Sunteți pe pagina 1din 2

Scrie un eseu, de 2 -3 pagini, în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume reflectate într-un text poetic studiat aparţinând

lui Nichita
Stănescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidenţierea trăsăturilor poemului care fac posibilă încadrarea acestuia într-o tipologie, într-un curent cultural / literar, într-o perioadă
sau într-o orientare tematică;
- prezentarea temei, reflectată în textul poetic ales, prin referire la două imagini / idei poetice;
- sublinierea a patru elemente ale textului poetic semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a poetului ( de exemplu: imaginar
poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente de recurenţă, simbol central, figuri semantice – tropii, elemente de
prozodie etc. );
- exprimarea unei opinii argumentate despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt reflectate în textul poetic ales )
Cel de-al doilea război mondial şi intrarea României în sfera de influenţă sovietică au avut consecinţe majore asupra
societăţii româneşti. Cursul evoluţiei fenomenelor literare a fost dramatic perturbat de imixtiunea factorului politic care, după
1948, a impus modelul de creaţie socialist-realist.
Imediat după război, când presiunile ideologice nu se manifestau acut, a apărut o generaţie de scriitori care, sensibilizaţi de
ororile războiului, au încercat să se desprindă de vechile modele poetice interbelice şi să impună un limbaj poetic nou. Câţiva
dintre ei ( Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Ion Caraion ) vor inţia o democratizare a limbajului poetic. Refuzând să mai
scrie o poezie a poeticului, ei au deschis calea temelor sociale, a confesiunii legate de întâmplările zilnice, a ironiei. Alţii,
formaţi în cadrul Cercului de la Sibiu ( Ştefan Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu, Radu Stanca ) au încercat revitalizarea
poeziei prin întoarcerea ei le vechile izvoare ale baladei, legendei şi, în general, la epic. Aceste importante tendinţe de
modificare a ariei de opţiuni stilistice nu au putut fi duse până la capăt pentru că evoluţia, în condiţii încă acceptabile, a
fenomenului poetic românesc, a fost întreruptă brutal prin publicarea unui singur fel de poezie – propagandistică. Abia spre
sfârşitul anilor ’50 a fost autorizată apariţia unor volume de versuri în care se puteau recunoaşte semnele unui veritabil lirism.
Atunci, o altă generaţie de poeţi ( între care se remarcă Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Marin Sorescu ) a
încercat să restabilească legăturile pierdute cu poezia interbelică devenită un model şi un mit pentru cei care ieşiseră cu greu
din perioada realismului socialist. Poeţii acestei generaţii ( numită mai târziu generaţia şaizecistă ) au reluat şi au adâncit
experienţele modernismului interbelic, astfel încât activitatea lor poetică a fost definită de către unii critici drept
neomodernism. „Nota comună a acestor tineri, sensibilizaţi de război şi dezamăgiţi de vechile tehnici poetice […] e spiritul
contestaţiei, manifestat în toate domeniile. O energică, juvenilă negaţie a valorilor admise de şcoală. Poemul devine o
confesiune legată de întâmplările imediate şi animată de limbajul străzii. Însă atâta dispreţ pentru artă nu putea duce decât la o
nouă artă poetică. Estetica literaturii moderne ( o estetică a rupturii! ) s-a format, în fapt, prin acumulare succesivă de negaţii,
prin refuzul principial de a accepta o doctrină cu valoare model. În acest spirit, tinerii contestatari de după război refuză să
facă o poezie a politicului şi caută cu precădere temele antipoetice, cuvântul impur, incitant” ( Eugen Simion )
Nichita Stănescu se dovedeşte a fi în primele sale volume ( Sensul iubirii şi O viziune a sentimentelor ) un poet al
impulsurilor elementare, al senzaţiilor valorificate dintr-o perspectivă romantică, al iubirii ca formă de cunoaştere prin
jubilaţie şi prin extaz. O dată cu volumul Dreptul la timp se poate vorbi de o deschidere a poetului spre o anumită gravitate,
dublată de o tendinţă de conceptualizare a inexistentului, caracterizată de prezenţa constantă a unor tipare prozodice şi
formale originale. Volumul 11 elegii reprezintă un moment special în lirica poetului, convenţia poetică romantică fiind
depăşită de experienţa cunoaşterii şi a relativităţii acesteia: „Tema elegiilor e criza spiritului însetat de real, o pendulare între
sinele ce nu poate ieşi din sine şi o lume care nu există decât în acest act dramatic de contemplaţie” ( N. Manolescu). De fapt,
Nichita Stănescu sintetizează aici câteva formule extreme ale modernismului: poezia ermetică, suprarealistă, avangarda, sub
forma unui limbaj poetic total dezinhibat. Celelalte volume - În dulcele stil clasic, Epica magna, Operele imperfecte,
Noduri şi semne – vădesc o reîntoarcere către unele mecanisme de producere a unui limbaj poetic ce pare ironic şi absurd
prin totala lui neadecvare la real.
