Sunteți pe pagina 1din 32

1

„Lumea Tainelor este o lume nouă, creată de Dumenzeu şi


total deosebită de lumea naturii şi chiar de lumea spirituală. Nu
există nimic pe pământ, nici în cer asemeni Tainelor. Ele au un
mod deosebit de existenţă, au o psihologie proprie, au un har
propriu. Noi trebuie să pricepem că înţelegerea Tainelor este
ceva cu totul sui-generis...”1

„Sfintele Taine menţin şi înnoiesc în acelaşi timp Biserica,


Bisericii i se dă totodată puterea de a se manifesta pe ea însăşi
prin Sfintele Taine. Dar Biserica nu este numai un rezultat al
tainelor, ci şi o condiţie a lor…Se poate spune că Tainele sunt
respiraţia continuă a Bisericii , prin care ea inspiră şi expiră
neîncetat pe Duhul Sfânt.” (D. Stăniloae, Din Aspectul
sacramental…”, p. 533)

EXEGEZA LITURGICĂ A SFINTELOR TAINE


(suport de curs)

Cunoaşterea cultului de către credincioşi, constituia în


Biserica veche una dintre principalele obiective ale
învăţământului catehetic. De aceea majoritate lucrărilor
liturgice cu caracter explicativ provin din însemnări şi
documente redactate, în marea lor majoritate în perioada de
aur a învăţământului catehetic (sec. IV-V). Această epocă este
marcată de triumful Creştinismului şi convertiri masive ale
păgânilor. Acest fapt a determinat şi o aprofundare a credinţei.
Comentariile liturgice păstrate sunt opera marilor ierarhi şi
cateheţi între care pomenim pe cei mai cunoscuţi: Tertulian, Sf.
Chiril al Ierusalimului, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ambrozie al
Mediolanului sau Teodor de Mopsuesteia.
În cele ce urmează vom încerca să cercetăm şi să
aprofundăm din punct de vedere exegetico-pastoral Taine
1
Dom Vonier, apud Al. Schememann, Euharistia, Taina Împărăţiei, Ed. Bucureşti (f.a.), p.
38
2

Bisericii Ortodoxe aşa cum au fost percepute în teologia


patristică. Desigur, Biserica primară nu a cunoscut împărţirea
de azi a lucrărilor sacramentale (se pare sub influenţa scolasticii
apusene)2. De fapt unele dintre Sfintele Taine, cum este
Cununia3 sau Maslul4 s-au dezvoltat în rituri şi rânduieli clare şi
bine determinate abia de prin sec. VI-VII, deşi existau în
germene chiar din veacul apostolic. De aceea se pare că
preocuparea Bisericii în primele patru-cinci veacuri a fost doar
pentru Tainele iniţierii creştine ca emanaţie directă şi practică a
instrucţiei catehumenale.

Dintre aceste taine ne vom ocupa în prezentul curs, în mod


special, de Taina Sfântului Botez, considerată în mod obiectiv
Taina devenirii creştine.

2
Din motive didactice, dar şi în funcţie de modul în care putem privi relaţia omului cu
Dumnezeu, am împărţit cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii în funcţie de scopul lor
declarat, astfel:
a. simbolism şi mistagogie
Generalităţi despre mecanismul simbolic liturgic
b. taine de iniţiere:
- Botezul
- Mirungerea
- Euharistia
Am păstrat gruparea lor aşa cum sunt prezentate şi analizate în Epoca Patristică.
Aceste Taine sunt cele care introduc noul adept în tainele vieţii liturgice şi sacramentale
ale Bisericii.
c. taine de restaurare:
- Spovedania
- Maslul
Prin structura sa post adamică, omul este înclinat spre păcat, iar păcatul aduce
boala, suferinţa (fac. 3, 16, 19) şi, în cele din urmă, moartea (Rm.6, 23). De aceea
Biserica a căutat întotdeauna modalităţi prin care să restaureze în om natura sa pre-
penitenţială. Pe acest drum, Taina iertării păcatelor prin Spovedanie şi Maslu au fost
considerate de inspiraţie Hristică (In. 20, 22-23) şi apostolică (Iac. 5, 14).
d. taine de instituire
- Cununia
- Hirotonia
Am numit taine de instituire cele prin care omul, prin harul lui Dumnezeu,
primeşte un nou statut social, capătă capacitatea sau permisiunea de săvârşi lucrări
nepermise anterior.
3
Vezi la pr. Vasile Gavrilă, Cununia, viaţă întru împărăţie, Ed. Tradiţia Românească,
Bucureşti 2004.
4
Pr. Dumitru Vanca, Rânduiala Tainei «Sfântului Maslu» în secolul XVII în Transilvania.
Consideraţii pe marginea Molitfelnicului de la Bălgrad 1689 ; în «Anales Universitatis
Apulensis» Series theologica, nr. 4/2004, p. 82-124.
3

MISTAGOGIA INIŢIERII CREŞTINE

A. BOTEZUL

Pentru urmarea acestui curs sunt absolut necesare câteva


din cele mai importante lucrări din teologia patristică, de care
ne vom folosi pe parcursul acestui curs, care tratează iniţierea
creştină:

Bibliografie obligatorie (izvoare):


► CABASILA Nicolae, Sfântul, Despre viaţa în Hristos, trad. T.
Bodogae, Ed. IBM, Bucureşti 2001.
► AUGUSTIN, De catechizandis rudibus (Prima cateheză. Iniţierea
în viaţa creştină), trad. rom. G. B. Ţâra, Ed. Polirom [Plural-
Religie] Iaşi 2002;
► AMBROZIE al Milanului, Sfântul, De Misteriis, trad. rom. E.
Branişte şi Gh. Voiusa, în rev. „Studii Teologice”, XVII (1965)
nr. 5-6, pp.286-302.
► AMBROZIE al Milanului, Sfântul, De Sacramentis, în rev. „Studii
Teologice”, XIX (1967) nr. 9-10.
► CHIRIL al Ierusalimului, Sfântul, Cateheze (Catehezele
mystagogice), vol. II, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. IBM, [Izvoarele
Ortodoxiei], Bucureşti 1945;
► BORIS Bobrinskoy, Onction chrismale e Vie en Christ
chez Nicolae Cabasila, în Irenikon, NR. 32, 1959, P. 6-
22;
► BORIS Bobrinskoy, Le Mystere pascal du Bapteme, dans:
Communion 1992, p. 103-160;

Bibliografie recomandată:
► BOBRINSKOY, Boris, Împărtăşirea Sfântului duh, (cap. V: Sensul
pascal al Botezului), trad. M şi A Alexandrescu, ed. IBM,
Bucureşti 1999.
4

► Branişte, Ene, Explicarea Sfintelor Tainelor de iniţiere (Botez,


Mirungere, Euharistie) în literatura creştină, Editura
Arhiepiscopiei Bucureştilor 1990, 179 p.
► BRIA, Vasile I, Elemente cultice şi dogmatice în opera Sfântului
Ambrozie: De Sacramentis şi De Mysteriis, în rev. „Ortodoxia”
XII (1960), nr. 3, pp. 339-340.
► SCHEMEMANN, Alexandru, Dina apă şi din Duh,.
► SCHEMEMANN, Alexandru, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi
Ortodoxia, ed. IBM, Bucureşti 2001.
► STREZA, PS Laurenţiu, Tainele de iniţiere creştină în Bisericile
răsăritene, Ed. Trinitas, Iaşi 2003.
► TEOGNOST Ieromonahul, Botezul şi Mirungerea. Taine ale
naşterii şi devenirii întru Hristos, Ed. Credinţa Strămoşească,
Iaşi 2004;

a. Introducere
Mystagogie. Prin acest termen
(µ υ σ τ α γ ω γ ω , − ∫ = iniţiere în taine, mistere) ,
se înţelege introducerea explicativă şi simbolică în lucrările
sacramentale ale Bisericii, în special a Tainelor de iniţiere
creştină.
Astăzi termenul de iniţiere nu mai are nici profunzimile nici
semnificaţia pe care cei vechi i-l dădeau. De obicei prin acest
termen azi înţelegem ceva mistic, ocult. Şi cel mai adesea este
legat de religiile de misterii eleniste (mai cu seamă de cultul
Mithraic). De fapt multă vreme s-a şi încercat justificarea originii
botezului creştin în ritualurile mithraice. Desigur nu se poate
nega o oarecare asemănare, un oarecare simbolism comun, dar
acest lucru nu înseamnă neapărat că creştinii au împrumutat
ritualurile iniţiatice din cultul păgân. Câte religii nu au în cultul
lor rituri purificatoare la care se foloseşte apa?
Ca şi în alte religii creştinii au construit un întreg complex
de rituri succesive pentru accederea graduală în comunitatea
eclesială.
Prin taine de iniţiere Biserica înţelege acele lucrări
sacramentale primite/împlinite într-o succesiune ierarhică ce îi
permit noului adept un acces deplin la comunitatea liturgică.
Dintotdeauna Biserica Ortodoxă a considerat Botezul,
5

Mirungerea şi Euharistia ca fiind taine capitale şi absolut


necesare pentru naşterea omului nou în calitatea sa de membru
al trupului mistic al lui Hristos. Datorită menţionării lor în cele
mai vechi izvoare liturgice, nici o confesiune nu poate nega
importanţa acestora în viaţa spirituală a creştinului de aceea
ele se regăsesc, sub o formă sau alta, chiar şi în lucrarea
liturgică a confesiunilor neo-protestante.
Vechile cateheze patristice demonstrează că iniţierea
creştină era o chestiune extrem de serioasă. Ea nu implica doar
un rit de trecere. Din informaţiile pe care le avem rezultă foarte
clar că iniţierea creştină este nu doar integrativă ci şi integrală
vizând aspectul doctrinar, moral şi, mai ales liturgic.
Riturile iniţiatice erau administrate după o perioadă de
pregătire îndelungată. Nu putem uita nici faptul că în Biserica
primară, cel puţin o parte din aspectele credinţei erau secrete şi
făceau parte din aşa-numita disciplină a arcanului, conform
căreia creştinii nu puteau împărtăşii necreştinilor lucrările
tainice ale Bisericii. Nici aspiranţii nu aveau decât un acces
parţial la viaţa liturgică a comunităţii. Acest aspect al vieţii
Bisericii a dezvoltat genul literar al mystagogiei creştine.
Tainele şi semnificaţia mistagogică a lucrărilor liturgice le era
dezvăluită abia după ce deveneau creştini şi parcurgeau
etapele pregătitoare. Sunt cunoscute în literatura veche
catehezele mystagogice care au ca scop lămurirea acestor
taine şi semnificaţii.

