerecetarea etnologică este mai vie ca niciodată, dacă judecăm după
lista publicaţiilor şi a revistelor ce îi sunt consacrate: disciplina nu încetează să se
diversifice. Să fie oare acesta un semn al vitalităţii sale, ci riscul de a se dilua?
Eponim al disciplinei, termenul etnie (ethnos) a fost considerat multă vreme ca
fiind de la sine înţeles, fără a pretinde vreun comentariu. Totuşi, în spatele falselor
evidenţe întreţinute de primii cercetători, el apare astăzi puternic conotat, chiar datat, şi
pune problema frontierelor ce separă cele două domenii conexe ale ştiinţei, etnologia şi
sociologia.
Etnologii studiază „etniile”. Dar care este semnificatul acestui cuvânt? În
deceniile ce au trecut anului 1896, data apariţiei sale în limba franceză, el era aplicat
unor populaţii îndepărtate în spaţiu şi percepute ca „primitive”. În acest sens, a fost
asociat cu un aşa termen, acela de trib, cu care va sfârşi prin a se confunda parţial. A
fost efectuată atunci o serie de alunecări semantice în scopul unei disocieri clare a
cuplului etnie şi trib de substantivele popor sau naţiune, acestea din urmă fiind
rezervate din acest moment societăţilor „civilizate”. Dacă astăzi se vorbeşte despre
etniile zulu, yanomani, şi dacă presa vrea să vadă în conflictele „barbare” din Balcani
sau din Caucaz efectele unor vechi rivalităţi interetnice, folosirea cuvântului cu privire
la componentele naţiunii franceze ar părea deplasată. Se spune despre corsicani, bretoni
sau basci că formează popoare!16
Recursul la termenii etnie sau trib stabileşte deci la origine o distanţă dublată
de o deosebire calitativă între noi şi ceilalţi, între ceea ce ţinea de familiar şi ceea ce
părea străin, ciudat şi subevoluat, conform unui fenomen clasic de denigrare a alterităţii.
În modul de gândire de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX,
plămădit din evoluţionism şi pătruns de aşa-zisa superioritate tehnologică, morală şi

16
Martine Segalen, Etnologie. Concepte şi arii culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 2002, p. 13.

14
culturală a Occidentului, entităţile calificate drept popor se înscriau în domenii de
civilizaţie recunoscute, se afirmaseră ca subiecţi ai unui destin istoric şi chiar se
impuseseră sau se uniseră în elaborarea unui proiect politic – cel al statului-naţiune.
Din contră, etniile, populaţii marginale, erau percepute, în prelungirea tezelor
filosofice din secolul al XVIII-lea, ca apropiate de starea de natură, incapabile să-şi
depăşească pulsiunile violente şi, drept urmare, supuse anarhiei, scindărilor şi totodată
stagnării materiale. Pe scurt, nişte societăţi a-politice, a-economice, fără istorie,
incapabile de a evolua prin ele însele; tot atâttea pseudo-lipse ce le transformau în ţinta
ideală a acţiunii civilizatoare cu care se mândreau puterile coloniale. Prin această
definiţie, termenul prelungea accepţiunea grecescului ethnos, deoarece în antichitate
acesta desemna populaţiile integrate în spaţiul social elenic, dar cărora le lipsea polis-ul,
organizarea în cetate-stat.
Concepuţi pe baza unor a priori-uri etnocentrice şi evoluţioniste, termenii trib
sau etnie nu erau deloc apţi să susţină cauza unei ştiinţe globale a societăţilor umane.
Dimpotrivă, ei au servit drept pretext pentru instituirea unor separări nete ale
disciplinelor, constituind bastioane instituţionale şi „locuri interzise” care au reprezentat
un obstacol în calea dezvoltării dorite a unei sinergii comune.
Astfel, etnologilor le-a revenit studierea „sălbaticilor” din ţinuturi îndepărtate;
folcloriştilor le-a revenit culegerea datinilor şi obiceiurilor comunităţilor ţărăneşti sau
ale popoarelor „arhaice” din zonele de la marginea bătrânei Europe; în sfârşit, sociologii
şi-au fixat drept sarcină analiza fenomenelor sociale şi a instituţilor, aşa cum se dezvoltă
ele în cadrul societăţilor moderne, industrializate: societăţi considerate a fi prea vaste,
eterogene, complexe şi evolutive pentru a permite înţelegerea totalizantă şi, cum vom
vedea, reificantă pe care o favoriza folosirea termenului etnie.17
În plus, conceptul a avut mult de suferit ca urmare a proximităţii iniţiale cu cel
de rasă. Astfel, etnia a fost considerată la început ca simplu epifenomen cultural al unor
categorii rasiale care, începând din secolul al XVIII-lea şi graţie lucrărilor lui Buffon, se
impuseseră ca principal mijloc de a gândi diversitatea umană. Rase a căror definiţie
provenea de altfel din alunecările constante între criteriile biologice şi culturale, inclusiv
la spiritele cele mai rafinate ale secolului al XIX-lea, ca E. Renan, care credea în
existenţa unor rase bilogice, vorbind totodată de rase lingvistice.
Începând din anul 1920, când se constituia ca adevărată disciplină ştiinţifică
dominată nu de etnografi de ocazie, ci de universitari, etnologia se delimitează treptat de
17
Ibidem, p. 14.

15
rasialism şi de evoluţionismul unilateral în care se complăcuse până atunci, unii dintre
reprezentaţii săi cei mai eminenţi revoltându-se chiar împotriva acestor moduri sumare
de a înţelege alteritatea. Datorită avântului cercetărilor efectuate în această direcţie,
etnologia a ieşit puţin câte puţin din zalele prost croite în care fusese îmbrăcată la
început. Câmpul său de competenţă nu a mai fost definit de atunci încoace prin referiri
doar la societăţile exotice sau „primitive”.18
Pe scurt, o etnie s-ar semnala printr-un nume, o limbă, un spaţiu, valori şi
tradiţii proprii, printr-o ascendenţă comună şi prin sentimentul membrilor săi de a
aparţine aceluiaşi grup. Cu alte cuvinte, existenţa etniei ar trimite la împărtăşirea unei
serii de atribute şi la sentimentele solidare produse de acestea.
Din aceste câteva observaţii rezultă că, departe de a fi ameninţate de evoluţiile
contemporane, construcţiile identitare al căror referent este etnia sunt dintre cele mai
vii. În acelaşi timp, deoarece numeroşi etnologi se străduiesc să-şi aprecieze mai riguros
obiectele de studiu, problema etniei, a contururilor sale şi a conţinutului său se află mai
mult ca niciodată în centrul atenţiei reflecţiei antropologice. De altfel, după o uşoară
stagnare ce a urmat efervescenţei teoretice de la mijlocul anilor 1970, studiile privind
etnicitatea sau identitatea etnică se înmulţesc din nou. În aceste condiţii, se impune o
privire rapidă asupra stadiului actual al dezbaterii, precum şi enunţarea câtorva precauţii
metodologice.19
De ce există mai multe discipline (etnologia, antropologia, sociologia, etc.),
aparent distincte, pentru a studia şi explica viaţa bărbaţilor şi femeilor în societate. Este
de înţeles că viaţa generaţiilor decedate cere metode de cercetare şi o stare de spirit
deosebită : istoria. Se înţelege, de asemenea, că relaţiile care se stabilesc cu spaţiul şi cu
mediul – atât naturale, cât şi umane, variate într-atât, încât este mai potrivit să utilizăm
pluralul – fac obiectul unei alte preocupări ştiinţifice : geografia; sau că limbile şi
limbajul au făcut să apară lingvistica; sau că fenomenele simultan biologice şi sociale
ale speciei umane au stat la baza constituirii unei discipline autonome, demografia. În
fine, faptul că psihologia şi disciplinele sale conexe – precum psihanaliza – există nu ar
trebui să ne surprindă peste măsură.
Dar de ce separăm etnologia de sociologie până la punctul în care una o
caricaturează cu prea multă uşurinţă pe cealaltă, imitându-i totodată fără ruşine unele
tehnici, metode, idei? Astăzi, înseşi obiectele de cercetare sunt acelea care, la o primă

18
Ibidem, p. 16.
19
Ibidem, p. 25.

16
privire, par identice sau echivalente. Totuşi, simetria dintre cele două ansambluri
disciplinare poate fi discutată, pentru că evoluţiile lor istorice au scos în evidenţă
diferenţe care au fost considerate multă vreme a fi de natură, chiar dacă astăzi ele nu par
a fi decât de grad.
Istoria ştiinţelor, care construieşte sau justifică o tradiţie, poate fi însă revăzută
şi corectată. Aceia care, prin anii 1960-1970, blamau antropologia prezentând-o ca fiică
a colonianismului sau a imperialismului denunţau astfel concordanţa deplină dintre
proiectul civilizator al occidentului şi mijloacele folosite, inclusiv cele etnologice,
pentru a-l consolida.
Diferenţa socială şi alteritatea culturală există ca atare şi pot justifica
demersuri cognitive adaptate şi specifice. Problema nu se află aici. Ea constă mai
curând în a şti dacă diferenţa pe baza căreia s-a constituit etnologia era cea mai bună, iar
în ultimii ani reflecţiile pe această temă sunt numeroase. Altfel spus, perspectiva
calificată global drept evoluţionistă îl categorizase pe Celălalt drept Primitiv. Or, în
stadiul actual, ne dăm seama că Primitivul nu a existat niciodată, nici în secolul al
XVIII-lea, nici în al XIX-lea, şi cu atât mai puţin în secolul XX. Primitivul este o
invenţie veche acreditată prin teorii şi exemple, dar astăzi exotismula murit. Celălalt
sunt eu însumi, pe de o parte pentru că, la rândul lor, Ceilalţi au dreptul să-şi exprime
opinia şi, pe de altă parte, pentru că universul social contemporan a suprimat în noi,
până la nivelul cel mai profund, referinţele identitare capabile să „comande” diferenţele
majore legate de civilizaţie, cultură, gen, persoană.20
Rămâne însă de văzut dacă acest nou mod de a concepe diferenţa este
conjunctural sau are un fundament epistemologic definitiv, dacă el provine din evoluţia
lumii cu care se confruntă ştiinţele sociale sau dintr-o critică internă, dintr-o libertate
speculativă a etnologilor. În orice caz etnologia şi antropologia nu mai sunt ceea ce erau
odată, iar aprofundarea reflecţiei asupra istoriei şi funcţionării lor că ele nu au fost –
poate niciodată – ceea ce afirmau că sunt. Cel mai frumos mit al cercetării etnologice
este, cu siguranţă, etnologia însăşi! Întrucât etnologia şi antropologia au cunoscut
transformări profunde de-a lungul unui secol, ne putem aştepta ca inovatorii de astăzi să
fie fondatorii (noi) de mâine.
În pofida unui întreg secol de istorie, diversitatea tradiţiilor naţionale, a
programelor tematice, a opţiunilor teoretice rămâne suficient de pregnantă şi de

20
Jean Copans, Op. cit., p. 22.

17
dinamică pentru a „devia” orice tentati văd formulare a unei definiţii minimale
recunoscute la scară internaţională.
„Termenii „etnologie” şi „etnografie” sunt construiţi pe baza unei rădăcini
comune şi apar la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.
Iniţial, etnografia se referă la clasificarea limbilor, în timp ce etnologia are un sens mai
raseologic, vizând clasificarea popoarelor şi a raselor. Astfel, etnologia este, într-o
primă accepţiune, ştiinţa care reconstituie istoria popoarelor şi tocmai acest aspect
speculativ va face ca, în limba engleză, folosirea termenului să piardă teren în faţa
aceluia de antropologie. Începând din anii 1960, în Franţa, datorită acestei perspective
mai globale, termenul „antropologie” l-a înlocuit parţial pe acela de etnologie. Totuşi,
ambii termeni continuă să fie folosiţi în funcţie de instituţii, de împrejurări ori de
orientarea metodologică. Ei pot fi utilizaţi ca sinonime, chiar dacă astăzi termenul
antropologie pare mai răspândit.”21
Astfel, în Franţa, termenul „etnologie” dobândeşte un sens restrâns,
specializat, desemnând o ştiinţă socială deosebită de sociologie. Fondarea, în 1926, a
Institutului de etnologie confirmă această definiţie comparativă şi generalizatoare.
Etnologia utilizează materialele etnografiei, dar conservă o perspectivă adesea statică şi
descriptivă. Uneori, ea poate avea tendinţa de a neutraliza dinamica temporală care
traversează o societate sau o cultură.
Trecerea de la etnografie la etnologie şi apoi la antropologie dezvăluie atât o
ajustare aparent tehnică şi chiar teoretică, cât şi un proces de generalizare şi comparare
din ce în ce mai amplu. Această evoluţie ne conduce de la descrierea de la aşa-zis
obiectivă şi neutră a unei populaţii la o meditaţie abstractă şi universală asupra devenirii
culturilor. Totuşi, această schemă este mai curând logică decât istorică, iar autonomia
fiecărei discipline în parte a fost întotdeauna relativă. Tradiţiile ştiinţifice naţionale
deviază în mod necesar linia progresivă, iar ansamblul acestor trei abordări constituie,
în ultimă analiză, una şi aceeaşi disciplină.22
Etnologia, dar mai ales antropologia, în accepţiunea ei totalizatoare, răspund
atât unor preocupări specifice, cât şi unor probleme ştiinţifice universale, care ar putea fi
rezumate în următoarele patru propoziţii:

21
Ibidem, p. 25-26.
22
Ibidem, p. 26.

18
 Ele constituie forma cea mai paradoxală a invenţiei moderne a
ştiinţelor sociale, întrucât caută să explice o diferenţă, privilegiindu-l
prin aceasta pe Celălalt, iar nu cercetându-se pe sine.
 Această diferenţă s-ar înscrie în însăşi evoluţia culturilor şi a
societăţilor omeneşti.
 Totuşi, această diferenţă nu este o esenţă, ci o istorie. Iată de ce
obiectul cunoaşte atât de multe definiţii da la apariţia disciplinei:
primitivi, culturi, tradiţii, etnii, societăţi complexe. Această istorie este
aceea a unei relaţii, a unei metode, care vine să simbolizeze natura
însăşi a disciplinei: un du-te-vino între două sau mai multe lumi.
Participând la însăşi schimbarea societăţilor şi a culturilor, etnologia şi
antropologia certifică, probează şi traduc. Diferenţa este elaborată în textul pe care
cercetătorul îl redactează în propria sa limbă. Discordanţa dintre prezentul etnografic
care, de cele mai multe ori, nu este decât o formă reconstituită a unui trecut recent şi
prezent, studiat mai ales de sociolog, dar reînsuşit sau recâştigat din ce în ce mai mult
de etnolog, este pe cale să dispară. Astăzi, aspectul local şi cel global se întrepătrund
pretutindeni. De aceea, putem afirma cu toată seriozitatea că, pentru moment, aceste
două discipline sunt cel mai bine plasate pentru a exprima în acelaşi timp dezordinea
lucrurilor şi ordinea reprezentărilor lor.23 Etnologia, şi în special metodele ei, constituie
obiectul unor imitaţii sau al unor împrumuturi din ce în ce mai numeroase în istorie,
geografie, ştiinţe ale educaţiei, sociologie.

CAPITOLUL AL II-LEA
23
Ibidem, p. 27.

19
CĂMINUL ŞI VIAŢA DE FAMILIE ÎN BIBLIE

A. Viaţa socială
În perioada vechitestamentară israeliţii ca şi celelalte popoare orientale s-au
arătat deschişi, comunicativi cu semenii lor şi dornici de a întreţine legături cu
conaţionalii lor ca şi cu străinii. Ca expresie a legăturilor lor sociale se dezvoltă formele
de salut, conversaţie, vizitele, ospitalitatea specifică popoarelor orientale şi distracţiile.
Salutul (Berakha) evreilor exprimă pe lângă înţelesul său propriu şi o
binecuvântare. De aceea verbul din care derivă înseamnă pe lângă a saluta şi o
binecuvântare. Cel mai obişnuit salut păstrat până astăzi este « pace ţie» (Şalom lekha)
ori «pace». Alte formule de salut invocă numele lui Dumnezeu: «Dumnezeu să aibă
milă de tine», etc. Ca formulă de salut la despărţire se folosea tot cuvântul pace «mergi
în pace» (lekh leşalom).24
După salutare, însoţită şi cu închinăciune până la pământ dacă era o persoană
cu rang, urmau conversaţiile. În faţa unei persoane de rang se făceau 3-7 închinăciuni, i
sărutau picioarele şi dacă era o rudă sau un cunoscut atunci nu mai săvârşeau acest act
păstrat şi în cultul divin ci numai se sărutau ori se îmbrăţişau. De deosebit respect se
bucurau bătrânii din partea celor tineri.
Într-o conversaţie care se desfăşura în pieţele din porţile cetăţilor sau în
apropierea izvoarelor (fântânilor) la sate pentru aranjarea afacerilor particulare sau
politice, aflarea noutăţilor, cel mic se adresa la persoana a III-a şi se numea serv, iar cel
mare se numea domn, profet sau tată. „Când se aproba ceva într-o conversaţie se zicea «
aşa ai vorbit » sau se infirma ceva se rostea «contrar» (Satan), nebun, demn de scuipat,
destul ţie sau prea mult vouă”.25
Vizitarea persoanelor distinse era însoţită de ducerea darurilor constând în
vite, produse, obiecte metalice şi veşminte, obicei care datează din timpul regilor care la
început nu aveau alte venituri. Se intercizea aducerea darurilor celor ce erau martori sau
judecători cu scopul de a fi mituiţi. Dacă persoanele erau obişnuite atunci nu mai aveau
nevoie de daruri, oaspetele venind la casa celui vizitat şi după ce bătea la poartă o slugă

24
Dumitru Abrudan, Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 135.
25
Ibidem, p. 135.

20
sau chiar stăpânul îi deschidea şi era poftit în casă, unde femeile se retrăgeau până la
intrarea musafirului. Primirea unui oaspete distins se făcea prin ungerea capului său cu
miruri şi cu tămâierea cu aromate. Ospitalitatea era o caracteristică a popoarelor
orientale inclusiv a poporului evreu. Refuzul ospitalităţii era semnul lipsei de dragoste
faţă de oameni, de aceea ea devenise în antichitate o virtute, străinul fiind invitat în casă
cu bucurie, spălându-i se picioarele şi ospătându-l din carnea animalului înjunchiat cu
acest prilej. La masă servea chiar stăpânul care la plecarea oaspetelui îl însoţea pe o
parte din drumul său.
Viaţa particulară şi publică a israeliţilor a cunoscut şi distracţiile prilejuite de
diferite momente ca: naşterea, circumciderea, căsătoria, victoria în lupte, sfârşitul
secerişului, culesul viilor şi tunsul oilor. În cadrul familiei momentele festive la început
erau simple constând din junghierea unui animal pentru pregătirea mâncărurilor şi
consumarea, de aceea ele purtau şi numele de „băutură” (Mişte). La aceste distracţii
particulare care aveau loc seara până târziu, ca şi cele publice, de obicei femeile erau
excluse şi petrecerile erau dominate de o atmosferă de mare veselie, cântece şi muzică.
După Sfânta Scriptură ospăţul particular şi mai ales public este simbolul fericirii şi
icoana belşugului şi bucuriei din împărăţia mesianică.26
În zilele noastre suntem înclinaţi să împărţim viaţa în „muncă” şi „timp liber”.
Primii lucrători din Israel lucrau multe ore pe zi şi nu aveau unelte ajutătoare. Ca
urmare, probabil că timpul lor liber era foarte scurt. Acest lucru era doar parţial
adevărat. Copiii s-au jucat dintotdeauna, iar sclavii şi servitorii le-au permis, cel puţin
bogaţilor, posibilitatea de a acorda timp vieţii sociale şi distracţiilor.
Mai mult decât atât, Dumnezeu i-a învăţat pe copiii Săi că au nevoie de odihnă
şi timp liber. Ei trebuiau să păstreze o zi din săptămână ca zi a „sabatului”, zi în care
nici una dintre muncile obişnuite să nu fie desfăşurată.această zi era destinată odihnei,
relaxării şi închinării. Existau de asemenea, sărbători şi „vacanţe” deosebite de marile
sărbători religioase.
B. Căminul şi viaţa de familie
Este destul de dificil să ne imaginăm viaţa de acum cincizeci de ani. Cu atât
mai dificil este, deci, să ne facem o părere exactă despre cămin şi viaţa de familie din
timpurile biblice.
Mai întâi, pentru că ţara Bibliei este o ţară mediteraneană, fapt care înseamnă,
pentru mulţi dintre noi, un climat diferit de cel în care trăim. În Israel, vara este toridă şi
26
Ibidem, p. 136.

21
secetoasă. În zilele în care vântul de deşert (sirocco) suflă dinspre Arabia, căldura este
foarte mare. Iarna este umedă. Primele ploi din octombrie-noiembrie determină
fărâmarea pământului ars de soare. Ploile târzii din martie-aprilie favorizează
dezvoltarea culturilor.
Israelul modern este o ţară mică, aşa cum a fost şi Israelul antic, întinzându-se
pe o lungime de 150 mile de la nord la sud şi pe o lăţime de 50 de mile dela est la vest.
Însă această ţară are câmpii întinse şi fertile, un munte înalt de 2750 m, un deşert arzător
şi o vale tropicală situată la 390 m sub nivelul mării.27
Climatul foarte variat de aici influenţează vieţile oamenilor. Se poate întâmpla
ca iarna să ningă la Ierusalim, în timp ce la Ierihon, la mai puţin de 20 de mile distanţă,
poate fi foarte cald. Cei înstăriţi obişnuiau să se mute la Ierihon pe perioada iernii,
părăsindu-şi vecinii mai săraci din Ierusalim. Nu încape îndoială că banii şi clasele
sociale au avut efecte asupra vieţii de familie.
În altă ordine de idei, de la Avraam până la scrierea ultimei cărţi a Noului
Testament, Biblia acoperă cam 2000 de ani de istorie. În această perioadă s-ao produs o
mulţime de schimbări. Avraam a dus o viaţă „semi-nomadă”, pe când urmaşii săi s-au
stabilit în Israel (Canaan), au construit sate şi au învăţat meşteşugurile popoarelor
canaanite.
Hotărârea de a avea un rege a adus alte mari schimbări. În locul bătrânilor
satului, s-a instaurat conducerea centralizată de la Ierusalim. A urmat prosperitatea, dar
şi munca forţată, taxele, divizarea între bogaţi şi săraci. Revoluţia a separat ţara în două.
Invazii din Siria, Egipt, Asiria şi Babilon, un exil de 70 de ani, şi, mai târziu
subordonarea ţării, întâi Persiei, apoi Greciei şi Romei, au adus obiceiuri şi perspective
noi.
„Toate aceste schimbări şi-au pus amprenta asupra căminului şi vieţii de
familie, făcând improprie folosirea sintagmei „viaţa în timpurile biblice”, căreia îi sunt
de preferat accepţiuni ce au în vedere viaţa într-o anumită perioadă biblică. Arheologii
au ajutat la umplerea golurilor. Aceştia au descoperit atât documente scrise, cât şi ruine
ale unor clădiri şi fragmente ale unor obiecte folosite în casă. Însă, cel mai adesea,
numele acelor obiecte s-au schimbat, de exemplu denumirile pentru diferitele
instrumente muzicale, pietre preţioase şi plante. Uneori, nu putem decât să ghicim
înţelesul fiecărui cuvânt”.28

27
***, Enciclopedia Bibliei, Editura Logos, Cluj-Napoca, 1996, p. 160.
28
Ibidem, p. 160.