Leoaică tânără, iubirea se integrează în volumul O viziune a sentimentelor ( 1964 ), care aparţine primei etape de
creaţie a lui Nichita Stănescu. Este volumul unui univers oniric, ancorat într-o veşnică vârstă edenică (adolescenţa ). În prim-
plan, se situează „starea erotică a poeziei” ( Daniel Dimitriu ), pentru că poetul vede lumea prin eros şi totodată vede lumea
limbajului prin eros. „În ciuda raportării insistente la cel iubit, la tu, se produce o supradimensionare a acelui eu care iubeşte.
Eu este creaţia lui tu şi devine mai proeminent decât tu. A-ţi mărturisi dragostea, a vorbi despre persoana adorată înseamnă a
te autodefini într-o ipostază privilegiată, a trăi un moment al iluminării, al iniţierii”. ( D. Dimitriu ) Comentatorii au remarcat
o cosmicizare a dragostei, o transformare a poeziei erotice „într-o meditaţie despre univers, despre artă, despre cuvânt, despre
om” ( Al. Andriescu ).
Titlul volumului - O viziune a sentimentelor – poate fi pus în relaţie cu două sensuri: viziune ar putea însemna apariţie,
manifestare sau părere proprie ( viziune personală ) despre sentimente. Prin iubire, se cunoaşte şi se cucereşte realitatea, prin
limbajul poetic se fixează intuiţii esenţiale. Poezia devine spaţiu al cunoaşterii de sine şi al comunicării de sine.
Leoaică tânără, iubirea este o poezie despre dragoste. Titlul ( alcătuit dintr-un substantiv comun însoţit de un epitet
adjectival şi explicat printr-o apoziţie ) sugerează puterea de seducţie, agresivitatea unui sentiment care poate conduce la
pierderea identităţii. Asocierea leoaică – iubirea nu este posibilă decât într-un spaţiu imaginar, în care pot fi materializate
elemente abstracte ( sentimentul se concretizează într-o leoaică tânără ).
Textul poetic se organizează în câteva secvenţe care ilustrează naşterea sentimentului, modificarea percepţiei lumii
obiective, nerecunoaşterea lumii subiective, identificarea sinelui cu universul.
Incipitul conturează imaginea vizuală a „leoaicei-iubire”, caracterizată de agresivitate: „Leoaică tânără, iubirea / mi-a
sărit în faţă. / Mă pândise-n încordare / mai demult. / Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, / m-a muşcat, leoaica, azi de faţă.”
„Leoaică” se asociază cu verbe de mişcare, care definesc un anumit mod de a exista: mi-a sărit, mă pândise, a înfipt, a
muşcat. Apariţia bruscă a sentimentului în viaţa celui care se confesează liric este sugerată de versul al doilea ( „mi-a sărit în
faţă” devine sinonim, în context, cu „ a apărut înaintea mea” ), amintind de un celebru vers eminescian: „Când deodată tu
răsărişi în cale-mi” ( Odă ). În faţă poate avea şi un alt sens, desemnând individualul, eul, sens sugerat în versul al cincilea (
„Colţii albi mi i-a înfipt în faţă” ). Ultimul vers modifică uşor sintagma şi dezvăluie alte conotaţii ( „m-a muşcat, leoaica, azi
de faţă” ), pentru că „azi de faţă” poate fi interpretat în două moduri: dacă se face o pauză de intonaţie după azi („azi, de
faţă”), sensul poate fi pus în relaţie cu acela din versul al cincilea ( desemnând eul liric ); dacă nu se face această pauză,
sensul expresiei devine „prezentă aici, acum”, sugerând eternitatea sentimentului. Condiţia umană, subordonată unor
sentimente universale, care îi copleşesc existenţa, este sugerată în versurile: „Mă pândise-n încordare / mai demult” care
transmit, dincolo de ideea de aşteptare încordată a „victimei”, ideea existenţei iubirii de la începuturile lumii ( „mai demult” ).
Muşcătura nu provoacă durere ( deşi sentimentul e ilustrat prin aspectul agresiv: „Colţii albi”, „m-a muşcat” ), ci
metamorfoza eului ( intrare în sfera abstractului ).
Următoarea secvenţă poetică ilustrează pregnant metamorfoza interioară a celui copleşit de sentimentul erotic. Primul
semn al acesteia este ilustrat prin modificarea modalităţilor de percepere a planului obiectiv: „Şi deodată în jurul meu,
natura / se făcu un cerc, de-a dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape.” Cercul este un motiv frecvent
în poezia lui Nichita Stănescu, sugerând perfecţiunea universului abstract. Cercurile concentrice, surprinse într-o imagine
dinamică, simbolizează posibilitatea de cunoaştere a sinelui prin iubire, dar şi posibilitatea de cunoaştere a lumii prin iubire.
