ECONOMIA URSS (1944-1948)
prin care urma să aibă loc această
• La sfârşitul războiului, principala
problemă cu care s-a confruntat
conducerea sovietică a fost refacerea
economică şi trecerea acesteia la
producţia de pace.
• Pierderile materiale şi umane au fost
extrem de ridicate. În 1946,
populaţia URSS abia dacă o depăşea
pe cea din 1939 (172 mil. oameni).
În plan economic, pierderile erau:
32.000 de întreprinderi distruse.
65.000 de km de cale ferată
distruse.
Scăderea efectivelor de cai (cu
50%), porci (cu 65%), vite
(20%).
În septembrie 1945, valoarea
pierderilor directe provocate de
război era de 645 mld. ruble,
depăşind de 5 ori venitul naţional
al URSS, din 1940.
• Distrugerile provocate de război au
făcut dificilă trecerea economiei la
producţia de pace. Una dintre aceste
dificultăţi era legată de mobilitatea
socială crescută, care carateriza
societatea sovietică, şi care crease
condiţii pentru promovarea multora
dintre membrii ei: reînnoirea clasei
muncitoare, creşterea numărului de
femei, care activau în economie.
• În plan economic, războiul a
îngrădit, într-o anumită măsură,
practicile voluntariste: controlul
statului asupra diferitelor forme de
piaţă liberă a slăbit şi, în consecinţă,
în anumite zone veniturile
locuitorilor au crescut. Susţinerea
efortului de război a impus slăbirea
controlului statului asupra societăţii.
Prin urmare, la sfârşitul războiului,
când s-a pus problema tranziţiei la
economia de pace, liderii sovietici au
fost obligaţi să aleagă modalitatea
tranziţie: prin menţinerea şi
consolidarea acestor mici forme de
piaţă liberă din domeniul economic,
sau prin revenirea la modelul
economic al anilor ’30.
• Aceasta a reprezentat esenţa
discuţiei, din perioada 1945-1946, şi
al cărei subiect era proiectul celui de-
al 4-lea plan cincinal. În urma
acestor discuţii, partizanii ideii
reîntoarcerii la modelul de dezvoltare
antebelic au avut câştig de cauză, la
alegerea acestui model contribuind şi
situaţia internaţională. Printre cei
care susţineau menţinerea micilor
forme de piaţă liberă se aflau
secretarul CC al PCUS, A.A.
Jdanov, N. Voznesenki,
preşedintele Gosplanului, N.
Rodionov, preşedintele Consiliului
de Miniştrii al RSFSR. Ei considerau
că, dată fiind criza economică
inevitabilă prin care urmau să treacă
statele capitaliste după război, URSS
nu avea de ce să se simtă ameninţată,
mai ales că războiul pentru
moştenirea fostelor imperii coloniale
dintre ţările capitaliste avea să flie
inevitabil. În acest context, URSS
putea juca rolul de piaţă de desfacere
pentru aceste ţări cuprinse de criză.
Dimpotrivă, cei care se pronunţau
pentru reîntoarcerea la modelul de
dezvoltare din anii ’30 — Malenkov
şi Beria, sprijiniţi de conducătorii
din industria grea —, punea acent pe
capacitatea extraordinară de adaptare
a capitalistumului. Pe cale de
consecinţă, ţările capitaliste puteau
face faţă problemelor interne
postbelice şi, din acest motiv, situaţia
internaţională devenise extrem de
îngrijorătoare, mai ales pe fondul
deţinerii monopolului atomic de
 către SUA. De aceea era vital ca
URSS să-şi consolideze industria
grea şi, mai ales, cea de apărare.
• Ca urmare, manipularea tensiunilor
apărute în relaţiile internaţionale, în
perioada 1946-1947, constituirea, la
nivelul conducerii URSS, a unui
front al conservatorilor, recolta slabă
din 1946 (care a slujit drept motiv
pentru intensificarea controlului
asupra ţăranilor), au făcut ca punctul
de vedere conservator să învingă.