22
„Familia” din timpul lui Avraam reprezenta ceea ce unii dintre noi, care trăim
în familii cu puţini membri, am numi „familie mare”. Familia aceasta nu era alcătuită
numai din părinţi şi copii, ci şi din bunici, mătuşi, unchi şi veri, precum şi din servitori,
fiind uneori foarte numeroasă. Avraam a putut să ia cu le 318 luptători când a mers să-l
salveze pe Lot din mâinile împăraţilor invadatori care-l luaseră prizonier (Facere 14,
14).
În acest tip de familie, bunicul avea autoritate deplină, nu doar în ceea ce
priveşte problemele practice, ci şi în cele religioase. Când el murea, fiul cel mai mare îi
lua locul, prin dreptul întâiului născut. Cuvântul conducătorului era lege. Întreaga
familie a lui Avraam a acceptat că Dumnezeu Însuşi S-a revelat lui Avraam în liniştea
deşertului. Dumnezeul lui era şi al lor, cu toate că ei nu împărtăşeau întotdeauna
credinţa lui.
Dumnezeu i-a făcut o promisiune lui Avraam. Apoi a făcut aceeaşi promisiune
fiului lui Avraam, Isaac, şi nepotului său Iacov. El avea să fie Dumnezeul lor, să Se
îngrijească de ei şi să-i protejeze. În schimb, ei trebuiau să trăiască după legile Sale.
Aceste legi au fost împărtăşite în amănunţime generaţiei următoare, când Dumnezeu i-a
dat Cele Zece Porunci lui Moise pe Muntele Sinai. Aşa încât, chiar de la început, viaţa
obişnuită din Israel a fost strâns legată de viaţa religioasă. Cele două erau una şi nu
puteau fi separate. Tot ce făcea familia se baza pe Legea lui Dumnezeu. Dacă membrii
ei se purtau necuviincios unul cu celălalt, Legea lui Dumnezeu era încălcată. Aspectele
vieţii trebuiau reglementate între ei, iar în ceea ce priveşte relaţia lor cu Dumnezeu,
această reglementare lua forma sacrificiului.29
Religia şi viaţa de familie s-au întreţesut în felul în care părinţii îşi creşteau
copiii. Aceştia erau încurajaţi să întrebe şi să afle amănunte despre religia şi istoria lor.
Locurile unde Dumnezeu făcuse ceva deosebit pentru poporul Său erau marcate cu
pietre mari. Când copiii întrebau care era rostul pietrelor, părinţii povesteau ce s-a
petrecut acolo.
Ziua de odihnă (sabatul) a fost destinată să fie ziua în care Dumnezeu era
slăvit şi venerat. La începuturile perioadei Vechiului Testament, părinţii şi copiii vizitau
altarul local. Acolo aduceau sacrificii, iar preotul le dădea învăţătură. În timpurile
Noului Testament, ziua de sabat începea vinerea seara cu cea ami bună masă din
săptămână. Apoi urma o vizită la casa de rugăciune („sinagogă”) pentru a asculta
Scriptura explicată de învăţători.
29
Ibidem, p. 161.

23
Părinţii îi învăţau pe copii legile lui Dumnezeu. De asemenea, ei învăţau pe
dinafară anumite pasaje din Biblie. Era preferat marele poem al lui David, scris la
moartea lui Saul şi a lui Ionatan. Seara, membrii familiei povesteau multe din istorisirile
care acum sunt consemnate în Biblie.
În timpurile Vechiului Testament nu existau şcoli în adevăratul sens al
cuvântului. Copiilor li se dădea învăţătură acasă, întâi de către mamă, apoi de către tată.
În afară de religie şi istorie, care trebuiau învăţate prin istorisiri, prin întrebări şi
răspunsuri, ori prin memorare, fetele învăţau îndeletniciri folositoare întreţinerii casei:
torsul, gătitul, ţesutul, de la mamele lor, în timp ce băieţii învăţau o meserie de la tatăl
lor.
Evreii aveau o zicătoare: „Cel ce nu-şi învaţă fiul o meserie utilă, îl creşte ca
să-l facă hoţ”. Munca tatălui, uneltele şi tovărăşia cu ceilalţi membri ai breslei sale,
toate acestea erau foarte importante pentru educaţia unui băiat.30
În perioada timpurie a Vechiului Testament, înainte de anii petrecuţi în Egipt,
oamenii locuiau în corturi. Pentru a se supune chemării lui Dumnezeu, Avraam a părăsit
cetatea civilizată Ur, situată pe cursul inferior al Eufratului, pentru a călători apoi cu
intermitenţe, tot restul vieţii sale. Fiul său, Isaac, şi nepotul său Iacov, trăiau şi ei în
corturi, la fel ca beduinii din zilele noastre. Apa era greu de procurat, în special vara sau
în timpul secetei. Ca urmare, oamenii care locuiau în Canaan îşi apărau fântânile
împotriva călătorilor care luau apă nu numai pentru ei, ci şi pentru animalele lor.
Disputa dintre Avraam şi Abimelec, pentru fântâna de la Beer-Şeba, este un exemplu
elocvent (Facere 21, 25-31).
Cu toate că nu aveau un cămin permanent, Avraam şi familia sa se stabileau
într-un loc pentru un timp suficient de lung ca să poată cultiva pământul şi să-i strângă
roadele. Şi nu se mutau niciodată prea departe de marile aglomerări de oameni. După
vremea lui Moise, poporul Israel a vrut să se aşeze pentru un timp mai îndelungat, dar
timp de câţiva ani a fost război. După ce israeliţii îşi cuceriseră ţara, alte grupuri de
nomazi au vrut să se stabilească acolo. Aşa încât, israeliţii, la rândul lor, au trebuit să
înveţe să se poarte cu blândeţe cu aceşti străini pribegi, care, curând au ajuns să formeze
„clasa muncitoare” a populaţiei.31
Zilele din viaţa unei familii nu difereau prea mult între ele, iar habitudinile
vieţii de familie nu sufereau schimbări semnificative de-a lungul secolelor. Schimbări se

30
Ibidem, p. 161.
31
Ibidem, p. 162.

24
înregistrau doar atunci când ţara era invadată, în restul timpului ţinutul fiind liniştit.
Oamenii trăiau aproape de bucata de pământ care le aparţinea. Fiecare familie se
îngrijea de propria gospodărie. Erau întotdeauna câteva animale domestice pe lângă
fiecare casă. Pe lângă curăţenia zilnică şi muncile propriu-zise din gospodărie,
principalele activităţi erau coacerea pâinii şi torsul, ţesutul şi vopsitul lânii.
Viaţa de familie a devenit tot mai importantă în decursul istoriei lui Israel.
Când familiile au început să se stabilească în locuinţe permanente, numărul membrilor
familiei a scăzut.
Tatăl, în cadrul acestei familii reduse, avea autoritate deplină, la fel ca înainte.
El putea, dacă voia, să-şi vândă chiar, ca sclavă, propria fiică. La începutul perioadei
Vechiului Testament era posibil ca un tată să-şi omoare fiii neascultători. Putea să
divorţeze de soţia sa fără nici un motiv şi fără să se mai îngrijească apoi de ea. Tot el
aranja căsătoria fiilor săi.32
Femeia era considerată o posesie a soţului, care era socotit stăpân. Aceeaşi
atitudine se mai întâlneşte chiar şi în vremea Noului Testament. Deşi femeile făceau
multe din treburile grele, poziţia lor în societate şi în familie era una inferioară. Dar
legea proteja femeia divorţată şi copiii ei erau învăţaţi să o respecte.
Purtarea lui Iisus faţă de femei – de exemplu, bunăvoinţa Sa de a vorbi cu
femeia samariteană şi de a o ajuta – contrastează puternic cu atitudinea predominantă.
Iar învăţătura creştină este clară: în împărăţia lui Dumnezeu nu există cetăţeni inferiori.
În mod normal, doar fiii puteau fi moştenitori, cu specificarea că primul născut
avea o poziţie specială în familie. El avea dreptul la o parte dublă din proprietatea tatălui
său. Fetele puteau deveni moştenitoare numai dacă familie respectivă nu avea băieţi.
Dacă cuplul nu avea nici un copil, întreaga moştenire revenea celei mai apropiate rude
de parte bărbătească.
Cartea Proverbe vorbeşte despre relaţiile de familie mai liber şi mai direct
decât orice altă carte a Bibliei. Pentru binele lor, copiii trebuiau să îşi respecte părinţii
şi să asculte cu atenţie învăţăturile sau sfaturile acestora. Părinţii care îşi iubesc copiii cu
adevărat îi vor disciplina şi educa, mai ales la o vârstă fragedă. „ O bătaie bună îi va
învăţa cum să se poarte”. „ Dacă un copil face ce vrea el, mamei lui îi va fi ruşine cu el”
( Cartea Proverbe).33

32
Ibidem, p. 163.
33
Ibidem, p. 163.

25
Fericirea părinţilor şi cea a copiilor sunt strâns legate, iar legătura dintre aceste
stări de spirit începe prin glorificarea împreună a lui Dumnezeu. Noul Testament se
bazează pe aceeaşi idee. Datoria creştinească a copiilor este să-şi respecte părinţii, iar a
părinţilor să îşi crească fiii în disciplină şi învăţătură creştină, dar taţii să nu-şi mânie
copiii.
Familia ebraică din perioada vieţii de nomadism avea toate caracterele proprii
regimului matriarhal. În acest regim, rolul principal în familie îl deţinea mama; ei îi
aparţinea cortul, gradul de rudenie era stabilit pe linie maternă, soţul era cel care trebuia
să îşi urmeze soţia iar nu invers. Ofensa cea mai mare care i se putea aduce cuiva era să
îi fie jignită mama. Tot femeia era cea care alegea numele copiilor săi. Urme ale
matriarhatului persistă chiar şi în timpul lui David. De exemplu, fiul se putea căsători cu
mama sa vitregă rămasă văduvă; sau cu propria sa soră de tată (nu însă cu sora sa de
mamă), iar când ocupa tronul, avea dreptul să preia femeile tatălui său. Dar în general
vorbind, odată cu trecerea la o viaţă sedentară locul matriarhatului a fost luat de regimul
patriarhal.34
În acest nou regim autoritatea tatălui asupra membrilor familiei sale era
absolută. Putea să se despartă de soţie fără a fi ţinut să dea cuiva vreo explicaţie, şi fără
nici un fel de obligaţie ulterioară faţă de soţia repudiată. Putea să aibă două sau chiar
mai multe soţii, dacă situaţia economică îi permitea. Putea să-şi vândă fiicele ca sclave,
sau chiar să-şi ucidă – cu încuviinţarea comunităţii din care făcea parte – fiii
neascultători, răzvrătiţi, beţivi sau desfrânaţi. Nu putea să îşi vândă copiii de sex
masculin. În schimb, tatăl era cel care combina după bunul său plac căsătoriile copiilor
săi (căsătorii care erau contractate fără nici un fel de act scris).
Judecând după vechile texte ebraice, situaţia femeii nu pare să fi fost mult mai
grea decât în Egipt sau în Mesopotamia. Femeia putea fi trecută foarte simplu într-o
poziţie subalternă când soţul îşi lua o a doua soţie, putea moşteni bunuri materiale,
putea fi uşor repudiată de soţ, dar ea nu-şi putea părăsi soţul. Soţul nu putea fi învinuit
de adulter, în timp ce soţia adulterină era expusă goală în public, sau condamnată la
moarte prin uciderea cu pietre, prin lapidare. Asemenea obiceiuri ar putea părea
plauzibile într-o ţară în care severa concepţie a lui Iahwe nu lăsa nici un loc în panteon
vreunei zeiţe, şi cu atât mai puţin unei zeiţe a dragostei sau a căsătoriei, şi unde în
corpul sacerdotal nu existau preotese.

34
Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, (vol. I), Editura Saeculum I.O. şi Vestala, Bucureşti,
1999, p. 239-240.

26
În realitate, poziţia femeii în societatea ebraică era mai bună decât o prezintă
textele legilor. Astfel, dacă femeia rămânea fără copii nu era lăsată în voia soartei;
fratele fostului ei soţ era obligat să o ia de soţie, spre a asigura descendenţa familiei.
„Au fost cazuri şi la evrei, foarte rare, e adevărat, când femeia s-a bucurat de cea mai
înaltă consideraţie publică. Eroina Debora şi-a condus poporul în luptă, profeta Hulda
era consultată de regele Iudeei, Atalia a ocupat chiar tronul Iudeei, iar Iudita şi Estera şi-
au salvat poporul în momente foarte grele. Pe de altă parte, femeile tuturor evreilor
puteau ieşi în public, participau la serbări, se bucurau de stimă în calitatea lor de mame.
Încât, înţelegem de ce textele sapienţiale ebraice ţin să laude fidelitatea soţilor. În
acelaşi timp este cu neputinţă să ne îndoim de existenţa, pe scară largă, a unei dragoste
conjugale sincere, atât de frumos elogiată în Cântarea Cântărilor”.35
Copiii, consideraţi o binecuvântare pentru familia ebraică, erau înconjuraţi de
multă atenţie şi grijă. Numele, în epoca patriarhatului, li-l dădea tatăl. A opta zi de la
naştere copilul era circumcis, aplicându-i-se, se pare şi un tatuaj care avea rolul magic
de a-l proteja contra spiritelor rele. Străvechiul rit al circumciziei, anterior, se pare
epocii bronzului, a fost introdus şi s-a generalizat la evrei relativ târziu. Alăptarea dura,
se pare, de obicei trei ani.
Educaţia copilului o făcea în primii ani mama; după care, tatăl îl învăţa
tradiţiile naţionale, religioase, morale şi literare (se pare că fiecare cap de familie ştia
scrie şi citi). El îi da, fireşte, şi instrucţia profesională. Acest învăţământ rudimentar era
exclusiv oral. În timp ce la egipteni, la mesopotamieni sau la hitiţi existau şi şcoli de
scribi, la evrei instituţia învăţământului public a apărut abia către sfârşitul secolului al
II-lea î. Hr. În familie, copilul era învăţat în primul rând să respecte pietatea filială;
datoria de supunere faţă de părinţi era socotită prima obligaţie a omului, după cea faţă
de religie. În cel mai vechi cod ebraic, Cartea Alianţei, se prevede pedeapsa cu moartea
pentru fiul care loveşte, ori măcar îşi blestemă tatăl sau mama.
Familia ebraică ţinea foarte mult şi la buna reputaţie a fetelor. Dar în privinţa
dreptului de moştenire (în cadrul căreia fiul cel mai mare avea privilegiul de a moşteni
dublu decât ceilalţi), acest drept a rămas mult timp rezervat copiilor de sex masculin.
În cadrul familiei ebraice intrau şi sclavii casei. Aceştia proveneau din
rândurile celor vânduţi de părinţi creditorilor pentru neplata datoriilor. Sclavii proveniţi
din rândurile prizonierilor de război erau proprietatea statului şi lucrau pe domeniile
statului.
35
Ibidem, p. 241.

27
Situaţia sclavilor evrei nu era dintre cele mai grele din lumea Orientului Antic;
în definitiv, stăpânul casei era „proprietarul lor” în aceeaşi măsură în care era şi
„proprietarul” soţiei şi copiilor săi. În orice caz, din textele cu caracter juridic ale
Vechiului Testament aflăm că abuzurile stăpânilor erau într-o oarecare măsură
îngrădite. Astfel, dacă îi provoca unui sclav pierderea unui ochi sau a unui dinte
stăpânul trebuia, drept compensaţie, să-l elibereze. Sclavul avea chiar dreptul de a
moşteni bunuri, iar sclava putea să devină şi soţia stăpânului său, având toate drepturile
unei soţii. Sclavul fugar, în loc să fie hăituit, era protejat. O zi pe săptămână, în ziua
sabatului, sclavul avea liber. Sclavii luau parte la toate actele de cult ale familiei. Iar
sclavii evrei, deci nu şi cei de origine străină, după şase ani de sclavie trebuiau eliberaţi.
E foarte probabil însă că această prevedere, în practică nu era respectată. După cum este
sigur că situaţia sclavilor, proprietatea statului era incomparabil mai grea.36
Instituţia sclaviei a avut o importanţă cu totul neînsemnată în viaţa economică
a evreilor. În general, tratamentul sclavilor pare să fi fost aici mai uman ca în alte ţări. În
Cartea lui Iov oamenii liberi cât şi sclavii sunt proclamaţi ca fiind egali în faţa lui
Iahwe. Nu însă şi în faţa statului ebraic, fireşte, şi nici a particularilor stăpâni de sclavi.
Dar, oricum, trebuie reţinut faptul că o asemenea atitudine umanitară ca cea exprimată
de Cartea lui Iov este foarte rară în întreaga lume a Antichităţii.
C. Oraşul şi viaţa citadină
Diferenţa dintre un oraş mic sau mai mare şi un sat din timpurile biblice nu
consta în mărime, ci în modul de apărare. Satele erau aşezări fără ziduri împrejur pe
când oraşele erau împrejmuite cu ziduri de apărare. Pentru a putea fi apărate, ele erau
construite pe vârful unui deal (sau pe o colină formată din ruinele oraşelor mai vechi).
Era nevoie, desigur, ca o sursă bună de apă să fie în apropiere. La Meghido a fost săpat
un tunel din oraş până la izvor, pentru a se aduce apă în oraş, în caz de asediu. De
obicei, oraşele erau construite în zonele fertile ale ţării, unde recoltele erau bune şi
oamenii trebuiau să locuiască împreună pentru a se proteja împotriva invadatorilor.
Oraşele erau foarte mici. Ierusalimul se întindea pe o suprafaţă de abia 50.000
m²; altele ca Meghido, Dabir, etc., chiar pe jumătate. Populaţia unui oraş era de
aproximativ o mie de locuitori, înghesuiţi în 150-200 de case. Extrem de rare erau
casele de piatră. Cele mai multe oraşe aveau aspect de aşezări părăsite, de sate
fortificate. Cămilele împovărate de mărfuri rămâneau în afara zidurilor; dar uliţele
oraşului erau înţesate de oi, de capre, de asini.
36
Ibidem, p. 242-243.

28
Poarta oraşului – poarta cetăţii – era o construcţie sacră, la temelia căreia era
îngropată (după străvechiul obicei canaaneean al sacrificiului uman de construcţie) o
fiinţă omenească sacrificată. În faţa porţii oraşului se afla unicul loc deschis; pieţe nu
existau, iar străzile erau foarte înguste şi sordide. Pe locul deschis din faţa porţii
oraşului negustorii străini îşi vindeau mărfurile, populaţia era chemată aici la adunări;
tot aici sfatul bătrânilor cetăţii – tribunalul laic – judeca diferitele cauze. Aici era şi
locul de aplicare a pedepselor, inclusiv execuţia capitală prin lapidare.37
După cum am mai amintit oraşele erau foarte mici – deseori de aproximativ 6-
10 acri – mărimea unei pieţe dintr-un oraş modern (640 de acri corespund la o milă
pătrată). În interiorul zidurilor existau aproximativ 150-250 de case, ce adăposteau în
jur de 1000 de locuitori. De la distanţă, oraşele din Canaan semănau mai degrabă cu
nişte castele. Când israeliţii care locuiau în corturi au intrat pentru prima oară în ţară,
iscoadele lor au relatat că au văzut cetăţi „mari şi întărite până la cer” (Deuteronom 1,
28). Aceste fortăreţe şi-au început existenţa când triburile nomade au decis să se
stabilească într-o anumită zonă. Şeful tribului devenea „rege” al propriului teritoriu. Nu
exista guvern central, iar regii diferitelor oraşe se certau şi se războiau adeseori.38
La început, israeliţii îşi înălţau la repezeală casele şi clădirile administrative în
oraşele pe care le capturau de la canaaniţi. Meşteşugul construcţiilor l-au învăţat însă de
la vecinii lor. În timp de pace, exista o mare „revărsare” de populaţie dinspre oraşe, iar
oamenii locuiau în afara zidurilor, păscându-şi vitele şi lucrând pământul.
Viaţa în oraşe era foarte aglomerată. Casele erau prost construite şi lipite una
de alta. Acolo und pământul era înclinat, se construiau case una deasupra alteia. Nu
existau străzi în accepţiunea modernă a cuvântului – doar spaţii între case – alei înguste
fără o destinaţie precisă. Nu exista pavaj. Canalizarea consta dintr-o reţea de canale
deschise. Noroiul şi murdăria – gunoi, vase sparte, cărămizi vechi de pământ – erau
depozitate afară, în grămezi, aşa încât nivelul aleilor era adeseori mai înalt decât
parterul caselor. Ploaia transforma întreaga mizerie într-o mlaştină.
Iarna, oamenii trăiau în umezeală şi mizerie. Soarele de vară era un ajutor, deşi
mirosurile persistau. Însă de la prima rază de soare a primăverii, majoritatea oamenilor
se mutau la câmp, pentru a-l cultiva. Pe timp de pace, ei locuiau în afara oraşului două
treimi din an, petrecând doar o treime din an în oraşe.

