URSS în perioada 1964-1982 revenirea la vechea reorganizare, bazată
(partea I) pe principiul teritorial-productiv. Prin
Înlăturarea din funcţie a lui Hruşciov nu
a provocat nici un fel de proteste la
nivelul elitei sau populaţiei, deoarece
baza puterii sale se îngustase foarte mult.
Aparatul de partid (membrii structurilor
de conducere de la nivel central şi local)
considera că, din punctul său de vedere,
activitatea lui Hruşciov era inefectivă:
prin demersurile sale interne şi externe,
Hruşciov nu le mai asigura stabilitatea.
A te atinge de aparatul de partid însemna
să te atingi de vârful iceberg-ului pentru
că principiul nomenclaturist privind
numirile în funcţii sudase pe
conducătorii de pe linie de partid cu cei
din domeniul economic şi militar.
Reorganizările permanente ale lui
Hruşciov atinseseră interesele acestei
categorii sociale. De asemeni, Hruşciov
a provocat ceea ce ar putea fi numită
desacralizarea puterii, adică lipsirea ei de
acel efect de intangibilitate şi de
înţelepciunea pe care conducătorii
partidului (Kadrî reşaiut vsio — Cadrele
de partid decid totul). Aspectul exterior
simplu al lui Hruşciov, care se lăuda cu
relaţia sa strânsă cu poporul, discursurile
sale lungi, pe marginea tuturor
problemelor, distrusese acele bariere
care protejaseră puterea de critici şi o
separase de popor. De aceea, odată luată
puterea, lozincile principale ale lui
Brejnev au fost: conducerea colectivă şi
stabilitatea.
Încă de la început conducerii, noua
echipă a declanşat lupta împotriva
„voluntarismului“ hruşciovist, stopând
toate reformele iniţiate de acesta la
nivelul conducerii de partid şi de stat.
Astfel, la Plenara CC din noiembrie
1964, N.V. Podgornâi a dat citire unui
raport intitulat „Despre unificarea
organizaţiilor industriale, agricole şi de
partid“, în care a cerut imperios
acest demers a fost refăcută verticala
puterii: CC–organizaţia de partid
regională–organizaţia de partid raională,
fiecare dintre aceste verigi deţinând
puterea absolută. Prin această iniţiativă,
a fost restabilit controlul partidului
asupra economiei.
Economia. Potrivit tradiţiei sovietice,
fiecare nouă conducere a partidului
critica situaţia existentă în
agricultură, promitea rezolvarea
rapidă a „problemei alimentare“ şi
făcea noi propuneri privind
raţionalizarea alimentelor, lansând
îndemnuri pentru economisirea
pâinii. Aşa a fost cu impozitul în
natură a lui Lenin în perioada NEP-
ului, la fel s-a întâmplat în timpul
colectivizării lui Stalin şi cu
pământurile desţelenite ale lui
Hruşciov. Brejnev nu putea face
excepţie de la regulă, şi el anunţând
iniţierea unor reforme în agricultură.
Agricultura. La Plenara din martie
1965, Brejnev dă citire raportului
intitulat „Despre măsurile imediate
privind dezvoltarea agriculturii în
URSS“, din cuprinsul căruia
reieşea că agricultura sovietică se
afla în faliment. Brejnev considera
că la originea acestui faliment se
aflau:
• Metodele voluntariste de conducere a
satelor şi ignorarea stimulării
economice;
• Obiectivele foarte mari, stabilite în
agricultură, care nu fuseseră dublate
de măsuri economice şi, în special,
de o politică de preţuri în
conformitate cu ele.
• Suprafeţe cultivate mici ca întindere,
lipsa unei politici de stat în domeniul
creşterii fertilităţii pământului.
1
Din analiza făcută de Brejnev au rezultat
măsurile care trebuiau întreprinse:
• Scăderea planului de achiziţii de
grâu pentru anul 1965 de la 4 mld. la
3,4 mld. puduri (1 pud = 16,81 kg) şi
stabilirea unor cantităţi, care să
rămână neschimbate până în 1970;
• Creşterea preţurilor produselor
agricole achiziţionate de pe piaţa
internă;
• Introducerea stimulentelor
economice în cazul depăşirii
planului;
• Creşterea investiţiilor în domeniul
agricol până la la 71 mld. ruble (erau
vizate sectorul construcţiilor de
maşini agricole, electrificarea
satelor, lucrări în domeniul
ameliorării teritoriului);
• Construirea de mari combinate
pentru producerea produselor lactate
şi de prelucrare a cărnii.