Agricultura
• În martie 1946, Sovietul Suprem al
URSS adoptă planul de reconstrucţie
al ţării.
• Ca urmare a secetei din 1946,
producţia agricolă a scăzut, iar
guvernul a decis că trebuie din nou
să „pună mâna pe ţărani“, controlul
asupra lor slăbind în perioada
războiului. La 19 sept. 1946, a fost
constituită Comisia pentru
problemele colhozurilor, condusă de
A. Andreev, comisarul poporului
pentru Agricultură, cu scopul de a
lua toate măsurile pentru refacerea
patrimoniului teritorial al acestora.
Din 1947 până în 1949, 5,9 mil. ha
au fost readuse în patrimoniul
colhozurilor.
• Între 1947-1948, guvernul a luat o
serie de măsuri coercitive faţă de
ţărani: legi care prevedeau pedepse
de la 5 la 25 de ani pentru orice
atentat la proprietatea statului sau
cea colhoznică; din 1948, ţăranii
trebuiau să vândă micile animale pe
care le creşteau pe lângă casă (reacţia
ţăranilor a fost că, în 6 luni, au ucis
mai mult de 2 mil. de animale); au
fost sporite impozitele pentru
veniturile obţinute din vânzarea
produselor pe piaţa liberă; pentru a
putea vinde pe piaţa liberă ţăranilor
le era necesară o autorizaţie specială,
prin care era dovedit că colhozul din
care făcea parte ţăranul îşi
îndeplinise obligaţiile faţă de stat. În
timp ce obligaţiile ţăranilor
sporiseră, preţurile oferite de stat pt.
produsele agricole rămăseseră la
nivelul anului 1940. Toate aceste
măsuri au avut ca rezultat, în 1952,
scăderea producţiei agricole la un
nivel mai mic decât cel al anului
1940.
• S-a mai adăugat reforma monetară
din decembrie 1947 (pt. 10 ruble
vechi se primea 1 nouă), care s-a
dovedit a fi mai profitabilă pentru cei
care-şi depuseseră banii la casele de
economii şi nu pentru ţărani. Astfel,
la sfârşitul lui 1949, situaţia
colhozurilor era atât de dificilă, încât
a obligat guvernul să adopte reforme.
Cel care s-a aflat la originea lor a
fost N.S. Hruşciov, care, la 19
februarie 1950, a publicat în Pravda
un articol, care va constitui baza de
plecare a viitoarei reforme. Discuţia
s-a concentrat în jurul problemei
privind forma de organizare a
colhozurilor: echipa sau brigada.
Concluzia autorului era că echipa a
provocat apariţia individualismului şi
solidarităţii familiale în detrimentul
„conştiinţei colective“.
• La 8 martie 1950, tot în Pravda,
Hruşciov a publicat planul de
refacere al colhozurilor, care
prevedea reorganizarea structurii
productive interne a colhozului. Iar
aceasta nu se putea realiza decât prin
consolidarea controlului politic şi
economic asupra satelor. Ca urmare,
numărul colhozurilor a scăzut (în
perioada 1950-1952, numărul
acestora a scăzut de la 221.000 la
94.000 de colhozuri), a scăzut şi cel
al loturilor individuale ţărăneşti, a
 fost lichidată plata în natură —
câştigul de bază al ţăranior
colhoznici, care le aducea venituri în
plus prin vânzarea la piaţă a unei
părţi a produselor agricole. Măsurile
luate au avut ca urmare faptul că ¾
din colhozuri aveau organizaţii de
partid, altfel spus, le fuseseră
asigurate cadrele politice. Din punct
de vedere economic, iniţiativele
propuse şi adoptate nu au făcut decât
să sporească nemulţumirea şi
împotrivirea ţăranilor. Lipsa de
rezultate a reformei iniţiate în
agricultură, l-a determinat pe
Hruşciov să publice, la 4 martie
1951, tot în Pravda, proiectul de
creare a „oraşelor agricole“, în cadrul
cărora ţăranii urmau să locuiască în
apartamente, aflate destul de departe
de loturile individuale. Rupţi de
pământ şi de modul lor de viaţă,
ţăranii au fost transformaţi în nişte
lucrători agricoli, autorităţi-le
îndeplinidu-şi un vis mai vechi:
realizarea unităţii proletariatului,
premiză a creării societăţii socialiste.