Prin Botez lepădăm omul cel vechi, prin Mirungere


căpătăm harul Sfântului Duh iar prin Hristosul euharistic avem
acces deplin la întreaga viaţă liturgico-sacramentală a Bisericii.
Din acest motiv Biserica a administrat toate cele trei Taine
deodată, într-o înlănţuire logică şi succesivă, aproape într-o
singură celebrare liturgică. Iată ce frumos explică succesiunea
şi necesitatea lor Tertulian: „Trupul este spălat pentru ca
sufletul să fie curat; trupul este uns pentru ca sufletul să fie
sfinţit; trupul este însemnat (n.n., cu semnul sfintei cruci)
pentru ca sufletul să fie întărit; trupul este umbrit (n.n. de
punerea mâinilor) pentru ca sufletul să fie iluminat de Duhul
Sfânt; trupul este hrănit cu trupul şi sângele lui Hristos pentru
ca sufletul să se hrănească cu Dumnezeu.” (De Resurectione,
8). Cu timpul unele Biserici le-au separat (Biserica rom.
6

Catolică) iar altele le-au dat o valoare diferită (Bisericile


Protestante şi Neoprotestante).

a.1. Iniţierea creştină în sec. I-VI


a. ) Din epoca apostolică avem puţine date cu privire la
subiectul nostru. În fapt ele se rezumă la ceea ce ştim din Noul
Testament. Astfel, predica apostolilor (kerigma) rodea credinţa
în ascultători şi era urmată cu necesitate de botez (Fap. 2, 14-
36). Astfel iniţierea creştină se rezuma la kerigmă – credinţă
– botez.
Botezul este fără discuţie prima şi cea mai necontestată
între tainele de iniţiere. Ceea ce pare foarte interesant şi demn
de subliniat este că încă din primul veac creştinii sunt conştienţi
că botezul lor nu este un simplu rit între spălările rituale. El este
diferit chiar şi de cel al lui Ioan, care este doar un semn văzut al
pocăinţei (Fap. 19, 1-5),5 şi conferă darul noii vieţi. Din Noul
Testament putem înţelege clar că Botezul presupunea clar:
mărturisirea păcatelor şi schimbarea vieţii (Fap. 2, 38), credinţa
în Hristos şi în lucrarea Sa (Fap. 8, 12), gestul afundări în apă
[βαπτιζομαι] (Fap. 8, 36), precum şi formula de botez:
„botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”
(Mt. 28, 19). Din dialogul diaconului Filip cu famenul etiopian
deducem că, la puţină vreme după entuziasmul Cincizecimii
când Botezul presupunea doar credinţa în Hristos („au fost
mişcaţi la inimă”) şi pocăinţa spre iertarea păcatelor (Fap. 2,
37-38), botezul era precedat de o oarecare pregătire catehetică
(Fap.8. 26-38).
Gestul botezului era urmat apoi de punerea mâinilor
(Mirungerea) (Fap. 8, 16; 19, 1-6) care se pare că era o
practică extrem de variată şi distinctă de ritualul botezului.
Acest act sacramental avea drept consecinţă primirea harului
Sfântului Duh. Ca ritual, uneori era un dar direct şi independent
al Sfântului Duh, cum este cazul lui Corneliu (Fap. 10), alteori
era urmarea unei rugăciuni şi a punerii mâinilor. Cu toate
aceste, nicăieri în scrierile pauline nu găsim o separare a celor
două rituri: botezul şi punerea mâinilor, Pavel considerând că
botezul aduce şi darul Sfântului Duh.
Desigur botezul şi punerea mâinilor (fie ca un singur rit, fie
ca rituri separate) erau urmate de posibilitatea accesului la

5
Diferenţa dintre botezul lui Ioan şi botezul creştin este evidenţiată de Sf. Luca (Fap. 1,
5)
7

trupul şi sângele lui Hristos: Sf. Euharistie ca premisă a vieţii


veşnice (In. 6, 53).

b.) În perioada post-apostolică, scrierile lui Justin M.


(+165) ne prezintă iniţierea creştină ca o practică uşor
elaborată. Noului adept i se cere o clară şi evidentă pregătire
biblică – cateheza, şi una moral-ascetică – postul şi rugăciunea.
(Apologia I, LXI). Cum se desfăşura însă acest proces nu ştim şi
nici nu avem confirmări clare privind un ritual al mirungerii sau
punerii mâinilor decât în scrierile Sf. Ambrozie de Milano.
Text din Didahia şi Sf. Justin
În secolul III datele sunt mai explicite. E adevărat şi
ritualul iniţierii creştine ajunsese la o mare complexitate.
Din scrierile lui Origen, Clement, Ippolit R. sau Tertulian
aflăm că iniţierea creştină se întindea pe o perioadă de trei ani
(Acum se înfiinţează faimoasele şcoli catehetice din Antiohia,
Alexandria sau Cezareea) cu trepte şi examene dar şi cu postiri,
rugăciuni, privegheri îndelungate şi exorcisme. În această
perioadă avem informaţii precise şi despre punerea mâinilor
care este văzută ca un ritual ce furnizează Darul Sfântului Duh
spre deosebire de botez care furnizează iertarea păcatelor, dar
şi despre alte ungeri pre şi post baptezimale. Cateheţii sunt
acum personalităţi importante şi recunoscute în comunitatea
eclesială. Împreună cu episcopul ei examinează motivele celor
care vor să devină creştini şi primesc mărturie despre sincera
lor dorinţă din partea unor martori (naşi), membri mai vechi ai
comunităţii. După o lungă perioadă (trei ani), în care învăţătura
este axată în special pe Vechiul Testament şi, după un nou
examen urmat de o rugăciune specială, catehumenii trec într-
un ciclu superior: pregătirea în vederea primirii celor trei taine.
Acum au acces la lecturile evanghelice care le sunt explicate şi
zilnic li se citesc exorcismele. În zilele premergătoare Sf. Paşti
(vineri şi sâmbătă) postesc şi se roagă mai intens după care în
privegherea pascală primesc riturile botezului şi mirungerii
pentru ca, în cele din urmă împreună cu întreaga comunitatea
au acces la prima lor împărtăşire.
În sec. IV-VI, datorită libertăţii de expresie şi mai cu
seamă datorită politicii de promovare administrativă a
creştinilor cererile de botez se înmulţesc. Numărul
catehumenilor se măreşte extrem. Figura centrală a parcursului
iniţiatic nu mai este catehetul-specializat ci episcopul – cărturar
8

şi catehet. Perioada de catehumenat se reduce extrem de mult;


probabil, datorită presiunilor, ajunge să se întindă doar pe
perioada Postului Mare şi Săptămâna Luminată.
În perioada de care vorbim, catehumenul trecea prin mai
multe stagii pregătitoare, precedate de examinări serioase din
partea ierarhiei. Persoanele adulte care-şi exprimau interesul
pentru botez trebuiau să treacă mai întâi un examen în faţa
unui didaskalos al comunităţii care examina mobilul, condiţia
socială şi meseria candidatului. Admiterea în stagiul superior –
audientes – se făcea printr-un rit cuprinzând signatio (pe
frunte), impunerea mâinilor, şi însemnarea cu sare. În prima
duminică din Postul Mare, în faţa episcopului, candidatul (stând
desculţ) urma un al doilea examen în care era chestionat, de
faţă cu naşul său care dădea stfele mărturie, de
comportamentul său. Dacă era considerat apt pentru stagiul
următor – electi/photizomenoi – era înscris într-un registru
(Cartea vieţii). Ceremonia se încheia cu o cateheză introductivă,
cu caracter general. În perioada următoare, pe tot parcursul
postului Mare candidaţii se reuneau în biserică în fiecare zi, cu
excepţia sâmbetelor şi duminicilor, unde pe parcursul a două-
trei ore primeau o instrucţie exegetică, dogmatică şi morală.
Perioada Postului Mare era diferită în răsărit (opt săptămâni:
Peregrinatio Egerie, XLV) faţă de apus (şase săptămâni). După
primele cinic săptămâni, care erau rezervate exegezelor biblice,
duminica avea loc ritualul traditio simboli după care în
următoarele zile urma comentarea Simbolului Credinţei; în
Duminica floriilor, Crezul era redat (redditio symboli) Bisericii –
întruchipată de episcopul care asculta recitarea Simbolului
Credinţei de către fiecare candidat. Ultimul act major al
ritualului iniţiatic. Înaintea botezului era renunţarea solemnă la
Satana (apotaxis) şi unirea cu Hristos (syntaxis). Această ultimă
ceremonie avea loc în Sâmbăta Mare. După botez, noii creştini
participau la toate slujbele în Săptămâna Luminată,
înveşmântaţi în alb, purtând candele aprinse, şi primeau acum
o nouă înstrucţie: Catehezele mystagogice. Accentul cade acum
pe explicaţiile mistico-simbolice ale actelor liturgice la care
neofiţii tocmai au luat parte.6