Totodată, noua conducere sovietică a
luat decizia introducerii salariului
garantat pentru kolhoznici. Măsura se va
dovedi însă contraproductivă pentru că
ţăranii, beneficiind de el, nu se vor mai
arăta interesaţi în obţinerea unor
performanţe ridicate în muncă.
Industria
Reformele în domeniul industriei au fost
o caracteristică a celui de-al 8-lea plan
cincinal (1965-1970). A fost o perioadă
a discuţiilor aprinse în domeniul
ştiinţelor economice, ele concentrându-
se în jurul creşterii productivităţii şi
efectivităţii economiei socialiste şi a
folosirii — pentru atingerea acestui
obiectiv —stimulentelor de ordin
material pentru muncitor. În ajunul
adoptării planului cincinal (1965-1970)
s-au purtat discuţii în jurul unui articol al
economistului V.S. Nemcinov
(„Economia socialistă şi planificarea
producţiei“), care propunea o serie de
măsuri, considerate a fi radicale pentru
economia sovietică:
• Constituirea planului nu de la vârf, ci
de la bază, adică pornindu-se de la
întreprinderi, acestea trebuind să
propună propriul lor plan.
• Planul nu trebuia să fie mai fie
considerat un obiectiv, ci o comandă.
• Planul trebuia să ţină cont de
fondurile băneşti pe care
întreprinderea le avea la dispoziţie.
În acest context, la Plenara din
septembrie 1965, A.N. Kosîghin,
preşedintele Consiliului de Miniştri, a
citit un raport, intitulat „Despre
îmbunătăţirea conducerii industriei,
desăvârşirea planificării şi intensificarea
stimulării economice a întreprinderilor“.
Kosâghin propunea analizarea sistemului
de conducere, renunţarea la consiliile
economice populare (sovnarhozî),
instituite de Hruşciov, revenirea la
sistemul ministerelor de profil,
îmbinarea centralizării producţiei cu
sistemului de autogestiune. În viziunea
lui Kosâghin, principalul indicator al
unei întreprinderi trebuia să devină
„volumul producţiei realizate“. Era
pentru prima dată când un membru al
Prezidiului folosea termeni ca „piaţă“,
„venit“, „eficienţa investiţiilor de
capital“. Cu toate acestea, sistemul
planificat continua să aibă un rol decisiv
în economie.
La 2-3 octombrie 1965, au fost adoptate
legile prin care erau înfiinţate 29 de
ministere la nivel unional şi republican.
Tot în 1965, s-a trecut de la principiul de
conducere teritorial la cel de ramură
(industrială).
În primul trimestru al anului 1966, 43 de
întreprinderi au trecut la noul sistem, iar
în cel de-al doilea încă 200. În marea lor
majoritate, erau întreprinderi din
industria alimentară şi cea textilă.
2
Rezultatele n-au întârziat să apară, ele
fiind excelente pentru o economie
socialistă care patina. N.I. Râjkov, fost
preşedinte al Consiliului de Miniştri al
URSS, consideră că „Reforma lui
Kosîghin a impulsionat vizibil o
economie populară, care patina. Numai
pe parcursul celui de-al 8-lea cincinal,
volumul producţiei industriale a crescut
de 1,5 ori, iar productivitatea muncii cu
1/3“.
Congresul XXIII al PCUS (1966)
Brejnev a acordat o atenţie deosebită
primului congres de după Hruşciov,
obiectivul lui fiind consolidarea
poziţiilor. De aceea, în raportul de
activitate citit de el erau formulate critici
la adresa activităţii lui Hruşciov, acesta
fiind învinuit, în special pentru faptul că
nu ţinuse cont în economie de metodele
de autogestiune şi nu folosise
stimulentele materiale şi morale. Brejnev
a criticat „desele reforme şi reorganizări
ale organelor economice şi ale
partidului“ înfăptuite de către Hruşciov.
De aceea, reformele au fost însoţite „de
o schimbare neîncetată a cadrelor, fapt
care a dus la apariţia neîncrederii în
rândul funcţionarilor de partid, i-a
împiedicat să-şi manifeste pe deplin
capacităţile, a creat premise pentru
apariţia lipsei de răspundere“.
Pentru ca renunţarea la moştenirea lui
Hruşciov să fie clară, Prezidiul CC a
redevenit Biroul Politic, iar primul
secretar al CC al PCUS şi-a reluat
vechea denumire din perioada lui Stalin,
de secretar general.
Ideologie şi societate
Utopia hruşciovistă dispăruse însă ea
trebuia înlocuită cu altceva. Pentru o
scurtă perioadă de timp, în plan cultural
s-a continuat în direcţia iniţiată de
Hruşciov la Congresul XIX, însă
controlul ideologic asupra acestor
activităţi a fost din nou reinstaurat.
