SUA (1960-1968)

Viaţa politică. Alegerile din noiembrie 1960 i-au opus pe R. Nixon (fost vice-preşedinte în
timpul lui Eisenhower) şi Kennedy, candidatul din partea democraţilor. Mult mai experimentat
decât challengerul său, Nixon credea că va obţine uşor victoria împotriva unui tânăr
neeperimentat şi mai puţin cunoscut decât el. Momentul hotărâtor al campaniei electorale l-au
constituit dezbaterile televizate (primele din istoria Statelor Unite), care a înclinat decisiv balanţa
în favoarea lui Kennedy. Rezultatul alegerilor a fost unul dintre cele mai strânse din istoria SUA,
Kennedy câştigând cu o diferenţă de numai 118.574 de voturi.
Noua Frontieră. Kennedy a adus cu el la Casa Albă reprezentaţi ai cercurilor de afaceri şi
intelectuale de pe coasta de Est. The best and the brightest i-a denumit un reputat ziarist
american, David Halberstam, pe membrii cabinetului său, despre care un veteran al Senatului
spunea că ar fi fost bucuros ca să ştie că măcar unul dintre aceştia ar fi avut un pic mai multă
experienţă decât un ajutor şerif.
Principalele demersuri întreprinse de Kennedy în plan intern au vizat scoaterea ţării din criza
economică în care se afla prin restructurarea regiunilor care se aflau într-o stare de depresiune
economică continuă; majorarea alocaţiilor pentru şomeri; creşterea salariului minim;
intensificarea programului de construire de locuinţe. O parte din iniţiativele lansate de preşedinte
au fost adoptate de către Congres cu anumite amendamente.
Imediat după preluarea funcţiei, K. înfiinţează Corpurile Păcii, care recrutau voluntari pentru
serviciile tehnice şi de educaţie din ţările subdezvoltate. De asemenea, a iniţiat o serie de
programe, cunoscute sub numele de Alianţa pentru Progres, prin care ţărilor lation-americane le
erau furnizate ajutoare financiare.
Drepturile civile. După o perioadă de început, Kennedy abordează problema drepturilor civile ale
populaţiei de culoare, a căror proteste non-violente, conduse de către M.L. King, luau o amploare
din ce în ce mai mare. În acelaşi timp, familiile de culoare au început să dea în judecată şcolile,
acuzându-le de segregare. Cu toate acestea, l-a 1 februarie 1960, s-a aprins scânteia care a
conferit caracter de masă protestelor populaţiei de culoare. Patru studenţi de culoare din
Woolworth, Carolina de Nord, s-au aşezat la tejghea într-un bufet rezervat exclusiv albilor. În
foarte scump, această mişcare de protest social (sit-ins — ocuparea locurilor în local) s-a
răspândit foarte repede la nivelul mai multor state. Mişcările pentru drepturi civile au atins
punctul culminant la 28 august 1963, când peste 200.000 de oameni au străbătut centrul
Washingtonului, cea mai amplă mişcare pentru drepturi civile.
La 22 noiembrie 1963, aflat în campanie electorală la Dallas, K. este asasinat de către L.H.
Oswald. A fost instituită o comisie de anchetă, care a publicat un raport.
L.B. Johnson. În comparaţie cu K., L.B.J. nu avea nici carisma şi nici originea socială a
acestuia. Spre deosebire însă de acesta, avea o mare experienţă pe scena politică americană, unde
petrecuse mai bine de 26 de ani, şi mai ales, la nivelul Senatului. Stăpânind arta compromisului,
LBJ şi-a folosit-o pentru a trece legislaţia propusă de el prin Senat (Ike nu ar fi putut trece nici
Tatăl Nostru prin Congres fără mine — spunea LBJ). Prin programul său „Marea Societate“,
preşedintele a continuat reformele liberale iniţiate de predecesorul său, în parale cu sporirea
cheltuielilor pentru asigurările sociale şi învăţământ. LBJ descoperise sărăcia Americii, citindu-l
pe Michael Harrington (The Other America, 1962). Acesta din urmă arăta că în timp ce
majoritatea americanilor se bucurau de bunăstare, cca 40-50 milioane de americani trăiau în
sărăcie. Pornind de la această carte, administraţia LBJ a pregătit Legea Posibilităţilor Economice
care prevedea adoptarea de legi în tinerii de la oraşe, pentru preşcolarii handicapaţi, pentru
acordarea de ajutoare fermierilor.