Industria
• În industrie, a crecut numărul
muncitorilor, dar şi mobilitatea
acestora, ca urmare a lipsei
specialiştilor. Pentru a stopa această
migraţie de la o întreprindere la alta,
în 1946, au fost emise o serie de
directive prin care muncitorii erau
legaţie de întreprindere. Tot în acel
an a fost instituită plata în acord.
• Pe fondul unor rezultate economice
bune, au fost elaborate o serie de
proiecte grandioase: „Planul stalinist
de transformare a naturii“ (prevedea
crearea unei mări artificiale în
Siberia de Vest şi construirea unor
diguri la Oceanul Pacific, care să
elimine curenţii reci de pe malurile
siberiene); planul de construire a
unor hidrocentrale uriaşe. Ca şi în
anii ’30 s-a acordat prioritate
industriei grele în detrimentul celei
uşoare, fapt care a avut ca urma
menţinerea unui nivel de viaţă scăzut
al populaţiei.
• În perioada 1947/1948-1952/1953 în
industrie s-au manifestat aceleaşi
fenomene ca în anii ’30: creşterea
volumului investiţiilor; caracterul
anarhic al acestor investiţii, de multe
ori obiectivele industriale erau
începute, dar nu mai erau terminate;
boom-um investiţional provocat mai
mult de către directorii de
întreprindere era însoţit de fenomene
inflaţioniste, de probleme legate de
deficitul forţei de muncă, de
aprovizionare, creşterea cererii
privind forţa de muncă. Din acest
ultim motiv, încadrarea în muncă se
făcea la poarta fabricii, noii
muncitori provenind din lumea
satelor, fapt care s-a repercutat în
mod negativ asupra productivităţii
muncii, a disciplinii la locul de
muncă.
Concluzii
• În agricultură, după anul 1947,
ritmul de creştere a fost scăzut. La
originea problemelor satului sovietic
se aflau măsurile antiţărăneşti
întreprinse de guvern, care lichida
orice formă de iniţiativă şi îi obliga
pe ţăranii cu spirit de iniţiativă să
fugă la oraş, în pofida legislaţiei dure
în această privinţă.
• În industrie, se pot distinge două
faze: 1947-1950 — o creştere rapidă
a producţiei, urmată de o încetinire
care s-a prelungit până în 1954. În
pofida existenţei economiei
planificate, investiţiile erau făcute nu
în conformitate cu necesităţile ţării,
 ci după bunul plac al şefilor de
întreprinderi. Astfel, procesul de
producţie a fost dezorganizat, a
apărut dezordinea financiară,
imposibilitatea exercitării controlului
asupra activităţilor directorilor de
întreprinderi, apariţia tensiunilor
între muncitori.
• Revenirea la modelor de dezv. din
anii ’30 s-a bazat pe lucrarea lui
Stalin, Problemele economice ale
socialismului în URSS, în care teza
de bază era că dezvoltarea
primordială a industriei grele şi
accelerarea procesului de
transformare a economiei săteşti pe
baza unor forme de proprietate
socialiste şi a organizării muncii
trebuiau să rămână priorităţile de
bază ale politicii economice
sovietice. Stalin considera
colhozurile o etapă tranzitorie în
dezvoltarea agriculturii şi de aceea el
nu era de acord ca ele să se doteze cu
maşini agricole, ceea ce ar fi
însemnat un pas înapoi de la
colectivizare.
• Toate acestea au avut ca urmare
diminuarea indicatorilor economici
şi apariţia tensiunilor la nivelul
societăţii. Intensificarea măsurilor
politice şi ideologice cu caracter
coercitiv, precum şi tensionarea
situaţiei internaţionale au făcut ca
situaţia internă din URSS să se
tensioneze şi mai mult.