Primul semn al noilor vremuri a fost
afacerea scriitorilor Andrei Donatovici
Siniiavski şi Iuri Markovici Daniel,
declanşată de KGB, în anii 1965-1966.
Ei au fost acuzaţi de propagandă şi
agitaţie, făcută în scopul subminării
autorităţii sovietice. Propaganda consta
în faptul că cei doi expediaseră în
străinătate operele lor, care fuseseră
tipărite, opere pe care KGB-ul le
calificase ca fiind „critice la adresa
societăţii şi orânduirii de stat sovietice“,
şi că prin intermediul lor autorii „au
instigat la răsturnarea orânduirii sociale,
au răspândit calomnii, pe care le-au
prezentat într-o formă literară“. Noutatea
afacerii consta în faptul că procesul
intentat celor doi era unul public şi a fost
însoţit de o intensă campanie
propagandistică în presă. El a fost
organizat de către KGB în strânsă
colaborare cu Biroul de cultură al CC al
PCUS şi conducerea Uniunii Scriitorilor.
De cealaltă parte, o serie de personalităţi
ale literaturii şi artelor sovietice au trimis
Prezidiului CC scrisori în sprijinul celor
doi învinuiţi. Cei doi nu s-au recunoscut
vinovaţi. Mai mult, Siniiavski chiar a
reuşit să irite şi mai mult completul de
judecată atunci când au declarat că „Nici
pe Gogol, nici pe Puşkin să nu-i întrebaţi
de vederile lor politice. Opera mea este
felul în care eu percep lumea şi nu
politica“. Au fost condamnaţi la 5 ani de
închisoare şi 3 de surghiun, şi respectiv,
7 + 5.
Din acest moment, scrisorile vor
constitui o formă de protest politic,
caracteristică intelectualităţii sovietice
din acea perioadă. Ele nu numai că erau
trimise autorităţilor sovietice, dar erau
multiplicate şi răspândite în „reţeaua
samizdat“, prin intermediul căreia
ajungeau în Occident. Procesul celor doi
3
a obligat autorităţile sovietice să
completeze Codul Penal, cu noi articole
care să le permită pedepsirea unor astfel
de manifestări.
Un alt fenomen caracteristic mişcării de
opoziţie din URSS au fost actele de
protest deschis. Este cazul grupului de
intelectuali, care, la 25 august 1968, a
ieşit în Piaţa Roşie, manifestând
împotriva invadării Cehoslovaciei.
Printre protestatari se aflau acad. A.D.
Saharov, scriitorii A. Ghinzburg, Andrei
Amalrik, Vladimir Bukovski. Şi lor le-a
fost intentat proces, însă publicitatea lui
nu a mai fost atât de mare, totul fiind
deja stabilit dinainte: cine la câţi ani de
închisoare sau surghiun fusese pedepsit.
A.I. Soljeniţân a crescut, protejat
fiind, de către poetul A.T. Tvardovski.,
care, în 1962, i-a tipărit în revista „Novîi
mir“, nuvela „O zi din viaţa lui Ivan
Denisovici“. A fost exclus din Uniunea
Scriitorilor pe motiv că scriitorul ceruse
într-o scrisoare deschisă adresată
Ministerului Culturii abolirea cenzurii,
libertate deplină, măsuri pe care
Soljeniţân le considera ca fiind necesare
pentru însănătoşirea societăţii. Tipărirea
în Occident a cărţii „Arhipelagul Gulag“
i-a adus consacrarea mondială şi Premiul
Nobel pentru literatură. Neputând să-l
închidă, KGB a luat decizia de a-l exila.
În această situaţie, mijloacele folosite de
autorităţi pentru a putea controla mai
eficient societatea au fost:
• Exilul forţat peste graniţă;
• Interdicţia de a părăsi ţara pentru cei
care doreau acest lucru;
• Ridicarea cetăţeniei sovietice celor
care părăseau ţara de bunăvoie;
• Folosirea pe scară largă a spitalelor
psihiatrice pentru izolarea
dizidenţilor;
• Infiltrarea cercurilor de dizidenţi cu
agenţi KGB;
• Organizarea de asasinate sau
„sinucideri“ întâmplătoare.
O altă metodă, poate cea mai eficientă şi
fără ca autorităţile să poată fi acuzate, a
fost manipularea. Ea era folosită nu
numai pentru a controla societatea, ci şi
pentru a-i obliga pe oameni să sprijine
orânduirea politică sau pentru ca aceştia
să nu se împotrivească autorităţilor.