6
Cristian Bădiliţă, Ritualul catehezei, cuvânt introductiv la AUGUSTIN, De catechizandis
rudibus (Prima cateheză. Iniţierea în viaţa creştină), trad. rom. G. B. Ţâra, Ed. Polirom
[Plural-Religie] Iaşi 2002, p.10.
9

a.2. După sec. VI


După această perioadă instituţia catehumenală decade
extrem de mult şi implicit şi atenţia acordată tainelor de
iniţiere. în ciuda acestui fapt, în Bisericile Ortodoxe ritualul s-a
păstrat aproape neschimbat până azi, fapt care facilitează
înţelegerea şi semnificaţia mystagogiei acestor taine de iniţiere.
Administrarea lor într-un singur ritual corespunde atât tradiţiei
cât şi logicii liturgice.
Biserica romano catolică, de prin sec. XIII, a încercat o
reînviere a catehumenatului prin despărţirea celor trei taine.
După botez, la vârsta înţelegerii, copii sunt aşteptaţi la lecţiile
catehism (biblice şi doctrinare) care se concluzionează cu
confirmarea (mirungerea) şi prima împărtăşanie. Chestiunea
aceasta naşte o întrebare firească: prin botez eu devin membru
al trupului mystic al lui Hristos cu drepturi depline sau parţiale?
Dacă da, atunci de ce nu pot participa la viaţa sacramentală a
Bisericii? Dacă nu, atunci ce rost mai are botezul la vârsta
prunciei ?
După Conciliul II Vatican (1962), teologii apuseni încearcă
să găsească o cale de împăcare a vechii tradiţii privind
administrarea deodată, într-un singur ritual a tuturor celor trei
taine, şi exigenţele lumii moderne secularizate. Astăzi ritualul
liturgic prevede două rânduieli baptezimale: pentru adulţi şi
pentru copii.
În Biserica Ortodoxă botezul este administrat, în mod
general, pruncilor dar şi adulţilor în cazuri excepţionale.
Instrucţiunile tipiconale recomandă botezul după ziua a opta
dela naştere (Molitfelnic). Fiind poarta de intrare în Biserică,
botezul nu nu este condiţionat nici de timpul liturgic (cum avem
în cazul cununiilor), nici de vârsta candidatului. Singura condiţie
este legată de obligativitatea naşilor de a fi creştini ortodocşi
(condiţie logică de altfel).
Deşi există voci care consideră că slujba botezului ar
trebui reevaluată şi regândită, în Biserica Ortodoxă toate
Tainele iniţierii creştine se administrează într-un singur serviciu
liturgic.

b. Slujba Botezului şi a Mirungerii


Pentru a înţelege deplin mistagogia acestor taine este
nevoie să cunoaştem şi rânduiala şi evoluţia lor liturgică. Ca
metodă de lucru ne propunem să analizăm semnificaţia
10

teologico sacramentală, pornind de la rânduiala liturgică


prezentată în molitfelnicele de azi; unde vom socoti de cuviinţă
ne vom opri şi asupra evoluţiei istorice.
Fiind mai la începuturi doar atribuţiunea episcopului, aşa
cum deja am menţionat, rânduiala botezului şi a mirungerii se
administra în primele veacuri într-o singură slujbă, aşa cum a
rămas la creştinii ortodocşi până azi. Cu timpul, odată cu
creşterea comunităţilor, episcopii au delegat această sarcină
preoţilor. Nu la fel s-a întâmplat în Biserica R. Catolică unde
Mirungerea este apanajul episcopului, preoţii putând doar cu
delegaţie specială să săvârşească chrezima (Mirungerea). Tot
ca ritual rezervat episcopului era şi sfinţirea în ziua Sâmbetei
celei Mari a apei pentru botez, precum şi a uleiului catehumenal
în Joia Mare.

Înainte de a vedea care este rânduiala propriu-zisă să


aruncăm o privire asupra câtorva chestiuni de natură canonică.

b.1. Condiţii generale pentru săvârşirea Botezului şi a


Mirungerii
Săvârşitorul
În condiţii normale, doar episcopul şi preotul. În cazuri
excepţionale (copilul este în prag de moarte) poate săvârşi
botezul şi diaconul, monahul sau chiar un simplu creştin (bărbat
sau femeie) rostind formula: „Se botează robul lui Dumnezeu
(N) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.”
Astăzi aceste situaţii sunt rare şi pot viza mai cu seamă
asistentele medicale în secţiile de maternitate de pe lângă
spitale. Tot între situaţiile de excepţie se numără şi botezul cu
formula condiţională. În cazul depăşirii situaţiei excepţionale
slujba trebuie completată de un episcop sau preot, fără
momentul propriu-zis al botezului. Unii liturgişti recomandă
continuarea de după afundare înainte (fără exorcisme).
Primitorul
Este orice om, copil sau adult, care n-a mai fost botezat
valid. Un botez valid trebuie făcut în numele S. Treimi prin
afundare (sau stropire în cazuri de necesitate) şi din voie liberă
(can. 19, sin I Ec). Adulţii trebuie botezaţi doar după catehizare
suficientă pentru cunoaşterea lucrurilor elementare din
Ortodoxie. în situaţia în care există solicitarea de trecere la
11

Biserica Ortodoxă acest fapt se va face prin rebotezare dacă


solicitantul n-a fost botezat valid, sau/şi prin Mirungere în cazul
în care n-au primit această taină în Biserica lor. Altfel se face
doar pe baza unei declaraţii scrise. Unele Biserici nu recunosc
valid botezul altor confesiuni, de aceea ei rebotează pe cel ce
solicită trecerea la Ortodoxie.
Naşii
Instituţia naşului îşi are rădăcina în vechea practică a
Bisericii care cerea aspirantului la botez să aibă mărturie bună
din partea cel puţin a unui membru al comunităţii creştine.
Naşul era garantul, îndrumătorul şi supraveghetorul progresului
moral al finului său. Spre deosebire de timpurile vechi, odată cu
introducerea pedo-baptismului, alături de obligaţiile din
vechime, naşul trebuie să mărturisească şi credinţa în locul
pruncului şi să vegheze la creşterea lui spirituală, alături de
părinţii săi trupeşti.
De regulă naşul trebuie să fie de acelaşi sex cu pruncul; să
nu fie părintele său trupesc;7 să nu fie călugăr.
Timpul şi locul săvârşirii
După cum am văzut, în vechime botezul se săvârşea doar
la praznicul Învierii. Mai apoi obiceiul de a boteza s-a extins şi
în ziua altor sărbători mari: Crăciunul, Boboteaza, Cincizecimea.
Reminiscenţa acelor timpuri este cântarea „Câţi în Hristos v-aţi
botezat…”, care înlocuieşte în timpul Sfintei Liturghii cântarea
„Sfinte Dumnezeule...”, înainte de lectura Apostolului. Astăzi se
recomandă ca botezul să fie făcut cel puţin duminica, între a 8-
a şi a 40-a zi după naştere. Desigur recomandările nu exclud
posibilitatea săvârşirii botezului şi după aceste zile.
Cât priveşte locul, era de obicei un curs de apă
curgătoare. În perioada de înflorire a catehumenatului, botezul
se săvârşea în locuri speciale numite baptisterii.8 Acestea erau
construite în apropierea bisericilor şi de multe ori erau legate de
7
Această prevederee canonică a fost deseori încălcată în vechime pentru obţinerea
divorţului religios.(vezi la Arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox.
Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, Ed. IBM, Bucureşti 1990, p.87)
8
Baptisteriul era o clădire de formă circulară sau octogonală. Ambele forme erau în
directă legătură cu semnificaţia simbolică a acelor vremi. Cercul reprezenta
perfecţiune, începutul fără sfârşit, veşnicia; cifra opt trimetea către ziua cea neînserată
a împărăţiei, ziua a 8-a, veşnicia. Centrul era dominat de scăldătoarea pentru botez,
suficient de adâncă încât să poată acoperii complet un om care se cobora în apă. de
obicei scăldătoarea era prevăzută cu trepte de-o parte şi de alta încât cei ce se botezau
nu mai ieşeau din apă prin locul prin care au intrat.
12

ele prin coridoare, astfel încât neofiţii să fie integraţi nu doar


simbolic ci şi vizibil, direct şi rapid în trupul eclesial.
Azi botezul se săvârşeşte în biserică: exorcismele,
lepădările, mărturisirea credinţei în pridvor; botezul propriu-zis
în pronaos. (În practică mulţi preoţi săvârşesc în pronaos prima
parte, a doua în naos.) În afara situaţiilor excepţionale botezul
săvârşit în case sau chiar paraclise particulare este oprit prin
canoane.

b.2. Rânduiala
Riturile pre-baptezimale:
- Rugăciunea la naştere pruncului (prima zi);
- Rugăciune la lăuză(a 8-a zi; 3+2 pt. moaşă);
- Rugăciunea la punerea numelui(a 8-a zi);
- Rug. în situaţia de avort
Rânduiala facerii catehumenului. Este comprimarea
vechii rânduieli care era în floare în sec. III-VI.
Suflă asupra pruncului: Mâinile tale…;
- Rugăciunea de primire în rândul catehumenilor;
- Exorcismele (2+2);
- Lepădările;
- Unirea cu Hristos;
- Mărturisirea credinţei;
- Rugăciunea de primire a candidatului la botez.
Rânduiala botezului propriu-zis
- Binecuvântarea mare; ectenia mare cu cereri
speciale;
- Sfinţirea apei;
- Sfinţirea uleiului şi ungerea;
- Botezarea (afundarea);
- Ungerea cu Sf. Mir;
- Înconjurarea rituală;
- Lecturile biblice;
Rituri post-baptezimale
13

- Ritualul spălării (2 rug. + 1 în taină); În vechime


rânduiala aceasta se făcea la opt zile după botez.
- Tunderea (2 rug.);
- Ectenia întreită mică;
- Otpustul.
- Împărtăşirea.
- Îmbisericirea; În mod normal îmbisericirea se face la
40 de zile după naştere, fiind o evocare a Aducerii la
Templu a Pruncului Iisus.

b.3. Mystagogia botezului


Botezul a fost perceput întotdeauna de Biserică drept
naştere spirituală prin retrăirea imitativ a morţii şi învierii
Domnului Hristos.

