Arta scriiturii la Cioran ca formă de eradicare a lirismului

« Scriitura lui Cioran este o experienţa de viata a eului subiectiv. El incorporează

exterioritatea in intimitatea sinelui si transformă jaloanele propriei identităţi in semnele
istoriei lui. Ca intr-un ierbar de cuvinte efortul scriiturii este cel care adună si usucă materia
cotidiană a biografiei eului creator. Vorbind despre sine Cioran vorbeşte despre lume ca un
exeget avizat ridicând meditaţia autocunoaşterii la nivelul artei. ». In acest fel Doina
Constantinescu, exeget al universului cioranian, oferă o imagine de ansamblu a scriiturii lui
Emil Cioran : o scriitura care absoarbe in intimitatea fiinţei exterioritatea , construind un text
in jurul Lui, din propria sa materie, din propriile celule, din cuvinte ale idealului, din
« metacuvinte ». Acestea vizează un text asemenea unui văl in care sensul se urzeşte
continuu, observând o izotopie deschisă ce poate fi reconstruita cu fiecare lectură. Dar ceea ce
Emil Cioran reuşea sa construiască, nu îl mulţumea : acesta, după cum am aflat din Caietele
sale, afirma ca se afla foarte departe de un ideal al scriituri, impus chiar de el însuşi. Fiinţa
antagonică cioraniană nu este niciodată mulţumită de ceea ce este si de ceea ce creează. Iată
intr-unul din Caietele sale definiţia idealului scriiturii : « Mon idéal d’ écriture : faire taire a
tout jamais le poète qu’on recèle en soi ; liquider ses derniers vestiges de lyrisme, aller à
contre–courant de ce qu’on est, trahir ses inspirations ; piétiner ses élans et jusqu’à ses
grimaces » Poetica textului cioranian explorează complexitatea materiei lingvistice implicată
in actualizarea discursivă a melancoliei fiinţării, prin orizontul ei elegiac, subsumat unei
profunde viziuni tragice. Accentul liric isi inventează întristări recuperate din cuvintele
văduvite de sens, intr-un context care exersează resorbţia emoţiei in plasma semnului
scriptural.