STATELE UNITE (1945-1961)

Principala problemă cu care a fost confruntată societatea americană postbelică a aceea a

reconversiunii, adică tranziţia de la economia de război la cea de pace.
Una dintre măsurile luate de Administraţia Truman în acest domeniu a fost vânzarea multora din
întreprinderile statului (din industria militară) particularilor la preţuri mici. Cu excepţia unui
singur an (1945-1946), când producţia industrială a înregistrat o anumită scădere (mai ales în
domeniul industriei militare), după această perioadă, producţia industrială a avut un ritm de
creştere ascendent. La sfârşitul anului 1946, revista Fortune, scria: „aceasta este o epocă de vis,
aceasta este ceea ce am aşteptat cu toţii în timpul camuflajelor. Marele Avânt al Americii a
început“, iar acest avânt s-a manifestat în toate domeniile, de la construcţia de automobile şi
televizoare, până la sporirea numărului naşterilor.
Societatea americană postbelică, potrivit statisticilor, este asemănătoare unui paradis terestru
(prin comparaţie cu o Europă afectată de război): ratele divorţurilor şi omorurilor scad, ia la
nivelul societăţii starea predominantă era aceea de entuziasm debordant. În mijlocul acestei oaze
de fericire, singurii care-şi exprimau nemulţumirea faţă de comformismul şi materialismul vieţii
americane erau artiştii şi scriitorii, atitudinea lor ilustrând tensiunea permanentă din societatea
americană, dintre idealism şi materialism, fenomen ale cărui origini se află la momentul sosirii
primilor colonişti.

„Prosperitate remarcabilă şi avânt economic uluitor“, cam aşa ar putea fi caracterizată economia
americană postbelică. Între 1945-1960, PIB aproape s-a dublat, fapt care a făcut ca discrepanţa
dintre standardul de viaţă din SUA şi cel din ţările dezvoltate din alte zone ale lumii să fei foarte
mare: 6% din populaţia mondială (cât reprezenta naţiunea americană) producea şi consuma 2/3
din bunurile mondiale. În plan social, această realitate a cauzat un optimism debordant. Deşi o
anumită parte a populaţiei mai era încă bântuită de fantoma crahului bursier din 1929 (cu toate
consecinţele sale), autorităţile le dădeau aceastora în permanenţă asigurări că nu au a se mai teme
de o nouă criză. Economiştii renumiţi îi completau, afirmând că eventualele faze de descreştere
economică vor fi de mică amplitudine. Conlcuzia trasă de populaţie a fost una simplă:
dezvoltarea economică are un caracter perpetuu, iar abundenţa a fost, vreme de două decenii
(până în 1965), ideea de bază a gândirii sociale.

Factorii care au contribuit la creşterea economică americană postbelică:

• Cheltuieli federale masive în domeniul militar în timpul războiului — au scos economia din
criză şi au impulsionat economia postbelică (pe fondul tensiunilor din timpul Războiului
rece);
• Dezvoltarea unor ramuri industriale competitive şi de viitor — industria chimică, electronică,
contructoare de avioane;
• Poziţia de monopol temporar în planul comerţului internaţional — favorizată de distrugerile
provocate de război în cele mai importante state industrializate (Marea Britanie, Franţa,
Japonia, Germania, Uniunea Sovietică);
• Folosirea pe scară largă a maşinilor de calcul — a avut ca urmare o creştere cu 35% a
productivităţii muncitorilor americani (în perioada 1945-1955).
• Descătuşarea cererii de bunuri de larg consum, serios îngrădită în timpul războiului — în cei
patru ani de război americanul de rând amânase o serie de „cumpărături“, precum case şi
maşini. Generaţia tânără, care amânase întemeierea unui cămin, a avut posibilitatea să facă
această după terminarea războiului. Economiile făcute la nivelul întregii populaţii s-au ridicat
la circa 150 miliarde de dolari, sumă care, odată cu sfârşitul războiului, a început să fie
cheltuită, ceea ce a dat naştere la o adevărată frenezie a cumpărăturilor.
• Reîntoarcerea militarilor de pe front (circa 15 milioane) — a favorizat explozia demografică,
al cărei vârf a fost atins în anul 1957. În ansamblu, în perioada 1945-1960, populaţia SUA a

1
 crescut cu circa 40 de milioane (rata de creştere anuală fiind de 30%). A crescut cererea de
scutece, mâncare pentru cei mici, jucării, medicamente, şcoli, cărţi, profesori şi locuinţe.