Botezul: viaţa nouă în Hristos


„Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat
de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui şi v-aţi
îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină
cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Col.3:9-10)
Creştinul este chemat la un nou început inaugurat de
Hristos, proclamat şi susţinut continuu de Biserică. Noul eon,
Împărăţia lui Hristos începe încă de aici, de aceea noii cetăţeni
ai acestei împărăţii trebuie să fie calitativ diferiţi de omul vechi.
Datorită păcatului omul pierde duhul lui Dumnezeu („lua-vei
duhul lor şi se vor sfârşi”: Ps. 103) şi devine muritor. De aceea
lucrarea lui Hristos este tocmai această ridicare a omului nou la
măsura Duhului. Creştinul este chipul naturii restaurate. El este
„născut din apă şi din duh”(In. 3,5) după cum anunţase
Mântuitorul şi, în virtutea acestei posesii a Duhului, trupurile lor
sunt superioare: „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă
Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi.”(Rom. 8, 9). Prin anumite
lucrări sacramentale (tainele) Biserica, în virtutea moştenirii
sacerdotale lăsate de Hristos, contribuie la această restaurare.
Biserica inaugurează lumea cea nouă; vinul nou trebuie pus în
burdufuri noi...de aceea ea are nevoie de oameni noi.

Botezul: moarte-înviere în Hristos


14

„Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am


botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am
îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum
Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să
umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; Căci dacă am fost
altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi
părtaşi şi ai învierii Lui, cunoscând aceasta, că omul
nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se
nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai
păcatului. Căci Cel care a murit a fost curăţit de păcat.
Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom
şi vieţui împreună cu El, ştiind că Hristos, înviat din
morţi, nu mai moare. Moarta nu mai are stăpânire
asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată
pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui
Dumnezeu. Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi
păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus,
Domnul nostru.” (Rom.6:4-11)
Efectele acestei asemănări le lămureşte apostolul în
Epistola a II-a către Timotei: „...căci dacă am murit împreună cu
El, vom şi învia împreună cu El. Dacă rămânem întru El, vom şi
împărăţi împreună cu El,...” (II.Tim. 2:11-12).

Prin aceasta apostolul arată că celui botezat i se cere


moartea pentru păcat şi învierea în harul Domnului Hristos după
cum spune şi pseudo-Vasile: „Atunci cel botezat în moartea
Domnului să se facă aidoma morţii, adică să fie mort păcatuli,
lui însuşi şi lumii acesteia, ca să trăiască aievea, cu inima, cu
cuvântul şi cu faptele după chipul îînvăţăturii Domnului nostru
Iisus Hristos, aşa cumceara primeşte chipul dat de meşter, ca
să se împlinească ceea ce este scris: «Mulţumim îsnsă lui
Dumnezeu că, deşi eraţi robi ai păcatului, v-aţi supus din toată
inima dreptarului învăţăturii căreia aţi fost încredinţaţi.»
(Rom.6, 17)”9

(monahismul – al doilea botez)


Tunderea în monahism a fost întotdeauna privită de
mediile monahale ca o nouă formă de naştere pentru Împărăţia
Cerurilor. Ritualul botezului recheamă structura tipiconală a
9
Pseudo Vasile, Despre Botez I, 2, 10; trad. rom. pr. D. V. Georgescu, Ed. Anastasia,
[Col. «Comorile pustiei»], Bucureşti 1999, p. 69.
15

botezului propriu-zis. Astfel naşul (de obicei un monah mai în


vârstă şi cu experienţă) poartă candidatul sub mantie până în
faţa altarului, candidatul este dezbrăcatdehainele vechi (omul
vechi) şi îmbrăcat cu altele noi, este interogat şi i se cere
lepădarea de lume, este tuns .....
***
După cum se ştie fiecare celebrare cultică este alcătuită
din diferite elemente caracteristice (persoane, gesturi, cuvinte,
imne, spaţii, timpi, etc.) care sunt dispuse într-o anume ordine,
în secvenţe rituale. Din punct de vedere creştin, orice act
sacramental, cel puţin aşa cum ne apare la prima vedere, pare
o „reprezentare”, o „imitare”, prin folosirea limbajului ritual-
simbolic al unui eveniment din lucrarea D-lui Hristos. Totuşi,
orice act ritual nu este doar o condensare simbolică a unui
eveniment istoric. Participanţii creştini nu sunt doar spectatori.
Prin actul liturgic noi devenim şi contemporani cu Hristos şi
părtaşi ai aceluiaşi fapt împlinit ritual în prezent. Participarea
aceasta nu rămâne însă închisă în ea însăşi, creştinul trebuie
să-şi conformeze viaţa lui Hristos, de aceea orice act ritual are o
componenţă atemporală, trimiţând către o realitate veşnică în
„împărăţia veacului ce va să fie”. De asemenea actul ritual nu
se limitează doar la spaţiul şi timpul liturgic bine-determinat, el
se extinde asupra întregului timp, asupra întregului spaţiu.
Viaţa însăşi nu poate fi concepută decât ca o trăire rituală.
Astăzi, din păcate acest lucru este tot mai puţin evident în viaţa
cotidiană.
În tradiţia patristică iniţierea creştină, dar mai cu seamă
botezul a fost înţeles în dubla sa dimensiune: pascală şi
maternă.10
Este evident dimensiunea pascală a prevalat
11
întotdeauna. Conform concepţiei pauline botezul este moarte,
îngropare şi înviere cu Hristos.12 El este trecere (pascha) din
împărăţia morţii, a întunericului în împărăţia vieţii. Această
percepţie pascală a botezului a fost proclamată întotdeauna de

10
Sf. Chiril, Catehezele mystagogice, II, 4.
11
Pentru detalii privind sensul pascal al botezului vezi la B. Bobrinskoy, Împărtăşirea
Sfântului duh, trad. M. Şi A. Alexandrescu, Ed. IBM, Bucureşti 1999, p.104-164.
12
Această interpretare a botezului este interpretarea preferată a Părinţilor de la Sf. Pavel
la Simeon al Tesalonicului.Astfel Sf. Gherman al Constantinopolului (650-733) afirmă „Noi
am fost botezaţi întru moartea lui Hristos Însuşi şi întru Învierea Lui. Căci prin
scufundarea în apă, prin ridicare şi prin întreita afundare, noi închipuim şimărturisim
îngroparea cea de trei zile şi învierea lui Hristos Însuşi.” (Tâlcuirea Sfintei Liturghii, trad.
N. Petrescu, Ed. Anastasia, Bucureşti 200, p. 13.).
16

Biserică. Typologia vechi-testamentară a lui Iona, cel ce a stat


trei zile şi trei nopţi în pântecele monstrului marin, este
împlinită în Hristos, începutul (κ φ α λ ϕ ) unei noi generaţii
recreată ontologic prin actul botezului. Pentru a deveni „făptură
nouă”, creştinul este chemat să parcurgă imitativ drumul lui
Hristos: moarte - înviere - preamărire. Actul botezului nu
rămâne însă un gest singular. Ritualul botezului (ca de altfel al
tuturor actelor de cult) se răsfrânge asupra vieţii personale.
Creştinul este chemat să re-configureze cotidian întreaga sa
existenţă. Zilnic şi în orice circumstanţă el trebuie să omoare în
sine vechiul, păcatul, răul, pentru a putea renaşte/învia cu
Hristos. Astfel, pt. Sf. Ap. Pavel orice progres moral, spiritual şi
ascetic este în strânsă legătură cu ritualul liturgic care la
generat: „Acum deci vă lepădaţi şi voi de toate acestea: mânia,
iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura
voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de
omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel
nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul
Celui ce l-a zidit,..” (Col. 3, 8-10); „Deci ne-am îngropat cu El, în
moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi,
prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii;
Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui,
atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, cunoscând aceasta, că
omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se
nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai
păcatului. […] Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem
că vom şi vieţui împreună cu El, […] Aşa şi voi, socotiţi-vă că
sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos
Iisus, Domnul nostru.” (Rom. 6, 4-11).
Botezul nu trebuie „citit” doar în alfabet pascal şi juridic-
canonic. Botezul nu este doar iertarea păcatului strămoşesc şi a
păcatelor personale (în cazul adulţilor). Botezul nu este doar
moarte şi înviere. El trebuie privit şi ca poarta de intrare în
lumea cea nouă anunţată de Hristos şi realizată de Biserică.
Botezul este astfel, intrarea în împărăţia veacului ce va să vie,
este naşterea din nou.13 Dincolo de faptul că cristelniţa este
percepută uneori ca pântecele care naşte o făptură nouă,
Biserica este în fapt adevărata mamă. Ea poartă în pântecele
său sămânţa cuvântului (kerigmei) care a rodit credinţa în cele
ce vine către luminare. Acesta are însă nevoie de o perioadă de
maturizare (catehumenatul) ca pruncul în pântecele maicii sale.
13
Al. Schmemann, Pentru viaţa lumii, p. 81.
17