Mijloacele prin care ea se realiza erau
televiziunea (existau 130 de centre de
televizuine), presa scrisă (se editau circa
13.000 de ziare şi reviste, al căror tiraj
era de 300 milioane de exemplare),
cenzura politică, care funcţiona la orice
palier al vieţii spirituale. Cu ce se realiza
ea? Prin folosirea stereotipurilor, adică a
reprezentărilor foarte simple pe
marginea unor unor evenimente sau
fenomene. Un astfel de stereotip nu
evindenţia esenţialul, ci caracteristici
exterioare cele mai flagrante: America
era pentru cetăţeanul sovietic ţara celor
fără casă, iar URSS luptătoare pentru
pace. Următorul pas era apariţia gândirii
stereotipice: oamenii se obişnuiau cu
ideea că nu se puteau desprinde din masa
cenuşie, că erau identici. Iată care erau o
parte din stereotipurile folosite de
maşina de propagandă sovietică:
• Morală colectivistă, care presupune
să te dedici intereselor colectivului;
• Oamenii sovietici au calităţi
deosebite — cunoştinţe largi,
frumuseţe, bunătate —, iar ei trăiesc
înconjuraţi de o lume vrăjmaşă, care-
i invidiază „doar pentru faptul că noi
suntem noi“;
• Morala colectivistă cere o vigilenţă
sporită, cruzime chiar faţă de cei care
încalcă legile;
• Compasiunea era socotită o calitate
negativă.
„Maşina timpului“ una din grupele rock
cele mai populare din URSS, din anii
’70-’80, avea un cântec care exprima
4
excelent situaţia: „Iepurii, lupii, tigrii-n
în cuşcă/Toţi sunt doar marionete aflate
în mâini dibace“.
Particularitatea
opiniei publice sovietice
Pare paradoxal, dar în URSS a acelor ani
a existat o societate civilă. E adevărat,
nu în accepţiunea occidentală a
termenului, ci într-o formă originală,
sovietică. După cum s-a putut observa,
oamenilor li se interzicea să protesteze,
li se indica felul în care trebuiau să
trăiască. Cu toate acestea, un număr
însemnat dintre ei conştientizau că, de
fapt, realitatea nu era aceea prezentată în
statisticile şi comunicatele oficiale.
Paradoxal, dar sistemul pregătise această
categorie de oameni, prin accesul oferit
populaţiei la educaţie. Statisticile
oficiale sovietice şi cele occidentale
indică faptul că analfabetismul aproape
fusese lichidat. În aceste condiţii,
numărul celor care făceau parte din
intelighenţia liberală (profesori, medici,
ingineri) a crescut permanent. Astfel de
oameni erau înclinaţi spre auto-analiză şi
spirit critic. Pe perioada studenţiei, la
toate facultăţile se preda istoria
partidului, filosofia marxist-leninistă şi
economia politică. Cu fiecare lecţie
predată, studenţii (viitori membri ai
intelighenţiei) se convingeau că punctul
de vedere oficial era fals. La sfârşitul
studiilor, tânărul absolvent, odată ce
începea să muncească, era obligat să
trăiască şi să-şi întreţină familia cu 120
de ruble pe lună. El observa că realitatea
era cu totul alta, şi că acel comunism
promis nu se întrevedea la orizont.
Astfel, entuziasmul populaţiei, pe care
liderii sovietici mizau, s-a diluat până la
dispariţie sau, cu alte cuvinte, s-a produs
fenomenul de distanţare ideologică a
unei însemnate părţi a societăţii de
autorităţi. În aceste condiţii, „agora“
intelighenţiei dezabuzate de un regim în
care nu mai credea era… bucătăria. În
bucutărie în faţa unei ceşti de ceai sau a
unui păhărel de vodcă se purtau discuţii
politice, se critica regimul, se dezbăteau
marile probleme globale ale istoriei şi
contemporaneităţii, se analiza
Arhipelagul Gulag — care circula pe
sub mână — al lui Soljeniţân, iar cel
care emitea opinii împotriva autorului
sau cărţii era imediat declarat agent
KGB.
Lumea trăia modest. Purta haine
modeste (achiziţionarea hainelor şi a
încălţărilor necesitau eforturi financiare
considerabile), alimentaţie era modestă:
16 kopeici – o pâine neagră sau baton de
pâine albă; 16 kopeici – un pachet de
jumătate de litru de lapte; 10 kopeici – 1
kg de cartofi; 30 de kopeici – 1 pachet
de supă concentrată; 17-26 kopeici – 100
gr. de brânză. Însă universul lui homo
sovieticus era cu totul altul. El era
compus din filmele lui Andrei
Tarkovski, din reprezentaţii de la Teatrul
de la Taganka, din poeziile lui Bulat
Okudjava, din cântecele lui Vladimir
Vâsoţki şi, bineînţeles, din cărţi.