Societatea de consum. Proporţia celor care erau proprietarii caselor în care locuiau a crescut
între 1945-1960, cu 50%. Fiecare familie dispunea de cele necesare unui trai comfortabil:
frigider, maşini de spălat, maşini de cusut, aspirator, mixer. De departe însă produsul grăitor al
acestei epoci a fost televizorul. În 1946, în SUA existau circa 7000 de aparate alb-negru; în 1960,
numărul lor ajunsese la 50 de milioane de televizoare de calitate. În 9 din 10 locuinţe era un
televizor, iar în 1978, 38% din populaţie deţinea un tv color; revista al cărei tiraj a crescut cel
mai rapid în această perioadă a fost TV Guide, iar cultura televizorului a transformat viaţa
cotidiană. Specialiştii americani în marketing nu au făcut decât să repete strategia predecesorilor
săi din anii ’20: au învăţat populaţia să consume mai mult şi să spere la mai bine. Plecând de la
aceasta, ei au pus la punct o adevărată strategie de marketing, al cărei obiectiv final era acela de
a-i obişnui pe adulţii care trăiseră urmările crahului din 1929 — şi care, până atunci, duceau un
trai cumpătat, preferând să strânga banii decât să-i cheltuie — cu ideea de consum, potrivit căreia
„un mod hedonist de abordare a vieţii este moral şi nu imoral“.
Pe cale de consecinţă, publicitatea a început să devină una dintre componentele cruciale ale
societăţii de consum, iar statisticile arată că, în anii ’50, pe ansamblul întregii societăţi americani,
cheltuielile pe publicitate ale companiilor care-şi făceau reclamă la televiziune, au crescut cu
1000%, fapt care l-a făcut pe preşedintele postului naţional de televizune NBC să declare, în
1956, că „publicitatea a crea o stare de spirit contemorană, care i-a făcut pe oameni să dorească
lucruri mai bune şi mai multe“. Populaţia nu numai că nu mai dorea să economisească, dar a
început să facă apel la cărţile de credit, trecând, uitând, astfel, de concepţia puritană potrivit
căreia „a avea datorii este imoral, iar a trăi cumpătat este plin de pioşenie“. Societatea de consum
a dat naştere unei culturi proprii, conform căreia a face cumpărături devenise o modalitate de
recreere. În 1945, în SUA, existau doar 8 centre comerciale. În 1960, numărul lor crescuse la
4000. Dacă pentru omul medieval, în ansamblu, viaţa era centrată în jurul catedralei, pentru
cetăţeanul american centrul vieţii sale era centrukl comercial, realitate ilustrată perfect de
dramaturgul Arthur Miller, în piesa Preţul: „Vezi tu, un lucru important este să cumperi. Cu ani
în urmă, cineva, dacă era nefericit, nu ştia ce să facă — se ducea la biserică, începea să facă o
revoluţie, făcea ceva. Dar acum, eşti nefericit? Nu găseşti o soluţie? Care este salvarea? Du-te la
cumpărături!“. Generaţia tinerilor de la sfârşitul anilor ’50 (aşa numiţii baby-boom) a fost cea
care a s-a pliat perfect acestei societăţi de consum.

Transformări sociale. Creşterea populaţiei a avut loc, mai ales în zonele urbane şi suburbane.
Pe fondul progreselor din agricultură (introducerea de maşini agricole), scade cererea de mână de
lucru, fapt care a provocat apariţia unui fenomen de migraţie a oamenilor din zona rurală spre
cea urbană. În perioada 1940-1970, circa 20 de milioane de americani s-au îndreptat spre oraşe,
această sporire a populaţiei urbane fiind vizibilă, în special, în în zona de sus, sud-vest şi vest
(între Carolina de Nord, Texas şi California, state care, în anii ’70, au fost denumite Centura de
soare). Metropolele se extindeau din ce în ce mai mult, guvernul susţinând pe cei doritori să-şi
achiziţioneze o locuinţă în suburbiile marilor oraşe (spre exemplu, cartierul Long Island, din Nee
York, în 1947, era o suburbie în care tocmai lua naştere), printr-o politică extrem de avantajoasă
de creditare (Agenţia Federală a Locuinţelor sprijinea cu până la 95% din costul unei locuinţe) şi
prin facilităţi acordate veeranilor de război (aceştia puteau achiziţiona o astfel de locuinţă fără
avans şi cu o rată lunară de 56 de dolari).
Extinderea reţelelor de drumuri şi sporirea producţiei de automobile au favorizat, de asemenea,
migraţia populaţiei spre suburbii. A apărut o cultură a automobilului, care, potrivit unui sociolog
american din acea perioadă „ne-a modificat modul de a ne îmbrăca, a ne comporta, obiceiurile
sociale, obiceiurile de vacanţă şi gusturile“. În 1947, Congresul autoriza contruirea a 37.000 de
mile de autostrăzi, în 1956, 42.000 de mile.