La vremea potrivită „nou născutul” în credinţă vede „lumina


adevărului”. Drumul său duhovnicesc este astfel asistat de „un
alt părinte” – naşul.
Botezul a fost considerat o a doua naştere; Sf. Vasile Cel
Mare afirmă: „Căci naşterea din nou, după cum o arată şi
numele, este începutul unei a doua vieţi. În cele trei afundări şi
tot atâtea invocări, se săvârşeşte marea taină a Botezuli,
pentru ca să se înfăţişeze şi închipuirea morţii.” 14

b.3.1. Primirea în rândul catehumenilor


Această rânduială este azi este un ritual destul de sumar.
Odinioară ritualul începea cu dezbrăcarea completă a
catehumenului. Momentul simbolizează dezbrăcarea de omul
vechi sau întoarcerea la haina împărătească.15 Cu alte cuvinte
ajungem din nou la punctul „0”, inocenţa adamică. (Astăzi acest
lucru este simbolizat printr-un gest mai puţin expresiv şi
aproape uitat: desfacerea faşei.) Suflarea de trei ori (Mâinile
Tale…) reprezintă noua suflare care dă viaţă ca odinioară cea a
lui Dumnezeu peste Adam. De aceea Cabasila afirmă că: „A
primi botezul înseamnă să te naşti întru Hristos, să începi o
viaţă nouă, să fii adus la viaţă din nimic.”16 Din această pricină
pentru creştin sărbătoarea numelui este mai importantă decât
cea a naşterii biologice. În ziua aceasta noi suntem cunoscuţi ca
ai Lui.17 Semnul crucii la frunte, piept şi gură anticipează şi pune
sub protecţia crucii pe cel ce urmează a fi botezat, ca oarecând
evreii în noaptea Paştilor.18 Rugăciunea care urmează este
specială pentru primirea între catehumeni.

b.3.1.1. Exorcismele19
Partea introductivă a ritualului, era în vechime partea
finală a unui lung parcurs pregătitor: catehumenatul. Lepădările
se săvărşeau pe parcursul mai multor zile, cu mult înainte de

14
Sf. Vasile, Despre Sfântul Duh, XV, 35: în PSB, vol......, p.
15
Sf. Chiril, Cateheze, XX,2.
16
Sf. N Cabasila, Despre viaţa în Hristos, II, trad. rom. p.49.
17
ibidem, p. 52.
18
Sf. Chiril, Catehezele mystagogice, I, 2.
19
În biserica Apuseană, mai ales în ritul milanez, exista o particularitate – Ritul
deschiderii urechilor (Effata) - necesară candidatului la botez pentru ca să poată
cunoaşte şi ţine minte ce să răspundă. Originea acestui rit stă în minunea săvârşită de
Mântuitorul asupra unui surdomut (Mc.7, 33-35). (vezi la Sf. Ambrozie: De Mysteriis, I,
3; De Sacramentis, I, 2). Tot ca o particularitate apuseană este şi practica sării: preotul
dă puţină sare exorcizată celui botezat, ca simbol al înţelepciunii cereşti.
18

botezul propriu-zis; de aceea uneori scrielie cu conţinut


catehetic omit să le pomenească.20
Ritualul, extrem de sumar azi, era un element consisten şi
esenţial în tot ritualul baptezimal. Exorcismele se împlineau
zilnic, după un ritual bine stabilit: suflarea asupra
catehumenului (refacerea imitativă a gestului făcut de
Dumnezeu la crearea întâiului om) şi însemnarea sa cu semnul
Sf. Cruci.
Orientarea spre apus sau spre răsărit este semnificativă şi
în strânsă legătură cu simbolismul hristologic al luminii care
„luminează pe tot omul ce vine în lume.” „Acest lucru este
trebuincios. Apusul este locul întunericului din lumea aceasta.
Satane este întuneric şi în întuneric îşi are puterea sa; pentru
aceasta privind în chip simbolic spre apus, vă lepădaţi de acel
stăpânitor întunecat şi întunecos.”21 Exorcismele sunt semnul
văzut al începerii luptei care începe încă de acum, de aici. Lupta
aceasta este totală şi definitivă. De aceea se cere nu doar o
renunţare la Satana ci şi o înfruntare directă şi imediată a tot
ceea ce stă în legătură cu el („…şi de toate lucrurile lui….şi de
toată trufia lui…şi de toată slujirea lui”). (Interesantă este explicaţia
pe care o dă Sf. Chiril trufiei diavolului: teatru, curse de cai. Dacă am
înlocui plăcerile cotidiene de atunci cu cele de azi am fi uimiţi cât trufaş e
diavolul azi şi mai ales cât loc îi facem în viaţa noastră.)
Semnul ruperii oricărei legături cu diavolul este gestul
scuipării sale. În Orient, a scuipa pe cineva echivala cu ofensa
supremă.

b.3.1.2. Convertirea
Întorcând spatele diavolului, catehumenul se întoarce
(converteşte: convertus=a întoarce, a răsuci, a îndrepta) spre
locul sălăşluirii lui Dumnezeu – Răsăritul, mărturisindu-şi dorinţa
de a se unii cu El: Te uneşti cu Hristos? Convertirea aceasta era
doar semnul extern şi ultim al unei convertiri totale pe trei
nivele: a) eliberarea de Satana; b) eliberarea de condiţia
păcătoasă şi paralizantă spiritual; c) pocăinţă personală şi
profundă şi încredinţarea lui Hristos.22 Răsăritul fiind ţinutul
luminii şi al bucuriei iar orientarea spre răsărit simbolizează
deschiderea raiului, sădit de Dumnezeu spre răsărit.23

20
Aşa este bunăoară în Catehezele Sf. Chiril.
21
Sf. Chiril, Catehezele mystagogice, I, 4.
22
B. Bobrinskoy, op. cit., p. 134-135.
23
Sf. Chiril, Catehezele mystagogice, XIX, 9.
19

Dorinţa încredinţării lui Hristos se concretizează în


mărturisirea de credinţă care, la fel ca lepădările, pentru a se
ilustra fermitatea şi convingerea catehumenului, este
mărturisită nu o dată, ci de trei ori şi în numele unui Dumnezeu
treimic. De aceea şi închinarea are acest caracter treimic: Mă
închin Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii celei…

b.3.1.3. Mărturisirea credinţei


Mărturisirea credinţei la Botez este o practică veche şi este
în directă legătură cu porunca Mântuitorului: „Cel ce va crede şi
se va boteza se va mântui;” (Mc.16,16). Dacă botezul se făcea
încă din vechime „...în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh...” (Mt.28,19) este evidentă şi practica mărturisirii trinitare
care nu poate fi separată de însuşi actul botezului.
Credinţa însă nu este prealabilă mântuirii ci constituie
nucleul acesteia, preambul şi rezultat totodată. Nu condiţie
externă, formală ci esenţa şi substanţa însăşi a actului
botezului. Din acest motiv Sfântul Vasile cel Mare spunea că
„mărturisirea de credinţă este conformă cu botezul” iar
„credinţa şi botezul, aceste două moduri ale mântuirii, sunt
legate întreolaltă şi nedespărţite căci după cum crezi în Tatăl şi
în Fiul şi în Sf. Duh, aşa eşti şi botezat în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sf. Duh.” 24
Obligativitatea mărturisirii credinţei treimice în timpul
ritualului botezului este afirmată şi de Sf. Justin M. (I Apol. LXI),
Tertulian (De spectaoli, IV), Sf. Ciprian (Epist. LXIX, 7).
Anterior sec. IV mărturisirea trinitară a credinţei la botez
era mult mai simplă şi inclusă în ritualul propriu-zis, făcându-se
concomitent cu afundarea întreită aşa cum aflăm din
Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului:
„Când cel care se botează va fi coborât în apă, cel care botează
îi va spune, punând mâna peste el:
– Crezi în Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul ? Iar cel care se botează îi
va spune la rândul său:

24
Legătura aceasta dintre credinţă şi Botez este mărturisită de Sf. Vasile Cel Mare:
„Credinţa şi Botezul reprezintă două condiţii de căpătâi ale mântuirii şi sunt legate
sstrâns una de alta. Pe de-o parte, credinţa se desăvârşeşte prin botez; pe de altă
parte, botezul se întemeiază pe credinţă; amândouă se împlinesc sub aceleaşi nume
sfinte. Căci după cum credem în Tatăl, în fiul şi în Sfântul Duh, tot aşa ne şi botezăm în
numele tatălui şi al fiului şi al Sfântului Duh. Mărturisirea pecetluieşte credinţa
mântuitoare; iar botezul pecetluieşte voinţa noastră de a ne mântui, urmând-o
îndeaproape.” (Despre Sfântul Duh, XII; XXVII);
20

– Cred. Şi îndată cel care botează, ţinând mâna pe capul lui, îl va


boteza o dat. Apoi va spune:
Crezi în Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care s-a născut prin
Duhul Sfânt din Fecioara Maria, s-a răstignit sub Ponţiu Pilat, a murit,
a înviat a treia zi din morţi, S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta
Tatălui, Care va veni să judece vii şi morţii ?
Şi când va fi spus: – Cred, va fi botezat încă o dată. Din nou îi va
spune:
– Crezi în Duhul Sfânt din Sfânta Biserică ?
Cel care se botează îi va spune: – Cred, şi astfel va fi botezat a
treia oară.”25
De prin sec. IV-V, mai ales ca urmare a disputelor
hristologice şi pnevmatologice, mărturisirea credinţei devine
mult mai elaborată. De aceea actul mărturisirii credinţei devine
un act ritual iar Biserica construieşte o solemnitate deosebită în
jurul Simbolului de credinţă, ca etapă în parcursul catehumenal.
De ce acest lucru ? Pentru că problema credinţei nu este o
chestiune subiectivă, care ţine de individ, ci este tezaurul
întregii Biserici, temeiul oricărei lucrări eclesiale.
La începutul celei de a V-a săptămâni a Postului Mare
catehumenii primeau în mod oral în faţa episcopului şi în mod solemn
Simbolul credinţei (traditio symboli), pe care aveau obligaţia să-l
înveţe pe dinafară. La acest moment participa întreaga comunitate.
Gestul nu avea doar un caracter simbolic ci mai curând unul liturgico-
sacramental: simbolul exprimă sintetic conţinutul Tradiţiei, a acelor
elemente absolut necesare mântuirii.26 Simbolul era apoi explicat
intensiv, frază cu frază, pe parcursul săptămânii următoare, câte trei
ore pe zi (Egeria, XLVI). La sfârşitul săptămânii catehumenii înapoiau
Simbolul Credeinţei (redditio symboli) în aceeaşi atmosferă solemnă.
Credinţa nu este un fenomen individual, ea nu aparţine unei persoane
ci întregii comunităţi. De aceea evenimentul avea loc tot în cadrul
ecleszial: fiecare, alături de naş, avea obligaţia să recite, după
Liturghie, în faţa episcopului, Simbolul de credinţă. Acesta va fi recitat
solemn împreună cu întreaga comunitate la prima Liturghie la care
catehumenii vor lua parte, în noaptea de Paşti.
Euharistia presupune Botezul, iar Botezul presupune
Credinţa adevărată; toate formează la un loc Biserica – stâlp şi
temelie a adevărului. Din acest motiv, la fiecare Liturghie
postulăm baptezimal trupul mystic al lui Hristos, pe temeiul
credinţei comune pe care o mărturisim.