37
Ibidem, p. 245-246.
38
***, Enciclopedia Bibliei, p. 174.

29
Intrarea fortificată era cea mai importantă cale de acces afiecărui oraş. În
timpul zilei, la porţile oraşului era multă gălăgie şi aglomeraţie, o agitaţie zgomotoasă,
negustori sosind, oameni vânzând şi cumpărând, bătrâni întâlnindu-se la sfat; alţii
rezolvau dispute şi ascultau plângeri. Cerşetori, negustori ambulanţi, muncitori, scribi,
vizitattori, comercianţi, cumpărători – cu asini, cămile şi chiar vite – cu toţi se adunau la
poarta oraşului.
În oraşele mai mari exista mai mult spaţiu pentru proprietarii de magazine.
Uneori, fiecare meşteşug îşi avea propria zonă, însă nu existau magazine construite
special. Fiecare negustor îşi aşeza marfa pe o tarabă, la marginea drumului. Noaptea,
taraba era strânsă. Porţile oraşului erau închise şi încuiate.
Majoritatea oraşelor aveau una sau două clădiri mai mari, precum şi câteva
case mai proeminente. Din timpurile regelui Solomon, când guvernarea a devenit mai
centralizată, oraşul s-a dezvoltat tot mai mult ca un centru administrativ al regiunii. În
capitala sa, Ierusalim, Solomon îşi avea sediul, incluzând şeful administraţiei,
dregătorul statului, administratorul palatului, vistiernicul şi demnitarul responsabil cu
munca zilnică. El a organizat douăsprezece districte ce plăteau taxe şi de la care se
strângeau alimente. Această organizare presupunea construirea unor clădiri în care
puteau fi păstrate alimentele şi, de asemenea, asigurarea de locuinţe pentru slujbaşii şi
funcţionarii regali în principalele oraşe ale fiecărei regiuni.39
Unele dintre cele mai importante clădiri din Israel erau destinate practicilor
religioase. Existau centre religioase importante nu numai la Ierusalim, ci şi la Dan şi
Betel. Majoritatea oraşelor aveau micul lor sanctuar cu altar, foarte asemănător cu
altarele canaanite („locurile sfinte”) care se presupune că au fost distruse. Solomon a
recurs la sclavie şi la munca zilnică pentru realizarea unui plan măreţ de construcţie. El
a construit la Ierusalim Templul, palate pentru el şi regină, precum şi săli mari (una în
care, probabil, se păstrau armele, iar una drept curte de justiţie). Acestea erau construcţi
impresionante, din piatră, cu grinzi de cedru şi lambriuri. Templul era impresionant, cu
uşi sculptate în lemn de măslin, poleite cu aur. Instruiţi de către meşteri talentaţi din
Tyr, evreii progresaseră deja foarte mult în ceea ce priveşte civilizaţia, comparativ cu
viaţa nomadă pe care au dus-o în deşert (deşi au fost capabili şi atunci să realizeze
lucruri măreţe, aşa cum a fost realizarea Cortului Mărturiei).
De asemenea, Solomon a reconstruit şi fortificat un număr de oraşe, pentru a
consolida apărarea ţării. Cele mai importante dintre ele au fost: Ghezer, Meghido, şi
39
Ibidem, p. 174.

30
Haţor. Zidurile duble şi porţile masive ale acestor oraşe au fost construite după acelaşi
plan. Aceste oraşe adăposteau depozite şi grajduri pentru cai şi căruţe.
Când evreii au fost în exilul babilonian, nu au putut merge la Templu la
Ierusalim. În schimb se întâlneau de sabat pentru a asculta Legea şi explicarea ei. Când
s-au întors, au înălţat clădiri în fiecare localitate, pentru a servi ca loc de întâlnire în ziua
sabatului. Acestea au fost primele „sinagogi” (cuvântul grecesc synagein înseamnă „a se
reuni”).40
Satul din vremea Vechiului Testament era pur şi simplu o aşezare agricolă,
fără ziduri. Satele luau fiinţă în aproprierea unei ape curgătoare, care putea asigura apă
pe parcursul întregului an. De îndată ce animalele au fost domesticite şi oamenii au
început să cultive pământul pentru hrană, au apărut tendinţele de stabilizare, preferate
stilului nomad de viaţă. La Ierihon, localnicii cultivau pământul folosind târnacoape şi
sape, încă din jurul anului 6000 î. Hr. În acest stadiu existau doar sate, nu şi oraşe.
Construirea de oraşe a fost posibilă o dată cu inventarea fierului lat de bronz
pentru pluguri (după 4000 î. Hr.), când producţia de hrană a crescut. Oraşele (sate
fortificate) erau necesare datorită luptei dintre localnici şi popoarele nomade, care
râvneau la aceleaşi resurse de apă. Oraşele au apărut ca centre de civilizaţie mai întinse,
beneficiind de mijloace sporite de apărare. Pe timp de pace, oamenii trăiau la sate, dar
când erau ameninţaţi de invazii se adunau între zidurile oraşului, pentru a fi protejaţi.
De asemenea, în timpul lunilor de vară, populaţia părăsea oraşele pentru a locui la sate
în scopul de a lucra pământul.
Avraam şi familia sa au dus o viaţă parţial aşezată şi parţial nomadă. Ei au
cutreierat pământul cu turmele lor, dar l-au şi cultivat. În Mesopotamia, de unde venise
Avraam, exista un sistem „feudal” de repatizare a pământului. Regele oferea daruri, care
constau din parcele de pământ („feude”), în schimbul promisiunii unui serviciu
personal, pământul fiind moştenit apoi din tată în fiu.41 Când israeliţii au intrat în
Canaan, această practică a căpătat o altă dimensiune. Dumnezeu era Împăratul lor, căci
El le-a dat ţara. Fiecare familie şi-a primit pământul prin sorţi, la fel cum feudele
fuseseră obţinute prin voinţa regelui în Mesopotamia.
Pentru că pământul era al lui Dumnezeu, El i-a învăţat cum să-l folosească cât
mai bine şi cum să împartă produsele. Fiecare familie a primit câte un lot de pământ şi
se pare că acest lot a devenit atât cimitirul familiei, cât şi locul pe care se cultivau

40
Ibidem, p. 176.
41
Ibidem, p. 178.

31
cereale şi legume. Pământul fiecărei persoane era un dar de la Dumnezeu şi nu putea fi
vândut şi cumpărat oricum (de aceea nu a vrut Nabot să îşi vândă lotul de pământ
regelui Ahab). Dacă o familie ajungea să trăiască vremuri grele, era datoria celei mai
apropiate rude să cumpere pământul şi să-l păstreze în familie. Din câte ştim,
proprietatea familiei se cuvenea întâiului născut de parte bărbătească, aşa încât era
foarte important să ai un fiu pentru a duce mai departe numele şi proprietatea familiei.42
Fiecare al cincizecilea an era „anul de veselie”, când orice bucată de pământ ce
fusese ipotecată pentru plata unei datorii era returnată familiei. Acest fapt asigura
menţinerea tuturor membrilor comunităţii la acelaşi nivel, evitând o sciziune adâncă
între proprietarii bogaţi de pământ şi muncitorii săraci. De asemenea era întărită
importanţa proprietăţii familiale.
Pământul din jurul satului era proprietate privată. Pământul aflat la o distanţă
mai mare de sat era privit ca un bun comun. Acesta era divizat în parcele, care erau
împărţite familiilor prin tragere la sorţi în fiecare an.
În timpul regilor, începând cu David şi Solomon, vechea egalitate a început să
dispară. S-a dezvoltat o nouă clasă bogată, formată din conducători şi oficialităţi.
Aceştia au oprimat poporul şi au cumpărat pământul. Moşiile mari au luat locul micilor
ferme familiale. Oamenii care-şi pierduseră pământul au trebuit să se angajeze ca
muncitori ai fermelor de pe moşii. Săracii o duceau foarte greu, având o viaţă cu multe
neajunsuri. Împotriva acestor stări de lucruri s-au ridicat şi s-au pronunţat profeţii.
Schimbarea în sistemul de proprietate asupra pământului a condus la o
schimbare în ceea ce priveşte construcţia de locuinţe. În secolul al X-lea î. Hr. Toate
casele dintr-un oraş sau sat erau de aceeaşi mărime, dar în secolul al VIII-lea î. Hr.,
unele case erau mai mari şi mai bune, fiin grupate într-o anumită parte a oraşului.
La începuturile epocii Vechiului Testament, aproape fiecare om din sat era
fermier, cultivând atât cât avea nevoie pentru a se hrăni. Sătenii creşteau oi, capre şi
vite. Acestea asigurau hrana pentru familie, precum şi îngrăşăminte pentru pământ.
Îndeletnicirile de peste an erau rânduite după anotimpuri. În sezonul umed, din
octombrie până în aprilie, se ara, se însămânţa (seminţele erau împrăştiate cu mâna
dintr-un coş), se grăpa şi se plivea. Apoi începea recoltatul, întâi inul, apoi orzul şi în
cele din urmă grâul.
Munca în vii începea primăvara, când plantele trebuiau să fie curăţate de
uscături. Pe măsură ce creşteau, ramurile care se întindeau pe pământ trebuiau să fie
42
Ibidem, p. 179.

32
sprijinite cu araci pentru a creşte vertical. Strugurii erau gata de cules între iulie şi
octombrie.
Majoritatea oamenilor aveau livezi de smochini şi de măslini. Cea mai
importantă recoltă de smochine era în august-septembrie. Măslinele erau culese ultimele
în octombrie-noiembrie, când culesul strugurilor era încheiat.
„Femeile coceau pâine în fiecare zi. La început, măcinatul grânelor era foarte
obositor, rezultând o făină de calitate inferioară. Făina era amestecată cu sare şi apă,
pentru obţinerea aluatului. De obicei, părţi de aluat fermentat cu o zi înainte erau
amestecate cu aluatul proaspăt iar pâinea era lăsată să dospească înainte de a fi
coaptă”.43
O altă muncă vitală, de fiecare zi, era adusul apei de la izvor sau de la fântână.
Puţine case aveau propria lor fântână sau propriul rezervor subteran cu rezerve de apă.
Femeile purtau spre casă vasele grele cu apă, pe cap sau pe umăr. Întotdeauna erau
multe de făcut, de dimineaţă până seara. Laptele trebuia transformat în brânză şi iaurt.
De asemenea, se torcea lâna care era mai apoi ţesută.
Nu întreaga muncă a câmpului era lăsată în grija bărbaţilor. Cu toţii ajutau la
recoltarea şi la zdrobirea strugurilor şi a măslinelor la presă. Ziua de muncă se încheia la
apusul soarelui, când întreaga familie se aduna pentru cea mai importantă masă a zilei.
Viaţa la ţară s-a schimbat foarte puţin de-a lungul secolelor. Plugul şi alte
unelte s-au îmbunătăţit. Dar, chiar şi în vremurile Noului Testament ele erau încă
primitive, căci plugul tăia tot câte o singură brazdă o dată. Însă pe măsură ce timpul
trecea, munca la moşiile mari se specializa tot mai mult. Existau persoane calificate
pentru curăţatul viei, altele pentru păstoritul turmelor de boi şi altele pentru arat.
Muncitorii „necalificaţi” pliveau câmpul, împrăştiau îngrăşământul şi făceau
nenumărate alte munci.
Cele mai importante probleme rămâneau mereu aceleaşi. Apa era prima grijă
într-o ţară aridă fără urmă de ploaie timp de trei sau patru luni în timpul verii. Fântâna
satului trebuia să asigure apa potabilă pentru familii, pentru animalele lor şi pentru
udatul pământului. Uneori era folosit un lanţ foarte lung, alcătuit din găleţi de piele,
pentru a aduce apa la suprafaţă şi pentru a conduce apoi de-a lungul şanţurilor de irigaţii
spre rădăcinile plantelor.

43
Ibidem, p. 179.

33
Lăcustele erau o altă problemă. Ele puteau apărea pe neaşteptate, în roiuri,
devorând tot ce era verde. De asemenea animalele sălbatice: lupii, şacalii, leii erau o
ameninţare pentru vite.
A treia problemă care dezorganiza viaţa satului, era aceea creată de oameni.
Prin ţară treceau în repetate rânduri armate invadatoare, care atacau şi capturau
prizonieri sau luau bărbaţi tineri pentru a-i pregăti să devină războinici. Dacă veneau, la
sfârşitul sezonului umed noile recolte aflate în creştere erau distruse. Dacă veneau la
seceriş, recoltele erau luate pradă sau folosite pentru hrănirea armatei. În ambele situaţii,
se putea întâmpla ca sătenii să moară de foame.44
D. Locuinţa
Neavând nici o experienţă şi nici o cunoştinţă de arte, primii oameni n-aveau
locuinţe şi se mulţumeau cu adăposturile naturii. Împotriva furtunilor se adăposteau sub
arbori frunzoşi sau în peşteri şi crăpăturile munţilor. Nefiind însă pretutindeni aceste
locuinţe naturale, oamenii au fost siliţi să-şi construiască domicilii artificiale. Astfel din
crengile arborilor, înfingându-le în pământ şi împletindu-le, îşi făceau colibe. Acestea
mai târziu se făceau mai solide, căci se acopereau cu lut, pietre sau lespezi şi deveneau
bordeie. Neputându-şi transporta colibele sau bordeiele şi neaflându-se pretutindeni
materialul necesar, viaţa nomadă necesită pe oameni a inventa corturi sau domicilii
mobile. La început corturile erau mici şi se făceau din pieile negre de capră. În
ţinuturile biblice au existat întotdeauna „nomazi”, oameni care se mutau dintr-un loc
într-altul, precum şi grupuri de oameni cu locuinţe stabile.
Când Dumnezeu i-a cerut să-şi părăseacă căminul, Avraam a renunţat la viaţa
aşezată, civilizată din Ur, pentru un stil de viaţă semi-nomadă. Ca şi beduinii de azi, el a
locuit într-un cort din păr de capră. Forma corturilor celor mici este rotundă. Corturile
mai mari sunt lungăreţe şi sunt împărţite mai întotdeauna în trei despărţituri. Prima la
oamenii de rând era menită pentru sclavi şi servi şi peste noapte se ţineau aici şi
animale, a doua pentru bărbaţi iar a treia pentru femei şi copiii cei mici. La cei sărmani
corturile aveau numai două despărţituri. Cei mai puternici aveau două corturi deosebite
pentru robi şi pentru femei.45
Cei cu dare de mână împodobeau corturile cu covoare, pături şi perini.
Covoarele le aşterneau pe jos; păturile şi perinile serveau ca aşternut pentru dormit. Tot
în cort se ţineau şi vasele pentru bucătărie, masă scundă şi rotundă, candelă şi râşniţă.
44
Ibidem, p. 179.
45
Vasile Tarnavschi, Arheologie biblică, Editura Consiliului Eparhial Ortodox al Bucovinei, Cernăuţi,
1930, p. 117.

34
Focul se făcea de-a dreptul pe pământ. Hainele, armele se ţineau aninate în vreun par, în
cort. Căpeteniile triburilor şi cei cu dare de mână aveau corturi deosebite pentru femei,
corturi deosebite pentru slugi şi pentru alte trebuinţe.
Sute de ani, descendenţii lui Avraam au locuit în corturi: întâi în Canaan, mai
târziu în Egipt iar apoi în deşert. Când au cucerit Canaanul, au luat în stăpânire oraşele
canaanite, le-au reconstruit din ruine şi le-au copiat arhitectura.După ce israeliţii au
ocupat Canaanul, nu mai locuiau în peşteri şi vizuini. Se ascundeau în ele numai în
cazuri de război, precum a făcut bunăoară, David. De obicei în ele se îngropau cei
morţi. Multe serveau ca ascunzători pentru hoţi. Colibele, bordeiele şi corturile s-au
întrebuinţat şi după ce oamenii au venit la ideea de a-şi face case; ca şi azi.
Astfel, după cum am mai amintit în forma sa cea mai veche, locuinţa evreilor
nomazi era cortul, despărţit în două încăperi: una rezervată bărbatului, era „camera de
primire”; cealaltă, în care stăteau femeia şi copiii, servea şi ca bucătărie. Mobile – ca
masă, scaune, paturi, - nu existau. În perioada de viaţă sedentară condiţiile de locuit nu
s-au schimbat prea mult; marea majoritate a evreilor locuiau, întreaga familie, într-o
singură încăpere. Casa, sau mai bine zis coliba, era din lut, cu acoperiş de lemn învelit
cu pământ, cu faţada orientată spre miază-noapte, din cauza soarelui prea puternic. Un
fel de cămine existau doar în casele celor bogaţi.
Oamenii săraci din timpurile Vechiului Testament locuiau în case foarte mici.
O astfel de locuinţă era alcătuită dintr-o cameră pătrată şi o curte exterioară. Casele erau
construite de grupuri de vecini şi de către constructori pricepuţi, care mergeau dintr-un
loc în altul.
Evreii, ca şi alte popoare, prin casă înţelegeau locuinţa şi familia, fie aceasta
compusă numai din persoane înrudite, fie compusă şi din alte persoane neînrudite cu
familia, dar stând la un loc cu ea, în virtutea unor anume îndatoriri, ce aveau de
îndeplinit pe lângă acea familie. Prin cuvântul casă se înţelegea şi templul.46
Când s-a început a se face case de locuit, se întrebuinţa materialul ce se găsea
în localitate, după împrejurări şi după starea materială a celui care vroia să-şi facă casă.
Ca material se întrebuinţa lemnul, ori cărămida uscată la soare. După potop se
întrebuinţa şi cărămida arsă în foc. Pe timpul lui Moise, se făceau şi case de piatră. Cei
bogaţi întrebuinţau piatră cioplită şi marmură. Pentru cimentarea cărămizilor sau

46
Constantin Chiricescu, Arheologia biblică, ed. a III-a, Institutul de Arte Grafice „Flacăra”, Bucureşti,
1919, p. 10.

35
pietrelor se întrebuinţa mortar făcut din var, pământ, gips sau asfalt. Tencuiala se făcea
din var sau gips, uneori se da şi altă culoare deschisă.
Atunci când casa era construită pe câmpie sau într-o vale, pereţii erau făcuţi
din cărămizi de pământ. Părinţii şi bunicii israeliţilor care s-au stabilit în Canaan au
dobândit multă experienţă în realizare cărămizilor de pământ, încă de pe vremea când
erau sclavi în Egipt. Nu este de mirare că în anotimpul umed casele tindeau să absoarbă
toată umezeala. Ele nu aveau o construcţie prea solidă şi era foarte simplu pentru un hoţ
să pătrundă în interior doar prin săparea unei găuri în perete.
În munţi, unde calcarul şi bazaltul erau la îndemână, şi pe coastă, unde se
găsea gresie, fundaţia era construită din blocuri masive de piatră, restul construcţiei
fiind înălţată din pietre neşlefuite sau cărămidă de 91 cm grosime. În aceşti pereţi groşi
se puteau face firide pentru depozitare. La începuturi, pereţii erau construiţi numai din
pietriş, însă o dată ce au început să se folosească unelte de fier pentru cioplirea pietrelor,
pereţii au fost construiţi din pietre şlefuite sumar.
Ferestrele, puţine şi mici, erau făcute în partea de sus aperetului, pentru a
păstra răcoare în timpul verii şi căldură în timpul iernii. Nu exista sticlă. În schimb, se
punea un oblon cu zăbrele, care intercizea accesul intruşilor. În sezonul rece şi umed
erau folosite perdele groase din lână, ca împiedicau pătrunderea frigului. La început
uşile erau făcute din ramuri împletite. Apoi, pe măsură ce oamenii au devenit mai
pricepuţi, au făcut uşi din lemn şi din metal.
Pardoseala, tocurile, uşile, ferestrele se făceau de obicei din lemn de sicomor,
uneori din lemn de măslin, cedru, chiparos, santal. Acoperişul casei se făcea din lemn,
peste care se turna un fel de beton, compus din var, pietriş, cărbuni ori gips, toate
acestea amestecate în apă. Betonul acesta se bătea bine; din cauza razelor solare se
întărea în aşa fel, că nu mai putea străbate apa prin el, spre a primejdui clădirea. Betonul
acesta se făcea şi numai din pământ, dar care oricât se bătea, nu ţinea, se desfăcea, aşa
încât de multe ori pe acoperământul casei putea să crească verdeaţă.
Acoperişul avea suprafaţă plană; totuşi, spre a se înlesni scurgerea apei, era
puţin înclinat, ori de la mijloc, ori din vreo latură. Pe acoperiş se întindea bumbac şi in
ca să se usuce. Pe el se făceau colibe şi corturi. Cei ai casei se suiau pe acoperiş ca să
respire aer curat, să dea de veste despre ceva, să privească, să se jelească în auzul
tuturor, să doarmă acolo în timpul nopţilor de vară. Pentru ca cei ce se urcau pe casă să

36
nu cadă cumva, de jur împrejurul acoperişului se fixa balustradă scundă de lemn sau de
zid.47
Dacă pe acoperişul casei se făcea şi vreo chilie, precum se obişnuia, aceasta
era prevăzută cu două uşi: prin una se intra în acea chilie prin o scară aşezată în
interiorul casei, scară ce servea pentru urcarea pe acoperiş; iar prin cea de a doua se
ieşea din chilie pe acoperişul casei. În această chilie se făceau rugăciuni, se petreceau
meditaţii, se jelea, se primeau musafirii, se întreţineau convorbiri intime, se transportau
şi se îngrijeau cei bolnavi ai casei, şi dacă mureau, acolo era locul unde se ţineau
cadravele până la vremea înmormântării.
Astfel, erau mai toate casele, având numai un etaj. Palatul regal, casele
bogaţilor, clădirile publice aveau etaje mai multe şi erau construite mai din belşug şi
mai comode. Aşa, forma unei case de om bogat era patrunghiulară, dispusă în aşa fel ca,
în interior, între cele patru laturi ale casei, să fie curtea, care era pardosită câte o dată şi
cu marmură, avea plante, la mijloc fântână, uneori şi baie. De jur împrejurul curţii erau
galerii deschise, sprijinite de coloane şi arcade. Dacă în curte şi în galeriile ei se
întrunea lume multă ca să asiste la actul circumciziei, sau la vreo nuntă, etc, se întindea
deasupra o pânză, cu scopul de a apăra asistenţa de razele soarelui.
Intrarea era printr-o uşă făcută în faţada principală a casei, unde şedea un
portar sau o portăreasă. Prin această uşă intrai în tindă, care slujea şi de cameră de
aşteptare. De aici, printr-o altă uşă intrai în curte. Tot din tindă începea scara prin care
puteai merge pe acoperişul casei. Casa se compunea din mai multe camere. Cele din
partea dinapoi a casei erau rezervate pentru femei. Alţii aveau clădiri anume pentru
locuinţa femeilor.48
Interiorul camerelor adeseori era căptuşit cu table delemn, împodobite cu
decoruri de aur, argint şi fildeş. Casa fiind construită în astfel de condiţii, avea şi
pardoseală deosebită, compusă dintr-un fel de ciment din gips, sau de cărămizi arse, sau
de marmură.
Uşile camerelor erau dinspre curtea înconjurată de casă. Mecanismul de
închidere era simplu: printr-o mică deschizătură în uşă se introducea o cheie îngustă, de
fier, de aramă sau de lemn, dispusă în aşa fel ca să poată intra cu vârful de dinainte în
vreuna din crestăturile unui lemn interior, ce servea drept zăvor pentru încuierea sau
descuierea casei.