Eu se situează în centrul cercului ( „în jurul meu” ), iar natura simbolizează universul care va fi supus demersului cognitiv.
Metafora „strângere de ape” trimite la imaginea apelor primordiale, sugerând ideea că iubirea naşte, în interiorul sinelui, lumi
şi oferă posibilitatea comunicării sinelui („în jurul meu… / se făcu un cerc… / când mai larg, când mai aproape” ).
Metamorfoza interioară se manifestă pregnant în privire, simbol al sufletului care aspiră spre absolut: „Şi privirea-n sus
ţâşni, / curcubeu tăiat în două, / şi auzul o-ntâlni / tocmai lângă ciocârlii.” Verbul asociat privirii ( „ţâşni” ) poate fi pus în
relaţie cu verbul asociat leoaicei ( „mi-a sărit” ). Metafora „curcubeu tăiat în două”, apoziţie pentru privire ilustrează abaterea
de la funcţia iniţială a privirii ( de a aduna imagini ). Ruperea cercului privirii, a arcului, simbolizează eliberarea sufletului din
matca originară, determinată de intensitatea sentimentului. Sinestezia care asociază privirea cu auzul subliniază modificarea
modului de percepţie a universului. Privirea nu mai rămâne simplu instrument de cunoaştere, ci stabileşte relaţii între lume şi
sine.
A treia secvenţă poetică se constituie dintr-o succesiune de metafore care susţin ideea că metamorfoza implică abaterea de
la funcţia primordială a simţurilor, care se detaşează de trupul purtător: „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la
bărbie, / dar mâna nu le mai ştie.” Cunoaşterea senzorială ( „mâna” ) este inutilă în circumstanţele date, pentru că senzaţiile
inedite care ilustrează metamorfoza subiectivului nu pot fi recunoscute – sprânceană, substitut pentru ochi, ar putea
simboliza cunoaşterea; tâmplă – meditaţia; bărbie – posibilitatea de comunicare, întreruptă: „nu le mai ştie”. Nu mai este
posibilă, în aceste condiţii, nici cunoaşterea ( re-cunoaşterea ) sinelui, nici comunicarea acestor metamorfoze.
Ultima strofă ilustrează, prin recurenţa motivului iniţial al „leoaicei-iubire”, eternitatea sentimentului: „Şi alunecă-n
neştire / pe-un deşert în strălucire / peste care trece-alene / o leoaică arămie / cu mişcările viclene, / încă-o vreme / şi-ncă-o
vreme…” Metamorfoza completă a eului – sugerată prin metafora „deşert în strălucire” – susţine intensitatea maximă a
sentimentului. „Deşert în strălucire” poate semnifica şi frumuseţea pură a iubirii ( pustiu sufletesc luminos ). Imperfectul (
aluneca ), asociat cu imaginea „leoaică arămie” ( care sugerează o maturizare a sentimentului, creşterea intensităţii acestuia )
şi repetiţia „încă-o vreme / şi-ncă-o vreme…” dau impresia de început de lume, de eternitate a sentimentului trăit ca în
timpuri primordiale.
Pentru ultimele versuri a fost propusă interpretarea potrivit căreia iubirea ( „leoaică arămie” ) este un joc periculos, care
conduce la pierderea sinelui prin intervenţia în existenţa umană şi la imposibilitatea regăsirii acestuia. Repetiţia finală ar
ilustra, în această situaţie, o acceptare a condiţiei proprii.
Între secvenţele poemului se creează câteva relaţii de simetrie, prin reluarea motivului leoaicei, asociat cu alte sensuri, de
fiecare dată. Modernitatea structurilor poetice, susţinută la nivel formal de elementele de prozodie – măsură inegală a
versurilor, ritm neunitar, vers alb – accentuează mesajul transmis. Pluralitatea sensurilor, abstractizarea, lirismul reflexiv,
asocierea mai multor teme ( iubirea şi cunoaşterea lumii ) sunt elementele care încadrează acest text poetic în tendinţa
neomodernistă.
Ceea ce nu se poate nega este faptul că, în poezia lui Nichita Stănescu, iubirea este un sentiment asociat unor trăiri
complexe. Şansă de salvare din infernul copilăriei, dragostea aduce, în „vârsta de aur”, posibilitatea depăşirii sinelui prin
cunoaşterea lumii. Asociată unui demers cognitiv, iubirea este un sentiment primordial, care are puterea de a metamorfoza
sinele. Între sine şi lume se stabileşte o legătură, prin iubire. Pustiirea sufletească (pierderea sinelui ) nu este sinonimă însă cu
o condiţie tragică ( aşa cum se întâmplă în Oda eminesciană: „Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!” ), ci cu
acceptarea sentimentului ca atare, cu trăirea intensă a acestuia. În ultimă instanţă, iubirea înseamnă, în primul rând,
cunoaştere.