25
Tradiţia Apostolică, XXI.
26
J. Danielou, R Du Charlat, La catechesi nei primi secoli, Elle Di Ci, Torino-Leumann,
1969, p. 46
21

Astăzi, rânduiala mărturisirii credinţei este, din păcate, nu


numai extrem de sumară (aproape nimeni nu se osteneşte să
recite Crezul de trei ori, cum prevede rânduiala) ci şi lipsită de
orice solemnitate.27

b.3.2. Botezul propriu-zis


Aşa cum se prezintă azi, rânduiala propriu-zisă începe cu
Binecuvântarea Mare: Binecuvântată este Împărăţia...Proprie
tuturor Tainelor, această formulă nu doar anunţă timpul Noului
Veac, ci şi introduce real în această Nouă Împărăţie. Lumea
aceasta în care trăiesc creştinii în timpul oricărei Taine liturgice
încetează pentru a face loc celeilalte; fiind în lume ei nu mai
sunt din lume şi nici nu îi mai aparţin decât în mod formal (In.
17, 16).

b.3.2.1. Ectenia Mare


Este o piesă liturgică comună foarte multor slujbe. Ea
împlineşte cererea generală a Bisericii, la care s-au adăugat şi
cereri şi invocări de sfinţire şi curăţire a apei pentru botez,
cereri pentru „luminarea” şi trăirea unei vieţi curate viitoare,
pentru iertarea păcatelor şi dobândirea veşnicilor bunătăţi. În
timpul în care diaconul rosteşte ectenia (dacă nu este, aceasta
o rosteşte preotul) preotul rosteşte o rugăciune în taină, prin
care cere curăţirea de păcate şi vrednicia slujirii acestei „Taine
mari şi cereşti”. Finalul obişnuit al ecteniei (Pe Preasfânta,
curata,...) a fost înlocuit cu exclamaţia: Mare eşti
Doamne.....rostită de trei ori, în numele Sf. Treimi.
Este posibil ca toată această parte introductivă să nu fi
făcut parte din rânduiala originară, deoarece Liturghia începea
în vechime cu salutul Pace tuturor şi era urmat de Lecturile
biblice; între acestea ca formulă universală pentru taine s-a
introdus Binecuvântarea Mare, Ectenia Mare, Rugăciunea de
purificare a slujitorului şi rugăciunea de sfinţire a apei.
Urmează acum rugăciunile de sfinţire şi regenerare a
întregii creaţii reprezentată în chip simbolic de elementul
primordial: apa, şi elementul specific omului: uleiul. Nu doar
omul are nevoie de o regenerare ci şi întreaga natură care încă
suspină (Rom. 8, 22) căci se află sub influenţa celui rău.

27
De fapt întregul Botez este lipsit de această solemnitate şi bucurie eclesial-pascală.
Într-o pastorală extraordinară, ÎPS Andrei semnala scâlcierea sensului comunitar şi
pascal al botezului creştin; acesta se săvârşeşte în prezenţa sumară a câtorva membri
ai familiei, nu în prezenţa întregii comunităţi liturgice, ca odinioară.
22

b.3.2.2. Rugăciunea sfinţirii apei


Are o structură specifică multor rugăciuni de sfinţire, fiind
alcătuită dintr-o prefaţă (în care se preamăreşte Dumnezeu
Tatăl, creatorul Universului spiritual şi material), o anamneză (în
care se reaminteşte lucrarea de mântuire a D-lui Hristos) şi o
epicleză (în care este invocat Duhul Sfânt pentru sfinţirea apei).
Rugăciunea se încheie cu o formulă de exorcizare („Să se
zdrobească...”, suflând asupra apei) şi o înşiruire a efectelor pe
care le produce această apă.28 în orice caz această parte a
rugăciunii apare ca un adaos sau ca o dublare a momentului
epicletic.
Apa, element primordial şi absolut necesar vieţii, este şi
simbolul renaşterii spirituale întru noua Împărăţie: "De nu se va
naşte cineva din apă şi din duh... (In. 3)”. „În spaţiul şi timpul
Bisericii, materia, şi o dată cu ea întregul cosmos, este
botezată, sfinţită, devine templu reînnoit al prezenţei
Creatorului, semn al veşnicului Legământ”.29 Prin formulele
sacramentale apa este readusă la starea primordială de
principiu al vieţii şi este pusă şi ea sub semnul lui Hristos:
crucea (preotul suflă asupra ei de trei ori în semnul Crucii,
zicând: Să se zdrobească sub semnul chipului Crucii Tale...).
Scoasă di circuitul comun prin formulele de sfinţire, apa devine
de acum simbol liturgic; aparţine deopotrivă celor două lumi:
materială şi spirituală. De aceea şi lucrarea ei va fi îndoită: de
moarte (afundarea) şi naştere (ieşirea din cristelniţă).

b.3.2.3. Sfinţirea uleiului şi ungerea prebaptezimală


Rugăciunea de sfinţire succede unui mic ritual de
exorcizare compus dintr-o întreită suflare şi binecuvântare în
semnul crucii asupra vasului cu ulei.
Uleiul. După cum ne arată Scriptura, uleiul este semnul
bucuriei (Mt. 6, 17; Ps. 44, 8-9), element curativ, alături de vin
(Lc. 10, 34) şi semnul alegerii şi înscăunării în funcţii publice
(profeţi, regi, arhierei). „Teologia creştină vede convergenţa
tuturor acestor sensuri ale ungerii în persoana lui Iisus Hristos,
Unsul, Mesia, însemnat şi îmbrăcat cu ungerea Duhului Sfânt.”
Mai ales în Noul Testament, ungerea are o conotaţie
pnevmatologică şi protectoare, de într-armare împotriva
demonilor, de vindecare spirituală şi deplinătate intelectuală
28
PS Laurenţiu consideră această parte a rugăciune ca fiind formula de consacrare.
(op.cit., p. 105)
29
B. Bobrinskoy, Împărtăşirea..., p. 115.
23

(„Iar voi ungere aveţi şi ştiţi toate” 1 In. 2, 20) . De aceea


creştinul, chip al lui Hristos, este chemat să împlinească toate
aceste sensuri ale ungerii.30
Rugăciunea de sfinţire are o parte anamnetică (în care
sunt recapitulate binecuvântările şi foloasele uleiului în istoria
mântuirii) şi o parte epicletică (în care se cere sfinţirea uleiului)
şi o concluzie (în care sunt prezentate efectele ungerii). Din
scrierile vechi rezultă o oarecare confuzie între acest ulei sfinţit
şi Marele Mir. Astfel, în timp ce Sf. Chiril pomeneşte de o ungere
prebaptezimală cu ulei exorcizat,31 Tertulian pomeneşte că
această ungere se săvârşea după botez şi este numită cu
numele lui Hristos (chrisma în Biserica Apuseană este
Mirungerea).32
Însemnarea cruciş a apei şi turnarea de ulei sfinţit este
semnul darului Duhului Sfânt, regenerator al întregului
cosmos(care la întâia Creaţie se purta pe deasupra apelor).
Ungerea membrelor şi a simţurilor (acompaniate de formule
adecvate) este semnul văzut al restaurării omului nou. Uleiul
este aplicat în semnul crucii ca mărturie a apartenenţei la
Hristos.
Desigur, toate aceste teme, pregătirea catehetică,
exorcismele, apa, uleiul etc., luate în ansamblu se constituie
într-un urcuş duhovnicesc spre momentul culminant al
Botezului, un parcurs iniţiatic şi purificator (ca cei 40 de ani de
peregrinare prin pustiu, timp necesar eliberării de vechile
concepte idolatre şi asociat celor patruzeci de zile de cateheze
intense din perioada dezvoltării Catehezelor mystagogice).
Botezul va apărea ca o punte de trecere în Noua Împărăţie
(Biserica), ca un descălecat în Pământul Făgăduinţei la care se
ajunge cu luptă, cu efort, dar şi cu ajutorul supranatural al lui
Dumnezeu.

b.3.2.4. Afundarea33
Nu există nici un dubiu că afundarea se făcea de trei ori, în
numele Sfintei Treimi, încă din veacul apostolic, după porunca
30
B. Bobrinskoy, Împărtăşirea..., p. 124-128.
31
„Apoi, aşa dezbrăcaţi, aţi fost unşi cu untdelemn exorcizat din creştetul capului până la
picioare. [...] După aceasta aţi fost conduşi la sfânta colimvitră a dumnezeiescului
botez.” (Sf. Chril, Catehezele mystagogice, II, 3-4).
32
„Ieşiţi din apa botezului suntem unşi cu untdelemnul binecuvântării, potrivit vechiului
obicei...” (De baptismo, 7)
33
Vezi pe larg despre simbolismul acvatic al botezului la Mircea Eliade, Imagini şi
simboluri, Ed. Humanitas, Bucureşti 1994, p. 189-198
24