47
Ibidem, p. 11.
48
Ibidem, p. 12.

37
Care era viaţa familiilor care trăiau în case mici, obişnuite? În timpul verii
fierbinţi, casa era înţesată cu insecte. Când vremea se răcea, casa era plină de fum de la
foc. Nu exista o vatră adevărată. Focul mocnea într-un orificiu făcut în duşumeaua de
pământ. Dacă familia era destul de bogată, cu toţii se încălzeau în jurul unui alămar. Dar
nu exista coş pentru fum. 49
Când ploua torenţial şi continuu, apa se prelingea pe acoperiş şi pe pereţi. Nu
existau posibilităţi pentru baie, iar casa omului obişnuit era atât de întunecoasă, încât o
lampă trebuia să fie în permanenţă aprinsă. Aceasta era aşezată pe un suport sau într-o
nişă în perete, în zona cea mai îndepărtată de uşă.
În timpul lui Solomon, s-a format o clasă bogată, pentru aceştia viaţa fiind
complet diferită. Încăperile au fost extinse în jurul curţilor şi grădinilor care asigurau
umbră şi curenţi de aer rece în timpul verii. În timpul iernii, se puteau folosi încăperile
orientate spre soare. Întreaga casă era construită la o scară mult mai mare, cu stâlpi care
sprijineau grinzile acoperişului. O dată folosiţi stâlpii, a fost posibilă realizarea
verandelor şi colonadelor. Profetul Amos vorbeşte despre „casele de vară şi casele de
iarnă”50 de care bucurau bogătaşii.
E. Hrana pentru familie
Pentru oamenii obişnuiţi, mâncarea şi îmbrăcămintea au constituit întotdeauna
două preocupări majore: „Nu vă îngrijoraţi” a spus Iisus, „zicând: Ce vom mânca?” sau
„Ce vom bea?” sau „Cu ce ne vom îmbrăca?”. El ştia ce repede ajungi să te îngrijorezi
când ai doar atât cât să-ţi duci zilele. În vremurile biblice, majoritatea oamenilor din
Israel trăiau cu această grijă. Din acest motiv, duşmanii lor îi atacau în anotimpul în care
se dezvoltau culturile. Dacă recoltele erau distruse, oamenii nu puteau supravieţui.
Ploile din senin, seceta şi dăunătorii, precum lăcustele, făceau recoltele
nesigure. Foametea era privită ca o parte normală a vieţii. Nu este surprinzător faptul că
israeliţii îşi închipuiau epoca de aur a viitorului ca o epocă de bunăstare, în care fiecare
să aibă cu mult mai mult decât era necesar.
Existau mai multe surse de hrană: în principal recoltele de cereale, fructele şi
legumele. Pâinea era elementul de bază din alimentaţia fiecăruia. Cuvântul „pâine” din
rugăciunea „Tatăl Nostru” reprezintă hrana în general. Iisus S-a autointitulat „Pâinea
Vieţii”, în sensul că pâinea era în acele vremuri alimentul esenţial.51

49
***, Enciclopedia Bibliei, p. 182.
50
Ibidem, p. 182.
51
Ibidem, p. 184.

38
Pâinea de orz era probabil cea mai obişnuită. Din grâu se făcea cea mai bună
făină care era destul de frecvent folosită; secara era şi ea folosită uneori. Mai întâi se
sortau grânele într-un coş puţin adânc, pentru a se înlătura seminţele mici şi otrăvitoare
ca, de exemplu sălbăţia („măzărichea”), buruiana care creştea împreună cu porumbul şi
arăta aproape la fel. Apoi, acestea erau măcinate. La începuturi, măcinatul se făcea prin
frecarea unei pietre mai mici de una mai mare. Mai târziu, măcinarea se practica cu
ajutorul a două pietre mici de moară. Cea de jos era fixă iar cea de sus se învârtea peste
ea.
Pentru fiecare coacere se amestecau câte patruzeci de măsuri de făină cu apă,
pentru prepararea aluatului. Oamenii aveau rareori drojdie proaspătă, astfel că o bucată
de aluat fermentat din ziua anterioară era frământată în aluatul nou iar apoi amestecul
era lăsat să se dospească. Înainte de a fi copt, o parte din aluat era pus deoparte pentru
aluatul zilei următoare. Pâinea era coaptă ca o turtă. Era gustoasă când era proaspătă dar
se usca repede. Porumbul „copt”, boabe puse pe o placă de metal aşezată pe foc era o
altă mâncare obişnuită. Pentru ocaziile speciale se coceau prăjituri şi plăcinte.52
O parte importantă din alimentaţie era alcătuită din fructe. Viţa-de-vie nu
oferea numai must. Mulţi struguri erau mâncaţi proaspeţi la vremea recoltei, în timp ce
alţii erau uscaţi şi folosiţi ca stafide. Smochinele se mâncau proaspete, dar se puneau de
asemenea şi la uscat, fiind apoi strivite pentru prepararea turtelor de smochine. Când
Abigail i-a dat lui David merinde pentru oamenii săi a luat şi „o sută de turte de stafide,
şi două sute de legături de smochine” ( I Samuel 25, 18). Smochinele erau principala
hrană pentru călători. Profetul Isaia a prescris o pastă făcută din smochine pentru a
vindeca furunculul dureros al regelui Ezechia (Isaia 38, 21).
Curmalele nu sunt menţionate în Biblie, dar cu siguranţă că şi ele erau
cultivate. Oamenii care L-au întâmpinat pe Iisus la intrarea în Ierusalim, cu o săptămână
înaintea morţii sale, au fluturat ramuri de curmal în semn de bun venit. Curmalele, erau
de asemenea, puse într-un sos special, charoseth, în care fiecare îşi înmuia pâinea la
masa de Paşti. Sosul era făcut din curmale, smochine, stafide şi oţet.53
De asemenea, se consumau şi măslinele, unele proaspete în octombrie, iar
latele murate în saramură. Cel mai important produs era uleiul, obţinut din măsline, care
se folosea la gătit. Rodiile, migdalele şi nucile de fistic erau şi ele, la îndemână; citricile
au apărut abia în timpurile Noului Testament.

52
Ibidem, p. 185.
53
Ibidem, p. 185.

39
Existau legume proaspete de sezon. Fasolea, lintea şi mazărea se uscau şi se
păstrau în ulcioare. De asemenea, se cultiva ceapă, praz, pepeni şi castraveţi. Legumele
erau folosite pentru pregătirea supelor. Esau a renunţat al dreptul de întâi născut pentru
un castron de linte roşie. Produsele de ferme erau, de asemenea, parte din alimentaţie.
Untul nu se folosea prea mult pentru că nu se putea păstra la căldură. Dar brânza şi
iaurtul erau mult folosite, iar oamenii din timpurile Noului Testament ţineau găini şi
prăjeau ouă în ulei de măsline.
Nu se mânca multă carne. Carnea de oaie şi capră era cea mai obişnuită. Se
vânau şi păsări pentru hrană deşi cei bogaţi din vremea Vechiului Testament se hrăneau
cu carne de miel, de viţel şi de vită. De obicei, carnea se mânca fiartă. Mielul fript
pentru sărbătorile Paştelui era o excepţie. Oamenii obişnuiţi mâncau carne doar la ocazii
deosebite: la petreceri, când aveau musafiri cu ocazia unei sărbători religioase, sau la o
jertfă specială la altar. Cu această ocazie, familia se aduna pentru a mânca o parte din
animalul sacrificat, ca semn al înnoirii relaţiei lor cu Dumnezeu.
Cu siguranţă, peştele constituia o hrană importantă în timpurile Noului
Testament (cel puţin şapte din cei doisprezece discipoli ai lui Iisus erau pescari). Peştii
mici erau uscaţi, săraţi şi mâncaţi cu pâine, aşa cum s-a întâmplat la hrănirea celor 5.000
de persoane. Sau puteau fi fripţi la foc şi mâncaţi proaspeţi, cum s-a întâmplat la micul
dejun pregătit de Iisus pentru ucenicii Săi.
În Vechiul Testament sunt expuse legi stricte referitoare la alimentaţie,
specificându-se ce anume se poate şi ce nu se poate consuma. Regula generală era aceea
ca animalele rumegătoare şi care aveau copita despicată puteau fi mâncate. Această
regulă excludea porcul. Peştii puteau fi mâncaţi dar numai aceia care aveau aripioare şi
solzi. Multe păsări nu trebuiau mâncate, mai ales dacă se hrăneau cu stârvuri. De
asemenea, era stabilit că sângele trebuia scos din corpul animalului înainte de a fi gătit
şi că mâncărurile din carne şi lapte nu trebuiau pregătite sau mâncate împreună.
Aceste două reguli trimiteau la faptul că un evreu nu putea mânca în casa unui
ne-evreu, unde aceste restricţii nu erau respectate. Datorită acestor restricţii s-a produs o
divizare între evrei şi ne-evreii creştini din timpul Noului Testament. Sfântul Apostol
Pavel a trebuit să-i înveţe pe creştinii din Corint despre libertatea lor în privinţa
alimentaţiei. De asemenea, în timpurile Noului Testament, unei familii care urmase
învăţăturile fariseilor nu era permis să cumpere sau să mănânce mâncare care fusese
sacrificată într-un templu păgân. Cu trei zile înainte de orice sărbătoare, era interzisă
oricărui fel de alimente de la vreun ne-evreu.

40
Motivaţia existenţei acestor legi stricte în alimentaţie n-a fost explicată
niciodată. Se poate ca ele să fi fost mijlocul prin care Dumnezeu proteja sănătatea
oamenilor. S-au poate că ele au fost date pentru a se evita cruzimea faţă de animale; de
exemplu, legea care interzicea fierberea unui ied în laptele propriei mame şi scurgerea
sângelui care prevenea practica obişnuită de a tăia membrele unui animal viu, pentru
carne. Sau în cele din urmă, poate că au fost date din motive „religioase” mult mai
stricte. Cu siguranţă că acesta a fost motivul interdicţiei de a se comsuma carne care
fusese oferită unui idol. Iar fierberea unui ied în laptele mamei sale se poate să fi fost un
obicei religios canaanit pe care evreii trebuiau să-l evite. Nu putem fi întotdeauna siguri
dacă unul sau toate aceste motive erau valabile.54
În privinţa îndulcirii mâncărurilor trebuie să menţionăm că israeliţii nu aveau
zahăr. Mierea de la albinele sălbatice era principalul îndulcitor. Dar se poate să se fi
obţinut şi un alt fel de „miere”, prin fierberea curmalelor cu roşcovele până la obţinerea
unui sirop.
Condimentarea era importantă şi ea. Exista multă sare brută pe coastele sud-
vestice ale Mării Moarte. Sarea se mai obţinea şi prin evaporare. Stratul exterior al sării
brute era deseori impur şi dur. Nu avea gust şi se folosea pentru a fi împrăştiată în
curţile templelor în anotimpul umed, pentru a le face mai puţin alunecoase.
Sarea era folosită pentru condimentarea mâncării, dar era mult mai importantă
pentru păstrarea ei. În vremurile Noului Testament, principala muncă la Magdala era
punerea peştelui în saramură. De asemenea, se folosea menta, mărarul (anasonul) şi
chimionul pentru a se da mâncării o aromă puternică, plăcută tuturor. În acelaşi timp,
condimentele serveau la diversificarea unei alimentaţii altfel puţin variată.
Condimentele mai rare, importate din Africa şi Asia, erau folosite numai de către cei
bogaţi.
Deşi apa era lichidul de bază folosit la gătit, nu era foarte bună pentru băut.
Apa provenită din fântâna sau izvorul local era, în general, destul de sigură. Era strânsă
în vase poroase de ceramică, în care rămânea rece printr-un proces de evaporare lentă.
Apa din rezervorul familiei, un puţ conic săpat în pământ, etanşeizat cu o pânză
impermeabilă, era departe de a fi curată. Deoarece ea venea de pe acoperiş şi curgea în
rezervor prin jgheaburi ea era deseori murdară şi plină de microbi. Chiar şi în perioada
romană, când era adusă în oraşe prin apeducte (aşa cum era în Cezareea şi Betleem) sau

54
Ibidem, p. 186.

41
prin ţevi (aşa cum era situaţia în Ierusalim), apa tot nu era îndeajuns de curată. Din acest
motiv, alte lichide erau mai bune de băut.
Astfel era laptele, care provenea deseori direct de la capra familiei ori era adus
la uşă de către „lăptar”. Vinul era însă băutura cea mai obişnuită. La vremea când se
strângeau strugurii exista tot timpul must proaspăt, stors din ciorchine într-o cană. Cea
mai mare cantitate de must trebuia fermentată pentru a fi păstrată timp îndelungat.
Primul vin al anului era făcut din sucul extras când strugurii erau zdrobiţi în presă. A
doua serie se obţinea prin stoarcerea a ceea ce rămânea în presă.
Vinul era uneori amestecat cu mac sau mirt pentru a alina durerea. Vinul era
de asemenea amestecat cu ulei de măsline pentru a curăţi şi vindeca răni. Deşi vinul era
băutura obişnuită, Iisus însuşi a dat vin la nunta din Cana şi a băut destul pentru a fi
numit „beţiv” („băutor de vin”) de către farisei, oamenii aflaţi sub jurământ faţă de
Dumnezeu sau angajaţi în servicii deosebite renunţau uneori la a-l mai bea. Beţiile şi
excesele erau condamnate întotdeauna. Recabiţii au evitat să bea vin ca dovadă că au
fost chemaţi să păstreze modul nomad de viaţă. Plantarea viţei-de-vie şi producerea
vinului erau considerate parte a vieţii stabile. Casele înstărite din vremea Noului
Testament aveau pivniţe cu vinuri renumite în bazinul mediteranean. Vinul se păstra în
ulcioare înguste (amfore), cu capătul ascuţit, aşa încât puteau fi împinse adânc în
pământ sau nisip pentru a păstra vinul rece. De obicei însă, vinul era păstrat în burdufuri
de piele.55
În general, mâncarea era gătită prin fierbere într-un vas pus pe foc. Unele
mâncăruri erau înăbuşite în ulei. Pâinea, bineînţeles, se obţinea prin coacere. Erau mai
multe metode de coacere a pâinii. Metoda mai simplă era prin practicarea unei găuri în
pământ în care se făcea focul, după care se dădea cenuşa la o parte şi, pe marginile
orificiului, se lipeau turtele de aluat. Uneori se puneau pietre în foc, iar când aluatul era
pregătit, pietrele fierbinţi se scoteau din foc iar aluatul era pus pe ele să se coacă.
Alteori, un vas larg de ceramică, puţin adânc, era aşezat cu gura în jos peste foc, iar
aluatul se punea pe fundul vasului.
Casele mai înstărite aveau un cuptor de ceramică, prevăzut cu un coş în formă
de stup. Focul era aprins al baza coşului iar pâinea era lipită în interior spre vârf. Abia în
vremea romanilor a fost inventat un cuptor cu foc separat de zona de coacere. Nici una
din aceste metode de coacere nu era prea igienică. Multe legume, de exemplu

55
Ibidem, p. 187.

42
castravetele, erau mâncate crude. Lintea şi fasolea erau fierte în apă sau ulei. Terciul de
porumb era pregătit cu apă, sare şi unt.
În casele ţăranilor, mesele erau foarte simple. Nu exista mic dejun. Dacă totuşi
se mânca ceva dimineaţa, era o gustare luată în drum spre lucru. Masa de prânz se
compunea de regulă din pâine, măsline şi poate fructe. Masa de seară era o tocăniţă de
legume cu o bucată de pâine folosită ca lingură pentru a fi înmuiată în oală din care
mâncaz toţi. Întreaga familie servea împreună această cină, iar dacă apăreau musafiri
importanţi se adăuga şi carne în vasul de gătit. Pentru a mânca, se aşezau cu toţii pe
podea.
În casele înstărite lucrurile stăteau altfel. Mâncarea era mai sofisticat pregătită
şi conţinea multă carne. În timpurile Noului Testament, musafirii se întindeau pe o parte
pe canapele în jurul unei mese pătrate. În loc de un singur fel de mâncare existau mai
multe.
O cină romană, sau în stil roman, respecta următorul model: întâi aperitivul şi
vin cu miere. După aceea urmau cele trei feluri de mâncare servite pe tăvi. Musafirii
mâncau cu degetele, însă la supă foloseau o lingură. După acestea, la masa romană se
obişnuia să se arunce în foc bucăţi de mâncare, ca „sacrificiul”, un fel de „recunoştinţă”.
În final, prăjiturile şi fructele se serveau ca desert iar apoi urmau băuturile şi distracţiile.
Elementul „religios”, jertfele aduse zeilor, era unul din motivele pentru care un evreu nu
putea mânca niciodată cu un ne-evreu. Un alt motiv era stricteţea legii iudaice cu privire
la hrană. Dumnezeu i-a arătat lui Petru într-o vedenie că vechile bariere între evrei şi ne-
evrei trebuie desfiinţate: creştinii, indiferent de naţionalitate, formează o singură
familie.56
Oaspeţii erau chemaţi la ospăţ de către sclavi. Când soseau, erau primiţi cu
sărutare, li se spălau picioarele, li se ungea capul şi barba cu mirosuri scumpe şi erau
rânduiţi la mese după rang şi stare. Locul cel mai întâi la masă era pe divanul din
mijloc, iar pe acesta, locul cel din mijloc: foarte căutat de farisei şi plăcut lor.
Picioarele le spălau slugile. De era a se face cinste deosebită vreunui oaspete,
însuşi stăpânul îi spăla picioarele. Şi Mântuitorul Hristos a spălat picioarele Apostolilor
Săi, dându-le cu aceasta pildă de smerenie.
Într-o vreme la ospeţe se păzea cumpătarea în mâncare, băutură şi înfăţişare.
Întâlnirea cu grecii şi romanii a făcut ca al ospeţe încetul cu încetul să nu se mai ţină

56
Ibidem, p. 187.

43
nici o măsură în mâncare şi băutură. Pentru mai mare înveselire se chemau chiar femei
dănţuitoare. Un ospăţ de felul acesta a constat capul Sfântului Ioan Botezătorul.57
De obicei ospeţele se dădeau seara şi ţineau mai toată noaptea. La însufleţirea
ospăţului venea în ajutor muzica, dansurile, glumele şi ghicitorile sau cimiliturile.
Ospeţele erau de două feluri: private şi legale.
Evreii erau primitori de străini. Ei aveau aceasta ca o datorie. Precum
invitaţilor la ospeţe aşa şi călătorilor, la intrarea în casă, li se spălau picioarele şi erau
găzduiţi cumsecade. Un exemplu strălucit de primire a strinilor călători ni-l dă Sfânta
Scriptură în persoana lui Avraam, care a primit, la stejarul Mamvri pe cei trei călători. 58
Printre nomazi, care locuiau în corturi, un călător era întotdeauna primit,
pentru trei zile şi patru ore, perioada de timp în care gazdele considerau că au suficientă
mâncare pentru a-l hrăni pe musafir. Pâinea necrescută şi laptele constituiau hrana de
bază. Pe timpul şederii sale, călătorul devenea parte din trib. Atât Vechiul cât şi Noul
Testament dau învăţături despre importanţa ospitalităţii.

F. Veşmintele
Datele scripturistice şi cele arheologice arată că primele veşminte au fost
executate din piei de animale. După ce însă oamenii au renunţat la viaţa nomadă şi au
deprins meşteşugul agriculturii au preferat hainele obţinute prin prelucrarea fibrelor
vegetale ca : inul, cânepa şi bumbacul, sau a lânii, a părului de capră, de cămilă, iar mai
târziu şi mătasea. Astfel, inul sălbatic creştea din abundenţă în Palestina şi Caucaz. De o
deosebită calitate erau plantele care creşteau pe valea Iordanului şi în Galileea. Din
tulpinile mai viguroase se împleteau coşuri.59
În ce priveşte bumbacul, originar din valea Indusului, a pătruns mai întâi în
Asiria, chiar în epoca fierului, şi se preta foarte bine la clima din sudul Mesopotamiei
unde a început să se cultive intens. În Palestina se cultiva mai puţin deşi era foarte
apreciat pentru calităţile sale.
Cum păstoritul era o preocupare majoră la poporul evreu, tot lâna a rămas
elementul de bază pentru confecţionarea veşmintelor. Inventarea foarfecelor de tuns ca
şi a altor obiecte adecvate a facilitat mult prelucrarea lânii. „Cât priveşte mătasea
importată din China mai întâi de către mesopotamieni şi răspândită apoi de către

57
Constantin Chiricescu, Op. cit., p. 24.
58
Ibidem, p. 25.
59
Petre Semen, Arheologia biblică în actualitate, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1997,
p. 66.

44
acesştia în tot bazinul Mediteranei, a rămas doar un privilegiu pentru curtea regală şi
pentru cei foarte bogaţi. Celor săraci le era mai la îndemână cânepa, pe care o prelucrau
singură obţinând haine aspre dar foarte rezistente, ori o amestecau cu lâna pentru a-şi
confecţiona veşminte mai de calitate”.60
Vestimentaţia a apărut din sentimentul ruşinii experiate de Adam şi Eva după
săvârşirea păcatului. Astfel nuditatea, cu excepţia copiilor, era considerată o ruşine şi
ilustra o condiţie de sclav rezervată prizonierilor, deportaţilor şi fugarilor.
Biblia acoperă aproximativ 2000 de ani de istorie. Dar, datorită climatului
fierbinte şi numărului limitat de materiale disponibile, îmbrăcămintea a rămas
aproximativ aceeaşi în Israel, pentru cea mai mare parte a acestei perioade.
Principalele deosebiri în ce priveşte îmbrăcămintea erau între cei bogaţi şi
săraci. Ţăranii săraci aveau doar haine de lână sau din păr de capră în care se îmbrăcau
zi de zi. Bogaţii însă, aveau haine şi pentru iarnă şi pentru vară; haine pentru lucru şi
haine pentru timpul liber. Obiectele de îmbrăcăminte erau din materiale deosebite,
lenjerie fină sau chiar mătase. Unii dintre ei risipeau atâţia bani şi timp pentru
procurarea hainelor, încât a fost nevoie ca Iisus să le reamintească ce este cu adevărat
important în viaţă.
Primul lucru pe care-l îmbrăca bărbatul era fie o bucată de pânză prinsă în
jurul şoldurilor, fie o fustă scurtă, din talie până la genunchi. El nu purta nimic altceva
când desfăşura munci grele.
Pe deasupra purta o cămaşă sau o tunică din lână sau pânză. Aceasta era ca un
sac mare: o bucată lungă de material, prinsă la mijloc şi cusută în lateral, cu loc liber
pentru braţe şi o despicătură prin care se putea trece capul. Bărbaţii purtau cămaşa până
la gambă, colorată de obicei în roşu, galben, negru sau dungată. Tunica unei femei
ajungea până la glezne şi era de obicei albastră. De multe ori, avea în faţă o platcă
brodată cu model deosebit. Fiecare sat avea un model tradiţional de broderie. În afară de
aceste trăsături specifice, tunica femeii era foarte asemănătoare cu cea a bărbatului.61
Tunica era strânsă în jurul taliei cu o cingătoare sau cu o centură. Aceasta era o
bucată de pânză împăturită într-o bandă lungă pentru a forma un fel de buzunar, destinat
păstrării monedelor şi a altor obiecte. Dacă un bărbat era bogat, putea avea o centură de
piele, cu un stilet sau cu o călimară de corn înfiptă în ea.