Alegerile din 1964, au fost câştigate de către LBJ, acesta având posibilitatea să-şi pună în
aplicare programul Noii Societăţi. Pe primul plan se aflau proiectele de legi care vizau
asigurările sociale de sănătate, care prevedeau instituirea unui program de asigurări pentru
îngrijirea celor în vârstă (Medicare), dar şi ajutorarea celor cu venituri reduse (Medicaid).
Impulsionată de succesul acestor două acte normative, administraţia a erevărsat asupra

1
Congresului o avalanşă de legi, care au contribuit la succesul Marii Societăţi, cele mai
importante fiind Legea de Dezvoltare Regională a Apalaşilor (ridicarea nivelului de trai a celor
care trăiau în această zonă) şi Legea pentru Dezvoltarea Urbană şi Construcţia de Locuinţe
(fonduri pentru contrucţia a 240.000 de locuinţe şi dezvoltarea urbană).
Drepturile civile. Cea mai importantă iniţiativă legislativă a fost Legea Drepturilor Civile,
adoptată la 2 iulie 1964, care prevedea scoaterea în afara legii a discriminării rasiale. Următorul
obiectiv al populaţiei de culoare a fost obţinerea dreptului de vot, lucru care s-a întâmplat în
1965 (Legea Dreptului de Vot).
În pofida succeselor înregistrate, mişcarea petrnu drepturi civile începe să se fragmenteze şi să
degenereze în proteste violente de stradă. Cele mai importante prin amplitudinea lor sunt
tulburările rasiale din Chicago şi Cleveland (1966), urmate un an mai târziu de cele de la Newark
şi Detroit. Evenimentele arătau că mişcarea pt drepturi civile începea să se concetreze asupra
stării de sărăcie a negrilor de la oraşe (cca 60-70% din populaţia de culoare trăia în ghetourile de
la periferia oraşelor, întro- sărăcie lucie. Pentru populaţia de culoare din Nord, modalităţile de
protest nu mai putea fi cele paşnice, ca în Sud. Pe fondul acestor evenimente apare şi se dezvoltă
o nouă filosofie a separatismului rasial. „Forţa Neagră“ — noua mişcare — repsingea activismul
non-violent propus de King şi propunea edificarea unei realităţi americane definită de către afro-
americani. Liderii acestei mişcări îşi îndemnau adepţii să se înarmeze şi să-I omoare pe albi.
Liderul de necontestat al mişcării a fost Malcom X, care se declara un adept al extremismului,
considerând creştinismul „religia diavolilor albi“. În pofida retoricii sale violente, mişcare
condusă de el s-a destrămat imediat după asasinarea liderului ei, în 1965, în Harlem.
Vietnamul şi revolta societăţii americane. Evenimentele dinVietnam au fost cele care l-au
determinat pe LBJ să anunţe că nu va mai candida pentru un nou mandat la alegerile din1968. La
numai patru zile de la acest anunţ, la 4 aprilie, King este asasinat în Memphis, moarte sa stârnind
dezordini în peste 60 de oraşe americane. La 6 iunie, R. Kennedy, candidat la prezidenţiale din
partea Democraţilor, este şi el asasinat la Los Angeles, de către un tânăr palestinian, care fusese
iritat de sprijinul pe care SUA îl acordau Israelului.