Mântuitorului. (Mt. 28, 18-19). Din textele Sf. Chiril şi ale Sf.
Vasile34 sau Ambrozie vedem că afundarea şi mărturisirea
credinţei erau aplicate concomitent. Întreita afundare are un
simbolism trinitar dar şi pascal: „V-aţi cufundat de trei ori în apă
şi v-aţi scos din apă tot de trei ori. În chip simbolic aţi arătat
prin aceasta îngroparea cea de trei zile a lui Hristos. Căci după
cum Mântuitorul nostru a stat în trei zile şi trei nopţi în
pântecele pământului, tot aşa şi voi prin întâia scoateredin apă
aţi indicat prima zi a lui Hristos în pământ, iar prin cufundarea
în apă aţi indicat noaptea [...]; în timpul scoaterii din apă, însă,
aţi ajuns din nou ca în zi. În aceeaşi clipă aţi şi murit dar v-aţi şi
născut; iar acea mântuitoarea apă v-a fost şi mormânt şi
mamă.” 35
Psalmul 31
Acest psalm pomeneşte de „fericirea celor cărora s-au
iertat fărădelegile şi s-au acoperit păcatele”. Aşadar, din nou
tema pocăinţei şi a iertării. Aş dorii să atrag atenţia şi asupra
unei idei prezente în Ps. 31 care vorbeşte de o cale nouă. Tema
aceasta a căii drepte şi a celei nedrepte este prezentă în
literatura veche, mai ales în Didahie. Psalmul se încheie într-o
notă de speranţă şi de bucurie pe care cei drepţi o trăiesc în
Domnul.
Noului botezat i se încredinţează acum o lumânare
aprinsă (azi se dă naşului), ca semn al „luminii celei simţitoare”,
„celei înţelegătoare”. Importanţa acestei lumini este de natură
simbolică. Din acest motiv în Liturghia Darurilor, o Liturghie
specifică Postului Mare, este introdusă o ectenie specială
„pentru cei ce se gătesc pentru luminare.” Întrucât botezul era
strâns legat de Liturghia pascală, şi în această lumină trebuie să
vedem o semnificaţie pascală şi cincizecimică. În ea trebuie să-
L vedem şi pe Hristos, „lumina care luminează pe tot omul ce
vine în lume,” dar şi limbile de foc de la Cincizecime. Cu fiecare
nou Botezat, alături de Învierea celebrată în Liturghia care
urma, era celebrată şi Cincizecimiea, naşterea Bisericii, a
trupului tainic al lui Hristos. (Mai târziu, botezul va fi celebrat şi
în ziua Cincizecimii.) Lumina aceasta mai este şi lumina
înţelepciunii, în virtutea căreia cei botezaţi vor înţelege acum
tainele credinţei. Această lumină este invocată şi în
rugăciunea care urmează şi în care se pomenesc toate cele
34
Sf. Vasile, Despre Sfântul Duh, XV, 35.
35
Sf. Chiril, Cateheze mystagogice II, 4; vezi şi la Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Ioan,
XXV.
25

trei taine („...Care şi acum ai binevoit a naşte din nou pe robul


Tău acesta nou luminat, prin apă şi prin Duh,...dăruieşte-i lui şi
pecetea darului Sfântului şi întru tot închinatului Tău Duh şi
cuminecarea sfântului Trup şi sfântului Sânge al Hristosului
Tău....”).

b.3.3. Mirungerea
Din datele pe care le avem se pare că întreaga rânduială a
Botezului era săvârşită de preoţi dar în prezenţa episcopului.
Acesta îşi rezervă pentru sine doar rânduiala ungerii cu Sfântul
Mir.
Se pare că în Biserica veche după această ungere rituală,
noii botezaţi se deplasau împreună cu episcopul în biserică,
alăturându-se comunităţii, unde episcopul prezida Sfânta
Liturghie la care toţi se împărtăşeau pentru prima dată.

b.3.3.1. Înconjurarea rituală


Aminteşte de dansul bucuriei. O astfel de înconjurare mai
găsim la hirotonii (în altar) şi la cununie. Dansul a exprimat cu
mare forţă sentimentul bucuriei. După mari împliniri a dansat
Miriam sau David proorocul. Desigur în ritualul de azi
înconjurarea are mai curând aspectul de horă a bucuriei.

b.3.3.2. Lecturile biblice


Acestea nu au nimic special dar marchează momentul prin
lecturi adecvate. Astfel Apostolul vorbeşte despre necesitatea
morţii şi învierii cu Hristos, despre omul cel vechi şi omul cel
nou, despre curăţirea de păcat şi despre viaţa veşnică (Rm. 6,
3-11), iar Evanghelia despre botez ca poruncă şi testament al
Mântuitorului (Mt. 28, 16-20).

b.3.4. Riturile post baptezimale

b.3.4.1. Spălarea Mirului.


Se făcea în vechime doar a opta zi de la botez, în acelaşi
cadru eclesial sărbătoresc. Astăzi se administrează imediat
după botez. Scopul acestui act este ferirea de profanare a
Sfântului şi Marelui Mir.

b.3.4.2. Tunderea
Tunderea avea în vechime sensul de supunere sub
autortatea celui care o administrează. Ţinând cont de faptul că
26

preotul lucrează în numele lui Hristos, autoritatea supremă


căruia se supune candidatul la botez este Hristos.
Deşi nu există nici un indiciu în acest sens, tunderea poate
fi legată şi de vechiul obicei al popoarelor păgâne care
obişnuiau să jertfească idolilor părul şi unghiile

b.3.4.3. Încheierea
Otpustul invocă evenimentul Botezului Domnului deşi
botezul creştin nu este botezul lui Ioan ci o împlinire şi
desăvârşire a aceluia.

b.3.5. Efectele şi darurile botezului


Din nefericire ne-am învăţat în ultima vreme să definim
Botezul mult prea simplist faţă de înţelegerea pe care i-o
atribuiau părinţii Bisericii. Cele mai multe dintre definiţii leagă
botezul doar de păcat: „Prin botez se şterge păcatul strămoşesc
şi se iartă toate păcatele personale, în cazul botezării unor
adulţi.” Doar pentru atât să fi poruncit Domnul Hristos să
mergem, să propovăduim şi să botezăm întreaga făptură ?
Evident că nu, iar literatura patristică este plină de nenumărate
argumente în favoarea multiplelor daruri conferite prin Botez.
Pentru că ar fi imposibil de enumerat aceste daruri ne vom
rezuma a menţiona doar câteva texte în care este abordată
problema:
Sf. Ioan Gură de Aur enumără peste 10 foloase pe care le
poate avea botezul: „În timp ce mulţi consideră că singura
binefacere este iertarea păcatelor, am numărat până la zece
onoruri conferite prin botez. De aceea botezăm chiar şi copiii
nou-născuţi, care nu au păcat, să le fie adăugată dreptatea,
înfierea, moştenirea, harul de a fi fraţi şi mădulare ale lui
Hristos, şi pentru a deveni sălaş al Sfântului Duh.”36
Cam în acelaşi fel abordează problema şi Teodoret al
Cirului: „Dacă singurul înţeles al Botezului ar fi iertarea
păcatelor, pentru ce am mai boteza pruncii nou-născuţi, care nu
au gustat încă din păcat. Dar Taina nu se limitează numai la
aceasta; ea este o făgăduinţă a unor daruri mai desăvârşite şi
mai mari. În botez se află făgăduinţele unor desfătări viitoare;
botezul este o imagine a învierii ce va să vină, comuniune cu
patimile Domnului nostru Iisus Hristos, participare la Învierea

36
Sf. Ioan Gură de Aur, Catehezele baptezimale, III, 6 în Sources Chretiennes 50, Cerf,
Paris p. 154.
27

Sa, mantia mântuirii, haina bucuriei, veşmântul de lumină, sau


mai bine-zis, însăşi lumina.”37
În pseudo Vasile sunt enumerate o parte din aceste efecte:
„Socotesc negreşit că prin aceste puţine cuvinte care au fost
amintite, Apostolul ne explică acea mare revărsare de har a
nemăsuratei iubiri a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus, Domnul
nostru, a Cărui ascultare până la moarte - precum este scris – a
mijlocit pentru noi iertarea păcatelor, ne-a eliberat de
păcătoşenia veacului acestuia şi ne-a adus stăpânirea peste
greşeala aducătoare de moarte, împăcarea cu Dumnezeu,
puterea de mulţumire, tovărăşia sfinţilor în viaţa veşnică,
moştenirea Împărăţiei Cerurilor şi răsplata cu fel şi chip de
bunătăţi.” (I, 2, 17; trad. rom. p. 81).
După cum Hristos n-a lăsat moartea să aibă ultimul
cuvânt, creştinul retrăieşte iniţiatic această luptă dintre viaţă şi
moarte. Luptă din care viaţa şi lumina ies biruitoare. Celui
botezat i se oferă o nouă viaţă şi o nouă identitate, marcată
printr-un nume nou, o haină nouă şi o lumină călăuzitoare.38
(Simbolic, atât haina albă cât şi lumina erau purtate de neofit
pretutindeni în cele opt zile de după Paşti, de aceea această
săptămână se mai numeşte Săptămâna Luminată sau
Săptămâna în alb.).

b.3.5.1. Naşterea omului nou


În mod ontologic omul vechi moare făcând loc omului
nou. Omul este readus aproape de starea paradisiacă după
cum spune Diadoh al Foticeii; chipul lui Dumnezeu este refăcut
în om, pata păcatului strămoşesc se şterge, iar asemănarea cu
El devine o realitate care însă ţine de disponibilitatea la efort a
fiecăruia dintre noi.39 Că unii nu realizează această schimbare
este o chestiune ce ţine şi de libertatea cu care am fost
înzestraţi. Prin botez toţi devenim împăraţii şi preoţi ai Creaţiei.
Atâta doar că unii nu contribuie cu nimic la lucrarea operată de