60
Ibidem, p. 67.
61
***, Enciclopedia Bibliei, p. 169.

45
Când un bărbat avea nevoie să se poate mişca mai liber, să lucreze, putea să-şi
introducă tunica sub centură pentru a o scurta. Gestul acesta se numea „încingerea
mijlocului” şi însemna că persoana aceea se pregătea pentru muncă. Femeia îşi putea
ridica poalele veşmântului lung pentru a-l folosi ca pe o geantă mare, chiar pentru a căra
porumb.
Când pleca undeva, un om înstărit purta o haină uşoară peste tunica sa. Ea
cobora până la genunchi şi deseori avea dungi în culori vesele sau era ţesută în carouri.
Cei bogaţi purtau şi acasă haine uşoare, confecţionate, probabil, din mătase importată.
În timpul lui Iosif, viitorul cap al familiei purta o haină lungă cu mâneci, pestriţă.
În vremurile Noului Testament când era frig, se mai purta o haină groasă sau
o manta de lână, numită himation. Aceasta era făcută din două bucăţi de material, de
obicei cu dungi maro închis şi deschis, prinse laolaltă. Materialul astfel pregătit era
înfăşurat în jurul corpului, cusut pe umeri şi tăiat lateral, pentru braţe.62
Păstorul o purta permanent. Era pătura sa când dormea noaptea în aer liber.
Era, de asemenea, destul de groasă pentru a sta pe ea confortabil. Mantaua unui om
sărac era atât de importantă pentru el, încât, dacă era dată altcuiva drept garanţie pentru
returnarea unei datorii, trebuia să îi fie returnată până la apusul soarelui.
În momentele importante ale vieţii, israeliţii purtau veşminte speciale, dar care
nu se prea deosebeau de cele din viaţa obişnuită decât numai prin calitatea ţesăturii şi
culoare. Scriptura aminteşte adesea de unele momente triste din viaţa evreilor când se
îmbrăcau în sac. În ce priveşte forma, acesta nu putea fi decât tot un fel de cămaşă
lungă, confecţionată probabil din materiale mai puţin pretenţioase, peste care se
încingea un brâu. Practic era de culoare închisă, asemenea veşmintelor purtate de
văduve. În momentele de mare tristeţe se sfâşiau veşmintele. Numai arhiereului nu-i era
îngăduită sfâşierea veşmintelor în semn de doliu, fără numai dacă auzeau hulindu-se
numele lui Dumnezeu.63
Barba era semnul virilităţii şi al demnităţii. Rasul bărbii era un semn de doliu –
când bărbaţii îşi şi tăiau părul, se zgârâiau până la sânge şi îşi puneau pe cap şi pe obraz
cenuşă şi praf. Asemenea manifestări rituale străvechi, şi care s-au menţinut de-a lungul
secolelor, aveau rostul de a speria şi alunga spiritele morţilor, care ar fi putut tulbura
viaţa celor vii. Morţii erau înmormântaţi îmbrăcaţi, dar fără sicriu, punându-li-se alături

62
Ibidem, p. 169.
63
Petre Semen, Op. cit., p. 68.

46
arme, opaiţe, vase de bucătărie sau obiecte de podoabe. Cei săraci erau înmormântaţi în
gropi comune.64
In Israel, soarele era atât de arzător încât era necesară acoperirea şi protejarea
capului, gâtului şi a ochilor. Aceasta se făcea de obicei cu o bucată de pânză pătrată,
împăturită în diagonală, cu îndoitura peste frunte. Un cerc de lână împletită o fixa pe
cap, iar pliurile protejau gâtul. Uneori se purta peste ea, în special în timpul rugăciunii,
o tichie şi un şal fin, numit tallith. Femeile purtau pe cap suporturi moi, care serveau la
transportarea vaselor cu apă ori a altor lucruri pe care le cărau.
Deşi mulţi oameni săraci umblau desculţi, sandalele reprezentau încălţămintea
obişnuită. Modelul cel mai simplu era o bucată de piele netăbăcită, de aceeaşi mărime
cu talpa, cu o cureluşă lungă din piele, care trecea printre degetul mare şi degetul al
doilea de la picior, fiind apoi legată în jurul gleznei. Sandalele erau răcoroase, dar
picioarele se umpleau de praf. Întotdeauna înainte de a intra în casa cuiva, cel mai umil
dintre servitori trebuia să descalţe sandalele vizitatorului şi să-i spele picioarele.
Sandalele erau scoase, de asemenea, înainte de a intra într-un loc sfânt. În semn de
umilinţă şi Mântuitorul la Cina cea de Taină spală picioarele învăţăceilor Săi.
Potrivit obiceiului, sandala din piciorul drept era încălţată şi descălţată
întotdeauna înaintea celei din piciorul stâng. Un om care-şi vindea proprietatea îşi
scotea încălţămintea şi o dădea cumpărătorului, ca dovadă că a renunţat la dreptul său
asupra proprietăţii (aşa cum a făcut ruda lui Boaz în istoria lui Rut – Rut 4,7).
Este interesant că, în ciuda regulilor stricte împotriva lucrului în ziua de sabat,
legea evreiască permitea unui bărbat să ia anumite haine dintr-o casă ce ardea în acea zi.
Lista includea lenjerie de corp, eşarfeş şosete şi bretele.
Cei mai mulţi oameni aveau puţine haine; ca urmare erau obligaţi să le
întreţină pentru a rezista mult timp. Ele erau spălate cu grijă, cu săpun făcut din ulei de
măsline şi clătite apoi într-un curent rapid de apă astfel încât curentul apei să poată trece
prin material ca să scoată murdăria. Dacă cineva îşi rupea hainele în semn de doliu, cu
siguranţă că suferea cu adevărat. Nu existau veşminte de noapte. Noaptea, oamenii doar
se întindeau şi-şi desfăceau hainele de zi.
Stilul de bază în îmbrăcăminte era influenţat într-o anumită măsură de stilurile
altor ţări. Dar moda nu se schimba prea des. O pictură a nomazilor asiatici care au
vizitat Egiptul poate fi admirată pe peretele unui mormânt din Beni-Hasan. Ei erau

64
Ovidiu Drimba, Op. cit., p. 244.

47
îmbrăcaţi cu mantii de lână colorată, care erau mai lungi de genunchi, având un capăt
petrecut peste umăr. Acesta era probabil tipul de haină purtat de Avraam.65
De obicei, israeliţii descrişi în Vechiul Testament îşi lăsau părul să crească. În
timpurile Noului Testament, sub influenţa grecilor şi romanilor, se purta părul scurt şi
mulţi dintre bărbaţi se bărbiereau cu regularitate. Părul cărunt trebuia respectat ca semn
al bătrâneţii. Uneori, bărbaţii îşi împleteau părul. Alteori erau tunşi de bărbier. Favoriţii
nu erau tunşi niciodată.
Din cele mai vechi timpuri femeile au folosit diverse mijloace de
înfrumuseţare. În Palestina antică, în Egipt şi Mesopotamia, femeile îşi fardau pleoapele
cu culori închise. La început, ele făceau acest lucru pentru a-şi proteja ochii de
strălucirea puternică a soarelui. Dar, foarte curând, acest obicei a devenit o modă.
Israeliţii nu erau atât de talentaţi în confecţionarea bijuteriilor ca şi unii dintre
vecinii lor, în special egiptenii. Dar portul podoabelor este cunoscut din cele mai vechi
timpuri. Iar aici trebuie să avem în vedere nu numai frumuseţea, ci şi utilitatea lor căci,
în vremuri în care nu existau bănci, un colier era mai uşor de purtat dintr-un loc în altul
decât o pungă de monede. Şi cu siguranţă provoca mai puţină bătaie de cap decât o
cireadă de vite. Chiar înaintea introducerii monedelor, bijuteriile erau o valoare ce putea
fi schimbată pentru alte lucruri şi luată ca pradă de război.66

65
***, Enciclopedia Bibliei, p. 170.
66
Ibidem, p. 172.

48
CAPITOLUL AL III-LEA
INSTITUŢII SOCIALE

A. Evenimente deosebite
1. Noul născut
Pe întreg pământul, fiecare familie îşi are „evenimentele” sale, unele triste,
altele fericite. Ele nu sunt aceleaşi pentru toţi şi se schimbă pe parcursul anilor.
Pensionarea, de exemplu, nu era, desigur, cunoscută în timpurile Bibliei. În schimb,
celebrăm cu toţii cele trei evenimente ale vieţii de familie aşa cum apare ea în Biblie:
naşterea unui copil, căsătoria şi moartea.
O familie numeroasă era un semn al binecuvântării lui Dumnezeu. Dacă nu
aveau copii, oamenii considerau că Dumnezeu nu era mulţumit de ei, un lucru foarte
greu de îndurat. Copiii erau importanţi din mai multe motive. Băieţii erau cei mai
preţuiţi. Era atât de important să ai un fiu, încât, atunci când se năştea primul fiu,
numele femeii era schimbat în „mama lui...”.67
Pe măsură ce creşteau, băieţii erau capabili să ajute la munca câmpului. Fetele
nu erau atât de preţuite, însă erau, şi ele, folositoare la muncă. Atunci când fata se
căsătorea şi pleca de acasă, se dădea un dar de nuntă părinţilor, pentru a compensa
pierderea ajutorului fetei la treburile casei.
Băieţii erau doriţi şi pentru a purta numele familiei pe mai departe. În
vremurile de demult, înainte ca oamenii să fie siguri că există viaţă după moarte, se
gândeau cu mulţumire că vor trăi prin copiii lor; prin urmare, fără copii nu exista viitor.
De aceea, dacă un om murea fără să aibă un copil, datoria celei mai apropiate rude era
să se căsătorească cu soţia celui decedat. Primul lor născut urma să ia numele acestuia şi
să îi moştenească pământul („legea Leviratului”).
Noul născut era spălat şi frecat cu sare (se credea că aceasta făcea pielea mai
viguroasă). Apoi era înfăşat în „scutece”. Mama sau ajutoarea ei punea copilul pe o
67
Ibidem, p. 164.

49
bucată de pânză. Apoi împătura colţurile peste trupul şi picioarele copilului,
înfăşurându-l în fâşii de pânză. Copilul era astfel înfăşat încât braţele să-i stea drepte pe
lângă corp. De câteva ori pe zi era desfăşat iar pielea îi era frecată cu ulei de măsline şi
pudrată cu pudră din frunze de mirt. Acest ritual continua mai multe luni de zile. Mama
îşi purta copilul în spate, într-un „leagăn” de lână, prins cu ajutorul făşiilor. Noaptea,
leagănul era agăţat de o grindă în casă sau prins între două scânduri despicate la capătul
de sus.
De obicei, bebeluşii erau alăptaţi timp de doi sau trei ani. Dar din cauza
condiţiilor precare din majoritatea caselor, rata mortalităţii nou- născuţilor era foarte
mare. În vremurile Vechiului Testament, copilului i se dădea un nume chiar la naştere,
nume ce avea întotdeauna o anumită semnificaţie. Alegerea numelui putea fi legată de
circumstanţele naşterii copilului, de caracterul său, ori de apropierea familiei de
Dumnezeu.
În timpurile Noului Testament, unui nou-născut de parte bărbătească nu i se
dădea nume până în cea de-a opta zi după naştere. În aceeaşi zi era şi „circumcis” (se
tăia surplusul de piele din vârful penisului). La multe alte popoare, băieţii erau
circumcişi când erau recunoscuţi drept membri adulţi ai familiei. Însă de pe vremea lui
Avraam, Dumnezeu a făcut din circumcizia în a opta zi după naştere, semnul fizic al
promisiunii făcută lui Avraam şi tuturor urmaşilor săi.68
Acest ritual le amintea că fiecare copil al Israelului făcea parte din poporul lui
Dumnezeu. Din păcate, adevărata semnificaţie a ritualului era adseori uitată, iar în
timpul exilului babilonian, circumcizia era considerată un simplu semn distinctiv al
evreilor.
2. Logodna şi căsătoria
Istoria creaţiei din cartea Facerii 1 şi 2 ne prezintă modelul căsniciei, un bărbat
şi o femeie pe viaţă, după cum L-a gândit Dumnezeu de la început. Cu timpul însă,
datorită degenerării moravurilor, alte modele s-au impus.
Codul de legi al împăratului Hammurabi al Babilonului (aproximativ 1700 î.
Hr.) stabileşte că: Un bărbat nu îşi va lua o a doua soţie decât dacă prima nu poate avea
copii. Soţului îi era îngăduită o a doua soţie (o concubină), sau soţia îi putea da o sclavă
pentru a avea copii prin ea. Copiii sclavei nu puteau fi îndepărtaţi. Este clar din istoria
lui Avraam că şi el a respectat aceste obiceiuri. De aceea a fost atât de îngrijorat când
Sara a insistat să o îndepărteze pe roaba Agar şi pe fiul acesteia.
68
Ibidem, p. 165.

50
În vremea lui Iacov şi Esau cutumele erau mai puţin stricte şi-i permiteau
bărbatului să aibă mai mult de o soţie. Această practică s-a perpetuat până când, în
vremea Judecătorilor şi a împăraţilor, un bărbat putea avea atâtea soţii câte îşi putea
permite să întreţină. Dar căsătoria cu mai multe femei putea duce la tot felul de
probleme.
Fără îndoială că la început au existat motive economice serioase pentru a avea
mai multe soţii: mai mulţi copii însemnau mai mulţi lucrători. Dar a venit vremea când
întreţinerea mai multor soţii a fost mai scumpă decât valoarea câştigului unei familii cu
mulţi copii. În vremurile Noului Testament s-a revenit la obiceiul ca un bărbat să aibă o
singură soţie. Sub acest aspect, oamenii se întorseseră la norma stabulită de Moise şi de
profeţii săi.
Era nefiresc ca un bărbat să nu se căsătorească – nu există cuvânt ebraic pentru
„celibatar”, bărbaţii din Israel căsătorindu-se foarte devreme. Vârsta legală pentru
căsătorie era de cel puţin treisprezece ani pentru băiat şi de cel ăuţin doisprezece pentru
o fată. Căsătoriile erau aranjate de părinţi tocmai pentru că mirii erau atât de tineri.
Căsătoria cu persoane de altă naţiune, care se închinau la alţi zei, era interzisă. De
asemenea, legea interzicea căsătoria între rude foarte apropiate. Deşi căsătoriile erau
aranjate, acest fapt nu însemna întotdeauna că tinerii nu aveau nici un cuvânt de spus.
Căsătoria era o problemă mai mult civilă decât religioasă. La logodnă se făcea
un contract în prezenţa a doi martori. Uneori, logodnicii îşi dăruiau unul altuia un inel
sau o brăţară. Logodna îi lega pe cei doi la fel de puternic ca şi căsătoria. Tatălui fetei
trebuia să i se plătească o sumă de bani, un „preţ de mireasă”. Uneori, preţul putea fi
plătit parţial prin munca prestată de bărbat. Se pare că tatăl era liber să folosească orice
dobândă pe care i-o putea aduce acest preţ, dar nu avea voie să se atingă de acesta
însuşi. În schimb, tatăl fetei îi dădea acesteia, sau soţului ei, o „zestre” (un dar de
nuntă). Darul putea consta din servitori, din parcele de pământ sau din alte forme de
proprietate.69
Nunta avea loc după ce mirele termina de aranjat casa cea nouă. Împreună cu
prietenii săi mergea seara la casa miresei. Ea aştepta acoperită cu un voal şi îmbrăcată în
rochie de mireasă. Era împodobită cu bijuteriile pe care mirele i le dăruise. La o
ceremonie simplă, vălul era luat de pe faţa ei şi pus pe umărul mirelui.
Legea lui Moise permitea unui bărbat să divorţeze de soţia sa, cu condiţia ca
înainte de a o îndepărta, să întocmească în scris „actele” care îi certificau libertatea. În
69
Ibidem, p. 166.

51
vremurile Noului Testament, învăţătorii evrei se certau adesea cu privire la motivele de
divorţ. Unii permiteau divorţul pentru orice fapt care îl nemulţumea pe soţ, chiar şi
pentru nepriceperea la gătit. Alţii credeau că trebuie să existe o decădere morală
serioasă, precum adulterul. În mod specific antichităţii, pentru femei exista un statut
diferit. O soţie nu putea divorţa de soţul ei niciodată, deşi în anumite cazuri, ea îl putea
forţa să divorţeze.
3. Moartea şi riturile funerare
Neascultarea primilor oameni de porunca divină le-a adus pierderea harului
dumnezeiesc, izgonirea din paradis, pierderea echilibrului dintre suflet şi trup, suferinţe
care îi macină forţele fizice şi psihice readucându-l în pământul din care a fost luat.
Plata păcatului este moartea considerată ca o trecere a omului în lumea de dincolo unde
se află părinţii şi strămoşii. Din cauza păcatului au apărut şi neputinţele şi cu acestea s-
au instalat în trup şi suflet bolile fizice, psihice şi demonice. Acestea provoacă omului
suferinţe care îl sfârşesc şi decedează. Bolile fizice erau : atrofie din cauza intoxicaţiei,
lipsei de alimentaţie şi bătrâneţe, ciuma, paralizia de mai multe feluri, dezinteria,
eczema, lepra cu cele două forme – tuberculoza, manifestată prin culoarea roşie şi
umflătură şi nervoasă, râia şi pecinginea.
Bolile psihice sunt ca o pedeapsă contra mândriei omului – melancolia lui Saul
şi nebunia lui Nabucodonosor – iar cele demonice amintite numai în Noul Testament –
muţenie, orbire, epilepsie şi furie. „Potrivit credinţei în nemurirea sufletului, după
moarte sufletele oamenilor ajung în Şeol de unde aşteaptă să fie scoase de Dumnezeu,
unele la viaţă veşnică, altele la osânda veşnică.70
Imediat după moarte rudele sau prietenii închideau ochii şi gura celui decedat
şi totodată îi dau şi ultima sărutare după care pregăteau trupul pentru înmormântare.
Pregătirea consta din spălarea corpului, ungerea cu aromate şi înfăşurarea într-un
giulgiu. Din cauza climei înmormântarea se făcea îndată după deces şi după aşezarea
trupului în mormânt pregătit în afara cetăţii, excepţie făcând numai profeţii şi regii care
se îngropau în cetate, spre seară avea loc pomana care se chema pâinea durerii şi
paharul mângâierii.
Dacă îmbălsămarea nu era practicată de israeliţi în afară de cea făcută lui Iacob
şi Iosif în Egipt, acelaşi lucru se poate spune şi despre incinerare, considerată ca o
fărădelege sau ca o înăsprire a pedepsei cu moartea. După datina majorităţii popoarelor
orientale, evreii erau îngropaţi în morminte – peşteri artificiale sau naturale. Mormântul
70
Dumitru Abrudan, Emilian Corniţescu, Op. cit., p. 142.

52
se numae „casa veşniciei”71 şi consta dintr-o bancă pe lângă pereţii peşterei sau o piatră
pe care era depus mortul. La mormânt care se acoperea cu o piatră veneau timp de şapte
zile bocitoarele. În el se aşezau alături de trup diferite obiecte folosite în viaţă de cel
decedat. Era vopsit în alb ca să fie văzut de departe şi să nu necurăţească pe cei ce se
atingeau de el. Timp de 7 zile atingerea de cadavru şi de mormânt necurăţea pe om. Pe
mormânt se obişnuia să se ridice un monument funerar cu inscripţii iar mai târziu un
mausoleu.
După cel decedat rudele şi prietenii purtau doliu ca expresie a durerii. Aceştia
îşi manifestau sentimentele de regret prin bocet, plânset, tânguire, ruperea veşmintelor
la piept, şederea în praf şi cenuşă, îmbrăcarea unei haine negre, acoperirea capului şi a
feţei, umblarea fără încălţăminte. Doliul dura 7 zile după rude apropiate sau 30 de zile
în cazuri extraordinare. Preoţii purtau doliu numai după decesul rudelor celor mai
apropiate iar arhiereul în caz de blasfemie când îşi rupea veşmântul. Doliul se mai
păstra şi în caz de felurite nenorociri: foamete, invazia lăcustelor, înfrângerea în război
şi altele. 72
După cum am mai amintit, de cele mai multe ori, evreii îşi înmormântau morţii
în peşteri. Unele peşteri erau suficient de largi pentru toţi membrii unei familii, însă,
dacă era necesar, ele puteau fi lărgite pentru a forma coridoare cu rafturi tăiate în piatră,
în care erau aşezate corpurile. Pe vremea patriarhilor, exista obiceiul ca generaţii
succesive să fie înmormântate în mormântul familiei (o peşteră sau un mormânt săpat în
stâncă); astfel, Sara, Avraam, Isaac şi Rebeca, Lea şi Iacov au fost înmormântaţi toţi în
peştera Macpela, la E de Hebron. Uneori era necesară înmormântarea în morminte
individuale deoarece decesul a avut loc la o depărtare mare de mormântul familiei.
Înmormântarea promptă, inclusiv a criminalilor spânzuraţi, era o regulă.
Contactul cu morţii şi jelirea formală atrăgea după sine pângărirea ceremonială. Jelirea
manifestată prin plâns, sfâşierea hainelor şi dezlegarea părului era permisă preoţilor
după rânduiala lui Aaron, dar nu şi marelui preot sau unei persoane aflată sub
jurământul de nazireat. Preoţilor şi poporului le era interzisă cu desăvârşire facerea de
tăieturi, tăierea colţurilor bărbii, raderea părului dintre sprâncene, şi încrustarea unor
semne pe cap. Mâncarea zeciuielii în timpul perioadei de jale sau jertfirea ei pentru
morţi era de asemenea interzisă. Acestea erau obiceiuri păgâne, canaanite. Femeile luate
prizoniere în război puteau să-şi jelească părinţii timp de o lună înainte de a fi luate în

71
Ibidem, p. 143.
72
Ibidem, p. 143.

53
căsătorie de cuceritori. Liderii naţionali, cum au fost Aaron şi Moise, au fost onoraţi cu
un doliu naţional de 30 de zile după înmormântarea lor.73
Oamenii bogaţi aveau posibilitatea să îşi comande morminte speciale. Acestea
aveau în interior o scară care cobora prin stâncă până la camera mortuară. La intrare era
pusă o lespede de piatră, cu o piedică în faţa ei. În timpurile Noului Testament, se aşeza
într-un jgheab o piatră circulară care era rostogolită pentru a acoperi intrarea. În mod
evident, numărul de peşteri, chiar şi al celor artificiale, era limitat. Aşa că oasele erau
adeseori scoase şi păstrate în cufere din lemn sau din piatră, numite „osuarii”.
Săracii erau înmormântaţi în peşteri puţin adânci, în câmp deschis. Corpul
celui decedat era înconjurat cu un rând de pietre, iar spaţiile dintre ele erau umplute cu
pietre mici şi cu pământ. Deasupra se punea o lespede de piatră. Toate mormintele erau
văruite în alb, pentru a atrage atenţia oamenilor asupra lor, deoarece nu trebuiau atinse.
Atingerea unui cadavru era considerată o întinare, persoana ce îl atinsese fiind
considerată „necurată” din punct de vedere ritualic.
B. Ştiinţele şi artele la evrei
Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul este singura fiinţă
pământească dotată cu raţiune, voinţă şi sentiment. Lui i s-a dat raţiunea ca să cunoască
natura şi ca să o stăpânească ceea ce s-a adeverit în istoria existenţei sale prin ştiinţă şi
artă. De aceea atât ştiinţa cât şi arta sunt în strânsă legătură cu originea omului care în
timp, fructificând darul divin al înţelepciunii sale, a ajuns să înveţe să scrie pentru a-şi
putea consemna faptele sale, descoperirile din natură, sentimentele sale faţă de lumea
înconjurătoare, etc. Atât ştiinţele cât şi artele la poporul Israel au fost puse în slujba
religiei care îi însufleţeşte şi-i îndeamnă la cunoaşterea operei divine şi la întipărirea
ideilor înalte despre Dumnezeu şi natură în lucrări artistice – poezie şi arhitectură.
Ştiinţele şi artele la evrei îşi au originalitatea lor în cadrul culturii şi civilizaţiei
popoarelor vechi orientale.
Ca instrumente ale cunoaşterii şi ale transmiterii gândurilor şi sentimentelor
scrierea şi limba sunt absolut necesare în dezvoltarea oricărei ştiinţe. După autorii vechi
originea scrierii alfabetice, care a urmat formelor pictografice, cuneiforme şi hieroglife
ar fi de la fenicieni. De la aceştia scrierea alfabetică a fost preluată de greci (1200-1000
î. Hr.) care au introdus vocalele şi de la ei, mai târziu de romani. Mai veche decât
scrierea feniciană sunt semnele de pe inscripţiile sinaitice aparţinând tot unei populaţii
semite care utiliza un număr de 32 semne fonetice.
73
***, Dicţionar biblic, vol. I, Editura „Cartea Creştină”, Oradea, 1995, p. 694.