În anii ’60, copiii din generaţia baby-boom ajunseseră la maturitate. Spre deosebire de generaţiile
mai în vârstă, ei nu trecuseră prin nici o criză economică sau prin vreun război. Ei erau rodul
acelei culturi prospere a societăţii de consum şi televiziunii. Numărul studenţilor crescuse de
patru ori în perioada 1945-1970, iar marile universităţi americane se aflau într-o strânsă
colaborare cu principalele corporaţii şi cu guvernul american. Ei bine, tocmai birocratizarea
acestor unităţi de învăţământ a provocat reacţia de revoltă a unor tineri care nu dorea să aibă de a
face cu ceea ce Eisenhower denumise „cmoplexul militaro-industrial“. Mijlocul anilor ’60 avea
să marcheze debutul revoltei acestor tineri, care deveniseră membri a două mari mişcări de
protest: Noua Stângă şi Contracultura.
Noua Stângă. Tom Hayden şi Al Haber, doi studenţi de la Univ. din Michigan au pus bazele, în
1960, organizaţiei Studenţii pentru o Societate Democrată. Inspiraţi ddin lecturile din Kerouac şi
J.J. Rousseau, ei au dat publicităţii Declaraţia de la Port Huron, prin care aceştia se autodefineau
ca fiind „generaţia crescută într-un confort moderat, găzduită în universităţi, şi care se uită
neliniştită spre lumea care o moşteneşte“. Protestarii se mai plângeau de lipsa de libertate
individuală din societatea americană, ţara fiind, în opinia lor, dominată de enorme strucutri
rganizatorice (guverne, corporaţii, universităţi), al căror scop nu era altul decât oprimarea şi
alienarea individului. Animaţi de activismul populaţiei de culoare din Sud, ei îşi propuneau să
redea societăţii americane „democraţia participativă“ prin „smulgerea controlului asupra
procesului educativ din mâinile birocraţiei administrative şi prin activizarea mişcărilor de
disidenţă“.
Departe de a intui angoasele cu care se confruntau studenţii, profesorii şir rectorii marilor
universităţi continuau să creadă că „cele trei probleme administrative dintr-uncampsu sunt
relaţiile sexuale pentru studenţi, sportul pentru absolvenţi şi parcarea pentru corpul profesoral“.
Mişcările au început când Mişcarea pentru Libertatea Cuvântului, condusă de către Marioa
Savio, a început să critice „birocraţia ineficientă şi depersonalizantă“ care infestase viaţa

2
americană. Imediat, studenţii au ocupat clădirile administrative ale Univ. Berkley, fapt care a
atras intervenţia autorităţilor.
Aproape instantantaneu, toate marile universităţi americane au fost contaminate de virusul
revoltei. Dacă iniţial protestele se concentrau asupra condiţiilor din campus, ulterior, protestele
studenţilor aveau să fie îndreptate spre creşterea numărului de încorporări cauzate de implicarea
SUA în Vietnam crescuse, ceea ce a provocat ampla mobilizare a studenţilor care nu doreau să
participe la un război pe care nu-l considerau al lor. În 1967, în cadrul primului marş asupra
Washingtonului, protestatarii scandau Hei, Hei LBJ/Cîţi copii s-omori mai vrei“. Este perioada
când ia naştere aşa-numita mişcare antirăzboi. În paralel, insipiraţi din retorica violentă şi
revoluţionară a negrilor, studenţii au început să abandoneze mijloacele paşnice de protest şi să
treacă la violenţe.
Punctul culminant al acestor proteste au fost atins la 23 aprilie 1968, cînd studenţii au ocupat
biroul preşedintelui Univ. Columbia şi sălile de curs în semn de protest faţă de decizia conducerii
de a disloca o comunitate de negrii din apropiere pentru construirea unei săli de sport. În zilele
următoare au fost luate cu forţa alte clădiri ale universităţii, ceea ce a atras implicarea forţelor de
ordine. La vederea poliţiştilor, furia studenţilor a crescut şi mai mult, ceea ce a dus la escaladarea
situaţiei. Toate marile universităţi americane au fost reacţionat la demersul colegilor lor de la
Columbia, fapt care a dus la o polarizare dramatică a societăţii americane. În timp ce partidele îşi
desfăşurau activitatea, nominalizându-şi candidaţii pentru alegerile prezidenţiale din 1968, pe
străzile marilor oraşe se adunau toţi reprezentanţii disidenţei antirăzboinice.