37
Teodoret al Cirului, apud J. Mayendorff, Teologia bizantină, Ed. IBM al BOR , Bucureşti
1996, p. 196.
38
Este extrem de interesantă asemănarea structurală şi simbolică dintre Slujba Botezului
şi cea a Călugăriei. Ca şi Botezul, Rânduiala călugăriei leagă laolaltă moartea şi
învierea. Poate tocmai de aceea până prin Evul Mediu aceasta a fost numărată între
Tainele Bisericii. (Pentru detalii privind simbolismul Slujbei călugăriei vezi la Antonie
Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Ed. Arhiep. Sibiului, Sibiu
1983, pp. 36-52)
39
Sf. Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia IV, trad. introd şi
note pr. prof. dr. D. Stăniloae, ediţia a patra, Bucureşti 1993, p. 463-464.
28

harul Sf. Duh, care aşteaptă în stare latentă conlucrarea


personală a fiecăruia.40
Aşadar concluzia lui Diadoh al Foticeii este că prin botez:
- restaurăm chipul lui Dumnezeu în noi
- efectele păcatului strămoşesc se şterg
- devenim împăraţi şi preoţi ai creaţiei

b.3.5.2. Darul înfierii


O altă lucrare tainică a Botezului este darul înfierii
divine. „Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre
temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva!
Părinte!” (Rom. 8, 15). De acum cel botezat devine fiu al
Bisericii pentru că devine fiu al lui Dumnezeu. De acum
Biserica, trupul mystic al lui Hristos îl in-corporează pe neofit
dându-i cele de trebuinţă creşterii şi progresului duhovnicesc:
hrană şi educaţie continuă.
Posedând daruri noi, neofitul percepe pulsul Duhului în
întreaga creaţie, în întreaga istorie. Botezul aduce pe neofit în
planul unei percepţii diferite a lucrurilor şi lucrărilor
duhovniceşti. Ceea ce părea să nu aibă sens acum, în lumina
Duhului, se clarifică. Botezul are o rezonanţă universală. Lumea
şi cosmosul se îndreaptă cu şi spre Hristos, spre un Eshaton pe
care cei botezaţi îl realizează încă de aici, în Biserică.
Din nefericire, preocupată poate mai mult de cadrul juridic
decât de cel sacramental şi mystagogic, Biserica nu mai oferă
azi motivaţia emoţională şi sărbătorească a unui moment de
respiraţie cosmică. „Din act al întregii Biserici, îmbrăţişând
întregul cosmos, aceasta a devenit o ceremonie strict privată,
săvârşită într-un colţ întunecat al bisericii, asemenea unei
«ierurgii particulare», în care Biserica este redusă la rolul de
«administrator al tainelor» iar cosmosul la cei trei stropi
simbolici de apă, consideraţi ca «necesari şi suficienţi» pentru
«validitatea tainei»”41

40
Sf. Diadoh al Foticeii, op. cit., p.460.
41
B. Bobrinsky, op. cit., p. 149
29

B. TAINA MIRUNGERII
Ciobotea, Daniel, Sfântul şi Marele Mir - Înţelesul şi folosul
lui, "Teologie şi Viaţă", an VI (1996), nr. 1-6, p. 15-20;
Mirungerea înlocuieşte vechea practică a punerii mâinilor.
Deşi este una din marile Taine ale Bisericii ea nu are o rânduială
specială. Fiind constituită dintr-o singură formulă: „Pecetea
darului Sfântului Duh” Rânduiala Mirungerii este înglobată în
Rânduiala Botezului. În fapt, până prin sec. IV-V ea nu este
pomenită aproape de loc. Odinioară această ungere o făceau,
ca şi botezul de altfel, doar episcopii. Azi, ei doar sfinţesc
Marele Mir în Joia Mare (semn al autocefaliei unei Biserici locale)
pe care-l distribuie apoi preoţilor de sub jurisdicţia lor.
Ca şi ungerea prebaptismală, Mirungerea se face la frunte,
piept şi la spate, precum şi la simţuri (ochi, nări, gură, urechi,
membre – simţul optic, olfactiv, gustativ, auditiv, tactil)
ilustrându-se prin aceasta sensul acestei taine: nevoia
ajutorului nevăzut al Duhului Sfânt de convertire, transformare
şi creştere duhovnicească a omului nou.
Miruirea recheamă poemul Cântarea Cântărilor: „Pune-mă
ca pe un sigiliu pe inima ta, ca pe o pecete pe braţele tale.”
(Căntarea Cântărilor 8,6). De aceea practica ungerii vizează în
special membrele şi simţurile. Harul

C. EUHARISTIA
30

După botez şi ungere neofiţii, îmbrăcaţi în haine albe şi cu


făclii în mână, se îndreaptă acum spre altarele lui Hristos
cântând: „Gătit-ai înaintea mea masă”. (Ps. 22, 4-6) arătându-
se prin aceasta împlinirea prefigurării făcută de David.42 Chiar
mai înainte această taină a fost prefigurată de darurile aduse
de Avraam lui Melchisedec, regele Salemului. Acest rege îl
preînchipuie pe Hristos a cărui origine divină îl face fără început
şi fără de sfârşit, după cum lămurit a arătat şi Sf. Pavel (Evr.7).
Hrana aceasta este „pâine vie care s-a pogorât din cer”;
este trupul şi sângele lui Hristos. Aceasta este mai presus decât
mana, pe care o numeşte pâinea îngerilor, şi decât apa izvorâtă
din piatră. Înţelegând toate acestea, Sf. Ambrozie trage o
concluzie: „lumina este mai presus decât umbra, adevărul
decât închipuirea, trupul lui creatorului decât mana din cer.”
Realismul trupului şi sângelui lui Hristos este un fapt
necontestat de niciunul dintre Părinţii Bisericii. Chiar dacă
creştinul nu vede trup şi sânge adevărat, ele sunt, atâta doar că
pentru a nu îngrozi de carne şi sânge, primim taina întru
asemănare, dar „în aceeaşi măsură se dobândeşte cu adevărat
harul şi puterea firii căci ne împărtăşim din firealui
dumnezeiască.”
Făcătorul Tainelor, în concepţia lui Ambrozie, este însuşi
Hristos dar tranasformarea pâinii şi vinului este posibilă datorită
rostirii cuvintelor neomeneşti ale lui Hristos de către preot.43
Această concepţie este în acord cu teologia romano-catolică
actuală conform căreia transformarea Darurilor are loc în
momentul rostirii cuvintelor Mântuitorului. Ulterior Ambrozie
insistă şi asupra puterii cuvintelor lui Hristos: cuvintele Sale
schimbă rânduiala firii.
Necesitatea hranei euharistice este lămurit arătată de
Domnul Iisus Hristos: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu
veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu
veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea
sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de
apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată

42
„Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa
odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru
numele Lui. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine
eşti. Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat. Gătit-ai masă înaintea mea,
împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul Tău este
adăpându-mă ca un puternic. Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să
locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile.” (Ps.22).
43
De Mysteriis, IX, 52.
31

băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu


rămâne întru Mine şi Eu întru el. (In. 6:53-56)
Sufletul curat ca premisă a împărtăşirii. Acest lucru a
fosta rătat mai cu seamă de Sf. Ap. Pavel: „...oricine va mânca
pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va
fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze
însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din
pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi
mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi
dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.” (I Cor.
11, 27-30).
Referindu-se la obligativitate apropierii cu sufletul curat de
Sfintele Taine ale lui Hristos, Pseudo Vasile invocă porunca
Legii: „După aceea a grăit Domnul cu Moise şi a zis: «Spune lui
Aaron şi fiilor lui să umble cu băgare de seamă cu cele sfinte
ale fiilor lui Israel şi să nu pângărească numele cel sfânt al Meu
prin prinoasele pe care ei înşişi Mi le aduc. Eu sunt
Domnul. Spune-le: Tot omul din seminţia voastră şi din neamul
vostru, care va avea pe sine vreo necurăţenie şi se va apropia
de cele sfinte, care se afierosesc de fiii lui Israel Domnului,
sufletul aceluia se va stârpi de la faţa Mea. Eu sunt Domnul
Dumnezeul vostru.» (Lev. 22, 1-3) (Despre Botez II, 3; trad.
rom. p.110).

Adaosul de apă în vinul euharistic este o practică veche.


Interpretarea typologică pe care o dă Sf. Ambrozie acestui gest
se apropie foarte mult de cea a Sf. Pavel (I Cor 10, 4) - apa
izvorâtă din piatră, dar este mult mai explicită şi, mai ales,
aplicată în chip practic Liturghiei Euharistice: „Taina este
aceasta: Moise, adică preotul, toiagul adică cuvântul lui
Dumnezeu. Preotul loveşte piatra cu cuvântul lui Dumnezeu şi
curge apă şi bea poporul lui Dumnezeu. Apa ţâşnind în potir
spre viaţa veşnică, iar poporul lui Dumnezeu care a dobândit
32

harul lui Dumnezeu, o bea.”44 Există însă şi o altă interpretare,


legată mai mult de realismul istoric al patimilor lui Hristos. Pe
cruce, fiind împuns, Hristos a izvorât apă şi sânge: „A ieşit apă
şi sânge; una care să spele, alta care să răscumpere, să bem
deci, preţul nostru, pentru ca bând să fim răscumpăraţi.”45 De
ce a împuns sutaşul coasta ? Pentru ca de unde vine vina de
acolo să vină şi harul: vina prin femeie, harul prin domnul
Hristos.46

44
Sf. AMBROZIE, De Mysteriis,
45
Sf. AMBROZIE, Tâlcuire la Ev. după Luca, 10, 135 (PL XV, 1931 c); Tâlcuire la Psalmi, Ps.
37, 32 (PL XIV, 1073 a): „A ţâşnit apă din rană pentru ca noi sp bem mântuire; să bea
toţi păcătoşii pământului, să li se ierte păcatele.”
46
Vezi şi la TERTULIAN, De anima, 43, 10 (PL II, 767-768).