2
Viaţa socială americană în aceste suburbii avea un caracter tot mai omogen. Temerile legate de
Războiul rece a ajutat la închegarea oamenilor, care trăiau cu nevoia de tovărăşie, de a-şi
cunoaşte vecinul. În cadrul comunităţilor, cei care criticau şi nu doreau să se implice, erau foarte
greu sau chiar deloc acceptaţi de către ceilalţi.
A suferit modificări şi atitudinea individului la locul de muncă, ca urmare a transformărilor
survenite la nivelul corporaţiilor, care, în 1947, acaparau circa 70% din producţia ţării. În aceste
condiţii, atmosfera de lucru din interiorul unor astfel de companii, instituţii guvernamentale şi
universităţi a suferit transformări, individul şi individualismul lăsând treptat locul echipei şi
spiritului de etică şi realizare colectivă.
Femeia. Într-un număr al revistei Life, din 1956, femeia americană ideală din categoria clasei de
mijloc, era prezentată ca o gospodină drăguţă şi populară, mamă a patru copii, măritată de la 16
ani. Evident, ea era o bună soţie, mamă şi gazdă; o voluntară şi o bună adminstratoră a
căminului, care-şi cosea singură rochiile, dădea petreceri, cânta în corul bisericii şi era devotată
soţului ei. „În activităţile ei zilnice — se scria mai departe în revistă — ea participă la acţiuni de
caritate, îi duce pe copii cu maşina la şcoală, face cumpărăturile săptămânal, face obiecte din
ceramică şi îşi propune să înveţe limba franceză. De asemenea, făcea exerciţii pe plasa elastică
pentru a-şi menţine silueta“. Cele scrise în revista Life nu reprezintă altceva decât idealul femeii
casnice, care a dus la apariţia unui adevărat cult în perioada postbelică. După ce „Rosie
nituitoarea“, răspunsese prezent la apelul lansat de autorităţi în timpul războiului, angajându-se
în industrie, după război, venise vremea ca ea să se dedice, întrutotul familiei şi căminului. Iar
dacă ea uitase vreun moment care era ierarhia familială, revistele americane îi aminteau, care le
erau de acum înainte responsabilităţile: soldatul care se întorcea de la război era „ din nou
şeful… Rolul tău în refacerea acestui bărbat este să-i pregăteşti casa, înţelegând de ce doreşte să
fie în felul acesta, utiând de preferinţele tale“.
Religia. Caracterul conformist al vieţii sociale americane era vizibil şi în plan religios. Pe lângă
faptul că mulţi americani, aparţinând middle class-ului, aveau calitatea de membri la tot felul de
cluburi şi instituţii civice (bridge, grădinărit, supravegherea copiilor), toţi mai mulţi dintre ei se
îndreptau spre biserică. Războiul rece a potenţat considerabil sentimentul religios din societatea
americană deoarece, potrivit lui J. Edgar Hoover „Deoarece comuniştii sunt împotriva lui
Dumnezeu, încurajaţi-vă copilul să fie activ în cadrul bisericii“. Dumnezeu devenise popular
chiar şi printre starurile hollywodiene, actriţa Jane Russell, faimoasă pentru sânii ei şi privirile
lascive afirmând că „Îl iubesc pe Dumnezeu. Şi când ajungi să-l cunoşti, el este o scumpete“.
Sentimentul religios se intensifică în timpul administraţiei Eisenhower, preşedintele considerând
că America şi modul de viaţă american există graţie recunoaşterii divine. În 1954, membrii
Congresului vor merge şi mai departe şi vor declara că americanii „sunt o naţiune sub
Dumnezeu“, iar din 1955, crezul „Cred în Dumnezeu“ va fi înscris pe toate bancnotele
americane. Departe de a fi un sentiment religios autentic, oamenii veneau la biserică nu pentru a-
şi uşura conştiinţele de diversele păcate, ci ca să obţină o confirmare asupra faptului că modul lor
de viaţă era unul confortabil din voinţa lui Dumnezeu. Înainte de a propagatori ai cuvântului
Domnului, pastorii şi reverenţii nu făceau altceva decât vândă religia, vorbindu-le oamenilor
despre dragoste, bucurie, curaj, speranţă, într-un cuvânt despre viaţa bună. Erau, mai degrabă,
vânzători ai unei „gândiri pozitive“, iar mesajul lor conferea un sentiment de securitate
psihologică unui popor american doritor de linişte. Exponentul acestui curent a fost reverendul
Norman Vincent Peale, iar cartea sa The Power of Positive Thinking (1952), devenind, în anii
’50, un best seller.