54
În timpul patriarhului Avraam se folosea în Ţara Sfântă, aşa cum confirmă
ulterior tăbliţele de la Tell el Amarna, scrierea cuneiformă, iar în Egipt israeliţii
foloseau semnele hieroglife, destul de greoaie ca şi primele. La intrarea în Ţara Sfântă şi
până la exilul babilonian israeliţii au folosit scrierea paleoebraică înrudită cu cea
feniciană ca formă iar după reîntoarcerea din exil au adoptat scrierea aramaică patrată la
vremea aceea fiind foarte mult răspândită la popoarele orientale.
Scrierea paleoebraică folosită pentru cărţile sfinte ca şi limba ebraică în cult au
fost înlocuite de limba şi scrierea, care s-au păstratîn textul masoretic. Formele scrierii
peleoebraice sunt confirmate de textul inscripţiilor vechi şi manuscrisele de la Marea
Moartă. Alfabetul paleoebraic şi nu scrierea cuneiformă – silabică a stat la baza scrierii
cărţilor Vechiului Testament.
Limba ebraică biblică a fost vorbită de urmaşii lui Avraam şi ea era înrudită cu
cele din ramura semită-feniciană, cananeeană precum şi cu accadeană sau asiro-
babiloniană. Ea era deosebită de limba asiro-babiloniană pe care profetul Isaia o
numeşte stâlcită şi care nu se poate înţelege. La fel se deosebea şi de aramaică în care au
fost scrise câteva texte sau capitole din Vechiul Testament.
Aşadar, israeliţii au vorbit limba ebraică care face parte din marea familie
hamito-semită şi în Vechiul Testament sunt cunoscute mai multe feluri de scriere
paleoebraică, deoarece în ea s-au redactat diferite nume şi era folosită de scriitori la
curţile regale. Ca instrumente de scris sunt amintite: stilul, condeiul, trestia, şi cerneala.
Rechizitele se purtau la brâu. La început materialele pe care s-a scris erau tăbliţele de lut
pentru scrierea cuneiformă, iar după aceea papirusul şi din secolul II î. Hr. pergamentul.
Cărţile aveau forme de volume sau rulouri care se înfăşurau pe un sul. Volumele erau
scrise pe coloane.74
Ca ştiinţe speciale cunoscute în Vechiul Testament menţionăm: istoria,
geografia, filosofia, ştiinţele naturale, matematica şi astronomia. Ca şi la popoarele
orientale, la evrei a fost mult cultivată istoria, iniţial pe cale orală şi după aceea în scris
prin consemnarea cântecelor de vitejie. Nu se poate cunoaşte exact timpul când a
început să fie scrisă istoria poporului Israel, dar la început preocupările de acest gen se
reflectă în genealogii şi poezii epice mult apreciate de orientali. În timpul regalităţii
cancelarul avea obligaţia să scrie evenimentele din vremea regelui iar scriitorul să
noteze informaţii din viaţa poporului şi a regilor. Date istorice au mai fost consemnate şi

74
Dumitru Abrudan, Emilian Corniţescu, Op. cit., p. 137.

55
de profeţi în scrierile lor sau de ucenicii lor precum şi de preoţi versaţi în scrierea
istoriei.
Lacuna istoriei antice, care se ocupa mai mult cu originea şi dezvoltarea
familiilor în loc de a consemna evenimentele, este compensată de autorii Vechiului
Testament care printre genealogii mai intercalează şi ani dintr-o perioadă de timp. Cei
ce se ocupau genealogii se numeau „şoterim” (genealogi) iar „soferim” erau cei ce
scriau istorie. Pe lângă cărţile istorice ale Vechiului Testament au mai existat şi altele cu
acest profil şi care s-au pierdut: Cartea războaielor Domnului, Cartea faptelor lui
Solomon, Cronica regilor din Iuda, Cronica regilor din Israel.75
În domeniul istoriei dependenţa de religie era totală: datele se consemnau cu o
relativă exactitate, dar relaţiile cauzale dintre fapte erau atribuite exclusiv voinţei divine.
Cu aceste două idei enunţate de cronicarii evrei – ideea unităţii neamului omenesc şi
ideea evoluţiei omenirii spre un ţel determinat – ei au prefigurat acea ramură a
istoriografiei care are ca obiect istoria universală.
Autoritarismul excesiv exercitat de religie a limitat totdeauna dezvoltarea
gândirii ştiinţifice. În cazul culturii ebraice antice însă situaţia a fost mai gravă; căci
sacerdoţii decretau că încercarea de a pătrunde cauza unor fenomene, de a înţelege
efectele şi relaţiile dintre ele, îi este interzisă omului, este rezervată exclusiv lui Yahwe.
În felul acesta, explicaţiile date fenomenelor naturale rămâneau în limitele unei
gândiri mitologice: roua cade din cer, zorile se ridică pentru că au aripi; ploaia şi vântul-
la fel ca şi ninsoarea şi grindina – rămân închise în cămările cereşti până când
Dumnezeu le deschide zăvoarele. Luna din lăcaşul ei trimite boli vitelor, bolta cerului se
sprijină pe crestele munţilor, pământul pluteşte pe un imens ocean veşnic ameninţător.76
Cunoştinţele geografice se rezumau în principal la cele relatate în cartea
Ieşirea, capitolul II, şi se limitau doar la zona orientală a Mediteranei, la cea cuprinsă
între Sidon şi Asiria, sau între Armenia şi Arabia meridională.
În cadrul culturii ebraice, în care rolul ştiinţei teoretice a fost aproape nul, n-au
lipsit totuşi anumite cunoştinţe de ordin practic. Unele supravieţuiau din epoca tribală;
majoritatea erau de origine babiloniană şi, în special, provenind din surse greceşti şi
elenistice.
Filosofia evreilor este mai mult o teosofie legată de viaţă decât de speculaţie.
Ei încercau să-şi explice totul prin prisma religiei şi să-şi conformeze modul lor de viaţă

75
Ibidem, p. 138.
76
Ovidiu Drimba, Op. cit., p. 258.

56
cu preceptele Legii divine ca să dobândească fericirea pământească şi viaţa nemuritoare.
După exilul babilonian se poate vorbi de filosofi, în adevăratul sens al cuvântului, la
evrei. Aceştia trăiesc în perioada elenistică şi caută să împace religia mozaică cu
filosofia timpului, îndeosebi cu cea greacă.
Descrierile şi observaţiile pe care le consemnează aghiografii în cărţile lor pun
în lumină cultivarea ştiinţelor naturale la evrei. De asemenea, ei aveau şi cunoştinţe
matematice împrumutate de la egipteni şi canaanei. Egiptenii cultivau mult cunoştinţele
din acest domeniu la construirea piramidelor, construcţiilor edilitare, irigaţii precum şi
la schimburile comerciale. Evreii la rândul lor le vor aplica în construirea edificiilor
publice şi prin schimburile comerciale au dobândit şi alte informaţii din aritmetică şi
geometrie.
Matematicile evreilor n-au depăşit un stadiu elementar – din cauza fie a
dezinteresului lor pentru raţionamentul matematic abstract, fie a lipsei unui sistem
zecimal. Cunoştinţele lor derivau din tradiţiile ştiinţifice mesopotamiene şi greceşti –
dar mai ales din aproximaţii practice. Erau în posesia unor unor anumite instrumente şi
tehnici de măsurare (de pildă, a înălţimii unui obiect după umbra lui).77
Tot de la egipteni cât şi de la babilonieni care făceau operaţii chirurgicale,
evreii şi-au însuşit cunoştinţe medicale. Despre medici nu se aminteşte decât în cărţile
profetice iar despre unguente pe vremea regelui Asa. Medicina era practicată mai mult
de preoţi care aveau îndatorirea după Lege să examineze pe leproşi şi să constate
vindecarea lor de această boală necruţătoare. Pentru tratarea rănilor se folosea balsamul,
vinul, untdelemnul şi diferite aromate la care se adăugau plantele medicinale iar în
diferite afecţiuni apele termale de la Tiberiada, Gadara şi Kallirhae. În Sfânta Scriptură
în afară de miere nu se face nici o menţiune despre medicamentele interne amintite
numai în Talmud.
Mai puţin cultivată a fost astronomia deoarece fiind aşa de dezvoltată la
asirobabilonieni unde era împreunată cu astrologia, îi putea atrage la idolatrie. Evreii
aveau cunoştinţe din astronomie pe care le foloseau în agricultură, comerţ şi pentru
calcularea timpului (calendarul). Ei au renunţat la cele descoperite de astrologi deoarece
prin profeţi nu prin ghicitori Dumnezeu făcea cunoscută voia Sa.
Dintre artele frumoase cel mai mult au fost cultivate: poezia, muzica şi
arhitectura în afară de sculptură şi pictură considerate drept cauză a promovării
idolatriei. Poezia, ca expresie a gândurilor şi simţămintelor celor mai nobile a cunoscut
77
Ibidem, p. 259.

57
o mare înflorire în epoca de aur din timpul regilor David şi Solomon. Ea consta din
cântări lirice, didactice şi profetice. În cărţile istorice este prezentată poezia lirică.
Caracteristice formală a poeziei ebraice, ca şi cea a orientalilor constă din
ritmul iudeilor sau paralelismul membrelor care este de trei feluri: sinonimic, în care
ideea din primul verset este reluată sub altă formă în versetul al doilea, antitetic, în care
versetul al doilea exprimă antiteza celui dintâi şi sintetic în care ideea din primul verset
se dezvoltă în al doilea.78
Cea de-a doua artă frumoasă, muzica, a fost îmbinată în strânsă legătură cu
cultul divin. Ea s-a dezvoltat paralel cu poezia cântată la ison şi acompaniată de
instrumente muzicale. După Vechiul Testament descoperitorul chitarei şi al cimpoiului
a fost Iubal. În vremea lui Moise muzica a fost introdusă în cult, iar mai târziu regele
David a împărţit pe leviţi în coruri conduse de maeştri de cântări la executarea cântării
Psalmilor. După o perioadă de decădere sub regii din Iuda, Hischia şi iosia, va fi
reînviorată. În exil muzica intra într-o nouă fază de decădere şi va fi reorganizată abia în
zilele regelui Iuda Macabeul.
Muzica instrumentală se execută la instrumente cu coarde, de percuţie şi de
suflat. Ca instrumente cu coarde se foloseau: chitara, vechi instrument cu 8-10 coarde
întinse pe o cutie de rezonanţă care se acţionau cu degetele sau cu un beţişor, harfa
asemănătoare unui triunghi pe care se întindeau 10 coarde servind la serbări şi cult.cutia
de rezonanţă faţă de chitară era deasupra nu dedesubt.
Vechii israeliţi foloseau ca instrumente de suflat: cimpoiul, fluierul, trâmbiţa şi
cornul folosit pentru anunţarea sărbătorilor religioase (lunile noi), luptelor sau orice
momente periculoase. Instrumentele de percuţie serveau la păstrarea ritmului în muzică
şi dansuri. Acestea sunt : tamburina, discurile, triangulul şi sistrul.
Din lipsa monumentelor şi a descrierilor generale nu se poate cunoaşte
îndeajuns arhitectura evreilor care a cunoscut o dezvoltare târzie. Pentru a ne face o
imagine asupra acestei arte de un real folos sunt resturilede apeducte, fântâni, cisternele,
iazurile şi mormintele. Resturi de apeducte s-au descoperit la Ierusalim şi în alte
localităţi iar cea mai veche fântână este cea de la Sichem făcută de patriarhul Iacob.
Cisternele erau nişte gropi ca şi iazurile amenajate pentru strângerea apei de ploaie sau
din zăpadă.
C. Calendarul

78
Ibidem, p. 260.

58
În limba ebraică nu există un echivalent al termenului latin calendarium, iar
trecerea anului era marcată în general prin referire la lunile anului, la sezoanele agricole
sau la sărbătorile principale.
Pentru calcularea timpului şi întocmirea calendarului evreii s-au folosit de
cunoştinţele luate de la egipteni, asiro-babilonieni, greci şi romani. Timpul se scurgea
pe îndelete în casele evreieşti. Înainte ca grecii şi romanii să fi folosit ceasurile cu apă şi
cele cu lumânări, metoda obişnuită de măsurare a timpului în unităţi mici, consta în
urmărirea deplasării (deşi egiptenii foloseau demult clepsidra cu nisip pentru o oră). Se
pare că în vremurile biblice erau folosite trei sisteme diferite de măsurare a timpului.
La începutul perioadei Vechiului Testament, pe când Canaanul se afla sub
influenţa Egiptului, ziua începea la răsăritul soarelui. Exista un calendar de
douăsprezece luni a treizeci de zile, cu cinci zile în plus la sfârşitul anului. Zilele lunii
erau marcate prin punerea unui cui de lemn într-o placă de os, care avea trei rânduri de
câte zece găuri.79
Mai târziu, probabil sub influenţa babiloniană, calendarul pare să se fi
schimbat. Ziua începea la răsăritul lunii ( ora 18:00), şi o zi întreagă devenea „o seară şi
o dimineaţă”. Seara era împărţită în trei străji a câte patru ore.
Romanii au făcut o schimbare împărţind seara în patru străji a câte trei ore. O
nouă lună calendaristică era marcată, de asemenea, de răsăritul lunii noi. Primul semn al
lunii noi era comunicat prin luminile focurilor de pe dealuri. Lunile calendaristice erau
alcătuite atunci doar fin 28/29 de zile, aşa încât trebuia să mai existe o lună suplimentară
la capătul câtorva ani pentru a pune calendarul în corcondanţă cu soarele. Cei care
hotărau când trebuia să fie adăugată această lună erau preoţii.
Ca şi la babilonieni anul era lunar, deoarece era împărţit în luni după cursul
astrului de noapte şi solar (egiptean) întrucât se făcea acordul cu mişcarea astrului de zi
prin intercalarea unei luni. De la schimbarea sau repetarea regulată a anotimpurilor s-a
dat denumirea anului format din 354 zile cu 12 luni de 29 şi 30 zile alternând neregulat.
La 2-3 ani se intercala luna a 13-a ca să se pună în armonie anul lunar cu cel solar (365
zile ca anul egiptean). Adăugarea lunii a 13-a de 29 de zile numită al doilea Adar se
făcea în funcţie de coacerea orzului la 14 Nissan pentru că la 16 Nissan să fie adus la
templu snopul de orz ca ofrandă a începutului secerişului.
În vechime anul evreilor începea toamna deoarece se zicea că sărbătoarea
culesului se prăznuia la sfârşitul anului. Mai târziu pe vremea luiMoise va începe
79
***, Enciclopedia Bibliei, p. 163.

59
primăvara. Cele două anotimpuri se vor păstra în continuare prima pentru anul
economic, cea de-a doua pentru anul religios. Un an începea la 1 Tişri când se
sărbătoreau «Corturile» şi începea numărătoarea anilor sabatici şi jubiliari, celălalt la 1
Abib în care se prăznuiau Paştile.
La evrei ca şi la alte popoare antice anul era împărţit în patru anotimpuri adică
2 echinocţiuri şi 2 solstiţii, însă având în vedere lucrările agricole ei îl divizau în 6 părţi.
În cărţile Vechiului Testament se fac referiri des la 2 anotimpuri : vara şi toamna. Anul
simplu era de 12 luni, iar anul bisect număra 13 luni şi lunile erau alcătuite din zile care
formează săptămânile. Zilele încep seara, calculul care s-a făcut în funcţie de apariţia
lunii pe cer, şi ţin până în seara următoare, aşa cum se întâlneşte şi în cadrul zilei
liturgice. Înainte de exil ziua naturală pe lângă seara şi dimineaţa se împărţea, ca şi anul,
în 6 părţi: zorile, dimineaţa, căldura zilei, amiază, lumină dublă, ziua stabilă, amurgul
sau vântul zilei şi seara care era dublă şi ambele înainte de apusul soarelui. Între cele 2
seri se aprindea candelabru şi se tămâia în Sfânta, se junghia mielul pascal.80
De la babilonieni, evreii au întrebuinţat după exil împărţirea zilei în 4 grupe de
câte 3 ore. Este vorba de ora 1, 3, 6, 9 iar mai târziu vor folosi ca şi babilonienii
împărţirea zilei în 12 ore.
În vechime evreii împărţeau noaptea în 2 jumătăţi sau 3 veghe, începutul
veghilor de la apusul soarelui până spre miezul nopţii, veghea medie până la cântatul
cocoşului şi veghea dimineţii până în zorii zilei. De la romani au împrumutat împărţirea
nopţii în 4 părţi: seara, până la ora 9, miezul nopţii până la ora 12, cântatul cocoşilor,
până la 3 dimineaţa şi dimineaţa până în zori.
Un grup de 7 zile formează săptămâna care se încheie cu sâmbăta, zi de repaus
şi sărbătoare. În legătură cu săptămâna este cincizecimea sau săptămâna săptămânilor,
anul sabatic (la 7 ani) şi anul jubiliar (la 50 de ani). Zilele săptămânii n-au nume
speciale ci se numără după cum vin după sâmbătă.
Un număr de 4 săptămâni formează o lună. Până la exil numai unele din cele
12 luni aveau nume speciale: luna spicelor, luna luciului, luna inundaţiilor şi luna
fructelor. După exil toate lunile au denumiri babiloniene.
Cu privire la stabilirea erelor, ea începe cu ieşirea din Egipt sau de la fondarea
statului israelit. O altă numărătoare a anilor s-a făcut de la zidirea templului, ori de la
anii de domnie ai regilor israeliţi sau străini. Calcularea anilor s-a făcut şi după anii de
domnie ai regilor seleucizi începând cu toamna anului 312 î. Hr. Ori în legătură cu
80
Dumitru Abrudan, Emilian Corniţescu, Op. cit., p. 141.

60
domnia lui Simon Macabeul. Din secolul VIII d. Hr. şi până astăzi se socoteşte era
mozaică de la facerea lumii, calculând 3761 ani de la crearea lumii până la Hristos.81

81
Ibidem, 142.

61
CAPITOLUL AL III-LEA
ELEMENTE DE ETNOLOGIE BIBLICĂ ÎN
PERSPECTIVĂ CLASICĂ ŞI MODERNĂ

După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii creştine, Dumnezeu a voit să


lege istoria mântuirii de istoria unuia din cele mai mici popoare de pe faţa pământului şi
anume de a poporului iudeu. Din felul cum a lucrat Dumnezeu cu poporul acesta al
Bibliei, se vede cum acţionează cu cei care se încred în El. Aşadar, atunci când noi
studiem istoria poporului Bibliei nu ne ocupăm de istorie naţională pur şi simplu, ci ne
interesăm de felul cum Dumnezeu a lucrat şi încă lucrează faţă de cei care îşi pun
speranţa într-însul.
De aceea, printre studiile scripturistice se află unul care poartă numele de
„istoria biblică”, în care la tot pasul este vorba de poporul evreu. Dar nu trebuie expuse
toate amănuntele din istoria acestui popor, ci numai acele momente din viaţa acestui
popor, unde se vede lucrarea lui Dumnezeu faţă de această naţiune şi invers, de
comportarea poporului Bibliei faţă de Dumnezeu. Aşa se face că teologul, care voieşte
să aşeze Biblia în cadrul istoriei umane, este obligat să cunoască temeinic istoria
poporului israelit, desigur în latura sa religioasă.82
Principalele elemente revelaţionale despre om din Vechiul Testament au fost
încorporate în ansamblul învăţăturii creştine. De aceea spunem că antropologia
Vechiului Testament stă la baza antropologiei creştine sau că se cuprinde organic în
aceasta.
Văzută în perspectivă, antropologia Vechiului Testament se caracterizează prin
optimismul pe care îl degajă. Deşi accentuază slăbiciunea şi culpa protopărinţilor noştri
ca urmare a săvârşirii păcatului, Vechiul Testament întrevede un viitor plin de speranţe.
Starea de decădere a celor din Vechiul Testament nu este definitivă, pentru că „mânia
82
Athanasie Negoiţă, Istoria poporului iudeu după cercetările mai noi, în „ Mitropolia Banatului”, an. XI
(1961), nr. 7-12, p. 22.