Anul 1968 a fost anul de graţie al acestor mişcări studenţeşti, după această dată demersurile
scăzând în intensitate. Noua Stângă şi mişcările anti-Vietnam aveau să sucombe către 1971, pe
fondul dezangajării SUA din Vietnam. Totodată, sondajele de opinie arătau că studenţii îşi
mutaseră atenţia de la problemele de ordin social la cele privind protecţia mediului, protestele lor
luând amploare în anii ’70.
Contracultura. Sfârşitul anilor ’60 aduce un nou stil de proteste în societatea americană:
contracultura. Membrii acestei mişcări aveau părul lung, purtau jeansi, bluze lăbărţate, sandale,
consumau stupefiante, ascultau muzică rock şi erau adepţii traiului în comun şi ai misticismului
oriental. Expresia practică a fost curentu Hippies, descendeţii beatnicilor înstăriţi din anii ’50.
Spre sfârşitul anilor ’60 mari grupuri de tineri au părăsit marile oraşe, fugind de restricţiile
părinţilor şi de cele instituţionale şi dorind să trăiască în armonie cu natura, într-o atmosferă de
dragoste şi sinceritate: „Suntem atât de proşti, atât de incapabili să facem faţă oricăror lucruri
practice. Mergem unde vedem cu ochii, fumăm marijuana. Dar să ne întreţinem? Nici gând. Nu
ştim cum“.
Este perioada imenselor concerte rock în aer liber, cel de la Woodstock, din 1969, fiind de
departe, cel mai mare dintre ele. Atunci, vreme de trei zile, cca 400.000 de tineri au petrecut
ascultând muzică bună, fumând marijuana şi scăldându-se în lacul din apropiere. Ca şi Noua
Stângă, mişcarea hippies avea să decadă şi ea către debutul anilor ’70.
Feminismul. Apare pe acest fond de proteste şi vizează câştigarea de drepturi civile pentru
femei. Betty Friedan a fost principala reprezentantă a acestui curent, cartea ei The Feminine
Mistique (1963), descătuşând multe din aspiraţiile femeilor care erau din ce în ce mai
nemulţumite de statutul lor de casnice, amem şi îngrijitoare ale copiiilor şi soţilor. A fost
perioada în care, societatea americană descopera că majoritatea femeilor fericite erau extrem de
nefericite deoarece pentru ele bunăstare vieţii casnice devenise, în fapt, „un confortabil lagăr de
concentrare“, invadat de banalitatea îmbelşugată.
Toate acestea au dus la crearea, în 1966, a Organizaţiei Naţionale pentru Femei, al cărei obiectiv
principal era lupta împotriva discriminării la locul de muncă, legalizarea avorturilor şi obţinerea
de ajutoare federale pentru creşterea copiilor. Prin amploarea ei, mişcaera feministă dvenise, în
anii ’70, ceea ce fusese mişcarea pentru drepturile civile ale negrilor cu 10 ani în urmă.
Minorităţile. Cel etnice, sexuale şi vârstnicii au fost şi cuprinşi de febra revoltelor. Este
perioada când mişcarea pentru drepturi a indienilor, care încep să se manifeste din ce în ce mai
mult ca o forţă politică. „Forţa roşie“ a reuşit să obţină o serie de drepturi pentru indienii din

3
societatea americană, fapt care a dus la o anumită ameliorare a situaţiei acestora şi la apariţia
unui sentiment de vinovăţie la nivelul albilor.

Edward Albee, Cui îi frică de Virginia Woolf