62
lui Dumnezeu nu ţine totdeauna” (Miheia 7, 18). Ca urmare, omul va redobândi
posibilitatea de a se ridica la o nouă stare de creştere spirituală cu ajutorul harului.
Vremea redresării sale dobândeşte contururi precise în previziunile profeţilor. Moise
anunţă ca o certitudine înfrângerea lui satan, care a cauzat căderea lui Adam. 83
Moise a fixat în scris şi informaţii pe care le-a cules din tradiţia orală, din gura
contemporanilor. Multe informaţii din cartea Facerii se bazează pe tradiţia veche. În
Facere se descriu evenimente din epoca străveche, istorisirea este scurtă, moderată. Abia
atunci devine mai amplă când Moise ajunge la epoca sa. Pentru cele de dinaintea lui,
Moise a avut o tradiţie sigură, care s-a păstrat în memorie (precum căderea omului,
fratricidul lui Cain, istoria lui Avraam, Isaac, Iacob, potopul).
Moise n-a scris numai pe baza tradiţiei orale, sau a Revelaţiei, ci la scrierea
cărţilor sale a folosit şi izvoare scrise. La alte popoare tradiţia cea veche era diformată
prin ficţiuni arbritare, pe când Moise ne prezintă tradiţia originală în toată curăţia ei.
Relatările despre trecutul omenirii constituie un tezaur istoric, propriu tuturor
popoarelor vechi. Amintirea trecutului s-a transmis din generaţie în generaţie cu
modificări. O formă mai bună prezintă tradiţia iudaică, ea fiind mai apropiată de cea a
primilor oameni. Revelaţia divină, făcută lui Moise, ca autor inspirat, dezbracă această
tradiţie de elementele străine Revelaţiei.84
În epoca Vechiului Testament exista în Israel un depozit sacru, care se
transmitea. Acest tezaur îmbrăţişa toate aspectele vieţii : suveniri istorice cu credinţele
care le încadrau, forme de rugăciuni, rituri, felurile cultice. Pentru a se transmite, acest
depozit a luat formă literară. Legi, credinţe, imnuri, rituri, devin mijloacele lor de
exprimare. În temeiul acestor tradiţii au luat naştere scrierile biblice.
În epoca când scrisul a avut un rol secundar, tradiţia orală constituia singurul
mijloc de difuzare. După cum există o tradiţie anterioară lui Moise, aşa există şi una
postmozaică. Aceasta a devenit obligatorie pentru credinţă. Sfântul Ilie n-a scris nimic.
El a propovăduit nu numai cu cuvântul şi cu fapta voia lui Dumnezeu, ci a încredinţat
perpetuarea predicării sale altora. Întreg Vechiul Testament este produsul unei evoluţii
religioase care merge de la Moise şi până la Hristos.85
Cercetătorii istoriei religiilor au ajuns la concluzia că religia este tot atât de
veche ca şi omul. Dintotdeauna, omul a fost o fiinţă religioasă. Dacă religia este tot atât
83
Dumitru Abrudan, Aspecte ale antropologiei Vechiului Testament, în „Studii Teologice”, an. XXX
(1978), nr. 3-4, p. 265.
84
Nicolae Neaga, Importanţa tradiţiei exegetice pentru cercetarea biblică modernă, în „Mitropolia
Ardealului”, an. XVII (1972), nr. 5-6, p. 373.
85
Ibidem, p. 373.

63
de veche ca şi omul, putem spune că originea cultului este tot atât de veche ca şi religia;
cultul nefiind altceva decât manifestarea în exterior a sentimentului religios intern sau
predispoziţia religioasă sădită în om de către Ziditorul său încă de la creaţie. Cultul
divin general, locaşurile de cult, acţiunile cultice, timpurile sfinte, toate acestea, ca
aspecte ale vieţii religioase, ţin de antichităţile sfinte.86
Cultul este omagiul, adică atitudinea şi activitatea desemnată pentru a
recunoaşte şi descrie valoarea persoanei căreia îi este adresat omagiul. Cultul este astfel
sinonim cu unitatea unei vieţi religioase, îmbrăţişarea pietăţii, precum şi slujbele
liturgice divine. Întinderea înţelesului acestui cuvânt este de aceea foarte mare.
Cultul divin înainte de Moise a cunoscut o dezvoltare dependentă de cea a
neamului omenesc. Dacă la descendenţii lui Set, cultul şi-a păstrat puritatea, la urmaşii
lui Cain el s-a alterat. Înţelegându-se greşit descoperirea primordială, s-a ajuns în timp
la identificarea lui Dumnezeu cu natura, adică a Creatorului cu creatura. Oamenii au
încercat să îmblânzească forţele naturii chiar cu preţul sacrificiilor umane. Din cauza
păcatului s-a alunecat în politeism, ajungându-se la religii naturaliste. Acestea au dat
naştere unui cult idolatru, al cărui scop nu mai era adorarea lui Dumnezeu, ci a creaţiei
Sale.
Pentru păstrarea purităţii credinţei despre Dumnezeu şi lume şi pentru
restabilirea adevăratului scop al cultului divin, adorarea lui Dumnezeu, Iahve a ales pe
patriarhul Avraam din Urul Caldeii pentru a fi reprezentantul religiei adevărate şi al
cultului divin adevărat. Prin această alegere se prevenea degradarea totală a cultului
divin, degradare cauzată decredinţa idolatră. Se revenea la credinţa într-un singur
Dumnezeu, prin care se avea în vedere pregătirea omenirii pentru venirea
Mântuitorului.87
Fără a fi fost invocat în prealabil, Dumnezeu se descoperă unei fiinţe umane,
adresându-i o chemare urmată de promisiuni. În această chemare se cuprinde caracterul
universal al izbăvirii, lucru care, în mod normal, nu îl găsim în doctrina mozaică.
Pe vremea patriarhilor, cultul divin sau cinstirea lui Dumnezeu îmbrăca forme
simple de manifestarea credinţei monoteiste, constând în special din aducerea
sacrificiilor şi invocarea numelui sfânt. Prin aceste manifestări externe, patriarhii evrei
îşi arătau credinţa în Dumnezeu, Căruia îi făceau şi făgăduinţe solemne, aşa cum a
procedat Iacov când a fugit spre Mesopotamia, şi din Betel, i-a făgăduit lui Dumnezeu
86
Viorel Cristian Popa, Cultul religios al evreilor înainte de Moise, în „Orizonturi Teologice”, an. I
(2000), nr. 3, p. 148.
87
Ibidem, p. 150.

64
că-I va da a zecea parte din toate lucrurile sale. La aceste forme externe ale cultului mai
adăugăm şi actul circumciziunii, pe care Dumnezeu l-a aşezat ca semn al legământului
veşnic încheiat de El cu Avraam şi urmaşii săi.88
Pentru că întreaga viaţă religioasă şi socială a evreilor dinainte de Moise se
desfăşura în jurul legământului încheiat de Dumnezeu cu patriarhul Avraam, se poate
afirma că cultul evreilor acelor vremuri a fost un cult al legământului.
Arheologia biblică are o deosebită importanţă pentru înţelegerea şi
interpretarea corectă a cărţilor Sfintei Scripturi, şi îndeosebi a Vechiului Testament.
Arheologia, ca disciplină de sine stătătoare, separată de istorie, apare la sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi va cunoaşte două direcţii principale, una laică şi una religioasă,
cea religioasă urmărind prezentarea ştiinţifică a situaţiei naturale, sociale, culturale,
politice, economice şi religioase în care şi-a dus viaţa poporul lui Israel.
Inscripţiile descoperite pe monumente sau, întâmplător, pe obiectele de
ceramică, au fost de mare importanţă pentru confirmarea cronologiei biblice, pentru
cunoaşterea convingerilor religioase ale evreilor şi pentru stabilirea diferitelor etape din
istoria scrierii ebraice. Unele dintre aceste mărturii epigrafice ne dau posibilitatea să
cunoaştem chiar date mai precise din istoria poporului evreu, ca de exemplu cucerirea
babiloniană din anul 586 î. Hr.89
Privite în asamblul lor, vestigiile arheologice formează un izvor preţios de date
cu conţinut istoric, religios şi cultural, care provine dintr-o perioadă ce se întinde de la
patriarhii biblici până în vremea lui Ezdra şi Neemia. Ele ne oferă prilejul să cunoaştem
mai bine nivelul religios şi cultural al populaţiilor care au trăit pe teritoriul Ţării Sfinte
sau în afara graniţelor acesteia.
Dincolo de ilustrarea generală a lumii biblice, arheologia are nenumărate
contribuţii specifice. Totalitatea descoperirilor arheologice făcute de-a lungul timpului
au putut reconstitui vechile civilizaţii din Orientul Apropiat, aflate în vecinătatea
Israelului. Prin aceasta ne-a fost pus la dispoziţie contextul în care putem studia
comprartiv Israelul, apreciind mult mai bine atât asemănările cu late popoare, cât şi
deosebirile care particularizează acest popor, în acest fel putând reconstrui mult mai
uşor cadrul ambiental al Israelului, adică topografia, climat, sursele naturale şi cele de
apă, comerţul, tipurile de aşezări, demografia, etc.90

88
Ibidem, p. 154.
89
Mihai Vladimirescu, Principalele descoperiri arheologice din Ierusalim în ultimii ani, în „Altarul
Banatului”, an. XIV (2003), nr. 1-3, p. 64.
90
Ibidem, p. 65.

65
Se împlinesc aproape două secole de când străvechiul Orient Apropiat a fost
trezit din lunga-i letargie de către turişti, diplomaţi şi exploratori. Europa, surprinsă de
splendoarea şi de puterea culturii materiale a regatelor de mult apuse, a fost deosebit se
interesată de impactul acestor descoperiri asupra cunoştinţelor de istorie biblică.
Arheologia a reintegrat Sfânta Scriptură în cadrul ei inţial, prin datele noi despre
popoarele, locurile şi culturile uitate ale vechiului Orient Apropiat, o lume de mult
dispărută în care Israelul îşi avea obârşia şi unde literatura sa a dobândit formă şi sens.
În acest fel, Biblia nu poate fi socotită un vestigiu izolat al antichităţii, de provenienţă
necunoscută şi fără credibilitate.
Arheologia pare să nu fi putut demonstra existenţa pur istorică a unor
personalităţi din Biblie, cum ar fi Avraam sau Moise, dar ea a infirmat pentru totdeauna
teoria conform căreia Biblia este mitologie pură. Sfânta Scriptură vorbeşte de un popor
real, situat precis într-un anumit context spaţio-temporal, a cărui experienţă istorică
deosebită l-a condus irevocabil spre o înaltă concepţie asupra condiţiei şi destinului
uman care transcede toate concepţiile antichităţii.91
De mare importanţă sunt vestigiile arheologice pentru atestarea existenţelor
diferitelor instituţii de care era legată viaţa poporului evreu: altarele de piatră
descoperite atestă cele relatate în Vechiul Testament despre obiceiul patriarhilor de a
aduce jertfe lui Iahve, iar zidurile locaşurilor de închinare şi obiectele de cult confirmă
existenţa continuă a unei intense vieţi religioase pe pământul Ţării Sfinte.
„Datele arheologice sunt necesare la argumentarea ştiinţifică a autenticităţii şi
integrităţii cărţilor canonice vechitestamentare şi ne ajută să cunoaştem cât mai multe
date privind istoria şi civilizaţia popoarelor din Orientul Apropiat şi să înţelegem că nici
o scriere extrabiblică nu are girul inspiraţiei, care este carateristica Sfintei Scripturi”.92
Pentru studiul Vechiului Testament, cercetările arheologice nu ar avea nici o
valoare dacă nu ar fi raportate la menţiunile biblice. Ca atare, bogatul material
arheologic trebuie încadrat în istoria, geografia şi topografia Ţării Sfinte, importanţa
fiind cu atât mai mare cu cât confirmă mai mult textul biblic şi dovedesc nivelul de
cultură şi civilizaţie al popoarelor care au trăit pe pământul Ţării Sfinte.93
Cunoaşterea cursului istoric este necesară pentru înţelegerea dezvoltării ideilor
Vechiului Testament. Ochii credinţei însă sunt, de asemenea, necesari pentru a descifra

91
Ibidem, p. 65.
92
Ibidem, p. 65.
93
Emilian Corniţescu, Descoperiri arheologice în Ţara Sfântă în ultimii cincizeci de ani (1920-1970) şi
raportul lor Vechiul Testament, în „Studii Teologice”, an. XXXVIII (1982), nr. 7-8, p. 471.

66
revelaţia eternului adevăr în Biblie. Cunoştinţa şi credinţa, împreună, sunt necesare
pentru o apreciere corespunzătoare a sensului Vechiului Testament. Ambele planuri de
înţelegere sunt linii paralele, care nicicând nu se amestecă, decât doar în infinit, însă
acestea pot să coexiste unul lângă altul în aceeaşi persoană.94
a. Facerea omului
Citirea atentă a Bibliei relevă cele două relatări despre facerea omului în
primul şi, respectiv, al doilea capitol, al cărţii numite Facerea. În primul capitol,
Dumnezeu, în a cincea zi de la creaţie a făcut peştii şi păsările, toate vieţuitoarele şi,
doar în ultimul rând, a făcut omul, bărbatul şi femeia, după chipul Său. Al doilea capitol
spune, de astă dată, că Dumnezeu a creat omul şi apoi animalele inferioare iar, în
ultimul rând, femeia, făurită dintr-o coastă luată de la bărbat în tump ce el dormea, ca şi
când femeia n-ar fi avut loc în planul iniţial al Genezei.
Ideea că specia umană a fost iniţial creată din pământ s-a insinuat probabil cu
atât mai uşor în mintea evreilor cu cât în limba lor cuvântul adamah înseamnă pământ şi
este, din punct de vedere gramatical, femininul cuvântului adam, adică om. Diferite
indicaţii din literatura babiloniană par să arate că şi babilonienii şi-au imaginat că omul
a fost modelat din lut. După Beroz, preot babilonian a cărui povestire despre creaţie a
fost păstrată într-o versiune grecească, zeul Bel şi-a tăiat propriul cap, iar ceilalţi zei i-au
adunat sângele scurs, l-au amestecat cu pământ şi au modelat oameni din acest pământ
însângerat; de aceea, zic ei, oamenii sunt atât de înţelepţi pentru că argila lor
neînsufleţită este amestecată cu sânge divin. În mitologia egipteană, Knumu, tatăl zeilor,
a modelat oameni din argilă pe o roată de olar.95
Felul în care Dumnezeu l-a creat pe om se găseşte relatat şi în mitologia altor
popoare, în scrierile lor, în tradiţiile şi obiceiurile altor etnii, etc, cu mai mici sau mai
mari diferenţe. În fiecare din această relatare ideea este comună dar amănuntele sunt
mai „picante”.
b. Căderea omului
În câteva linii pline de măreţie, Biblia ne descrie viaţa fericită a primilor noştri
părinţi în grădina încântătoare, pe care Dumnezeu le-a dat-o drept locuinţă. Acolo
creşteau din abundenţă „pomi plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat”, acolo
animalele trăiau în pace cu omul şi între ele. Bărbetul şi femeia nu cunoşteau ruşinea

94
Vladimir Prelipceanu, Studiul Vechiului Testament sub aspectul său teologic în epoca contemporană,
în Apus, în „Studii Teologice”, an. XX (1968), nr. 3-4, p. 225.
95
James George Frazer, Folclorul în Vechiul Testament, Editura Scripta, Bucureşti, 1995, p. 18.

67
pentru că ei nu cunoşteau răul; era vârsta inocenţei. Dar, acele timpuri fericite au fost
scurte şi în curând cerul se acoperi de nori.
Imediat după ce a descris crearea Evei şi prezentarea ei bărbatului, autorul
biblic începe triste poveste a căderii lor, pierderea inocenţei, alungarea din Eden,
condamnarea la muncă, la tristeţe şi moarte, condamnare care a fost pronunţată
împotriva lor şi a urmaşilor lor şi a urmaşilor urmaşilor ... Povestea căderii pare să fie
astfel, şi înainte de toate, un efort pentru a explica caracterul muritor al omului, pentru a
arăta cum şi-a făcut apariţia în lume moartea. Este adevărat că ea nu spune că omul a
fost creat nemuritor şi că şi-a pierdut această nemurire datorită neascultării sale; dar ea
nu spune nici că el a fost creat muritor. Ea ne face, mai curând, să credem că omul putea
să fie nemuritor sau muritor, şi că, depindea de el să aleagă între acestea două.
Arborele Vieţii era la îndemâna lui, fructul său nu era interzis, el n-avea decât
să-şi întindă mâna, să culeagă fructul, să-l mănânce şi să trăiască veşnic. În fapt, departe
de a fi primit ordinul de a nu se atinge de Pomul Vieţii, omul avea încuviinţarea, ba era
chiar încurajat de către Creatorul său, să mînânce din acesta, căci îi spusese, în mod
expres, că putea să mănânce din toţi pomii grădinii, cu excepţia pomului Cunoaşterii
binelui şi răului. Sădind, astfel, Pomul Vieţii în grădină şi neinterzicându-l omului,
Dumnezeu avea, fără îndoială, intenţia de a-i da omului alternativa – sau cel puţin
posibilitatea – nemuririi; dar omul pierdu ocazia şi alese să mănânce din celălalt pom,
de care Dumnezeu l-a oprit să se atingă, ameninţându-l cu moartea imediată. Acest
lucru ne face să ne gândim că pomul oprit era în realitate „Pomul Morţii” şi nu cel al
Cunoaşterii şi că simplul fapt de a gusta din fructul lui mortal era de ajuns să lovească
de moarte pe oricine ar fi mâncat din el. Dar omul, înşelat de şarpe, mînâncă din pomul
pe care n-ar fi trebuit nici să-l atingă şi pierdu, astfel, nemurirea pe care Dumnezeu i-o
sortise.96

c. Semnul lui Cain


Citim în cartea Facerii că, după ce Cain l-a omorât pe fratele său Abel, el a fost
alungat şi a devenit rătăcitor şi fugar prin lume. Temându-se de a nu fi omorât de către
cei ce l-ar fi întâlnit, el s-a plâns lui Dumnezeu de asprimea destinului său, iar Cel
Veşnic a avut destulă milă pentru a-l însemna pe Cain cu „un semn ca, oricine îl va

96
Ibidem, p. 25-26.

68
întâlni, să nu-l omoare”. Cu ce l-a însemnat oare Dumnezeu pe primul ucigaş sau care a
fost semnul pe care i l-a dat?97
Este mai mult decât probabil că avem de-a face aici cu o reminiscenţă a
vreunui vechi obicei de la care nu se abăteau ucigaşii, şi, deşi nu putem spera să
determinăn în ce consta acestsemn, compararea obiceiurilor respectate de către ucigaşi
în alte părţi ale lumii poate ajuta să înţelegem semnificaţia sa. Aşa cum reiese din
relatarea biblică, Cain era considerat ca fiind expus la alte pericole decât acela de a fi
ucis de către oricine l-ar fi întâlnit, deoarece era în afara legii.
Este evident că sângele fratelui său este considerat ca fiind un pericol fizic
pentru ucigaş; el pângăreşte pământul şi îl împiedică să-şi dea roadele. Astfel, vedem că
ucigaşul a otrăvit izvoarele vieţii şi a împuţinat izvorul propriei sale hrane şi, poate, şi
pe al altora. Din acest punct de vedere, se înţelege că, un ucigaş trebuie să fie ocolit şi
alungat din ţară, deoarece prezenţa lui este o ameninţare continuă. El este un ciumat,
înconjurat de o atmosferă otrăvită şi mânjit de contactul cu moartea; numai atingerea
lui, şi ar fi suficient ca pământul să devină neroditor.
În exemplele din insula Dobu, se presupune că sângele bărbatului omorât
acţionează asupra ucigaşului ca o otravă fizică, în cazul în care el ar fi pătruns în satul
victimei sale sau chiar dacă ar fi avut un contact direct cu acest sat.98
d. Potopul
În afară de interesul în sine al legendelor despre potop, interes care provine din
faptul că ele relatează o catastrofă care a distrus dintr-o dată aproape întreg neamul
omenesc, ele merită să fie studiate, deoarece ţin de o chestiune generală, mult dezbătută
la ora actuală de către antropologi.
Dintre toate legendele potopului care se găsesc în analele literaturii, cea mai
veche este legenda babiloniană sau, mai degrabă, cea sumeriană. Ştim acum că, oricât
de veche ar fi versiunea babiloniană, babilonienii o deţineau de la predecesorii lor,
sumerienii şi, se pare că, locuitorii semiţi ai Babilonului ar fi preluat principalele
elemente ale civilizaţiei acestora.
Exegeţii Bibliei au căzut de acord, recunoscând, în povestirea despre potop,
aşa cum a fost ea istorisită în cartea Facerii, prezenţa a două texte diferite ca original şi,
parţial contradictorii, care au fost combinate, astfel, încât să dea iluzia unei povestiri

97
Ibidem, p. 39.
98
Ibidem, p. 40.

69
unice şi omogene. Dar, compilatorul le-a unit cu atâta neîndemânare, încât repetiţiile şi
dicţiile pe care le-a lăsat nu pot să nu uimească.
O foarte rapidă comparaţie a povestirilor ebraică şi babiloniană este suficientă
pentru a ne convinge că aceste două povestiri nu sunt independente, ci, una provine din
cealaltă, sau amândouă dintr-un original comun. Punctele de asemănare între cele două
sunt mult prea numeroase şi de detaliu pentru a fi întâmplătoare. În amândouă
povestirile se dau indicaţii exacte, amănunţite despre construirea arcei. Aceasta are mai
muilte etaje, fiecare etaj este împărţit în numeroase cabine; arca este călăfătuită cu
smoală sau cu bitum; ea se opreşte pe un munte; în sfârşit, în ambele povestiri, după
debarcare, eroul primeşte binecuvântarea divină.99
e. Turnul Babel
Legenda biblică descrie cu lux de amănunte felul în care oamenii lucrau cu
atâta râvnă la ridicarea edificiului, încât femeile nu se opreau din făcut de cărămizi, nici
măcar ca să nască; se mulţumeau doar să lege copilul de trupul lor cu o faşă şi continuau
să fabrice cărămizi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Zi şi noapte se lucra cu
îndârjire.
Dar Dumnezeu le zădărniceşte planul pentru acest act de răzvrătire. Turnul
netreminat, o parte din el, s-a înfundat în pământ, iar alta a fost mistuită de foc; n-a mai
rămas în picioare decât o treime. Cât despre locul pe care era înălţat turnul, acesta nu şi-
a pierdut niciodată proprietatea sa aparte:oricine trece pe lângă el, uită pe dată tot ce
ştia. Legenda biblică situează turnul în Babilon, căci Babel este singura formă ebraică a
numelui acestui oraş. Pe nedrept se spune adesea că Babel ar fi derivat din verbul ebraic
bậlal (în aramaică balbel înseamnă a amesteca); adevărata semnificaţie, aşa cum ne
arată forma sub care regăsim acest cuvânt în inscripţii, pare să fie „Poarta Zeului”.100

f. Moştenirea lui Iacov sau ultimul născut (ultimogenitura)


Tradiţiile referitoare la patriarhul Iacov sunt mai amănunţite decât cele despre
tatăl său, Isaac şi bunicul său, Avraam; ele sunt mai bogate, în folclor, adică, vom găsi
mai multe urme ale obiceiurilor şi credinţelor arhaice. Este normal ca poporul israelit să

99
Ibidem, p. 50.
100
Ibidem, p. 61.

70
fi acumulat multe amintiri despre trecutul său şi să fi revărsat puterea de închipuire a
imaginaţiei sale în jurul eroului ancestralde la care i se trag numele şi originea sa.
Totuşi, caracterul acestui mare strămoş, aşa cum ne-a fost înfăţişat în cartea
Facerii, nu atrage, deosebit, pe cititorul modern; nu poate fi comparat cu demnitatea
calmă a bunicului său, Avraam şi cu pietatea meditativă a tatălui său, Isaac. Dacă
Avraam este tipul şeicului semit, viteaz, ospitalier, demn şi curtenitor, Iacov este tipul
negustorului plin de mijloace ingenioase, nelăsând să-i scape nici un prilej, ajungând să-
şi atingă scopurile nu prin forţă ci prin iscusinţă, calitate care i-a permis să-şi înşele
rivalii şi să-şi depăşească concurenţii. Aceasta iese la iveală încă de la primele date pe
care le avem despre viaţa sa, vreau să spun din felul cum s-a descurcat, pentru a lua
fratelui său mai mare, Esau, dreptul de prim născut şi binecuvântarea tatălui său.101
Esau şi Iacov erau gemeni, dar, cum Esau era primul născut el avea dreptul,
după rânduielile obişnuite, să primească binecuvântarea tatălui său şi să-i moştenească
averea. Mijloacele de care s-a servit Iacov pentru a lua locul fratelui său mai mare erau
un exemplu de isteţime, desăvârşit.
Este sigur, că, odinioară, la multe popoare, a predominat o lege asemănătoare
cu cea invocată de apologetul Iacov şi nu vedem de ce ea nu ar fi fost şi la strămoşii
Israelului într-o epocă îndepărtată. Legea sau obiceiul în chestiune se numeşte „dreptul
celui tânăr” sau ultimogenitura, prin opoziţie cu primogenitura, pentru că ea conferă
moştenirea fiului celui mai mic şi nu celui mai mare. În primul rând, dacă Iacov a luat
locul fratelui său mai mare, el a făcut numai ceea ce şi tatăl său, Isaac, făcuse înaintea
lui. Pentru că şi Isaac era fiul cel mai mic şi l-a moştenit pe Avraam în locul fratelui său
mai mare, Ismail.102

101
Ibidem, p. 84.
102
Ibidem, p. 85.

71
CONCLUZII

Antropologia, ca şi etnologia, este mai degrabă „un mod original de a


cunoaşte” decât „o sursă de cunoaştere particulară”. Pentru a prezenta publicului larg
antropologia, se cuvine a prezenta atât cum anume contribuie ea la cunoaştere, cât şi ce
anume face ea cunoscut.
Termenii de „etnografie”, „etnologie” şi „antropologie” vor caracteriza, de aici
înainte, trei etape, autonome şi inseparabile totodată, ale unuia şi aceluiaşi demers de
ansamblu. Etnografia corespunde fazei de elaborarea a datelor, din care se va alimenta
ulterior demersul monografic. O dată cu etnologia se realizează primii paşi spre o
sinteză, susceptibilă de a se dezvolta pe mai multe direcţii : geografică, istorică sau
sistematică. La rândul ei, antropologia, prin mijloacele de comparaţie, generalizare şi
trecere la aşezarea într-o formă teoretică, va pune rezultatele investigaţiei etnologice în
slujba unei „cunoaşteri generale a omului”. Această terminologie nu implică, de la
particular la general, fiind cât se poate de adevărat că nu există construcţie a
particularului decât pornind de la categorii generale.
Pentru Europa de astăzi, ştiinţa cunoaşterii etniilor, etnologia, nu este un
simplu exerciţiu intelectual. De răspunsurile date problemei etnice depind, în bună
măsură, războiul şi pacea. Mai trebuie oare să amintim că această problemă încă se pune
în Irlanda şi-n Ţara Bascilor şi în Corsica? În Balcani, între sârbi şi sloveni, sârbi şi
albanezi, bulgari şi turci? În fosta Uniune Sovietică, între ruşi şi baltici, ruşi şi
georgieni, ruşi şi armeni? Nu se pune oare în toată Europa pentru evrei şi pentru ţigani?
Orientarea sociologiei către trecutul societăţilor şi culturilor pentru a explica
starea curentă a acestora s-a impus relativ uşor, întrucât gânditorii au ajuns la concluzia
că este important să ştie cum sunt faptele la un moment dat, dar la fel de important, dacă
nu chiar mai important, este să cunoască modul în care ele au ajuns să fie aşa cum sunt.
Recursul sociologilor la istoria culturii şi civilizaţiei a fost, la început,
anevoios şi riscant. În timp ce ei studiau antecedentele problemelor sociale, acestea din

72
urmă fie se agravau, fie se atenuau sau dispăreau în mod natural. În plus, sociologii
ajungeau adesea să abandoneze tema iniţială de cercetare pentru a se pierde în istoria
captivantă a trecutului faptelor avute în vedere.
Pentru a nu se ajunge în astfel de situaţii, s-au dezvoltat – de asemenea, în mod
natural – două ştiinţe care, în opinia noastră, sunt auxiliare sociologiei : etnologia şi
antropologia. Prin urmare, sociologia a provocat pătrunderea acestora în grupul
ştiinţelor socio-umane, iar dacă sociologia a apărut târziu, la mijlocul secolului trecut,
antropologia şi etnologia nu puteau să se impună decât în perioada imediat succedentă.
Lumea în care etnologia şi-a făurit conceptele şi s-a format ca ştiinţă nu mai
există. În schimb, cerecetarea etnologică este mai vie ca niciodată, dacă judecăm după
lista publicaţiilor şi a revistelor ce îi sunt consacrate: disciplina nu încetează să se
diversifice. Să fie oare acesta un semn al vitalităţii sale, ci riscul de a se dilua?
Astfel, etnologilor le-a revenit studierea „sălbaticilor” din ţinuturi îndepărtate;
folcloriştilor le-a revenit culegerea datinilor şi obiceiurilor comunităţilor ţărăneşti sau
ale popoarelor „arhaice” din zonele de la marginea bătrânei Europe; în sfârşit, sociologii
şi-au fixat drept sarcină analiza fenomenelor sociale şi a instituţilor, aşa cum se dezvoltă
ele în cadrul societăţilor moderne, industrializate: societăţi considerate a fi prea vaste,
eterogene, complexe şi evolutive pentru a permite înţelegerea totalizantă şi, cum vom
vedea, reificantă pe care o favoriza folosirea termenului etnie.
Din aceste câteva observaţii rezultă că, departe de a fi ameninţate de evoluţiile
contemporane, construcţiile identitare al căror referent este etnia sunt dintre cele mai
vii. În acelaşi timp, deoarece numeroşi etnologi se străduiesc să-şi aprecieze mai riguros
obiectele de studiu, problema etniei, a contururilor sale şi a conţinutului său se află mai
mult ca niciodată în centrul atenţiei reflecţiei antropologice. De altfel, după o uşoară
stagnare ce a urmat efervescenţei teoretice de la mijlocul anilor 1970, studiile privind
etnicitatea sau identitatea etnică se înmulţesc din nou.
În orice caz etnologia şi antropologia nu mai sunt ceea ce erau odată, iar
aprofundarea reflecţiei asupra istoriei şi funcţionării lor că ele nu au fost – poate
niciodată – ceea ce afirmau că sunt. Cel mai frumos mit al cercetării etnologice este, cu
siguranţă, etnologia însăşi! Întrucât etnologia şi antropologia au cunoscut transformări
profunde de-a lungul unui secol, ne putem aştepta ca inovatorii de astăzi să fie
fondatorii (noi) de mâine.
Trecerea de la etnografie la etnologie şi apoi la antropologie dezvăluie atât o
ajustare aparent tehnică şi chiar teoretică, cât şi un proces de generalizare şi comparare

73
din ce în ce mai amplu. Această evoluţie ne conduce de la descrierea de la aşa-zis
obiectivă şi neutră a unei populaţii la o meditaţie abstractă şi universală asupra devenirii
culturilor. Totuşi, această schemă este mai curând logică decât istorică, iar autonomia
fiecărei discipline în parte a fost întotdeauna relativă. Tradiţiile ştiinţifice naţionale
deviază în mod necesar linia progresivă, iar ansamblul acestor trei abordări constituie,
în ultimă analiză, una şi aceeaşi disciplină.
Participând la însăşi schimbarea societăţilor şi a culturilor, etnologia şi
antropologia certifică, probează şi traduc. Diferenţa este elaborată în textul pe care
cercetătorul îl redactează în propria sa limbă. Discordanţa dintre prezentul etnografic
care, de cele mai multe ori, nu este decât o formă reconstituită a unui trecut recent şi
prezent, studiat mai ales de sociolog, dar reînsuşit sau recâştigat din ce în ce mai mult
de etnolog, este pe cale să dispară. Astăzi, aspectul local şi cel global se întrepătrund
pretutindeni. De aceea, putem afirma cu toată seriozitatea că, pentru moment, aceste
două discipline sunt cel mai bine plasate pentru a exprima în acelaşi timp dezordinea
lucrurilor şi ordinea reprezentărilor lor. Etnologia, şi în special metodele ei, constituie
obiectul unor imitaţii sau al unor împrumuturi din ce în ce mai numeroase în istorie,
geografie, ştiinţe ale educaţiei, sociologie.
În perioada vechitestamentară israeliţii ca şi celelalte popoare orientale s-au
arătat deschişi, comunicativi cu semenii lor şi dornici de a întreţine legături cu
conaţionalii lor ca şi cu străinii. Ca expresie a legăturilor lor sociale se dezvoltă formele
de salut, conversaţie, vizitele, ospitalitatea specifică popoarelor orientale şi distracţiile.
„Familia” din timpul lui Avraam reprezenta ceea ce unii dintre noi, care trăim
în familii cu puţini membri, am numi „familie mare”. Familia aceasta nu era alcătuită
numai din părinţi şi copii, ci şi din bunici, mătuşi, unchi şi veri, precum şi din servitori,
fiind uneori foarte numeroasă. Avraam a putut să ia cu le 318 luptători când a mers să-l
salveze pe Lot din mâinile împăraţilor invadatori care-l luaseră prizonier.
Cu toate că nu aveau un cămin permanent, Avraam şi familia sa se stabileau
într-un loc pentru un timp suficient de lung ca să poată cultiva pământul şi să-i strângă
roadele. Şi nu se mutau niciodată prea departe de marile aglomerări de oameni. După
vremea lui Moise, poporul Israel a vrut să se aşeze pentru un timp mai îndelungat, dar
timp de câţiva ani a fost război. După ce israeliţii îşi cuceriseră ţara, alte grupuri de
nomazi au vrut să se stabilească acolo. Aşa încât, israeliţii, la rândul lor, au trebuit să
înveţe să se poarte cu blândeţe cu aceşti străini pribegi, care, curând au ajuns să formeze
„clasa muncitoare” a populaţiei.

74
Viaţa de familie a devenit tot mai importantă în decursul istoriei lui Israel.
Când familiile au început să se stabilească în locuinţe permanente, numărul membrilor
familiei a scăzut.
Tatăl, în cadrul acestei familii reduse, avea autoritate deplină, la fel ca înainte.
El putea, dacă voia, să-şi vândă chiar, ca sclavă, propria fiică. La începutul perioadei
Vechiului Testament era posibil ca un tată să-şi omoare fiii neascultători. Putea să
divorţeze de soţia sa fără nici un motiv şi fără să se mai îngrijească apoi de ea. Tot el
aranja căsătoria fiilor săi.
În cadrul familiei ebraice intrau şi sclavii casei. Aceştia proveneau din
rândurile celor vânduţi de părinţi creditorilor pentru neplata datoriilor. Sclavii proveniţi
din rândurile prizonierilor de război erau proprietatea statului şi lucrau pe domeniile
statului.
Diferenţa dintre un oraş mic sau mai mare şi un sat din timpurile biblice nu
consta în mărime, ci în modul de apărare. Satele erau aşezări fără ziduri împrejur pe
când oraşele erau împrejmuite cu ziduri de apărare. Pentru a putea fi apărate, ele erau
construite pe vârful unui deal (sau pe o colină formată din ruinele oraşelor mai vechi).
Era nevoie, desigur, ca o sursă bună de apă să fie în apropiere. La Meghido a fost săpat
un tunel din oraş până la izvor, pentru a se aduce apă în oraş, în caz de asediu. De
obicei, oraşele erau construite în zonele fertile ale ţării, unde recoltele erau bune şi
oamenii trebuiau să locuiască împreună pentru a se proteja împotriva invadatorilor.
La începuturile epocii Vechiului Testament, aproape fiecare om din sat era
fermier, cultivând atât cât avea nevoie pentru a se hrăni. Sătenii creşteau oi, capre şi
vite. Acestea asigurau hrana pentru familie, precum şi îngrăşăminte pentru pământ.
Îndeletnicirile de peste an erau rânduite după anotimpuri. În sezonul umed, din
octombrie până în aprilie, se ara, se însămânţa (seminţele erau împrăştiate cu mâna
dintr-un coş), se grăpa şi se plivea. Apoi începea recoltatul, întâi inul, apoi orzul şi în
cele din urmă grâul.
Când s-a început a se face case de locuit, se întrebuinţa materialul ce se găsea
în localitate, după împrejurări şi după starea materială a celui care vroia să-şi facă casă.
Ca material se întrebuinţa lemnul, ori cărămida uscată la soare. După potop se
întrebuinţa şi cărămida arsă în foc. Pe timpul lui Moise, se făceau şi case de piatră. Cei
bogaţi întrebuinţau piatră cioplită şi marmură. Pentru cimentarea cărămizilor sau
pietrelor se întrebuinţa mortar făcut din var, pământ, gips sau asfalt. Tencuiala se făcea
din var sau gips, uneori se da şi altă culoare deschisă.

75
În Vechiul Testament sunt expuse legi stricte referitoare la alimentaţie,
specificându-se ce anume se poate şi ce nu se poate consuma. Regula generală era aceea
ca animalele rumegătoare şi care aveau copita despicată puteau fi mâncate. Această
regulă excludea porcul. Peştii puteau fi mâncaţi dar numai aceia care aveau aripioare şi
solzi. Multe păsări nu trebuiau mâncate, mai ales dacă se hrăneau cu stârvuri. De
asemenea, era stabilit că sângele trebuia scos din corpul animalului înainte de a fi gătit
şi că mâncărurile din carne şi lapte nu trebuiau pregătite sau mâncate împreună.
Evreii erau primitori de străini. Ei aveau aceasta ca o datorie. Precum
invitaţilor la ospeţe aşa şi călătorilor, la intrarea în casă, li se spălau picioarele şi erau
găzduiţi cumsecade. Un exemplu strălucit de primire a strinilor călători ni-l dă Sfânta
Scriptură în persoana lui Avraam, care a primit, la stejarul Mamvri pe cei trei călători.
Principalele deosebiri în ce priveşte îmbrăcămintea erau între cei bogaţi şi
săraci. Ţăranii săraci aveau doar haine de lână sau din păr de capră în care se îmbrăcau
zi de zi. Bogaţii însă, aveau haine şi pentru iarnă şi pentru vară; haine pentru lucru şi
haine pentru timpul liber. Obiectele de îmbrăcăminte erau din materiale deosebite,
lenjerie fină sau chiar mătase. Unii dintre ei risipeau atâţia bani şi timp pentru
procurarea hainelor, încât a fost nevoie ca Iisus să le reamintească ce este cu adevărat
important în viaţă.
Pe întreg pământul, fiecare familie îşi are „evenimentele” sale, unele triste,
altele fericite. Ele nu sunt aceleaşi pentru toţi şi se schimbă pe parcursul anilor.
Pensionarea, de exemplu, nu era, desigur, cunoscută în timpurile Bibliei. În schimb,
celebrăm cu toţii cele trei evenimente ale vieţii de familie aşa cum apare ea în Biblie:
naşterea unui copil, căsătoria şi moartea.
Căsătoria era o problemă mai mult civilă decât religioasă. La logodnă se făcea
un contract în prezenţa a doi martori. Uneori, logodnicii îşi dăruiau unul altuia un inel
sau o brăţară. Logodna îi lega pe cei doi la fel de puternic ca şi căsătoria. Tatălui fetei
trebuia să i se plătească o sumă de bani, un „preţ de mireasă”. Uneori, preţul putea fi
plătit parţial prin munca prestată de bărbat. Se pare că tatăl era liber să folosească orice
dobândă pe care i-o putea aduce acest preţ, dar nu avea voie să se atingă de acesta
însuşi. În schimb, tatăl fetei îi dădea acesteia, sau soţului ei, o „zestre” (un dar de
nuntă). Darul putea consta din servitori, din parcele de pământ sau din alte forme de
proprietate.
Înmormântarea promptă, inclusiv a criminalilor spânzuraţi, era o regulă.
Contactul cu morţii şi jelirea formală atrăgea după sine pângărirea ceremonială. Jelirea

76
manifestată prin plâns, sfâşierea hainelor şi dezlegarea părului era permisă preoţilor
după rânduiala lui Aaron, dar nu şi marelui preot sau unei persoane aflată sub
jurământul de nazireat. Preoţilor şi poporului le era interzisă cu desăvârşire facerea de
tăieturi, tăierea colţurilor bărbii, raderea părului dintre sprâncene, şi încrustarea unor
semne pe cap. Mâncarea zeciuielii în timpul perioadei de jale sau jertfirea ei pentru
morţi era de asemenea interzisă. Acestea erau obiceiuri păgâne, canaanite. Femeile luate
prizoniere în război puteau să-şi jelească părinţii timp de o lună înainte de a fi luate în
căsătorie de cuceritori. Liderii naţionali, cum au fost Aaron şi Moise, au fost onoraţi cu
un doliu naţional de 30 de zile după înmormântarea lor.
Ca ştiinţe speciale cunoscute în Vechiul Testament menţionăm: istoria,
geografia, filosofia, ştiinţele naturale, matematica şi astronomia. Ca şi la popoarele
orientale, la evrei a fost mult cultivată istoria, iniţial pe cale orală şi după aceea în scris
prin consemnarea cântecelor de vitejie. Nu se poate cunoaşte exact timpul când a
început să fie scrisă istoria poporului Israel, dar la început preocupările de acest gen se
reflectă în genealogii şi poezii epice mult apreciate de orientali. În timpul regalităţii
cancelarul avea obligaţia să scrie evenimentele din vremea regelui iar scriitorul să
noteze informaţii din viaţa poporului şi a regilor. Date istorice au mai fost consemnate şi
de profeţi în scrierile lor sau de ucenicii lor precum şi de preoţi versaţi în scrierea
istoriei.
După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii creştine, Dumnezeu a voit să
lege istoria mântuirii de istoria unuia din cele mai mici popoare de pe faţa pământului şi
anume de a poporului iudeu. Din felul cum a lucrat Dumnezeu cu poporul acesta al
Bibliei, se vede cum acţionează cu cei care se încred în El. Aşadar, atunci când noi
studiem istoria poporului Bibliei nu ne ocupăm de istorie naţională pur şi simplu, ci ne
interesăm de felul cum Dumnezeu a lucrat şi încă lucrează faţă de cei care îşi pun
speranţa într-însul.

77
BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.

II. LUCRĂRI DE SPECIALITATE


A. DICŢIONARE, TRATATE, CĂRŢI
***, Dicţionar biblic, vol. I, Editura „Cartea Creştină”, Oradea, 1995.
***, Dicţionar enciclopedic de iudaism, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000.
***, Enciclopedia Bibliei, Editura Logos, Cluj-Napoca, 1996.
Abrudan, Dumitru, Corniţescu, Emilian, Arheologie biblică, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.
Balandier, G., „ Sociologie, etnologie, etnografie”, în I. Aluaş, I. Drăgan, „ Sociologie
franceză contemporană”, Editura Politică, Bucureşti, 1971.
Chiricescu, Constantin, Arheologia biblică, ed. a III-a, Institutul de Arte Grafice
„Flacăra”, Bucureşti, 1919.
Chialda, Mircea, Sacrificiile Vechiului Testament, Caransebeş, 1941.
Copans, Jean, Introducere în etnologie şi antropologie, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Cuisenier, Jean, Etnologia Europei, Institutul European, Iaşi, 1999.
Dimont, Max I., Evreii, Dumnezeu şi istoria, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997.
Drimba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, (vol. I), Editura Saeculum I.O. şi Vestala,
Bucureşti, 1999.
Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Universitas, Chişinău,
1994.
Frazer, James George, Folclorul în Vechiul Testament, Editura Scripta, Bucureşti, 1995.
Segalen, Martine, Etnologie. Concepte şi arii culturale, Editura Amarcord, Timişoara,
2002.

78
Semen, Petre, Arheologia biblică în actualitate, Editura Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi, 1997.
Tarnavschi, Vasile, Arheologie biblică, Editura Consiliului Eparhial Ortodox al
Bucovinei, Cernăuţi, 1930.
Idem, Viaţa patriarhilor, Cernăuţi, 1902.
B. STUDII ŞI ARTICOLE
Abrudan, Dumitru, Aspecte ale antropologiei Vechiului Testament, în „Studii
Teologice”, an. XXX (1978), nr. 3-4, p. 264-270.
Coman, Ioan G., Spirit umanist şi elemente de antropologie în gândirea patristică, în
„Studii Teologice”, an. XXI (1970), nr. 5-6, p. 351-363.
Coman, Vasile, Probleme de antropologie creştină, în „Mitropolia Banatului”, an. XXV
(1975), nr. 7-9, p. 325-336.
Corniţescu, Emilian, Descoperiri arheologice în Ţara Sfântă în ultimii cincizeci de ani
(1920-1970) şi raportul lor Vechiul Testament, în „Studii Teologice”, an. XXXVIII
(1982), nr. 7-8, p. 470-479.
Dragoş, Călin, Perspective în teologia ortodoxă contemporană. O perspectivă teologică
la început de secol XX, în „Orizonturi Teologice”, an. II (2001), nr. 1, p. 164-183.
Morar, Nicolae, Teologie şi istorie, tradiţionalism şi modernitate, în „Teologia”, an. I
(1997), nr. 2, p. 71-77.
Muntean, Cristian, Muzica şi artele cultivate de evreii vechi, în „Orizonturi Teologice”,
an. II (2001), nr. 1, p. 203- 216.
Neaga, Nicolae, Importanţa tradiţiei exegetice pentru cercetarea biblică modernă, în
„Mitropolia Ardealului”, an. XVII (1972), nr. 5-6, p. 369-377.
Negoiţă, Athanasie, Istoria poporului iudeu după cercetările mai noi, în „ Mitropolia
Banatului”, an. XI (1961), nr. 7-12, p. 22-38.
Nicolaescu, N., Studii biblice în Biserica Ortodoxă Română, în „Studii Teologice”, an.
XXIII (1971), nr. 1-2, p. 24-35.
Papuc, Gheorghe, Despre familie în Vechiul Testament, în „Mitropolia Ardealului”, an.
VIII (1963), nr. 1-3, p. 74-92.
Popa, Viorel Cristian, Cultul religios al evreilor înainte de Moise, în „Orizonturi
Teologice”, an. I (2000), nr. 3, p. 148-164.
Prelipcean, Vladimir, Studiul Vechiului Testament sub aspectul său teologic în epoca
contemporană, în Apus, în „Studii Teologice”, an. XX (1968), nr. 3-4, p. 221-242.

79
Idem, Viaţa religios-morală după concepţia Vechiului Testament, în „Mitropolia
Olteniei”, an. XIV (1996), nr. 5-6, p. 280-295.
Roz, Alexandru, Religia evreilor, în „Teologia”, an. IV (2000), nr. 3, p. 28-39.
Vladimirescu, Mihai, Principalele descoperiri arheologice din Ierusalim în ultimii ani,
în „Altarul Banatului”, an. XIV (2003), nr. 1-3, p. 64-82.

80